Trăim zi de zi în ”Cutia Pandorei”, în
”Camera 101” a torturilor personalizate din ”1984”, acum la superofertă, captivi
în coșmaruri impuse de alții și în care ne complacem... dacă primim măcar un
discount. Să aruncăm o privire în ”Cutia Pandorei”, dacă îndrăznim! Vom
descoperi o mlaștină bântuită de Zombie (fie și prietenoși, cu măști de ”smiling faces”), monitorizată de Big
Brotheri cu zâmbete mai mult sau mai puțin profesionale, înconjurată de un Zid
inexpugnabil (”The Wall” din Pink
Floyd, chiar dacă decorat trendy cu cristale Swarovski), cu fond sonor mai curând
zgomot decât muzică și malluri unde oamenii se calcă în picioare la Black
Friday. O lume absurdă, nu cenușie ca-n ”Stalker”-ul
lui Tarkovski, ci colorată strident, agresiv precum în reclame, malluri și
parcuri de distracții, orbită de scânteierea rece și sterilă a cristalelor
Swarovski, luminată de strălucirea mai familiară și prietenoasă a ”smiling face”-urilor, cu o perfecțiune
de PR, precodificată și obligatorie. La prima vedere, nu mai există nicio
speranță în ”Cutia Pandorei”, în ”Cutia Neagră”, în rețeaua unui Matrix absurd,
sufocant și degradant care ne înlănțuie implacabil și ne ispitește cu
promisiunea unei vieți confortabile de ”another
brick in the Wall”, ”yahoo” cu
iPhone și iPad.
Mai putem evada din această lume absurdă,
pentru a ajunge, cu sau fără ”Călăuză”, în ”Zonă”, în spațiul sacru autentic,
în ”Cameră”, unde vom putea respira liber, ne vom regăsi visele și pe noi
înșine? Drumul până la ”Cameră” e dificil, bulversant, răvășitor, plin de
riscuri și renunțări (inclusiv la măști și la arme), dar, odată ajunși acolo,
noi, cei care nu mai avem nicio speranță, dar am păstrat o urmă de inocență și
încă tânjim după lumină, vom găsi liniștea binecuvântată. Ne vom lăsa
dezmierdați de lumina blândă a Învierii și ne vom simți cu adevărat acasă,
fericiți și liberi pentru că aici totul e deschis, practic, nu mai există
Ziduri.
Eroii acestui roman testează mai
multe mijloace de rezistenţă la absurd: curajul, nonconformismul (nu ca extravaganţă
ori anarhism, ci, dimpotrivă, ca o tentativă de restabilire a ordinii,
echilibrului, autenticității), dragostea, credinţa, inocenţa, spiritul ludic, simţul
umorului (inclusiv hazul de necaz românesc), nostalgia, melancolia, visele, muzica,
dansul, puterea poveștilor, modelele reprezentate de eroi (ficționali sau nu:
Prometeu, Winston și Julia din ”1984”, Jill și Sam din ”Brazil”, Don Quijote și
Dulcineea, Steinhardt, Vaclav Havel, Ana Blandiana, Monica Lovinescu etc.). Puterea
ficţiunii le oferă un potir al Sf. Graal de unde sorb ”apa vieții”, a
adevărului și a iubirii.
Laura, o femeie de 40 de ani din București, contabilă, rutinată și fără
altă perspectivă decât cea de a schimba covorașul de baie o dată la 3 luni și canapeaua
de la Ikea la 10 ani, se confruntă
zilnic cu mii de provocări legate de job sau familie, dar cu ajutorul
”softului” ei infailibil de femeie modernă (”Wonder Woman”), reușește să se organizeze impecabil și să le facă
față. Este parcă blestemată la o viață activă și nemuritoare. La un moment dat,
”softul” ei aparent imbatabil începe să se blocheze, să-i dea ”not responding”. Mai întâi, comunicarea
cu soțul este imposibilă: cel mai frecvent discută despre completarea și depunerea declarației de consum,
iar, în rest, despre rate, facturi și cumpărături. Și
comunicarea cu copilul, Luca, este la fel de ”satisfuckătoare”. Luca, un puști
răsfățat, pasionat de Naruto, care a pierdut șirul consolelor sale, fan Disney
Channel (de unde a învățat că unica meserie e cea de vedetă – din show-biz), a
citit numai ”Jurnalul unui puști”, mănâncă aproape exclusiv chipsuri Lays cu
paprika și se adresează părinților doar cu ”duși” sau ”tâmpiți”. De luni bune, Laura
nu a ascultat nimic altceva decât alarma cu Inna, ”Sun is up”, a soțului ei. Iar monitorizarea „Big Brother” pe net şi
pe mobil, limitarea libertății de expresie (pe mailuri, Facebook sau youtube),
amenințarea amenzilor și a arestării, precum și potențiala blocare a accesului
la net și la propriile documente de pe calculator pentru downloadarea / uploadarea
oricărui document neoriginal o scot din minți. Şi-ar dori o schimbare, dar nu
ştie exact care: divorţul, demisia, sinuciderea, lupta anti-sistem?
Soţul ei, Radu, deşi este
pasionat de ceea ce face, se simte ”singur pe cruce” atât acasă, cât și la
serviciu: toți îl abandonează, dar au nenumărate pretenții. Ar prefera să fie detestat
decât ignorat: dacă ar fi urât, i s-ar recunoaște cel puțin existența. Radu se
confruntă cu un job solicitant la o agenție de cercetare de piață, sub
presiunea deadline-urilor de azi până ieri și a abuzurilor clienților. Câteodată,
jobul traumatizant îl face să-și piardă plăcerea de a lucra, să îi fie silă și
să atingă stări de epuizare psihică și fizică aproape de comă, iar șeful (altminteri
necontactabil) îl încurajează să se obișnuiască cu orice. Acasă, Laura îi
acordă atenție doar pentru a-l amenința cu divorțul, iar în fața lui Luca nu
are nicio autoritate. Totuși, Radu gustă plăcerile mărunte ale vieţii: s-ar
consola cu o bere, o ţigară, o pizza, cântând la pian, dansând (în ploaia de
vară sau noaptea, la birou pe Coppelia Waltz) ori dând o fugă până în Vamă.
Atunci când se înscrie în
MRTLAS (Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sistem), o mișcăre
anti-corporatistă obscură, clandestină (și potențial teroristă din perspectiva
lui Radu), Laura alege, în stilul tipic românesc, ”varianta cea mai puțin rea”
și pariază pascalian pe încredere (în mișcare și în ea însăși). Inițial, Radu o
ironizează, apoi devine gelos pe șeful mișcării și la un moment dat ajunge să
considere demersul ei o nouă ”strategie de divorț”. El ar protesta mai degrabă
în Vamă, din mai până-n octombrie, cu pancarte gen ”Jos ȘISTemul” și ”Copulare /
Nu poluare”, împreună cu grupurile de ecologiști care activează contra
exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. Va accepta Radu
în cele din urmă decizia Laurei, precum și potențialul lui sacrificiu,
indiferent dacă e de acord sau nu cu ce face ea? Printre ”oportunitățile”
oferite de MRTLAS, se numără și ”șansa” de a fi arestat ca terorist și dus la Crystal Tower, un centru de detenție nu
tocmai secret (ce mai e secret?), un turn foarte modern din sticlă, rivalizând
cu Burj Dubai, decorat de designerul Tom Ford, cu plafoane cu cristale Swarovski,
amenajat ca un parc de distracţii de fiţe, unde trebuie să plătească (online,
într-o manieră securizată) vouchere de tortură exorbitante, fie şi cu discount,
şi... eventual, taxe de glonţ.
Fără să te rătăcești, nu poți
să te regăsești. Vor reuși Laura și Radu să (re)descopere / (re)inventeze încrederea
și speranța în ”Cutia Neagră” / ”Cutia Pandorei”, să facă o breșă în Zidul cu
cristale Swarovski, să ajungă la ”Camera” din Zonă și să se regăsească?
Lumea e iremediabil absurdă,
nu ne facem iluzii, dar există o speranţă: în noi. Indiferenţa e mai
devastatoare decât abuzurile. Nu putem învinge absurdul, dar îi putem rezista.”Stay human, not alive”, spunea Winston
în romanul lui Orwell, ”1984”. Să ne afirmăm și să ne păstrăm umanitatea, iar,
dacă am pierdut-o, s-o reinventăm. Să ne aruncăm armurile și măștile de
”smiling faces” și să ne asumăm vulnerabilitatea. Să ne abandonăm și să
acceptăm sacrificiul. Să rămânem goi, nevinovați ca niște copii, în fața
tancurilor și să dansăm, indiferent ce s-ar întâmpla. Cui protest? Pregătiți-vă! În seara asta vom dansa goi în fața
tancurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu