Surprize, surprize à la Țaru’: un rățoi, pericol public la fel de mare ca Statul Islamic, nu știe să spele bebelușii în noroi, dar cunoaște marii intelectuali români

”Dacă îți vezi prietenul străpuns de o săgeată, trebuie oare să meditezi asupra naturii arcului sau să-i smulgi săgeata?”, spunea Buddha. Din nefericire, așa a procedat ONU până acum în conflictul sirian, analizând natura săgeții și a arcului, în loc să o scoată. În prezent, Staffan de Mistura, emisarul ONU în Siria, coordonează (la Geneva) discuții ”substanțiale” între regimul sirian și opoziție cu privire la formarea unui guvern de tranziție, organizarea alegerilor (deși regimul dorește să elimine această temă din dezbatere, logic, nu?) și noua constituție (programată pentru august anul curent). Discuțiile se desfășoară în etape de câte zece zile și decurg indirect, nu față în față, în camere separate pentru regim și opoziție: reprezentanții ONU au rol de facilitator, transmițând mesajele de la un grup la altul. Se teme cumva ONU să nu se omoare între ei? Sau unii dintre participanți nu vor să se murdărească intrând în contact direct cu partea adversă... niște teroriști, desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur)? Teroriștii-șefi ai regimului continuă să-i taxeze pe opozanți ca teroriști. Sincer, eu n-aș putea să negociez cu reprezentanții regimului, am fobie. Nu suport nici să le văd pozele în ziare, am oroare mai mare să le zăresc fețele netulburate și zâmbitoare (și încă și mai mult să le observ tablourile, posterele, bannerele și statuile reprezentându-i într-o ipostază eroică și glorioasă) decât să contemplu imaginile mărețelor lor realizări, mai exact ale atrocităților comise de ei și de regimurile lor.  

În contextul masacrului din Abu Dhuhour (Idlib), produs pe parcursul acordului de încetare a ostilităților (peste 12 civili uciși de atacurile aeriene ale Rusiei și ale regimului), inițial, consiliul opoziției (Înaltul Comitet pntru Negocieri – HNC) și-a reevaluat poziția, dacă să participe sau nu la negocierile de pace de la Geneva. Așadar, Țarul continua să atace rebelii (unii dintre ei aliați cu al-Nusra (al-Qaida) în Idlib din motive tactice, nu ideologice) și să masacreze civili (peste 2.000), iar regimul nu a eliberat prizonierii, nu a ridicat blocadele foamei, nici nu permite încă accesul complet pentru ajutoarele umanitare. Să vedem dacă mai găsim vreo bacterie putrezită din cineva. Mai mult, după trei ani de blocadă la Daraya, unul din orașele-cheie ale revoluției și un model de dezvoltare comunitară nonsectară, democratică și pluralistă, ONU nu o consideră ca atare și nu a prevăzut ajutoare pentru această localitate, deși oamenii mor de foame, după ce au consumat deja iarbă (iarbă la propriu), flori cu tot cu pământ și ghivece și, evident, pisicile. Vă  rog, salvați pisicile din Daraya și Madaya!

Pe parcursul acordului de încetare a ostilităților, cu toate că s-a redus semnificativ violența, s-au înregistrat peste 170 de victime printre civili. Pe ansamblu, să reamintim, până în prezent au fost răniți și/sau uciși peste 2,5 milioane de oameni, dintre care circa 80.000 de civili uciși (din aceștia peste 13.000 torturați până la moarte în închisorile regimului și peste 2.000 executați de Statul Islamic), până și femei și copii, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR). Armele chimice au fost folosite de cel puțin 161 ori, producând moartea a circa 1.500 de persoane, conform raportului  Syrian American Medical Society. Au existat asemenea atacuri chimice chiar în 2015 (69), unele în timpul acordului de încheiere a ostilităților. Să mai credem că regimurile trec, popoarele rămân? Totuși, războiul (inclusiv cu Statul Islamic) nu se poate opri, nici țara stabiliza până nu este eliminat teroristul-șef al regimului.

