Bunăciunea cu trei mâini de pe Facebook ne dă o mână... de ajutor la salvarea copiilor din Siria, la publicarea cu sau fără diacritice și la examenul cu Big Brother

În haosul din Siria, în ciuda acordului de încetare a ostilităților, tentativa ONU de a livra aerian pachețele la Deir el-Zour (o localitate cu circa 200.000 locuitori, aflată sub blocada Statului Islamic) a avut rezultate spectaculoase: din 21 de palete, 10 nu au fost înregistrate nicăieri, 7 au aterizat în zone de tip ”no man’s land” (disputate/fără un control clar al cuiva) și 4 au fost avariate. Mai că îi fac competiție la eficiență lui Obama, cel mai neinfluent președinte (fantomă), care se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona. Și ONU are aceeași abordare: se uită și nu vede. Cel mult, plânge și face rapoarte. Și are de ce să plângă: în timpul negocierilor de pace și al acordurilor de încheiere a ostiltăților, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (Syrian Observatory for Human Rights), numai în luna februarie, au fost ucise 5.000 de persoane, dintre care aproximativ 400 femei și copii. De la debutul intervenției sale în Siria, Rusia a masacrat peste 1.700 de civili, dintre care peste 700 femei și copii. Felicitări! Să le acordăm Premiul Nobel pentru Pace!

Iar regimul sirian continuă să blocheze accesul la ajutoare, sustrăgând pachețele direct din convoaiele umanitare sau refuzând să aprobe majoritatea cererilor. Până acum, ajutoarele au ajuns doar la circa 100.000 de persoane. ”Arătați puțină decență!”, a implorat John Kerry. Vai de mine, ce, credeți că le pare rău de cineva? Le pare rău numai că a mai rămas o legumă putrezită dintr-un copilaș, medic, jurnalist, activist sau intelectual. Și dacă-și pierd ”inelul puterii”. Inimaginabil ce pot face unii pentru ”inelul puterii”. ”My precious!” Reprezentantul UNICEF, Anthony Lake, a reușit să livreze ajutoare în Homs, însă nu și la Aleppo (unde șoseaua e închisă din cauza confruntării cu Statul Islamic). Lake a avertizat că accesul la medicamente este o urgență absolută și, totodată, a punctat că apa încă mai e folosită ca armă în Siria. Știe și el că oamenii se simt abandonați și că nu mai au încredere în niciun fel de autoritate, nici în ONU/UNICEF. E al șaselea an de război... dacă se poate numi ”război”. Recunoaște și el eșecul comunității internaționale. Eșecul fiecăruia dintre noi.

După o tentativă eșuată (la fel ca negocierile de pace de până atunci), pe 27 februarie a intrat în vigoare noul acord de încetare a ostilităților. Sunt cuprinși în acord toți reprezentanții opoziției care agreează  încheierea ostilităților și depun armele, cu excepția Statului Islamic, al-Nusra (al-Qaida) și a altor organizații desemnate ca teroriste de ONU. Regimul sirian, Rusia și Iranul consideră teroriste și grupările islamiste Ahrar al-Sham (aliat cu al-Nusra) și Jaish al-Islam. Dar ei înșiși ce or fi? Kurzii, la rândul lor, exclud, pe lângă Statul Islamic și al-Nusra, gruparea Ahrar al-Sham. Deocamdată, acordul funcționează peste așteptări... Totuși, au mai apărut incidente locale de nerespectare a înțelegerii, în special din partea regimului sirian (chiar și atacuri chimice cu clor), apoi din partea Rusiei (în Damasc, Latakia, Aleppo, Homs, Hama, Idlib, Ghouta de Est etc.). Pozițiile rebelilor moderați de la FSA (Armata Siriană Liberă) au mai fost vizate de regim, iar aceștia au ripostat ocazional. De la aplicarea înțelegerii, în primele șapte zile au fost ucise 135 persoane, dintre care minimum 24 civili, în zonele incluse în acord.

În ciuda acordului, Turcia a continuat să atace kurzii de la YPG și Forțele Democrate Siriene și, în același timp, refugiații care încearcă să treacă granița dintre Siria și Turcia (peste 10 oameni împușcați mortal). Disperați, refugiații nu se opresc în Turcia: încă mai ”invadează” Europa pentru a sfârși fie în Meditarana (peste 400 înecați, în extra-sezon și în doar câteva luni, de la începutul anului), fie în fața Zidurilor de sârmă ghimpată. În prezent, aproximativ 13.000 de persoane sunt blocate la frontiera dintre Grecia şi Macedonia, în frig, înotând în nămol. Mai bine în nămol decât în Mediterana. Și să nu ne mirăm că nu vor în România: puținii ajunși la Galați (în număr de 15) au găsit instalația de alimentare cu apă defectă, camere cu priciuri ca la închisoare/cabane și, în plus, vor trebui să trăiască dintr-o alocație de 10 lei pe zi. Hm, cred că irosim cam mulți bani pe niște maimuțoi împuțiți de teroriști și pomanagii.

Emisarul ONU în Siria, Staffan de Mistura, a spus că negocierile de pace se vor relua de la 9 martie, dacă acordul de încetare a ostilităților funcționează. Consiliul opoziției cere și mai departe eliberarea prizonierilor, ridicarea blocadelor și oprirea bombardamentelor, precum și acces la ajutoare umanitare. Consiliul își manifestă reținerea față de reînceperea negocierilor de pace, având în vedere că opoziția e atacată, în continuare, de Rusia și de regim, îndeosebi în nord, lângă granița cu Turcia. Obama a declarat că săptămânile de încheiere a ostilităților reprezintă un pas înainte în procesul de pace, dar sunt ”critice”, trebuie ca toți să se abțină de la bombardamente/atacuri (regimul, Rusia). Unii rebeli vor lupta până când teroristul-șef al regimului va cădea. Iar acesta din urmă trebuie îndepărtat pentru pacificarea, stabilizarea Siriei și pentru a învinge Statul Islamic.

Da, s-au obținut unele progrese în confruntarea cu Statul Islamic: reducerea teritoriului controlat (cu 40%), precum și a afluxului de luptători străini, avarierea infrastructurii de transport pentru contrabanda cu petrol (pierderi de peste 500 de milioane de dolari), renunțarea guvernului de la Bagdad de a plăti lefurile funcționarilor săi din ”califat” (impozitate cu 20-50% de Statul Islamic). Cele mai eficiente măsuri împotriva Statului Islamic vizează sursele de finanțare. Acum, pentru a-și acoperi pierderile, Statul Islamic solicită 500 de dolari taxă de răscumpărare pentru fiecare ostatec, vinde mărfuri din atelierele și fabricile din teritoriile ocupate (în dolari, speculând cursul valutar) și a tăiat rațiile de Snickers și Gatorade pentru luptători! Pe când și Toyotele și sclavele sexuale de 5-6 ani? Poate le cumpără Țarul, are cu ce, unii spun că e dintre cei mai bogați oameni de pe planetă, chiar dacă Rusia se zbate în dificultăți (produse tot de el și regimul său).

Pe termen lung, pentru a învinge Statul Islamic și alții ca el, ar trebui realizată o reformă a Islamului (în special, secțiunile cu potențial extremist - wahhabismul și salafismul). Poetul sirian Ali Ahmad Said, cunoscut ca Adunis Asbar, unul dintre cei mai mari poeți arabi, câştigătorul Premiului „Pace Erich Maria Remarque“, opozant al regimului care a transformat țara într-o închisoare, dar și al revoluționarilor care joacă fotbal cu capete, atenționează cu privire la reformarea Islamului: "nu poţi reforma o religie, dacă aceasta nu este separată de stat". Apropo de reforme, știați care a fost motivul pentru care femeile au început să poarte fuste (mai) scurte, deși biserica și societatea interziceau ferm acest lucru? Sfatul medicilor în secolul XIX: bolile (ciumă, holeră, tifos) se transmit prin contactul fustei lungi cu mizeria/microbii. Avem și noi nevoie de asemenea doctori. Sper că n-au plecat toți la muncă în Franța, Marea Britanie sau Germania.

De la Statul Islamic nu am pretenții, dar îmi spune și mie cineva când se va liniști Țarul ăsta? Spre deosebire de Obama, el e hiperactiv, mereu surprinzător, ”tânăr și neliniștit”. Să-i dau și lui un Sedatif PC? Mi-e teamă că nici eu nu o să-mi găsesc liniștea până nu se va liniști el. Le tot număr zilele... de mandat lui Obama (care ne spionează, se uită și nu vede), Țarului, teroristului-șef din Siria și celui din Coreea de Nord. În ce-l privește pe Țarul, nu-l afectează și pe el sancțiunile, deprecierea rublei, creșterea procentajului săracilor cu 50% din 2013, diminuarea consumului cu 10%, scăderea prețului petrolului, recentele oferte americane către UE în domeniul gazelor de șist? Gazprom acoperă cam 30% din necesarul de gaze în Europa (mai e până la independența energetică a UE). Pentru a-și păstra cota de piață în Europa, Gazprom e dispus să reducă prețurile. Cu un buget mai echilibrat decât în 2014, adaptat situației și rezerve de circa 90 de miliarde de dolari, totuși, Rusia ar mai putea rezista încă 3,5 ani, potrivit datelor Deutsche Bank. Țarul se bucură de încrederea a 80% din populație, alimentată constant cu exhibarea forței și showul armatei rusești în Siria, așa-zisa confruntare cu Statul Islamic. Se luptă atât de bine cu Statul Islamic încât o companie din Rusia, Stroitransgaz, deţinută de un oligarh apropiat Țarului şi regimul lui Bashar al-Assad colaborează cu Statul Islamic în exploatarea unui câmp gazifer din Siria (Tuweinan).

Americanii au parte și ei de propriile showuri... electorale. Într-un talk-show de la CNN destinat candidaților republicani, Cruz, Rubio și Trump au dominat scena: s-au acuzat reciproc și au vorbit unul peste altul, invocând dreptul la replică. La un moment dat, alt candidat, Carson, până atunci ignorat, a izbucnit: ”Mă atacă și pe mine cineva?” Rubio l-a învinuit pe Trump, că, în ciuda opiniilor privind migrația, a folosit imigranți ilegali la construcția Trump Tower. Îi va utiliza, desigur, și pentru construcția Zidului cu Mexic. De fapt, Trump a tocmit imigranți ilegali pentru a demola o clădire, iar apoi, când a fost acționat în instanță pentru plățile prea mici, a aranjat procesul cu o sumă frumușică. Deși e aparent pornit contra slujbelor deținute de imigranți, majoritatea angajaților săi de la Mar-a-Lago Club din Palm Beach provin din România și țările din Estul Europei, iar Rățoiul Donald se justifică prin faptul că muncitorii americani ”nu erau calificați”. Da, așe e, în Statele Unite sunt cei mai slabi angajați. La rândul lui, Cruz l-a acuzat pe Trump că a susținut anterior candidați democrați, nu republicani. Dacă va ajunge cumva rățoiul Donald președinte, alias Drumpf (numele inițial al familiei înainte de americanizare), cea mai mare sculă din lume (apropo, e ușor să ai un penis titanic, așa zic toate reclamele de pe net), pentru care face campanie John Oliver, #MakeDonaldDrumpfAgain (aluzie la sloganul ”Make America Great Again”), voi fi nostalgică după Obama, cu toate că m-am săturat de personajul ăsta, cel mai neinfluent președinte (fantomă) și i-am numărat zilele... de mandat. Se pare că eternitatea (în funcții) nu durează prea mult. Maxim 2 mandate.

Cam tot atât durează să-ți publici o lucrare în Românica. Pare o eternitate. Totuși, după lupte seculare care au durat aproape trei ani, am găsit, în sfârșit, o editură pentru a tipări romanele ”Cui protest? PROteste de respirație” și ”Examen cu Big Brother. Casa de copii Pământ nu e acasă” (volumul I – ”Dreptul la Dezastru”, volumul II – ”Dreptul la poveste”). În România apar, în schimb, mari scriitori și savnți, deținuți politici și martiri din pușcării și tot felul de maculatură copy-paste. De data asta, în mod surprinzător față de alte dăți, prețurile mi s-au părut prea mici. Suspect de mici. Aproape simbolice. Ce editură o fi și asta? Într-o budă, debara sau ghenă? Dacă pățesc mai rău ca Malraux pe vremea când participa la revoluția din Indochina, publica un ziar clandestin, numai că rămăsese fără litere și, cu chiu cu vai, găsise niște fonturi englezești, fără accentele franțuzești?

Yeah, ura, am primit PDF-ul: volumele au diacritice și se pot citi excelent! Cred că Malraux e invidios. Uluitor, au și coperți! Foarte sugestive, în ton cu titlurile și conținutul cărților. O singură doleanță din partea mea: am rugat să se micșoreze imaginile nu numai pentru a se observa mai bine titlurile, ci și ca să fie mai puțin vizibil capul meu jupuit, în flăcări, despicat de cuie și piroane. Atât mai rămăsese din mine și era, oricum, în combustie. Restul (corp și suflet) – consumate. Îmi aduc aminte și de perioada în care aveam nonstop coșmaruri cu înțeleptul Chiron centaurul, noul lider liber ales al Olimpului (după revoluția noastră democratică de acum trei ani), din care nu mai rămânea decât partea umană, nu și cea cabalină, cum văzusem și într-un film hollywoodian profetic. Tot ce era mai bun în el dispărea! Și tot ce e posibil, adică probabil, în Olimp, un paradis al răpirilor și disparițiilor ca-n Siria.

Ar trebui să mă bucur că din mine a rămas și asta, putea să nu mai fie nimic. De o mână măcar cred că pot să fac rost. De la femeia cu trei mâini de pe Facebook, știți voi, tipa aia bună (bunăciune de apărăciune), care, pe lângă brațele sale, mai are în dotare și unul în jurul mijlocului. Și poze cu Parisul de vis sau insule exotice. Are, are... Să-mi dea și mie una. O mână de ajutor, vreau să zic. Bună și femeia cu trei mâini la ceva. Sincer, în loc de cap, preferam să fie altă parte a corpului. Yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului, logic, nu? Kim Kardashian, un guru și o vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos), știe, Statul Islamic, deocamdată nu, deși eu îi țin mereu predică de Nana, exact ca mătușă-mea mie în copilărie. Și Salman Rushdie înțelege asta, cu atât mai mult că a crescut recompensa pentru asasinarea lui. Ca răsplată pentru opere satirice precum ”Versetele satanice” (faptele bune și operele subversive încă se condamnă pe pământ).

Cu câțiva ani în urmă, într-o perioadă în care aveam permanent coșmaruri (parcă acum ar fi altfel!), mă bântuiau, mă posedau și mă devorau zeii-talibani din Olimp și de pe pământ, am visat odată că eram pe moarte, însă, în ultimele mele clipe, a apărut Salman Rushdie și mi-a zis: ”Iliana, thank you for fighting extremism”. Era coșmar, dar s-a transformat într-un vis frumos. Am murit fericită. Mai tot timpul, împreună cu Promy, agonizăm în parametri optimi și avem senzația că murim, dar, până la urmă, suntem resuscitați. Frecvent, manifestăm confuzii cu privire la identificarea și încadrarea persoanelor la vii sau la morți când trebuie să aprindem lumânări la biserică. Și noi ce legume, animale, gunoaie, bacterii, fantome și Zombie mai suntem? Și cine sau ce ne-a adus în acest stadiu de evoluție superior? Uneori simțim și învierea (spre rușinea mea, nu și a lui Promy care nu-și cere scuze pentru asta). Pentru orice eventualitate, l-am pus pe Promy să-mi promită, să jure pe ce are mai sfânt (pe maică-sa, Temis, pe Chiron, maestrul său, pe democrație, Maretti și iPhone)  că, în ultimele mele clipe, chiar dacă nu o să înțeleg nimic și nu o să-l recunosc (și nici el pe mine), îmi va aminti că-l iubesc (și el pe mine), îmi va da un Sedatif PC, îl va imita pe Băsescu sau pe Vanghelie și-l va aduce pe Salman Rushdie. Sau pe Fukuiama să ne spună că a venit ”sfârșitul istoriei”.

Până atunci, deși nu există nicio compensație, nimic care să aline chinurile și să îmblânzească moartea unor copii nevinovați ori dispariția Titanilor, ne consolăm cu puterea sacrificiului și a creației, cu forța de neînvins a focului sacru. Le suntem recunoscători celor care caută și mărturisesc adevărul, celor care încearcă să reziste, să nu-și piardă complet umanitatea, fie și în Tartar, pe Elbrus, într-un lagăr fascist ori într-o închisoare comunistă românească, siriană sau coreeană. După documentarul britanic ”A Syrian Love Story” premiat la Sheffield (despre cei doi activiști sirieni care s-au îndrăgostit la închisoare, comunicând printr-o crăpătură în Zidul ei), două filme despre refugiați/imigranți ”Fatima” (povestea unei menajere imigrante care-și crește singură fetele adolescente) și ”Fucuoammare” (despre refugiații de la Lampedusa) au fost recompensate cu premiul César, respectiv cu Ursul de Aur la Berlin.

De asemenea, povestea unei crime de onoare (a fetei împușcate și aruncate în râu de tatăl ei pentru că s-a măritat fără aprobarea acestuia... una din miile de tinere care împărtășesc anual această soartă în Pakistan), ”A Girl in the River. The price of forgiveness”, a luat premiul Oscar pentru cel mai bun documentar. Dintre filmele străine de lungmetraj, cel mai bine cotat a fost ”Son of Saul”  (despre o Antigonă de la Auschwitz), recompensat cu Oscar. Eu sunt invidioasă pe Antigona asta, pe cele siriene și pe cele orignale grecești. Și pe Vitoria Lipan. Își caută doar rudele lor. Eu îi caut pe toți cei dispăruți (din toate locurile și toate epocile), scurm pe net și în pământ, cu chipul livid și mâini tremurătoare, și nu mai găsesc o unghiuță smulsă din ei ca să îngrop. Apoi dispar și eu. Caut inclusiv Antigonele astea de la Auschwitz și, de fapt, din toate Auschwitzurile. Și am ajuns să mă simt vinovată dacă-mi fac plimabarea obișnuită, atât de liniștitoare odinioară, la cimitir, la mormântul familiei. Nu mai vreau să aud de înmormântare. Dacă mai rămâne ceva din corpul meu, îl voi dona pentru cercetare.

Și, totuși, în ciuda deciziei nobile de a-mi dona corpul pentru cercetare, a faptelor bune și a operelor subversive, am rămas nu doar răsfățată și egocentrică, ci și foarte egoistă. Continui să mă blochez într-o vorbă rea cu săptălunile, indiferent cine mi-a adresat-o și cu ce intenții. Ah, sufăr atât de neînțelegere și de dezacorduri (comunicarea e imposibilă, logic, nu?), mă simt ultimul gunoi și paralizez parcă mii și mii de ani ca Promy pe Elbrus din cauza unui cuvânt sau a unei aprecieri negative (cu atât mai mult când vin de la cei dragi care, așa posesivi, băgăcioși și enervanți cum sunt, totuși, ne iubesc și-și fac griji pentru noi). Și bine era dacă rămâneam împietrită la ”fereastra visurilor mele”. Da, când eram la gimnaziu, începeam orice compunere sau analiză literară cu propoziția ”stau la fereastra visurilor mele”. Numai că Fereastra s-a transformat în Zid, iar eu am ajuns un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise. Haide, Madame Dezastru, te preocupă atât persoana ta? Ai un ego așa de mare? Vezi că l-ai depășit pe Malraux.

Apropo, scuze, Malraux, că am zis că ai mai mult ego și nu suflet (nu e adevărat, și, oricum, pe tine te preocupă nu propria persoană, ci alte personalități cu anti-destin, care și-au depășit condiția și au făcut istorie). A, și-mi mai cer scuze pentru abandonul extraordinarei tale lucrări,”Antimemorii”, la primele capitole acum câțiva ani (le-am reluat, dar nu reușesc să-mi îndeplinesc norma de o pagină pe zi, ce să mai zic de rația de o poezie pe săptălună!). Însă nu-mi cer scuze că ți-am ținut predică de Nana în legătură cu fraza: ”nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil”. Pentru mine sunt insuportabile comunicarea imposibilă și indiferența. Și-atunci? Haide, Madam Dezastru, trebuie să ți se prosterneze toată lumea, toți să empatizeze și să fie toți de acord cu tine? Credința ta e atât de slabă încât te descurajează cel mai mic lucru și renunți? Fiecare obstacol trebuie să fie un argument și o motivație în plus. Și vorba lui Malraux (cu referire la generalul de Gaulle și la rezistența anti-fascistă, apoi la lupta pentru reconstrucția statului francez, în opoziție cu clasa politică), ”acel NU al singuraticului, obligatoriu, este încărcat cu o misterioasă contaminare”. Dacă este o critică nejustificată trebuie să o luăm ca titlu de glorie sau la mișto (țin și eu... deocamdată lista celor mai importante etichete și epitete). Dacă este justificată, atunci să o acceptăm și să o preluăm. Și tocmai mi-am adus aminte că am și eu o calitate, oricâte demisii în semn de protest de la tot și toate mi-aș da: continui să mă sacrific să fiu personaj și autor.