Lumea în
care trăim seamănă adeseori cu o mlaștină fetidă, colcăind de broaște râioase
și porci cu diplomă, bântuită de fantome (țări-fantomă, instituții-fantomă,
șefi-fantomă, guverne-fantomă, alegeri și referendumuri-fantomă, armate-fantomă,
războaie-fantomă, din păcate, cu victime reale, ”pagube colaterale” cum se mai
spune), supravegheată de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă și
înconjurată de Ziduri masive și reci, impenetrabile și surde (ca-n ”Pink Floyd”,
”The Wall”). În această lume, se
aplică frecvent logica absurdului, nu cea a normalității, iar 2+2 nu fac 4, ci
cât vor Big Brotherii. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. De multe ori, ne
temem că vom ajunge simple cărămizi în Zid (”another brick in the Wall”) și că o să ne vedem în oglindă nu fața
umană, ci monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”.
VOLUMUL I: ”Dreptul la Dezastru”
Dezgustată
să mai mănânce ”broaște râioase” și ”porci cu diplomă” din ”mlaștina fetidă” a
unei facultăți particulare, după ce i se solicită să treacă note-fantomă unor
studenți-fantomă, Ileana (Ile) își dă demisia în semn de protest, în mod providențial,
în ziua dinainte de examenul de titularizare (pentru postul de lector universitar).
Demisia ei constituie un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot,
pur și simplu refuză să mai fie posedată de fantome. Cum așa? Fantoma comunismului
mafiot la un sfert de secol după Revoluție? Atunci ce înseamnă un mediu
intelectual fin, elevat, de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”,
”fabrică de diplome”, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape
de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu
au fost și nici nu au de gând să vină vreodată la vreun examen). Devenită brusc
”trădătoare”, ”teroristă”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”nebună”, ”mincinoasă”,
”nesimțită” și ”sclavă obraznică”, Ile e alungată din facultate cu agenții de
pază pe urmele ei.
”Asta-i
politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame
Dezastru! O să te obișnuiești.” A auzit asta mereu, dar încă refuză să se
obișnuiască. ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Se luptă din răsputeri cu sine
pentru a-și asuma rolul de ”nebună” care nu se lasă învinsă de sistem și
continuă să asculte vocea rațiunii și a bunului simț, astfel încât 2+2 să dea
4, nu cât vrea Big Brother. Îndată ce depune o serie de reclamații la diverse ”comitete
și comiții” mai mult sau mai puțin fantomă, Ile e amenințată de foștii colegi
(și de unii avocați) că va ajunge ea însăși la închisoare dacă se declanșează
ancheta. După câteva săptămâni de agonie, sfâșiată de dorul de copiii de la
facultate (pe care știe că nu-i va mai revedea niciodată), asfixiată de mizerie
și posedată de fantome, sleită de lupta cu Zidurile și Big Brotherii, îngrozită
că-și pierde fața umană și își zărește în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”, Ile
zace în pat, uitându-se cu jind la geam, paralizată, fără a avea putere să se
târască până la el ca să plonjeze în abis.
Între timp,
prietenul și eroul ei din copilărie, titanul Prometeu (Promy), aflat la o
ședință de rutină la palat, în Olimp, ronțăie absent bruschette Maretti cu
pizza. Pe fața lui pământie, contorsionată ca-n tablourile lui Soutine, tronează
un zâmbet larg, despicat cu pironul și apoi cusut cu sula de cizmărie de
trupele Berkut din Ucraina (specialiste la coaserea buzelor protestatarilor). Cu
ochii uscați și goi (din care au dispărut de mult furia și revolta și a rămas o
nesfârșită, milenară epuizare), Prometeu contemplă statuile stăpânului
Olimpului și picturile din sala tronului reprezentând mărețele realizări și
faptele eroice ale lui Zeus: Cutia Pandorei, potopul, violurile asupra
nimfelor, nereidelor și muritoarelor, precum și propria lui execuție de pe
Elbrus. Se vede gol, înlănțuit, cu pieptul străpuns de piron, ficatul sfârtecat
de vultur, ars de fulgerașe și de flegmele corozive ca acidul sulfuric ale
zeilor (Hermes și Zeus). Singur pe cruce pentru mii și mii de ani. Milenii de
paralizie liber aleasă... Ca răsplată pentru că i-a ajutat pe oameni, dăruindu-le
focul sacru, științe și artele fără de care aceștia nici măcar n-ar fi
supraviețuit, darămite să evolueze. Mai bine pedepsit pentru prea multă iubire
decât premiat pentru prea multă ură. Stăpânii își conferă singuri premii,
medalii și diplome pentru crime politice, masacre, genociduri și apocalipse la
scară universală, în timp ce titanul Prometeu e condamnat etern pentru orice,
fie și pentru violarea Leviathanului ori distrugerea planetei Krypton a lui
Superman. Intelectualii ca Prometeu sunt de vină. Sunt ”dușmanii poporului”. ”Moarte
intelectualilor!”
