Pionierii Siriei, cei mai fericiți copii, mulțumesc din inimă mărețului conducător pentru dreptul la urlete și tăcere... (tăcerea pumnului în gură)

           

După discuțiile de pace de la New York, ONU a adoptat o rezoluție prin care a stabilit un orar pentru negocierile dintre regimul sirian și opoziție, precum și formarea unui guvern de uniune națională în termen de 6 luni și alegeri în 18 luni, fără însă a specifica situația teroristului-șef din Siria (Occidentul solicită debarcarea acestuia, în timp ce China și Rusia nu consideră acest lucru o precondiție). Pe lista grupărilor teroriste au rămas exclusiv Statul Islamic și al-Nusra (al-Qaida). Măreții conducători din Siria și Rusia nu se includ pe asemenea liste, sunt niște spirite caritabile și democratice care luptă pentru pace și împotriva terorismului, logic, nu? Și în timp ce politicienii și analiștii dezbat, războiul și ororile au devenit normă cotidiană în Siria. Te obișnuiești cu frica, chiar dacă refuzi, în continuare, din rațiuni de conștiință sau din inerție, răul, devastarea până la dispariție a oamenilor și locurilor. Sau poate că 50 de cutremure pe zi sunt un dezastru natural.

Jurnalistul Rami Jarrah (fiu al unor disidenți sirieni și activist media care transmite live din Aleppo) spune că s-a obișnuit atât cu bombardamentele și masacrele încât, dacă ar fi vreo zi fără ele, i s-ar părea foarte bizar. Cele mai puternice și mai insistente sunt în prezent bombardamentele rusești (nediscriminate, la fel ca ale regimului sirian). Recent, Rusia a ucis 34 de civili la Aleppo și al-Raqqa. În absența unei informări adecvate, Jarah a acoperit și reprimarea protestelor din 2011 (cu mii de oameni uciși la proteste, iar alți sute de mii arestați și zeci de mii decimați în închisori, inclusiv copii). Inițial, protestele anti-regim au avut un caracter pașnic și democratic, fără valențe sectare. Când a realizat că o să fie arestat, Jarah s-a refugiat la Cairo (în octombrie 2011) și a fondat ANA New Media Association. De atunci, urmărește evenimentele și comunică lumii, oricât ar fi de dureros, adevăruri incomode.

În Aleppo, copiii de 6 ani nu mai merg la școală: muncesc sau studiază Coranul. Unul dintre ei, intervievat de Jarah, își amintește că, de fiecare dată când se ducea la școală, erau atacați. Oamenii se tem nu numai de regim, ci și de Statul Islamic. ”Dacă spui numele peiorativ ”Daesh”, te ucid”. Pentru că nu există autorități, voluntarii din Aleppo au organizat diverse proiecte de dezvoltare locală, în ciuda bombardamentelor. În fruntea voluntarilor se află echipele de salvare, Căștile Albe (White Helmets): ei sunt primii care ajung după bombardamente (dacă mai ajung și ei, căci sunt o țintă permanentă a atacurilor cu bombe-butoi). Sapă uneori zile și nopți la rând, cu obstinație, pentru a recupera fie și un degețel scheletic, acoperit de praf și năclăit de sânge. Din păcate, Căștile Albe se confruntă și cu o lipsă de combustibil și de echipamente de salvare. Jarah susține eforturile societății civile incipiente (și foarte asediate atât de regim, cât și de Statul Islamic ori de alte grupări rebele), înțelege rolul său cheie de a informa (în lipsa altor surse), dar și riscurile: activiștii media lucrează în condiții inimaginabile și dispar și ei în urma bombardamentelor, foametei, mizeriei și răpirilor/arestărilor (torturați până la moarte). Uneori, Jarah nu a fost lăsat să filmeze în spitale pentru că ”regimul nu vrea ca lumea să știe că avem societate civilă”. Nu, societatea civilă e doar o adunătură de teroriști, logic, nu?

     

Și apropo de eforturile societății civile, în ciuda bombardamentelor și a terorismului (jihadist sau de stat), iată ce ne povestește o activistă Planet Syria despre ultimele atacuri aeriene din Douma. Acesta este un oraș-martir, în care masacrele au devenit o rutină, bombardat în continuu cu bombe-butoi, țintă a avioanelor ruse și aflat sub blocadă guvernamentală. În cea mai grea zi din viața ei, ne mărturisește activista, pe 13 decembrie 2015, au avut loc 59 de atacuri nediscriminate (atribuite Rusiei căci avioanele nu au fost auzite ca cele ale regimului și au fost utilizate bombe cluster), iar 38 civili au fost uciși (dintre care 9 copii) conform Syrian Network for Human Rights. Școala și un centru medical au fost atacate. Aceste bombardamente au coincis cu lansarea campaniei ”Am drept la educație”. Grupurile și organizațiile de femei, implicate în proiecte destinate educației copiilor au fost premiate pentru asemenea activități cu moartea a trei profesori, a directorului școlii și a trei elevi, precum și rănirea a 13 copii. Unul dintre profesori ne împărtășește experiența sa: a încercat singur să oprească hemoragia unei colege rănite, apoi a venit salvarea. La spital îi așteptau asistente-voluntare (în lipsa personalului calificat), iar medicii erau extenuați de afluxul răniților. Șase elevi cu vârste între 6 și 10 ani se găseau și ei acolo, așteptând în tăcere (cu excepția unuia care plângea și urla). La un moment dat, au început să strige: ”Domnișoară, vreau să merg acasă! Mă doare piciorul! Mama nu știe unde sunt”. Brusc, profesorul a realizat: ar fi trebuit să îi vadă la școală, nu la spital. Sau în groapă (în situația... fericită și privilegiată în care au parte de una).  

Da, să ai o groapă (fie și comună), e un lux în Siria acum. Lumea dispare fără urmă. Potrivit unui raport Human Rights Watch (pornind de la fotografiile lui ”Caesar”, ale zecilor de mii uciși prin tortură în închisori/spitale militare), 7.000 dintre prizonierii care au murit în închisorile/spitalele militare ale regimului au fost torturați, tratați degradant sau executați. În puținele cazuri în care s-a recunoscut oficial moartea, motivul invocat a fost atacul cardiac sau probleme respiratorii. Zeci de mii de puști cu probleme cardiace? Și, bineînțeles, Țarul se opune tragerii la răspundere a teroristului-șef și a regimului sirian. Peste 117.000 sunt încă arestați. Mărețele realizări ale regimului, nu ale Statului Islamic, care a produs marea majoritate a victimelor și radicalizarea populației.

La început te șochează să-i vezi pe colegii tăi de închisoare scheletici, încercănați, cu fețele trase, ochii adânciți în orbite și trupurile emaciate și diforme, mustind de plăgi infectate. După un timp, te obișnuiești: devii și tu la fel. Uneori trebuie să te descurci cu doi cartofi (împreună cu alți 12 colegi de cameră), așa că slăbești și 50-60 de kile (eu aș ajunge astfel la minus 15 și nu cred că mă descurc). Întâlnești și adolescenți de 14-15 ani numai piele și os. Eventual, cu o crustă groasă de puroi și de mizerie. Desigur (nu probabil) că ai și râie (și, în scurt timp, vei avea și spatele complet infectat, nu doar mâinile). Ești înghesuit într-o celulă... cu alți 115 (zaci peste alții sau sub alții și, foarte probabil, persoana de deasupra ta moare... sau poate tu, în fiecare zi se stinge cineva sau chiar mai mulți). Trebuie să speli și morții (zeci sau poate sute) și să anunți gardienii când s-a dus dracului de tot vreun câine de trădător și de terorist. Asculți întruna urlete. Ești electrocutat și bătut cu bice cu două capete, cu cabluri și frânghii. Ești chemat la interogatoriu și te întorci șiroind de sânge. Pielea se descojește. Tușești, te sufoci, scuipi sânge. Te dislochezi ca-n tabloruile lui Picasso: îți ies ochii prin fund, mațele pe urechi și coaiele pe gură. Te zvârcolești și te contorsionezi sălbatic ca-n picturile lui Soutine. După câteva săptămâni, nu mai procesezi nimic, nu mai gândești, nu mai înțelegi nimic, doar tremuri tot timpul convulsiv. Și apoi, după atâtea urlete, se face, brusc, întuneric. Și liniște.

Desigur, copiii sunt primii care beneficiază de o asemenea grijă părintească a statului sirian. Astfel, Ahmad al-Musalmani, un băiat în vârstă de 14 ani, a fost arestat la un punct de control lângă Daraa (după ce ofițerul de la punctul de control a descoperit un cântec anti-regim pe telefonul său mobil, asta e haram). Fratele lui fusese deja ucis în timpul unui protest. Unchiul său care avea grijă de el după moartea mamei a fost înștiințat de un oficial că l-ar putea recupera pentru suma de 600.000 lire siriene. Când a auzit, unchiul a răspuns că nu are banii deocamdată, dar a promis că îi va strânge. Peste câteva zile, unchiul a fost căutat și i s-a spus că nepotul e viu, însă e nevoie de două milioane de lire siriene pentru a-și lua nepotul acasă. După ce a strâns cu chiu cu vai banii, i s-a comunicat că nepotul său va fi eliberat în zece zile. Și totuși Ahmad nu s-a mai întors niciodată. Unchiul său l-a identificat (cu greu) dintr-o fotografie de-a lui ”Caesar”, cu un număr atașat. Din el nu mai rămăsese decât un număr. Nu îți mai recunoști neportul, copilul, soțul sau nevasta după 3 zile, nu după 30 de ani. Unchiul nu și-a revenit din șoc nici acum. Îl căutase timp de 950 de zile. Numărase zilele și s-a trezit cu un număr. Îi promisese mamei sale moarte (care i-l încredințase) că va avea grijă de el. Ce grijă? Nu, măreața republică socialistă și gloriosul conducător, singurul Dumnezeu și tată, au avut grijă de el. Mulțumim din inimă partidului și marelui conducător, pionierii Siriei sunt cei mai fericiți copii!

O altă tânără care ar trebui să-i mulțumească partidului și conducătorului iubit este Mariam Haid, arestată vreme de un an și mai bine pur și simplu pentru că serviciile de securitate îl căutau pe fratele ei. Nu îl condamnă pe fratele ei pentru ce i s-a întâmplat, ci regimul și, ca urmare a experienței în pușcărie, a devenit și ea revoluționară. Chiar dacă trupul ei a fost eliberat, sufletul ei mai e captiv în închisoare. Îi transmite mesaje, în coșmarurile recurente (cu ochii închiși sau deschiși), că trebuie să caute un loc unde să urle, să se exprime, să spună povestea cu un alt sfârșit, să fie măcar o dată happy end. Ziua arestării sale (14 ianuarie 2014) este una pe care nu o va uita niciodată. În ziua când a fost arestată nu a simțit frica pentru că știa câte ceva despre dizidență, citise niște cărți interzise (”Rezistența” - Suha Bsharah și ”Haremul politic” - Fatima Mernissi). Dar cum poți fi pregătit pentru așa ceva?     

În dimineața aceea, Mariam băuse o ceașcă de Matteh și studia, când, deodată, un necunoscut a bătut la ușă. A deschis ușa fără teamă, fără vreo tresărire, dar, când a văzut cinci bărbați care înaintau spre ea, a intrat în stare de șoc (pentru o săptămână). Au legat-o la ochi și au urcat-o într-o mașină. De la ieșirea din casă, a fost hărțită sexual, dar a încercat să nu acorde atenție acestui lucru. Trebuie să te detașezi de propriul corp și să ignori. Au dus-o într-o clădire, a așteptat câteva minute pe coridor, apoi a fost împinsă într-o cameră și, înainte să se dezmeticească, au început s-o lovească. Poate că te întâmpină așa ca să te sperie, trebuie să încerci să-ți învingi teama, însă ce va urma? Aveau un baston electric și au bătut-o îndelung, cu furie. După aceea, a fost condusă la subsol, percheziționată și plasată ulterior într-o încăpere mică unde erau 45 de fete, așa că trebuia să doarmă cu rândul sau pe o parte. Fetele nu îi vorbeau: li se interzisese. A izbit-o mirosul din cameră (cu toaleta înăuntru) și a rămas, totodată, frapată când a remarcat fețele ascuțite și trase ale colegelor, cu ochii stinși și goi. Oare cum ne putem distra, cum putem trăi când sunt oameni ținuți în astfel de locuri, pentru cine știe cât timp?

În timpul anchetei, ”teroristei” i s-a spus că nu mai are niciun nume, nicio identitate și va fi ”prințesa califului”. Timp de o săptămână, s-a delectat ascultând urletele celorlate femei torturate (și ale sale proprii). Încerci să te convingi că e doar un coșmar, numai că acesta pare că nu se mai termină (1 an și două luni în cazul lui Mariam... în care fiecare secundă durează un miliard de ani). Torturile sistematice, minim trei pe zi, porneau și se sfârșeau cu un duș rece. Tremuri și te străduiești să te gândești la ceva frumos, dar nu prea reușești. Paralizezi de groază înainte să înceapă tortura fizică. Vei avea probabil fobie de dușuri. Dacă supraviețuișeti.

După o săptămână, anchetatorul, deși i-a zis ”prințesei” că știe absolut totul despre ea, i-a cerut datele de contact de pe rețele de socializare. Nu îți cunoaște datele de contact? De ce nu îl întreabă pe omniscientul, omnipotentul și gloriosul conducător? Când s-a logat pe laptopul lui Mariam, a observat că aceasta primise o felicitare de la un bărbat numit ”Frontul Eliberării din Aleppo”, dar ea nu dăduse reply. A acuzat-o de colaborare cu facțiuni teroriste din Aleppo. Spionează pentru fratele ei (dat în urmărire de regim). Ca să confirme, a agățat-o de tavan și a supus-o apoi unei metode de tortură de care fata știa, însă n-ar mai vrea să o experimenteze vreodată (“Lakhdar Brahimi”). Torturile fizice te dor și te umilesc, dar și mai mult cuvintele vulgare și modul în care te tratează ca pe o proprietate: ai vrea să protestezi, să-ți exprimi furia, să plângi în hohote, să le strigi să te lase în pace, n-ai făcut nimic, ești epuizat, te-ai săturat să vezi oameni suferind și să auzi urlete, vrei să te uiți la cer, să faci o plimbare și să fumezi o țigară. Și ți se mai și atrage atenția că trebuie să te gândești bine. Însă cum poți să gândești când te copleșesc urletele tale și ale celorlalți?  

După o lună și o săptămână, au trecut la metoda de tortură Bisaat al-Reeh, una dintre cele mai dure(roase): îți leagă picioarele, te lovesc repetat, apoi îți toarnă sare englezească peste ele ca să nu se umfle și te forțează să mergi. Pentru a amâna următoarea serie de asemenea torturi, Mariam a șchiopătat ostentativ timp de o săptămână. La un moment dat, după mai bine de un an, i s-a propus să participe la o filmare pentru o emisiune TV, promițându-i-se eliberarea. După filmare (pe 15 martie), torturile s-au oprit, dar ea a simțit că a pierdut ceva, acceptând înțelegerea, și își dorea cumva să nu fie eliberată. Însă și mai mult vroia să plece de acolo. Abia atunci, la eliberare, s-a gândit la tot ceea ce refuzase cu înverșunare să conceapă până atunci: viața ei, familia, prietenii. Până la urmă, securiștii ăștia pot să te facă să spui ce vor ei, dar nu pot să te facă să crezi. Speranța trebuie să renască. După agonie și moarte, urmează învierea. Pentru aceasta trebuie să ai răbdare. O vreme (luni, poate ani) te simți ca un satelit avariat, rătăcind stupid pe orbita unei planete moarte, fără să știi cui și unde aparții. Captiv încă în coșmar, nu-l poți controla, deși ai vrea. Parcă ai rămas acolo. Dar încerci măcar să oferi și mai departe fără să aștepți nimic în schimb. Cauți să te regăsești. Și, după experiența închisorii, îți dorești și mai mult libertate.

Așa a simțit și Sami, un artist plastic sirian, arestat de două ori de regim pentru  participare la proteste, care încearcă să se elibereze de ororile detenției prin art-terapy: desene reprezentând viața, ă, mă rog, agonia și moartea din închisori. Regimul a ucis 40 de membri ai familiei artistului. La rândul său, Sami a luat supradoză de oroare. S-a obișnuit. La un moment dat, nu mai simți nimic, deși auzi pretutindeni urlete (inclusiv pe ale tale). Nu mai tresari când vezi camere colcăind de trupuri despuiate, sfrijite, strâmbe și putrede, tresăltând spasmodic în întuneric. Corpuri goale parcă de suflet, moarte ori... pe moarte. Stârvuri. Și ești chiar tu unul dintre ele. Un cadavru profanat. Până la urmă, după agonie și moarte a venit învierea. Într-un mod clasic, cunoscut și în România: familia lui Sami a dat șpagă, așa că a fost eliberat (pentru 15.000 dolari) și a reușit să plece din țară. Soția l-a căutat disperată și a mituit oficialii nu doar pentru a-l scăpa din închisoare, ci și pentru a găsi persoana potrivită la care să apeleze (3.000 de dolari). Nevasta a cotizat chiar și pentru diminuarea torturilor. Într-o anumită fază a căutării, când a pierdut persoanele de contact, a intrat în stare de șoc: i s-a părut că l-a pierdut pe soțul ei pentru totdeauna. Pierzi contactul, îți pierzi soțul. Când s-au întâlnit, soția nu (prea) l-a recunoscut. Constata că era distrus și se redusese cam la o treime. Însă același lucru era valabil și pentru orașe: părăsite și ajunse niște dărâmături. Să o pufnească plânsul sau râsul? Sau ambele? Din păcate, îți îngheață atât râsul, cât și plânsul. Dar Sami cântă și desenează pentru a-și exprima durerea, a se curăța de mizerie, a-și rupe lanțurile și a renaște. Arta are un efect cathartic. Îți redă libertatea.

Tot libertate și-a dorit și un adolescent român, Mugur Călinescu, un băiat de 17 ani din Botoșani, în anii ’80. Exasperat de mizerie și de teroare, și-a învins frica și a scris cu cretă albastră pe zidurile orașului: ”Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile”, ”Ne-am săturat de lipsuri”, ”Vrem dreptate”, ”Vrem libertate” etc. Să ne amintim și că niște copii de la un gimnaziu din Daraa, Siria au scris cu sprayuri colorate sloganuri anti-regim, apoi au fost arestați și torturați, și așa a luat startul revoluția (din solidaritate cu ei, pentru eliberarea lor). Mugur a fost prins tocmai când scria ”Jos comunismul!”. Dușman al poporului, Mugur a început să fie anchetat, hărțuit și supravegheat în continuu de Securitate. A rămas singur, nimeni nu mai îndrăznea să vorbească cu el. Mama lui a fost retrogradată la serviciu, iar băiatul era dat exemplu negativ peste tot. A fost picat intenționat la facultate. Continua să citească filosofie și să asculte ”Europa Liberă”. Visa să facă sindicate după model polonez și să lanseze o revoluție. Din 1981 până în 1985 a fost anchetat în permanență de Securitate, și câte 24 ore. Cu toate că venea acasă ”dărâmat”, nu voia să îi spună nimic mamei pentru a o proteja. Din copilul plin de viață, vesel și comunicativ, ajunsese retras și tăcut. După patru ani de anchete, s-a îmbolnăvit de leucemie (plus ciroză și icter hepatic). A urmat un an de chinuri și după aceea s-a stins din viață, la numai 21 ani. Mama și colegii cred că a fost iradiat și otrăvit în timpul anchetelor. Și mama completează: „Eu, ca mamă, nu pot să înţeleg ceea ce a făcut. Asta mă doare. Era cuminte şi bun, mă ajuta enorm. Dar, ca român, îl respect pentru sacrificiul său. A luptat în felul lui pentru noi toţi şi a încercat să ne trezească”.

Și eu aș vrea să mă trezesc. Sunt captivă în coșmarul istoriei. Tremur și eu, cuprinsă de teroare. Aud numai urlete sau tăcerea pumnului în gură. Nu pot să dorm și nu mai am putere să mă zvârcolesc, nici să strig, dar continui să cerșesc bezmetic la Ziduri, târându-mă în genunchi, cu ochii uneori șiroind de lacrimi, alteori arși și goi ca un pustiu. În genunchi. Chiar dacă am spus că sunt prea înțepenită să-mi îndoi genunchii (cu excepția rugăciunii). Nu mai am energie să convertesc lacrimile în furie și revoltă. Frustrarea mai scoate din mine doar câte un sarcasm. Ca și cum ai scoate demonii. Vechi ritual de exorcizare. Mă simt vinovată să fac baie, să mă plimb (fie și prin cameră), sa beau apă sau să mănânc (oricum îmi vine să vomit). Mi-e rușine. Aș vrea să evadez din închisoare, însă nu pot să-i părăsesc pe cei ce suferă și dispar. Aș vrea cel puțin să le mângâi pleoapele și să le închid ochii, să le aprind o lumânare la căpătâi și să-i îngrop. Și nu pot reuși să aduc o parte din mine pe stradă sau la magazin, iar alta să rămână aici, în închisoare. Asta e schizofrenic. Nu pot să trăiesc mai multe vieți în paralel ca alții (Hannah Montana, de pildă). Nu pot să trăiesc nici măcar una. Vă rog, eliberați-mă! Poate mă ajută Moșu’, că tot ar trebui să vină, dar nu știu dacă am fost cuminte. Sunt un dezastru. O proastă de dau din abis în abis. Încă nu mă pot adapta, refuz să mă obișnuiesc, cu toate că mi se zice mereu s-o las baltă. Nu am învățat nimic din sociologie.