În cele din urmă, sub presiune internațională și, în același timp, motivat de funcționarea peste așteptări a acordului de încetare a ostilităților, consiliul opoziției a acceptat participarea la negocieri. Profitând de reducerea bombardamentelor, în localitățile aflate sub controlul opoziției, mii de sirieni au ieșit pe străzi pentru a cere demisia teroristului-șef și pentru a comemora 5 ani de la revoluție, iar ajutoarele au ajuns la circa 250.000 de oameni în zone sub blocade. Deși nu au fost invitați la discuțiile de la Geneva, kurzii de la Partidul Uniunii Democratice (PYD), reprezentanții politici ai trupelor YPG, și-au făcut auzită vocea: au decretat regim federal în zona controlată de ei, formalizând o semi-autonomie preexistentă (bineînțeles, nerecunoscută de regim și nici de Turcia – și mai ostilă după atentatele de pe teritoriul ei, atribuite kurzilor).Și, uluitor! Încă o veste bună: în ziua debutului negocierilor de pace, pe 14 martie, Țarul a anunțat în stilul său fulgerător că Rusia se retrage din Siria. Curat surprinzător! Previzibil de surprinzător! Surprize, surprize... Însă acest lucru ar putea stimula negocierile de pace să progreseze.

Țarul își ia înapoi grosul forțelor militare (aproximativ 4.000 de soldați-fantomă, ”omuleți verzi”), dar mai păstrează câteva (două batalioane) pentru a lupta cu ”teroriștii de la Statul Islamic” și își menține sistemul de rachete sol-aer S-400. A izbutit să securizeze portul/baza din Tartus și baza aeriană Hmeimim din Latakia. Astfel, blochează furnizarea de resurse energetice alternative dinspre Golful Persic către Europa prin construcția unui gazoduct din Golful Persic până în Turcia. Între timp, în Ucraina, numărul încălcărilor acordului de încetare a focului a revenit la ceea ce era înainte de intervenția Rusiei în Siria: 70-80 pe zi, după ce se înjumătățise din octombrie anul trecut. Se poate spune că Țarul și-a atins obiectivele, logic, nu? Mai ales în confruntarea cu Statul Islamic, ă, vroiam să zic, cu medici, jurnaliști, activiști, bebeluși și femei însărcinate. Peste 1.800 conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR), unii anunțând chiar mai mult de 2.000 de victime civili în doar 5 luni, după datele Violations Documentation Centre. Deocamdată, masacrele rusești continuă la Raqqa (55 de civili uciși).

Și, din nefericire, și ale Statului Islamic, atât în califat, cât și în alte părți. Într-adevăr, trecând peste faptul că a pierdut Palmira, Statul Islamic are cu ce să se mai laude: recent a ucis peste 32 persoane și a rănit peste 270 în atentatele de Bruxelles. ”Bruxelles-ul și Parisul au devenit frați de sânge” (L’Alsace). Este, de altfel, aceeași rețea de teroriști care a organizat atentatele de la Paris și Bruxelles. Mai mulți români rezidenți în Bruxelles au fost răniți în timpul atentatelor. Din fericire, Roxana Ştefănucă şi fiica ei de 2 ani sunt singurii supravieţuitori din vagonul de metrou în care a explodat bomba. Deși armata și poliția patrulează pe străzi, autoritățile belgiene sunt, evident, depășite. Belgia este țara europeană cu cei mai mulți luptători în Irak și Siria, raportat la numărul de locuitori (440). Și nu pare s-o preocupe (suficient) acest lucru. Diviziunile interne, bugetul slab pentru serviciile secrete, numărul mare de predicatori și de luptători în Siria și în Irak, o piață neagră a armelor în expansiune transformă Belgia într-una dintre cele mai vulnerabile țări europene în fața terorismului.

În urma atentatelor din Belgia, UE a decis crearea unor unităţi de informaţii privind pasagerii și controlul achiziţiei şi posesiei de arme şi a propus totodată interoperabilitatea bazelor de date. Însă unii intelectuali români nu au ratat ocazia de a vocifera anti-musulmani: „Nu avem astăzi nimic valoros de preluat din civilizaţia islamică. Nimic. Nici spiritual, nici intelectual, nici politic, nici literar, nici artistic, nici uman, nici măcar gastronomic. Nu au de exportat decât resentiment şi teroare. Cărora Occidentul, spălat pe creier de bien-pensisme şi droitdelhommisme stângist, le face loc sfios, atrofiindu-şi timorat propria identitate.” (A. Papahagi) Cum așa? Identificăm din nou jihadiștii cu Islamul? Nu au inventat musulmanii algebra, cum i-a reamintit lui Papahagi colegul său din Cluj, Dumitru-Cornel Vîlcu? Nu avem nimic de preluat de la sutele de mii de intelectuali, activiști și lucrători umanitari sirieni (inclusiv de la Planet Syria) care au rezistat până acum celei mai crunte represiuni, au fost solidari cu cei ce suferă și s-au sacrificat în lupta pentru libertate și democrație?

Din păcate, românii nu cunosc meritele unui așa mare intelectual ca Papahagi: conform unui sondaj IRES, cei mai apreciați intelectuali români sunt Victor Ponta Mickey Mouse Copy-Paste, urmat de Corneliu-Vadim Tudor și de Klaus Iohannis (întrebare deschisă, fără variante de răspuns!). Ah, arză-v-ar focul sacru de ignoranți ce sunteți, poate vă iluminați și-l menționați primul pe domnul Papahagi! Și vom duce împreună o rază de speranță și pentru victimele atentatelor din Belgia. Acum, în Bruxelles, din pricina jihadiștilor și a ineficienței autorităților, și nu a musulmanilor, planează amenințarea și frica. Oamenii au rămas blocați în case, iar copiii încuiați în școli. Deodată, îmi aduc aminte de ghetele agățate în geam de sute de mii de manifestanți de la Paris (și cu care am fost solidară, atârnându-mi la rândul meu adidașii și făcându-le o poză): era singurul mod de a participa la proteste ecologiste, cu prilejul summitului climatic de la Paris (anulate de autorități din cauza atentatelor teroriste).

Să spunem drept, sărmanii refugiați ar vrea ei să-și agațe ca mine și ca parizienii ghetele în geam: asta ar însemna că au și ei, în sfârșit, o casă. O casă unde încearcă să se simtă acasă. În acest moment, Austria, Slovenia, Croația, Serbia și Macedonia și-au închis granițele, lăsând presiunea exclusiv pe Grecia. Potrivit unui plan agreat de UE și Turcia, toți sirienii plecați (ilegal) spre UE vor fi aduși înapoi în Turcia (pe banii UE); pentru fiecare sirian întors în Turcia, un sirian din Turcia va fi relocat în UE; au prioritate cei care recurg la mijloace legale pentru a ajunge în Europa. Mai mult, UE va liberaliza vizele pentru turci (în anumite condiții!), va accelera discuțiile de aderare a Turciei la UE și ajutorul (inițial de 3 miliarde de Euro) pentru Turcia va crește (Turcia solicită încă 3 miliarde de Euro, până în 2018). UE va crea și o Schemă de Primire Umanitară Voluntară pentru țările membre. Aproape jumătate dintre refugiații care traversează Mediterana provin din Siria. UE recunoaște doar cetățenii sirieni ca refugiați, persoane care au drept de protecție din partea comunității internaționale. ONU precizează că ridicarea Zidurilor nu rezolvă probleme și susține că expulzarea străinilor contravine legilor europene. Amnesty International consideră acordul Turcia-UE o lovitură letală pentru dreptul la azil și cere să nu se transforme refugiații în obiecte de troc.

În Turcia, se află în prezent 2,7 milioane de sirieni. Unul dintre ei, Fadi Mansour, exact ca-n filmul ”The Terminal” ori ca omul din container, nedorit de nicio țară din filmul ”Utopia” al lui Stan și Bran, după ce a fost respins deja de Liban și Malaezia, este reținut arbitrar de un an pe un aeroport din Istanbul, într-o cameră (vorba vine, cameră, ”The Room” ori ”camera 101” din ”1984”) minusculă, permanent iluminată. Nu mai are decât un vis și anume să găsească un adăpost unde poți stinge lumina și dormi liniștit. Între timp, grănicerii turci continuă să împuște și să bată refugiații, să nu uite cumva de unde au plecat, să nu se dezobișnuiască de stilul de viață (de fapt, de supraviețuire sau chiar de moarte) din Siria. Iar norocoșii care au la dispoziție un scaun cu rotile se zbat să avanseze, prin mocirlă, pe drumul spre tărâmul libertății și al demnității, Europa, cu toate că mai există riscul ca Mediterana să-i înghită ca pe alți 467 de refugiați anul acesta, dar marea e, bineînțeles, mai blândă și mai primitoare decât oamenii. Alți norocoși, cei care au ajuns măcar până la tabăra Idomeni, la granița dintre Grecia și Macedonia și au găsit o sticlă cu apă, își spală bebelușii deasupra bălților de noroi. Dacă autoritățile europene se tot împotmolesc și înnămolesc...

Nu și rățoiul Donald Trump pe drumul spre nominalizarea din partea republicanilor pentru Casa Albă. Câştigarea preşedinţiei americane de către rățoiul Donald este cotată printre primii 10 factori de risc la nivel mondial, conform unei evaluări a riscurilor globale, efectuată de grupul britanic de cercetare şi analiză Economist Intelligence Unit (EIU). Victoria lui Trump la Casa Albă este considerată ca mai riscantă decât, de pildă, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană sau o confruntare militară în Marea Chinei de Sud și la fel de periculoasă precum terorismul jihadist. Fac pariu că rățoiul Donald nu știe să spele bebelușii în noroi, dar cunoaște marii intelectuali români, pe Mickey Mouse Copy-Paste vreau să spun. Din păcate, rasismul nu e numai o problemă a prezidențiabililor republicani, ci și în societatea americană. Și repet, dacă devine rățoiul Donald președinte, voi ajunge eu nostalgică după președintele-fantomă, Obama, ăla care se uită și nu vede nimic, nu știe, nu poate, n-are nicio strategie... căruia i-am tot numărat zilele... de mandat. Aș vrea eu să mai sper că eternitatea (în funcții) nu durează prea mult și să se termine odată mandatele tuturor zeilor-talibani și Big Brotheri de pe pământ.

Am rămas pe cruce, captivă în coșmarul istoriei din care tot încerc să mă trezesc și nu pot. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc. Să apelez la terapia soft ca zăpada roz de căpșuni ori piersicii roz sau poate la terapia hard, la Fukuiama care continuă să anunțe că vine sfârșitul istoriei și al dictaturilor?  Nimic nu mai pare să funcționeze. Totuși, acum e mai bine decât atunci când mă aflam la birou, într-un fel de comă fizică și psihică ce a durat un an și ceva, dar, de fapt, fiecare secundă ținea milioane de ani, părea că nu se mai termină. Eram un Zombie abulic, abrutizat, corp putrezit, golit de suflet care nu mai reușea nici să-și pună pe chipul descompus masca de ”smiling face” cu surâsul strâmb și chinuit, cusut cu sula de cizmărie după procedura trupelor Berkut de închidere a gurilor protestatarilor. Nu mai eram capabilă nici să tastez două litere la laptop cu ultimele trei degete rămase, aproape paralizate și ele, mă sufocam mereu, inima mă strângea spasmodic, totul se învârtea cu mine, nu mai puteam gândi, nici răspunde monosilabic, nici dori nimic (nici să dispar complet), numai tensiunea urca la cote maxime.

Recunosc, am avut parte și de alte come mult mai plăcute. La Paris chiar. La Paris totul e ca un vis. Comă alcoolică la Paris, când eram la liceu și am băut pentru prima oară țuică. Doi litri odată! Habar n-aveam cum se consumă, nimeni nu mă informase. Atunci eram în extaz, ascultam ”The Doors”,”The End” și mă abandonasem total, simțind că mă topesc într-o undă sau pe o petală de cactus de un albastru luminos și neverosimil. Când m-am trezit, am observat că eram undeva la spital, contectată de tot felul de aparate prin tot felul de cabluri și pungi. Nu m-am speriat deloc. Dimpotrivă, eram euforică. Nu-mi aminteam nimic, în afară de clipa când am fost absorbită de undele tremurătoare și de petalele de cactus de un albastru ireal. Nu mi-am revăzut viața (nici alte vieți), n-am străbătut tuneluri cu luminițe în capăt, cum povestesc alții. Atitudinea doctorilor mi-a sporit entuziasmul. Râzând, mi-au spus că am fost în comă alcoolică și m-au întrebat ce-am băut. Țuica, țuica, am răspuns încântată și am început, la rândul meu, să râd cu poftă. La Paris și coma e de vis.  

Asta da. Din păcate, am luat (și mai iau) supradoză de coșmaruri, nu de vise. Toate reale. Rar mi se întâmplă să mi se pară un vis (deși, coșmarul e un vis până la urmă). Bine era dacă eram prizonieră doar în Titan... în titanul Prometeu, Promy, prietenul și eroul meu. Îmi place în Titan. Îmi mai place? Uneori, nu simt nimic, îl mângâi de parcă aș rula un sul de hârtie igienică sau, pur și simplu, îl ignor. ”De obicei, atunci când sunt obsedat de lucruri, / văd germeni / strecurându-mi-se în piele. / Mă văd strivit de un șir nesfârșit de mașini. / Iar ea a fost primul lucru frumos în care am fost vreodată blocat”, scria poetul Neil Hilborn, care suferă de o tulburare obsesiv-compulsivă. Și eu sufăr și sunt chiar invidioasă că poetul ăsta se confruntă cu coșmarul anihilării fizice, nu și psihice ca mine (pe mine orice contact mă contaminează, mă murdărește și mă face să-mi pierd nu numai corpul, ci și sufletul). Iar coșmarurile mele, spre deosebire de ale lui, sunt toate reale. Dar Promy a fost singurul lucru frumos în care am rămas blocată vreodată. Restul, mlaștina colcăind de rechini, caracatițe, piranha torționari de treabă, broaște râioase și porci cu diplome, Zombie cu iPhone, fantome cu chador sau rinoceri cu cravate, încă îmi inspiră oroare și repulsie. L-am ales pe Promy, titanii și focul sacru din motive ”est-etice”, cum spunea Monica Lovinescu. Și acum îl aștept (nu vreau să mai întârzie sute de mii de ani, i-am zis că n-am răbdare), să mă strângă în brațe titanic, să-mi taseze oasele și să mă preschimbe în praf de stele.

Vă mai aduceți aminte de ”Guernica”, lucrare-manifest a lui Picasso care, interesant, s-a opus ferm războiului/fascismului și a încercat să strângă bani pentru refugiați? Brațele soldatului răstignit sugerează nu doar agonia/moartea pe cruce, ci și semnul victoriei (V), atrage atenția Malraux. Răstignirea înseamnă victorie. Iar lumânarea aprinsă pentru soldatul răstignit și femeia care o ține simbolizează solidaritatea, respectarea datinilor, normalitatea, bunul simț, ”2+2=4” (în sensul comportamentului Antigonei ce sfidează legea cetății/tiranului și preferă să fie îngropată de vie decât să-l lase pe fratele ei fără mormânt) și, totodată, lumina speranței. Să îngenunchiem la picioarele celor crucificați, să le spălăm cu lacrimile noastre, să aprindem o lumânare și să ne rugăm! Să fim frați cu ”dușmanul” ca soldații germani din primul război mondial care au dus în cârcă către ambulanțe ruși putreziți de vii în urma unui atac chimic (cu sulfat de etil biclorat), cu riscul de a fi executați sau de a se intoxica iremediabil (mă doare că se repetă) sau cei englezi, francezi și germani care, în ciuda ordinelor, au jucat fotbal și au cântat colinde împreună de Crăciun. Ori soldații sirieni care au refuzat să tragă în popor, cu prețul vieții lor. Pe trupurile martirizate, la fel ca pe cele ale soldaților morți sau ale învingătorilor adormiți, se opresc din zbor și se așază fluturii.