Examen cu Big Brother. Casa de copii Pământ nu e acasă

Lumea în care trăim seamănă adeseori cu o mlaștină fetidă, colcăind de broaște râioase și porci cu diplomă, bântuită de fantome (țări-fantomă, instituții-fantomă, șefi-fantomă, guverne-fantomă, alegeri și referendumuri-fantomă, armate-fantomă, războaie-fantomă, din păcate, cu victime reale, ”pagube colaterale” cum se mai spune), supravegheată de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă și înconjurată de Ziduri masive și reci, impenetrabile și surde (ca-n ”Pink Floyd”, ”The Wall”). În această lume, se aplică frecvent logica absurdului, nu cea a normalității, iar 2+2 nu fac 4, ci cât vor Big Brotherii. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. De multe ori, ne temem că vom ajunge simple cărămizi în Zid (”another brick in the Wall”) și că o să ne vedem în oglindă nu fața umană, ci monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”.   

VOLUMUL I: ”Dreptul la Dezastru”

Dezgustată să mai mănânce ”broaște râioase” și ”porci cu diplomă” din ”mlaștina fetidă” a unei facultăți particulare, după ce i se solicită să treacă note-fantomă unor studenți-fantomă, Ileana (Ile) își dă demisia în semn de protest, în mod providențial, în ziua dinainte de examenul de titularizare (pentru postul de lector universitar). Demisia ei constituie un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu refuză să mai fie posedată de fantome. Cum așa? Fantoma comunismului mafiot la un sfert de secol după Revoluție? Atunci ce înseamnă un mediu intelectual fin, elevat, de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, ”fabrică de diplome”, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu au fost și nici nu au de gând să vină vreodată la vreun examen). Devenită brusc ”trădătoare”, ”teroristă”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”nebună”, ”mincinoasă”, ”nesimțită” și ”sclavă obraznică”, Ile e alungată din facultate cu agenții de pază pe urmele ei.

”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.” A auzit asta mereu, dar încă refuză să se obișnuiască. ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Se luptă din răsputeri cu sine pentru a-și asuma rolul de ”nebună” care nu se lasă învinsă de sistem și continuă să asculte vocea rațiunii și a bunului simț, astfel încât 2+2 să dea 4, nu cât vrea Big Brother. Îndată ce depune o serie de reclamații la diverse ”comitete și comiții” mai mult sau mai puțin fantomă, Ile e amenințată de foștii colegi (și de unii avocați) că va ajunge ea însăși la închisoare dacă se declanșează ancheta. După câteva săptămâni de agonie, sfâșiată de dorul de copiii de la facultate (pe care știe că nu-i va mai revedea niciodată), asfixiată de mizerie și posedată de fantome, sleită de lupta cu Zidurile și Big Brotherii, îngrozită că-și pierde fața umană și își zărește în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”, Ile zace în pat, uitându-se cu jind la geam, paralizată, fără a avea putere să se târască până la el ca să plonjeze în abis.  

Între timp, prietenul și eroul ei din copilărie, titanul Prometeu (Promy), aflat la o ședință de rutină la palat, în Olimp, ronțăie absent bruschette Maretti cu pizza. Pe fața lui pământie, contorsionată ca-n tablourile lui Soutine, tronează un zâmbet larg, despicat cu pironul și apoi cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut din Ucraina (specialiste la coaserea buzelor protestatarilor). Cu ochii uscați și goi (din care au dispărut de mult furia și revolta și a rămas o nesfârșită, milenară epuizare), Prometeu contemplă statuile stăpânului Olimpului și picturile din sala tronului reprezentând mărețele realizări și faptele eroice ale lui Zeus: Cutia Pandorei, potopul, violurile asupra nimfelor, nereidelor și muritoarelor, precum și propria lui execuție de pe Elbrus. Se vede gol, înlănțuit, cu pieptul străpuns de piron, ficatul sfârtecat de vultur, ars de fulgerașe și de flegmele corozive ca acidul sulfuric ale zeilor (Hermes și Zeus). Singur pe cruce pentru mii și mii de ani. Milenii de paralizie liber aleasă... Ca răsplată pentru că i-a ajutat pe oameni, dăruindu-le focul sacru, științe și artele fără de care aceștia nici măcar n-ar fi supraviețuit, darămite să evolueze. Mai bine pedepsit pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură. Stăpânii își conferă singuri premii, medalii și diplome pentru crime politice, masacre, genociduri și apocalipse la scară universală, în timp ce titanul Prometeu e condamnat etern pentru orice, fie și pentru violarea Leviathanului ori distrugerea planetei Krypton a lui Superman. Intelectualii ca Prometeu sunt de vină. Sunt ”dușmanii poporului”. ”Moarte intelectualilor!”

Chinuit de coșmarul istoriei din care nu mai poate evada, titanul Prometeu ar vrea să-și șteargă memoria și să se criogeneze, dar își dă seama că e deja o crustă de puroi și de jeg, o legumă putrezită și storcită, sucită și răsucită barbar de ciocul bestiei de vultur și de viscol, înecată în flegmele zeilor și ferecată într-un sicriu de gheață, în stânca de pe Elbrus ori în Zid. De fapt, nu mai știe ce legumă, animal sau mizerie e: ”vierme de trădător”, ”gunoi”, ”putregai”, ”scursură”, ”lepădătură”, ”zdreanță”, ”neam de pușcăriaș”, ”nebun dezaxat”, ”catastrofă fără talent”, ”porc de violator”, ”hoț împuțit”, ”mogul blestemat”, ”oligarh degenerat”, ”bulangiu metrosexual”, ”dictator nenorocit”, ”Dr. Frankenstein”, ”Satana”, ”câine turbat” care-și mușcă proprii stăpâni. ”Puneți mâna pe Vasilică!” Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Secretul profețiilor apocaliptice în care  e expert? Nu există... niciun sfârșit. Viitorul e o serie nesfârșită de sfârșituri apocaliptice, pe cât de atroce, pe atât de ridicole, pe care le-a prevăzut dintotdeauna, dar care au depășit mereu orice imaginație. Și nu există nicio compensație. Sărmanul titan nu are pretenții, i-e indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele sunt imposibile. Dacă Stephen Dedalus spunea în romanul ”Ulise” al lui Joyce ”istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, pentru titanul Prometeu ”istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc”. Și, cu toate astea, e atât de obosit încât nu mai simte nimic... în afară de silă. E născut din spuma balelor, nu a valurilor, născut în lanțuri, născut la gunoi. Natural born bound. God created bound.

Pentru a-l scoate un pic din depresie, prietenul său cel mai bun și salvatorul său, Heracle (Her) îl trimite pe Prometeu (Promy) s-o viziteze pe Ile, prietena lui din Titan, de la București, să verifice dacă se mai joacă ”de-a Promy”. În încercarea de a uita de toate, deși nu renunță (încă) la luptă și la Pământ, planeta lor natală, Ile și Promy pleacă amândoi pe Gliese, o planetă nu paradisiacă, ci normală, a bunului simț, unde se aplică logica normalității, nu a absurdului, ”2+2” fac 4, iar locuitorii ascultă vocea rațiunii, a dragostei, a respectului reciproc, a creativității, a libertății și a responsabilității. Tocmai de aceea, de fiecare dată când ajunge pe Gliese, Promy ascunde numele planetei sale și al țării sale de origine, precum și istoria sa personală și a Pământului: se frământă, se zvârcolește, se simte, în continuare, ca un câine hăituit și hăcuit și, totodată, moare de durere și de rușine. El, nu Zeus. Cel din urmă nu are nicio rușine și niciun regret, în afară de faptul că a mai rămas o legumă sau o bacterie probiotică din cineva, din Promy sau din fiul său, Deucalion (Deu), supraviețuitorul potopului (una dintre mărețele realizări ale stăpânului Olimpului) și cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy (când tatăl său se zbătea în lanțuri, sfârtecat de vultur). Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cum bunul simț și normalitatea de pe Gliese sunt și mai greu de suportat decât aberațiile și atrocitățile de pe Pământ (cu care sunt obișnuiți), Ile și Promy se înapoiază acasă, mai exact la ”casa de copii”. După nenumărate crize, oscilații, cedări și reveniri, într-o încercare disperată de a se elibera de fantomele de la facultate și de mizeria din România, cu toate că e deprimată și epuizată, Ile acceptă invitația prietenei sale din copilărie, Ralu, de a o vizita în Iran (țara unde locuiește aceasta în prezent). Promy însuși o încurajează să meargă în excursie. Din păcate, Ile se întoarce din Iran sufocată de puritatea islamică, de restricțiile absurde și, în același timp, posedată de chador, vălul negru integral iranian, spunând că ”2+2” fac cât vrea Big Brother, în acest caz ayatollahul. În căutarea unei guri de aer și, totodată, pentru a-și reface forțele și a se regăsi, Ile și Promy se duc câteva zile cu cortul în ”Camera” din ”Zona” tarkovskiană a lui Ile, un golfuleț din Vama Veche. În acest loc paradisiac, accesează portalul lunii pline și descoperă accidental o poartă a infernului. Acolo se aude (insuportabil chiar și pentru Promy) urletul sfâșietor de durere al Pământului, nu ”Oda bucuriei”, cum ar fi trebuit. Stăpână a telecomenzii de la portal, Ile este posedată și de aceasta: îl aruncă pe Promy în portal, însă apoi se zbate să reia controlul și să nu mai folosească niciodată telecomanda.  

Din nefericire, stăpânul Olimpului, Zeus, află de telecomandă și i-o cere lui Ile, în stilul lui unic și inimitabil, autentic și original, aruncând cu fulgerașe și premiindu-i pe Ile și pe Promy cu o altă mică vacanță... pe Elbrus, locul preferat de distracție al lui Promy. Lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, bestii antropofage, ger și jeg. Amuzant, logic, nu? Într-un sfârșit, Ile și Promy sunt eliberați de pe Elbrus de prietenii lui Promy, în frunte cu Heracle (Her), dar Promy, exasperat de recomensele primite până atunci de la stăpânul Olimpului, înțelegând că viața lui Ile e în mare pericol și, totodată, că aceasta e unica șansă de a-l scoate din închisoare, din Tartar, pe Meneceu (Mene), fratele lui, îl exilează pe Zeus (teleportându-l pe planeta SPP1001) și acceptă să conducă o revoluție pentru a recâștiga Olimpul. Reușește, în cele din urmă, să ”cucerească” Olimpul, în ritm de manele, pe parcursul unui episod din ”Suleyman Magnificul”.  În timp ce Madame Hera urmărește complet transpusă serialul, Promy o teleportează facil, fără nicio împotrivire, tot pe SPP1001. ”A fost sau n-a fost”... revoluție? Oricum, bune și telenovelele la ceva!

Apoi, Promy îl lasă pe Heracle (Her) stăpân interimar până la organizarea primelor alegeri libere din Olimp. Între timp, au loc numeroase lovituri de stat, atentate și răpiri, realizate de zei sau chiar de titani precum recunoscătorul său unchi, Cronos, proaspăt eliberat din închisoare, din Tartar (a căror victimă este, bineînțeles, tot Promy). Astfel, titanul nostru, profet al apocalipselor și al propriilor apoca...lipsuri, își reconfirmă că autorii genocidurilor continuă să-și confere singuri premii, medalii și diplome, să-i condamne pe cei care fac fapte bune și să nu-și ceară scuze (decât că le-a rămas un supraviețuitor, fie și o bacterie probiotică din cineva). Prevăzând că autorii crimelor politice vor fi și mai departe nepedepsiți și... la fel de cooperanți, pentru a impune o distanță igienică în raport cu ei, Promy le propune un proiect captivant: STARtar (în loc de Tartar), închisoarea de fițe, trendy de unde nimeni să nu vrea să plece, altminteri își pierd privilegiile (printre care noul smartphone iPhone 11, creat de Promy). Surprinzător, deși gaura în buget e enormă, proiectul are succes, astfel încât se poate efectua scrutinul. După alegerea liberă a înțeleptului Chiron centaurul în funcția de stăpân al Olimpului (cu voturile, de altfel, contestate ale ”viermilor de trădători” și ”vampirilor” fără domiciliu stabil în Olimp), reforma trenează, loviturile de stat, atentatele și răpirile se țin lanț (și Promy e un mare fan al lanțurilor), iar sistemul pare imposibil de învins. ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore! O să te obișnuiești”.

VOLUMUL II: ”Dreptul la poveste”

Înțelegând că și-a furat singur revoluția, așa cum a anticipat, de altfel, deși a pierdut șirul agoniilor, paraliziilor, infarcturilor, emigrărilor și evadărilor și s-a săturat să supraviețuiască, nu să trăiască (ori să moară), mai exact să agonizeze în continuu până e resuscitat în loc să dispară complet ori să renască, Promy are o nouă tentativă de imigrare pe Gliese. Înainte de asta, obosită și scârbită la rândul ei să coboare mereu în infern, să împărtășească suferința lui Promy și a celor din jur și să agonizeze în parametri optimi pentru a spune povești (căci nimeni altcineva nu se mai sacrifică să fie personaj principal, cu excepția ei și a ”idiotului” dostoievskian de Promy, un nebun și un prost ce dă din abis în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță), Ile demisionează din nou în semn de protest și refuză să mai scrie ceva. Fără să fie capabil să recepteze noua demisie a lui Ile, odată ajuns pe Gliese, Promy sărbătorește evenimentul printr-o grevă nud sub chador (vălul integral iranian), timp de o lună. Rămâne iar paralizat, criogenat, îngropat în Zid/stâncă/sicriul de gheață și se închide în tăcere, în ciuda numeroaselor tentative ale lui Ile de a-l face să reacționeze, inclusiv vorbind ore în șir ca Vanghelie. Când, în sfârșit, se decide să spună ceva, Promy rostește ”declarația universală a drepturilor”: dreptul la tortură, viol, spălare pe creier, sclavie, discriminare, abuzuri, agonie, abandon, dezastru, apoca...lipsuri, mizerie, paralizie, scârbă și disperare, descompunere și neant etc. Atunci, din dragoste și disperare, Ile pleacă împreună cu el pe VJ45, planeta unde a imigrat fiul lui Promy, Deucalion (Deu), la terapie.  

VJ45 este o planetă inteligentă, sensibilă, asemănătoare lui ”Solaris” din filmul lui Tarkovski, capabilă să înțeleagă durerea fiecărui suflet traumatizat, să empatizeze, să-și exprime artistic emoțiile și să-i ajute pe cei cu care intră în contact să se purifice, să se întărească, să se elibereze și chiar să renască. Intrând la terapie în oceanul planetei, Ile învață să se controleze mai bine, să aibă mai multă răbdare, să reacționeze la timp, să continue să împărtășească suferința lui Promy și a celor din jur și să se sacrifice (la nevoie, întrerupând povestea și plonjând în abis pentru a nu-l lăsa pe Promy sau pe altcineva singur pe cruce); pentru asta, va primi și stigmatele milenare, binecuvântate ale lui Promy: cicatricile de la piept și de la ficat. În același timp, Ile redescoperă importanța memoriei și a poveștilor: fără memorie nu există poveste, fără poveste nu există identitate, fără identitate nu există viață, iar noi toți vrem să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim. Supraviețuirea nu e viață. Dacă nu are alte drepturi, Ile are cel puțin dreptul la poveste pe care-l va dărui și celorlalți, mai ales celor care au avut doar dreptul la dezastru și au fost reduși la tăcere sau la urlete (ca Promy). Povestea e și ea o flacără din focul sacru al lui Promy care trebuie să topească Zidurile în lacrimi. După ce a găsit paradisul din Vamă, Ile își dă seama că mai are o altă mare frumusețe, pe Promy, pe care-l iubește mai mult ca oricând. De altfel, l-a ales pe el din motive estetice (”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu), nu etice. Restul îi provoca repulsie.

La rândul lui, Promy coboară în ocean, stors de puteri și de viață de această lume-fantomă care-l absoarbe și pe el lent și ireversibil (țări-fantomă, instituții-fantomă, armate-fantomă, războaie-fantomă cu victime reale etc.), marcat nu doar de pedepsele zeilor, ci și de evenimentele recente de pe Pământ (crizele din Ucraina și Orientul Mijlociu etc.), precum și de faptele oamenilor care seamănă mai mult cu zeii olimpieni decât cu el (ca Țarul Putin, califul Ibrahim (al-Baghdadi) al Statului Islamic, al-Assad, Kim Jong-un, Ianukovici etc.) în timp ce Big Brotheri și șefi-fantomă ca Obama supraveghează, dar nu veghează, mai exact se uită și nu văd. În ocean, Promy (re)învață să-și deschidă sufletul, să-și manifeste emoțiile, să-și revalorizeze memoria pe care vroia să și-o șteargă și, odată cu ea, să se recupereze pe el însuși. Mai mult, reușește să-și învingă oboseala, scârba și rușinea, să-și exprime frustrarea creativ, să se elibereze și, în cele din urmă, să se simtă renăscut, nu resuscitat.

Așadar, întors în Olimp împreună cu Ile, într-o încercare de a da sens suferinței, a spune adevărul și a păstra memoria (inclusiv pe a sa proprie), Promy realizează un festival alternativ dedicat victimelor Holocausturilor (olimpiene, jihadiste, comuniste, fasciste etc.) și îndeosebi intelectualilor. În cadrul acestui festival, Promy compune și dirijează o simfonie în memoria lui Marsias, inventatorul flautului, muritorul mai talentat decât Apollo din a cărui piele jupuită și-a fabricat o diplomă zeul soarelui, după ce a trucat rezultatele competiției dintre cei doi. Ulterior, Promy coordonează construcția Memorialului Holocaustului Olimpian, cooptându-l pentru aceasta chiar pe Hefaistos, fostul său călău și torționar. Mai mult, după ce asistase ca Obama la câteva execuții ale lui Promy (adică se uitase și nu văzuse nimic), Atena, fosta prietenă a lui Promy și colaboratoare la proiecte de importanță universală, reacționează, în sfârșit, prompt și-l salvează pe Promy de pe Elbrus, din mâinile lui Hermes. Astfel, Atena își recâștigă dreptul la poveste, iar lui Promy i se ia nu numai stânca de pe Elbrus, ci întreg muntele Olimp de pe inimă. Acum respiră mai bine. Între timp, revenită la București pentru a vota la alegerile prezidențiale, Ile e surprinsă plăcut de spiritul civic al românilor din diaspora și de solidaritatea românilor din țară, așa că, mândră de România, decide să dea dreptul la poveste celor care au stat la coadă pentru democrație. Casa de copii ”Pământ” începe să devină acasă. Focul sacru se întoarce la noi și topește sicriul de gheață/stânca/Zidul, iar în portalul infernului, urletul dement, apocaliptic se transformă în muzică. Se aude, într-un final, ”Oda bucuriei”.

Și totuși, povestea nu s-a încheiat: telenovela continuă, mai trebuie să o căutăm pe Elodia. ”The show must go on”. Ne e chador și doare, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Am dansat cu Dezastrele în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Am preferat să nu fim bărbați (adevărați) decât să ne facem zei (de oriunde de pe Pământ), am ales să fim legume putrezite și storcite, ba chiar să nu mai rămână nici stânca din noi decât să devenim Big Brotheri. De fapt, un bărbat adevărat se luptă cu sine, nu cu alți bărbați înlănțuiți, femei violate, bătrânei sau copii în cărucior. Am purtat un jihad spiritual și am câștigat o bătălie, nu războiul. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul. Chiar dacă nu am exorcizat complet fantomele, suntem din nou stăpâni. Stăpâni pe noi înșine. Mai departe, ne vom purta în închisoarea noastră cea de toate zilele ca și când am fi în paradis. Vom da dreptul la poveste celor care n-au avut decât dreptul la Dezastru. Ne vom strădui să fim nebuni, să aplicăm logica normalității, nu pe cea a absurdului. Nebunia noastră frumoasă e molipsitoare. ”Frumusețea va salva lumea”, vorba ”idiotului” dostoievskian de prinț Mîșkin. Matematica bunului simț va învinge matematica absurdului. Revoluția minților libere, a sufletelor frumoase și a faptelor bune ne va descătușa, ne va purifica și ne va schimba la față. Ne vom regăsi, astfel, fața umană. Focul sacru va topi Zidurile în lacrimi. Nimeni nu îl va putea stinge și nimeni nu va putea fura această Revoluție. Vom rămâne aici, pe Pământ. Din dragoste și disperare. Indiferent ce legume, animale sau mizerii suntem, dacă vom calcula împreună ”2+2=4”, casa de copii ”Pământ” va fi acasă.