Chinuit de
coșmarul istoriei din care nu mai poate evada, titanul Prometeu ar vrea să-și
șteargă memoria și să se criogeneze, dar își dă seama că e deja o crustă de
puroi și de jeg, o legumă putrezită și storcită, sucită și răsucită barbar de
ciocul bestiei de vultur și de viscol, înecată în flegmele zeilor și ferecată
într-un sicriu de gheață, în stânca de pe Elbrus ori în Zid. De fapt, nu mai
știe ce legumă, animal sau mizerie e: ”vierme de trădător”, ”gunoi”, ”putregai”,
”scursură”, ”lepădătură”, ”zdreanță”, ”neam de pușcăriaș”, ”nebun dezaxat”, ”catastrofă
fără talent”, ”porc de violator”, ”hoț împuțit”, ”mogul blestemat”, ”oligarh
degenerat”, ”bulangiu metrosexual”, ”dictator nenorocit”, ”Dr. Frankenstein”, ”Satana”,
”câine turbat” care-și mușcă proprii stăpâni. ”Puneți mâna pe Vasilică!”
Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Secretul profețiilor apocaliptice în
care e expert? Nu există... niciun
sfârșit. Viitorul e o serie nesfârșită de sfârșituri apocaliptice, pe cât de
atroce, pe atât de ridicole, pe care le-a prevăzut dintotdeauna, dar care au
depășit mereu orice imaginație. Și nu există nicio compensație. Sărmanul titan
nu are pretenții, i-e indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele sunt
imposibile. Dacă Stephen Dedalus spunea în romanul ”Ulise” al lui Joyce
”istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, pentru titanul Prometeu
”istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc”. Și, cu toate astea, e
atât de obosit încât nu mai simte nimic... în afară de silă. E născut din spuma
balelor, nu a valurilor, născut în lanțuri, născut la gunoi. Natural born bound. God created bound.
Pentru a-l
scoate un pic din depresie, prietenul său cel mai bun și salvatorul său, Heracle
(Her) îl trimite pe Prometeu (Promy) s-o viziteze pe Ile, prietena lui din
Titan, de la București, să verifice dacă se mai joacă ”de-a Promy”. În
încercarea de a uita de toate, deși nu renunță (încă) la luptă și la Pământ, planeta
lor natală, Ile și Promy pleacă amândoi pe Gliese, o planetă nu paradisiacă, ci
normală, a bunului simț, unde se aplică logica normalității, nu a absurdului, ”2+2”
fac 4, iar locuitorii ascultă vocea rațiunii, a dragostei, a respectului
reciproc, a creativității, a libertății și a responsabilității. Tocmai de
aceea, de fiecare dată când ajunge pe Gliese, Promy ascunde numele planetei
sale și al țării sale de origine, precum și istoria sa personală și a
Pământului: se frământă, se zvârcolește, se simte, în continuare, ca un câine
hăituit și hăcuit și, totodată, moare de durere și de rușine. El, nu Zeus. Cel
din urmă nu are nicio rușine și niciun regret, în afară de faptul că a mai
rămas o legumă sau o bacterie probiotică din cineva, din Promy sau din fiul său,
Deucalion (Deu), supraviețuitorul potopului (una dintre mărețele realizări ale
stăpânului Olimpului) și cel care a relansat proiectul civilizațional al lui
Promy (când tatăl său se zbătea în lanțuri, sfârtecat de vultur). Casa de copii
”Pământ” nu e acasă.
Cum bunul
simț și normalitatea de pe Gliese sunt și mai greu de suportat decât aberațiile
și atrocitățile de pe Pământ (cu care sunt obișnuiți), Ile și Promy se înapoiază
acasă, mai exact la ”casa de copii”. După nenumărate crize, oscilații, cedări
și reveniri, într-o încercare disperată de a se elibera de fantomele de la facultate
și de mizeria din România, cu toate că e deprimată și epuizată, Ile acceptă invitația
prietenei sale din copilărie, Ralu, de a o vizita în Iran (țara unde locuiește
aceasta în prezent). Promy însuși o încurajează să meargă în excursie. Din
păcate, Ile se întoarce din Iran sufocată de puritatea islamică, de restricțiile
absurde și, în același timp, posedată de chador, vălul negru integral iranian,
spunând că ”2+2” fac cât vrea Big Brother, în acest caz ayatollahul. În
căutarea unei guri de aer și, totodată, pentru a-și reface forțele și a se
regăsi, Ile și Promy se duc câteva zile cu cortul în ”Camera” din ”Zona” tarkovskiană
a lui Ile, un golfuleț din Vama Veche. În acest loc paradisiac, accesează
portalul lunii pline și descoperă accidental o poartă a infernului. Acolo se
aude (insuportabil chiar și pentru Promy) urletul sfâșietor de durere al
Pământului, nu ”Oda bucuriei”, cum ar fi trebuit. Stăpână a telecomenzii de la
portal, Ile este posedată și de aceasta: îl aruncă pe Promy în portal, însă
apoi se zbate să reia controlul și să nu mai folosească niciodată telecomanda.
Din
nefericire, stăpânul Olimpului, Zeus, află de telecomandă și i-o cere lui Ile,
în stilul lui unic și inimitabil, autentic și original, aruncând cu fulgerașe
și premiindu-i pe Ile și pe Promy cu o altă mică vacanță... pe Elbrus, locul
preferat de distracție al lui Promy. Lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, bestii
antropofage, ger și jeg. Amuzant, logic, nu? Într-un sfârșit, Ile și Promy sunt
eliberați de pe Elbrus de prietenii lui Promy, în frunte cu Heracle (Her), dar
Promy, exasperat de recomensele primite până atunci de la stăpânul Olimpului,
înțelegând că viața lui Ile e în mare pericol și, totodată, că aceasta e unica
șansă de a-l scoate din închisoare, din Tartar, pe Meneceu (Mene), fratele lui,
îl exilează pe Zeus (teleportându-l pe planeta SPP1001) și acceptă să conducă o
revoluție pentru a recâștiga Olimpul. Reușește, în cele din urmă, să
”cucerească” Olimpul, în ritm de manele, pe parcursul unui episod din ”Suleyman
Magnificul”. În timp ce Madame Hera
urmărește complet transpusă serialul, Promy o teleportează facil, fără nicio
împotrivire, tot pe SPP1001. ”A fost sau n-a fost”... revoluție? Oricum, bune
și telenovelele la ceva!
Apoi, Promy
îl lasă pe Heracle (Her) stăpân interimar până la organizarea primelor alegeri
libere din Olimp. Între timp, au loc numeroase lovituri de stat, atentate și
răpiri, realizate de zei sau chiar de titani precum recunoscătorul său unchi,
Cronos, proaspăt eliberat din închisoare, din Tartar (a căror victimă este,
bineînțeles, tot Promy). Astfel, titanul nostru, profet al apocalipselor și al
propriilor apoca...lipsuri, își reconfirmă că autorii genocidurilor continuă
să-și confere singuri premii, medalii și diplome, să-i condamne pe cei care fac
fapte bune și să nu-și ceară scuze (decât că le-a rămas un supraviețuitor, fie
și o bacterie probiotică din cineva). Prevăzând că autorii crimelor politice
vor fi și mai departe nepedepsiți și... la fel de cooperanți, pentru a impune o
distanță igienică în raport cu ei, Promy le propune un proiect captivant: STARtar
(în loc de Tartar), închisoarea de fițe, trendy de unde nimeni să nu vrea să
plece, altminteri își pierd privilegiile (printre care noul smartphone iPhone
11, creat de Promy). Surprinzător, deși gaura în buget e enormă, proiectul are
succes, astfel încât se poate efectua scrutinul. După alegerea liberă a
înțeleptului Chiron centaurul în funcția de stăpân al Olimpului (cu voturile, de
altfel, contestate ale ”viermilor de trădători” și ”vampirilor” fără domiciliu
stabil în Olimp), reforma trenează, loviturile de stat, atentatele și răpirile se
țin lanț (și Promy e un mare fan al lanțurilor), iar sistemul pare imposibil de
învins. ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore! O
să te obișnuiești”.
VOLUMUL II: ”Dreptul la poveste”
Înțelegând că
și-a furat singur revoluția, așa cum a anticipat, de altfel, deși a pierdut
șirul agoniilor, paraliziilor, infarcturilor, emigrărilor și evadărilor și s-a
săturat să supraviețuiască, nu să trăiască (ori să moară), mai exact să
agonizeze în continuu până e resuscitat în loc să dispară complet ori să
renască, Promy are o nouă tentativă de imigrare pe Gliese. Înainte de asta, obosită
și scârbită la rândul ei să coboare mereu în infern, să împărtășească suferința
lui Promy și a celor din jur și să agonizeze în parametri optimi pentru a spune
povești (căci nimeni altcineva nu se mai sacrifică să fie personaj principal,
cu excepția ei și a ”idiotului” dostoievskian de Promy, un nebun și un prost ce
dă din abis în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță), Ile demisionează
din nou în semn de protest și refuză să mai scrie ceva. Fără să fie capabil să recepteze
noua demisie a lui Ile, odată ajuns pe Gliese, Promy sărbătorește evenimentul
printr-o grevă nud sub chador (vălul integral iranian), timp de o lună. Rămâne iar
paralizat, criogenat, îngropat în Zid/stâncă/sicriul de gheață și se închide în
tăcere, în ciuda numeroaselor tentative ale lui Ile de a-l face să reacționeze,
inclusiv vorbind ore în șir ca Vanghelie. Când, în sfârșit, se decide să spună
ceva, Promy rostește ”declarația universală a drepturilor”: dreptul la tortură,
viol, spălare pe creier, sclavie, discriminare, abuzuri, agonie, abandon,
dezastru, apoca...lipsuri, mizerie, paralizie, scârbă și disperare,
descompunere și neant etc. Atunci, din dragoste și disperare, Ile pleacă
împreună cu el pe VJ45, planeta unde a imigrat fiul lui Promy, Deucalion (Deu),
la terapie.
VJ45 este o
planetă inteligentă, sensibilă, asemănătoare lui ”Solaris” din filmul lui
Tarkovski, capabilă să înțeleagă durerea fiecărui suflet traumatizat, să
empatizeze, să-și exprime artistic emoțiile și să-i ajute pe cei cu care intră
în contact să se purifice, să se întărească, să se elibereze și chiar să
renască. Intrând la terapie în oceanul planetei, Ile învață să se controleze
mai bine, să aibă mai multă răbdare, să reacționeze la timp, să continue să
împărtășească suferința lui Promy și a celor din jur și să se sacrifice (la
nevoie, întrerupând povestea și plonjând în abis pentru a nu-l lăsa pe Promy
sau pe altcineva singur pe cruce); pentru asta, va primi și stigmatele
milenare, binecuvântate ale lui Promy: cicatricile de la piept și de la ficat.
În același timp, Ile redescoperă importanța memoriei și a poveștilor: fără
memorie nu există poveste, fără poveste nu există identitate, fără identitate
nu există viață, iar noi toți vrem să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim.
Supraviețuirea nu e viață. Dacă nu are alte drepturi, Ile are cel puțin dreptul
la poveste pe care-l va dărui și celorlalți, mai ales celor care au avut doar
dreptul la dezastru și au fost reduși la tăcere sau la urlete (ca Promy). Povestea
e și ea o flacără din focul sacru al lui Promy care trebuie să topească
Zidurile în lacrimi. După ce a găsit paradisul din Vamă, Ile își dă seama că
mai are o altă mare frumusețe, pe Promy, pe care-l iubește mai mult ca oricând.
De altfel, l-a ales pe el din motive estetice (”est-etice”, vorba Monicăi
Lovinescu), nu etice. Restul îi provoca repulsie.
La rândul
lui, Promy coboară în ocean, stors de puteri și de viață de această
lume-fantomă care-l absoarbe și pe el lent și ireversibil (țări-fantomă, instituții-fantomă,
armate-fantomă, războaie-fantomă cu victime reale etc.), marcat nu doar de pedepsele
zeilor, ci și de evenimentele recente de pe Pământ (crizele din Ucraina și
Orientul Mijlociu etc.), precum și de faptele oamenilor care seamănă mai mult
cu zeii olimpieni decât cu el (ca Țarul Putin, califul Ibrahim (al-Baghdadi) al
Statului Islamic, al-Assad, Kim Jong-un, Ianukovici etc.) în timp ce Big
Brotheri și șefi-fantomă ca Obama supraveghează, dar nu veghează, mai exact se
uită și nu văd. În ocean, Promy (re)învață să-și deschidă sufletul, să-și
manifeste emoțiile, să-și revalorizeze memoria pe care vroia să și-o șteargă
și, odată cu ea, să se recupereze pe el însuși. Mai mult, reușește să-și învingă
oboseala, scârba și rușinea, să-și exprime frustrarea creativ, să se elibereze
și, în cele din urmă, să se simtă renăscut, nu resuscitat.
Așadar,
întors în Olimp împreună cu Ile, într-o încercare de a da sens suferinței, a
spune adevărul și a păstra memoria (inclusiv pe a sa proprie), Promy realizează
un festival alternativ dedicat victimelor Holocausturilor (olimpiene,
jihadiste, comuniste, fasciste etc.) și îndeosebi intelectualilor. În cadrul
acestui festival, Promy compune și dirijează o simfonie în memoria lui Marsias,
inventatorul flautului, muritorul mai talentat decât Apollo din a cărui piele
jupuită și-a fabricat o diplomă zeul soarelui, după ce a trucat rezultatele
competiției dintre cei doi. Ulterior, Promy coordonează construcția Memorialului
Holocaustului Olimpian, cooptându-l pentru aceasta chiar pe Hefaistos, fostul
său călău și torționar. Mai mult, după ce asistase ca Obama la câteva execuții
ale lui Promy (adică se uitase și nu văzuse nimic), Atena, fosta prietenă a lui
Promy și colaboratoare la proiecte de importanță universală, reacționează, în
sfârșit, prompt și-l salvează pe Promy de pe Elbrus, din mâinile lui Hermes. Astfel,
Atena își recâștigă dreptul la poveste, iar lui Promy i se ia nu numai stânca
de pe Elbrus, ci întreg muntele Olimp de pe inimă. Acum respiră mai bine. Între
timp, revenită la București pentru a vota la alegerile prezidențiale, Ile e
surprinsă plăcut de spiritul civic al românilor din diaspora și de
solidaritatea românilor din țară, așa că, mândră de România, decide să dea
dreptul la poveste celor care au stat la coadă pentru democrație. Casa de copii
”Pământ” începe să devină acasă. Focul sacru se întoarce la noi și topește
sicriul de gheață/stânca/Zidul, iar în portalul infernului, urletul dement,
apocaliptic se transformă în muzică. Se aude, într-un final, ”Oda bucuriei”.
Și totuși, povestea
nu s-a încheiat: telenovela continuă, mai trebuie să o căutăm pe Elodia. ”The show must go on”. Ne e chador și
doare, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Am dansat cu Dezastrele în abis, fără teamă,
fără regrete, fără speranță. Am preferat să nu fim bărbați (adevărați) decât să
ne facem zei (de oriunde de pe Pământ), am ales să fim legume putrezite și
storcite, ba chiar să nu mai rămână nici stânca din noi decât să devenim Big Brotheri.
De fapt, un bărbat adevărat se luptă cu sine, nu cu alți bărbați înlănțuiți,
femei violate, bătrânei sau copii în cărucior. Am purtat un jihad spiritual și
am câștigat o bătălie, nu războiul. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și
Titanul. Chiar dacă nu am exorcizat complet fantomele, suntem din nou stăpâni.
Stăpâni pe noi înșine. Mai departe, ne vom purta în închisoarea noastră cea de
toate zilele ca și când am fi în paradis. Vom da dreptul la poveste celor care
n-au avut decât dreptul la Dezastru. Ne vom strădui să fim nebuni, să aplicăm logica
normalității, nu pe cea a absurdului. Nebunia noastră frumoasă e molipsitoare. ”Frumusețea
va salva lumea”, vorba ”idiotului” dostoievskian de prinț Mîșkin. Matematica
bunului simț va învinge matematica absurdului. Revoluția minților libere, a
sufletelor frumoase și a faptelor bune ne va descătușa, ne va purifica și ne va
schimba la față. Ne vom regăsi, astfel, fața umană. Focul sacru va topi
Zidurile în lacrimi. Nimeni nu îl va putea stinge și nimeni nu va putea fura
această Revoluție. Vom rămâne aici, pe Pământ. Din dragoste și disperare. Indiferent
ce legume, animale sau mizerii suntem, dacă vom calcula împreună ”2+2=4”, casa
de copii ”Pământ” va fi acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu