Un fachir despuiat ca Gandhi instigă lumea să joace fotbal cu capete și să împroaște cu bombe-butoi

Un fachir despuiat instigă lumea! Știți despre cine e vorba și cine s-a exprimat astfel? Uluitor, apelativele se referă la marele Gandhi, iar cel care a spus-o e nimeni altul decât... Hitler, Stalin, Mao, Țarul, Califul, teroristul-șef din Siria, jurnalista talibană Katie Hopkins din Marea Britanie, Băsescu sau Ponta? Nu, e însuși Churchill, nu poți să crezi, dar așa e. Și, desigur, adică probabil, nu și-a cerut niciodată scuze. Rușinică, rușinică, rușinică! Indiferent de reacțiile lui Churchill, de arestări, hărțuiri și mizerii de tot felul, Gandhi și-a continuat lupta (nonviolentă) pentru eliberarea Indiei de sub ocupația britanică și, în același timp, pentru drepturi (inclusiv ale paria). Avea dreptate... și niciun drept (ce să mai zic de paria, și, din păcate, mai sunt și acum paria și ne putem număra și noi printre aceștia). În lupta lui, Gandhi a recurs permanent la protestele pașnice, nesupunere civilă și greva foamei (cu limonade, m-am inspirat și eu de la el). Bune și limonadele la ceva!

Deși aprecia vechile învățături ale Indiei, spiritualitatea ei profundă și a apelat la un stil simplu, modest de manifestare (un fachir despuiat, logic, nu?), Gandhi a sfidat tradiția budistă și a castelor (într-o lume-vis, guvernată de iluzii, de ”maya, vrăjitoarea cosmică”, coșmarurile sunt tot vise și trebuie să le suportăm, injustiția este, de fapt, ori ireală, ori o parte a ordinii cosmice pe care trebuie să o acceptăm pasiv, ce rost ar avea să o respingem?). Lupta continuă cu lumea și, în mod special, cu sine (pasională, devoratoare, în primul rând spirituală, nu politică), jihadul său exterior (și îndeosebi interior) prin puterea focului sacru și a iluminării, a dat sens vieții lui, iar umorul l-a ajutat să reziste (după cum mărturisea el însuși). Îi felicita pe toți care ajunseseră la pușcărie, povestea unul dintre colaboratorii și discipolii săi de marcă și o altă mare personalitate care a marcat istoria Indiei (și a lumii), Nehru: închisoarea era un pas spre libertate (și Steinhardt s-a eliberat prin credință între Zidurile temnițelor comuniste și a descoperit fericirea).

Ah, bine ar fi să avem niște fachiri despuiați ca Gandhi și Nehru și în România, atât în clasa politică de la noi, cât și în sistemul educațional. Experiența mea didactică universitară într-o fuckultate-particulară a condus la expulzarea mea rapidă din sistem (dulce cădere, dulce exil!), după ce mi s-a cerut să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu participaseră vreodată la un examen (și nici nu intenționau), iar eu nu am acceptat. După jde mii de reclamații, dosărelul fantomelor se mai judecă și acum (în prezent, a ajuns la judecătoria de sector). Fantomele astea îmi aduc aminte de filmul ”De ce eu?” al lui Tudor Giurgiu. În acest film (din nefericire, caz real și emblematic), Cristian Panait, un tânăr procuror aparent cu mari perspective, își pierde funcția (și apoi cariera și... viața, căci nu poate suporta) pentru că rezistă presiunilor sistemului și refuză să acuze un coleg nevinovat. Își spune și el: de ce eu? Ce m-am băgat? Unde m-am băgat? Stai așa, cum adică m-am băgat? Mi-am făcut doar treaba. Hm, asta deranjează. Să-ți faci treaba e cea mai mare infracțiune. Nu numai infracțiune, ci și păcat capital. Nu te lasă să-ți vezi de treabă. Trebuie să ”ne facem că lucrăm”, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Fuckultatea-fantomă a reprezentat pentru mine profesori-fantomă și studenți-fantomă, stilul comunist ”copy-paste”, ”merge și așa”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, ”toate sunt la fel”, proprietate comună - ”ce-i al meu e și al tău”, cursurile mele sunt și ale tale și... ale secretarei, notele mele sunt și ale tale și... ale secretarei.

Și școala din Siria (tot o ”măreață realizare” comunistă), cu caracterul ei uniformizant, ideologizat și militarizat este una fantomă, care produce pe bandă rulantă soldați-fantomă, aparent fideli regimului, un fel de ”omuleți verzi”. Iată ce mărturisește Ninar Hasan, activistă Planet Syria: ”În subconștientul meu, format în Siria, școala este asociată unui câmp de bătălie. Am renegat totul din ea: cărțile și conținutul lor erau un inamic, uniforma școlară și costumul militar pe care trebuia să le purtăm și mirosul de umiditate și bastonul supervizorului și asfaltul terenului de joacă care ne lăsa urme pe genunchi și coate după ce trebuia să ne târâm ca pedeapsă colectivă pentru greșeala unui coleg”. Ninar repudiază manualele care abundă de sloganuri și texte ideologizate, cer copiilor să contribuie la construcția glorioasei republici socialiste (vărsându-și sângele) și definesc drept ”dușmani” imperialismul, colonialismul și ideologiile reacționare cum ar fi cele adoptate de ”câinii de trădători” din gruparea ”Frații Musulmani” (nume și idei mult prea abstracte pentru a fi înțelese de elevi). Totodată, Ninar respinge orele lungi și plictisitoare, atacurile sistematice ale colegilor/profesorilor pe motiv că are mama divorțată, lipsa de interes pentru cultivarea aptitudinilor și pasiunilor, incompetența și spăgile (mai știm și la noi, și, din păcate, nu numai pe vremea comunismului). ”Relația mea cu școala din Siria este similară cu reacția unui supraviețuitor în raport cu o boală incurabilă. Anii de boală se scurg repede în memoria obișnuită să condenseze acei ani și să-i reducă la un sentiment trecător de dezgust și la expresia: ”mulțumesc, Doamne, am supraviețuit!”

Ninar a supraviețuit până acum școlii, dictaturii, războiului și extremismului de toate tipurile. Să vedem dacă va rezista și atacurilor aeriene ale Marii Britanii, inițiate cu câteva zile în urmă. Cu această ocazie, Cameron a declarat entuziast că forțele britanice vor oferi suport militar aerian pentru circa 70.000 de rebeli moderați care vor lua parte la asaltul orașului Raqqa, capitala califatului. Uau, 70.000! Asta-i ca povestea cu ”15.000 de specialiști” a lui Milică. Ei, măcar nu se laudă ca Obama cu doi-trei Supermen, bine trainuiți și echipați, capabili să spulbere regimul și Statul Islamic dintr-o suflare. La început, Cameron nu a menționat nicio grupare, din motive de ”securitate”. Și dacă inițial a susținut că aceste trupe sunt disponibile chiar acum, Cameron a revenit și a precizat că se referă la viitor, după încheierea negocierilor de pace, când armata siriană și FSA vor putea colabora. Așadar, până la urmă, a nominalizat, vorbind, pe lângă FSA, și de kurzi. Numai că FSA (rebelii moderați sprijiniți de Occident) nu e dominantă pe câmpul de luptă, e destul de dezbinată și demoralizată și are, oricum, prioritate în acest moment lupta cu regimul, nu cu Statul Islamic. Iar kurzii, de fapt, nu prea vor să iasă din teritoriul lor, ce să caute la Raqqa? O altă problemă este că jihadiștii sunt amestecați printre simplii locuitori la Raqqa, deci, atacarea lor presupune bombardarea civililor și numeroase victime în rândul acestora.

Pe ansamblu, mai mult de jumătate din populația Marii Britanii este de acord cu intervenția militară împotriva Statului Islamic. Atacurile britanice nu vor fi doar costisitoare (circa 200 milioane de lire pe an), ci vor stimula și radicalizarea unor persoane, vor spori atentatele și, dacă nu sunt dublate de o strategie coerentă (deocamdată nu prea clară), vor eșua ca în Irak, Libia sau Afganistan. Germania s-a alăturat și ea Coaliției anti-Statul Islamic. Interesant, 95% dintre atacurile aeriene împotriva Statului Islamic sunt derulate de Statele Unite, iar 5% de țări europene. În situația haotică și explozivă din Siria, orice intervenție militară mai curând accentuează și prelungește conflictul, în loc să genereze o detensionare. Trebuie să continue eforturile de pace cu participarea tuturor părților. Și să nu uităm că tocmai crimele regimului sirian și războiul au fost (și mai sunt) un excelent instrument de recrutare pentru Statul Islamic. Și respingerea musulmanilor-refugiați ca ”neintegrabili” sau ”teroriști”, după cum subliniază însuși reprezentantul ONU pentru refugiați, Antonio Guterres.

Recrutare (prin rețelele de socializare, apoi prin contacte directe) care a mers bine pentru Statul Islamic: după datele Soufan Group, numărul luptătorilor străini în Siria și Irak s-a dublat în ultimul an, ajungând la 27.000. Aceștia provin din 86 de țări, însă printre ei sunt și circa 5.000 de europeni, respectiv 5.000 de foști sovietici. În jur de 20% se întorc în țările de origine, prezentând riscul atentatelor. Toți rebelii din Siria sunt anti-Statul Islamic, dar unii dintre ei sunt și ei jihadiști (de exemplu, al-Nusra, membră al-Qaida, care s-a impus pe teren). Colaborarea rebelilor moderați cu al-Nusra (al-Qaida) a avut frecvent un caracter tactic, nu ideologic. Aceștia se pot dispensa de al-Nusra când contextul o va permite. În prezent, funcționează 14 grupări militare care au un rol esențial de ”powerbrokers”, factori decisivi pentru a obține succesul militar și administrativ în zonele controlate. Și încă 12 grupări cu potențial similar. Dintre aceștia 26, trei sunt afiliați ideologic al-Nusra. Deci, există, într-adevăr, rebeli moderați frecventabili și eficienți (în jur de 70.000), numai că nu a prea știut Cameron cum să formuleze, că nu e Churchill.

Ca de obicei, John Kerry se arată și mai optimist decât Cameron și afirmă că Statul Islamic ar putea fi înfrânt în câteva luni, după încetarea luptelor între regimul sirian și rebeli. În opinia lui, forțele aeriene trebuie dublate de forțe terestre (sirieni și arabi). Ce revelație! Bine că nu mai recurgem la doi-trei Supermen în lupta cu regimul și Statul Islamic. Obama apreciază și el că un aranjament politic în Siria va facilita lupta cu Statul Islamic. La rândul său, Țarul cere lista grupărilor teroriste din Siria și cheamă, în continuare, lumea întreagă să se unească pentru a lupta împotriva terorismului (sub conducerea unui terorist-șef ca el și alături de teroristul-șef din Siria, autorul principal al dezastrului și al victimelor dintre civili). Sub presiunea Statelor Unite, Turcia face eforturi să securizeze granița cu Siria, dar mai sunt porțiuni (98 km) sub controlul Statului Islamic. Construcția zidurilor (inclusiv unul nou de 151 de km la granița cu Siria, pe lângă cele existente) și patrulele sunt insuficiente, este nevoie și de soldați (Turcia a anunțat o creștere de la 12.000 la 20.000 militari). Până atunci, copiii europeni confuzi și/sau debusolați intră (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe chat în discuție cu un jihadist, își aruncă produsele de coafat/cosmeticele și-și acoperă părul (eventual cu burka, vălul integral), azvârlă la gunoi CD-urile cu muzică rap și DVD-urile cu filme hollywoodiene, închid Facebook-ul, devin gravi și enigmatici, se izolează sau se întâlnesc doar cu prieteni fundamentaliști, apoi, într-o zi, fug de-acasă să se mărite cu un luptător al Statului Islamic sau să devină unul dintre ei. I-o fi instigat fachirul ăla despuiat de Gandhi?

Și de ce fug de-acasă la Statul Islamic? Păi, se duc să participe la evenimente sportive și culturale precum fotbalul cu capete, târgurile de sclavi sau jocurile stupide și morbide ale Statului Islamic, cum ar fi falsele execuții sau jocul de-a ”v-ați ascunselea” (copii până în opt ani, cu cagulă și pistol, caută prizonierii printre ruine și-i împușcă). Victimele sunt numite ”fii de evrei” și ”spioni ai regimului”. Nu că Țarul nu și-ar continua și el mărețele realizări în lupta cu terorismul: 35 de persoane ucise la Ariha, Idlib (au atacat se pare, din greșeală, și o bază a armatei siriene la Deir al-Zour, ucigând soldați). Americanii au produs și ei cel puțin 36 victime civili în localitatea al-Khan (Hasaka). Și să nu uităm campionul masacrelor, regimul sirian, cât de curând răsplătit pentru meritele sale, dacă nu cu Premiul Nobel pentru Pace, măcar cu un nou mandat. Într-o rutină a masacrelor devenită cotidiană, oamenii din Douma, Goutha de Est, aflați sub blocadă și invadați de bombe-butoi (50 de cutremure pe zi), dispar sub dărâmături cu copiii în brațe, în timp ce analiștii dezbat masacrele la nesfârșit (număr de morți, răniți, atacuri, tip de arme, masacrele astea sunt o expresie a forței regimului, ba nu, a slăbiciunii... și, de fapt, ce tot comentăm, le știm deja). Cum inspirat punctează activiștii de la Planet Syria, bine că absența electricității și a mijloacelor de comunicare le scutește pe victime de comentariile analiștilor.

Și iată ce povestesc doctorii Mohamed și Sakhr (ambii convinși că sângele sirian nu are nicio valoare pe pământ) despre atacul cu gaz sarin de la Douma, din august 2013. Au fost treziți la trei dimineața. Oamenii palizi și speriați alergau pe străzi disperați, bezemetic, cu pături în brațe, deși se prăbușeau sub greutatea lor. Morții și răniții erau așezați unii peste alții, la grămadă, nu aveau timp să-și dea seama care e mort sau (încă) viu. Unii pacienții, cu toate că mai respirau slab, arătau (deja) precum cadavrele. Se convulsiomau și făceau spume la gură. Unii râdeau sau plângeau dezlănțuit, alții urlau. După trei-patru ore de muncă infernală, amețit, cu ochii încețoșați, sufocându-se și împleticindu-se, doctorul Sakhr și-a abandonat pacienții și a început și el să plângă isteric. A leșinat, dar colegii l-au trezit și i-au spus că a inhalat gaz de pe hainele și corpurile pacienților și s-a intoxicat. Deși simțea că moare, a vrut să se întoarcă la pacienți, însă colegii nu i-au permis: nu vedea bine, nu se putea ține pe picioare și totul se învârtea cu el. Când și-a mai revenit, s-a întors la lucru, apoi a făcut poze cu morții și răniții pentru a avea o dovadă. Nici lui nu-i venea să creadă. Așa ceva era imposibil. Prima reacție era să nege. În a cincea zi, a încercat să ajungă la Comisia de Investigații ONU pentru a-i informa cu privire la atac. Delegația ONU a mers împreună cu medicii la cimitir pentru a preleva probe. Au vizitat casele victimelor și supraviețuitorilor. La un moment dat, au întâlnit o casă pustie, pe care era pusă masa, tacâmurile erau deja aranjate, ceaiul era turnat în cești, iar pâinea așezată pe masă. Cina e servită. Poftă bună!

Haideți odată! Să se așeze la masă câinii ăștia turbați de teroriști, viermii ăștia de trădători, porcii ăștia de șerpi cu clopoței și maimuțoi împuțiți. Să se servească frumos cu un grătar de miel sfârâind, o lipie proaspătă și un ceai negru fierbinte, cu un cubuleț de zahăr. Sau o cafea cu lapte. Să-i inhaleze aburul aromat și să fumeze o ultimă țigară, înainte să vină Statul Islamic să-i prindă pe păcătoși și să joace fotbal cu capul lor! Să aibă parte măcar de o cafea cu lapte cum a căpătat Malraux în 1944, când a fost arestat de Gestapo (pentru lupta sa în rezistența franceză), de la o călugăriță și de la o proprietară de hotel. Să le dea cineva un mic semn de dragoste și fraternitate. Malraux, deși nu tocmai credincios, a resimțit ca pe o binecuvântare gestul țărăncilor care-l credeau condamnat (pentru trădare și terorism, logic, nu?), fără speranță, și făceau semnul crucii în dreptul rănilor sale. I-au adus alinare când era singur pe cruce, în fața morții. Să primească cel puțin ca Malraux ”mângâierea disperată care închide ochii morților”.

Și eu, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și erou meu) ne-am jurat să nu ne mai lăsăm niciodată singuri pe cruce. Suferința împărtășită ne-a apropiat și mai mult și a întărit focul sacru din noi (care a plecat de la Promy către univers, dar uneori uită să-l încălzească și să-l ilumineze chiar pe el). Totuși, descoperirea câte unui titan precum fachirul despuiat de Gandhi reușește să reaprindă focul sacru în el (și sunt nenumărați titani nu numai în Siria, printre activiștii Planet Syria, ci pretutindeni pe pământ). Și gesturile mele de dragoste îi fac ochii negri, migdalați, umbriți de gene lungi și arcuite să strălucească precum stelele ce se sting. Lumina intensă și sfâșietoare a sfârșitului... Dacă mai avem un minut, aș vrea ca minutul acesta să fim împreună, fie că numărăm sau nu secundele. Iar în cazul în care le numărăm, să o facem împreună. Și, dacă tot suntem în infern și nu mai putem evada vreodată, să mai sfidăm o dată legile lui, adică să stăm îmbrățișați câteva secunde. Să ne strivim unul pe altul într-o îmbrășiare titanică, să ne tasăm oasele și să ne preschimbăm în praf de stele.

Îl iau de mână pe Promy (mâna albă, statuară, marmoreană, care devine, brusc, fierbinte la atingerea mea), mă așez la el brațe și îi dau un sărut gay salvator (gay... pentru că așa e ritualul și sunt, oricum, un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise). Am ajuns și eu fantomă (ei, altfel de fantomă) și totul mi se pare ireal de parc-ar fi un vis. Dar atunci de ce îl mai rog pe Promy să-mi lingă cicatricele de pe corp și rănile din suflet, care sunt, de fapt, ale lui, căci am împărtășit durerea lui? Sunt și astea iluzii? Pe de o parte, vreau să le neg, tânjesc să fie doar un produs al ficțiunii, un exercițiu de imaginație, pe de alta, sunt recunoscătoare că port încrustate în corp și suflet cicatricele și rănile lumii acesteia devoratoare, stigmatele suferinței lui Promy, a titanilor și a celor înghițiți de coșmarul istoriei.Torn ultimul pahar de bere, așteptând, cu răbdare titanică, să cadă ultimele picături (dulce cădere, le invidiem!). Îi suflu apoi bretonul negru, lucios, lung până la bărbie, filat și asimetric, îndreptat cu placa și-i șoptesc topită de dragoste, ridicând paharul de bere:

– Să se scurgă ochii tăi după mine, Promy. Și așa îți cad în gură.

– Mâncați-mi și ochii, dacă nu vă e prea scârbă! Dar, vă rog, nu mai lăsați nimic de data asta!

– Ce e, Promy, te deranjează ochii? Sau părul? Că e alb?

– Nu, că e creț. Încă nu m-am săturat să-l vopesc, Ile, dar am obosit și să-l îndrept... chit că era ultimul lucru pe care-l mai îndreptam pe lumea asta. Însă acum, ce mai contează? Mâncați-mă tot, nu mai lăsați nimic, și părul, și ochii!

– Promy, și mie mi se scurg ochii. Adică, vreau să spun, curg. Secreții, nu lacrimi. Totul curge. ”Panta rhei”. Mie, oricum, nu-mi pasă de ochi. Mai era o dată să orbesc de la cheratită herpetică și eram foarte fericită. De-a dreptul în extaz. Asta pentru că primisem concediu! Concediu medical! Mie nu de ochi îmi e, ci de cap.

 – Ile, nu știai că yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului, cum a arătat și guru Kim Kardashian, o vizionară ca mine, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos)? Când o să aibă cap și Statul Islamic să înțeleagă?