Poezii

          Priviri

Privirea care te tranșează, te calcă și te îneacă în flegme:

privirea gospodinelor care scuipau protestatarii din Piața Universității

și care dădeau flori minerilor,

aureolate de nimbul surâsului iliescian,

un zâmbet pentru liniștea noastră.

Privirea politicienilor care te fac în toate felurile,

de nu mai știi ce golan, ciumpalac,

bandit, dușman al poporului,

nazist, comunist, jihadist,

trădător, terorist,

gunoi, animal, legumă, zombie și fantomă ești.

Privirea preoților care au văzut diavolul în bostanii de Halloween,

în concerte rock

sau în victimele de la Colectiv.

Privirea care îți linge rănile, te alină și te reface:

privirea strălucitoare a golanilor, ciumpalacilor și animalelor naziste din Piața Universității.

Privirea blândă și caldă a lui Coposu.

Privirea smerită și în același timp demnă a preoților morți în închisorile comuniste.

Privirea care te tranșează, te calcă și te îneacă în flegme:

privirea jurnalistei care a lovit cu piciorul în Ungaria un băiețel refugiat.

Privirea gospodinelor care au aruncat cu ouă clocite în refugiați

Privirea polițiștilor care au dezbrăcat niște refugiați,

i-au lăsat în zăpadă,

i-au bătut cu bastoane electrice  

și și-au făcut selfie cu ei.

Privirea care îți linge rănile, te alină și te reface:

privirea jurnaliștilor care au scris cu sânge (și propriul sânge) despre refugiați.

Privirea gospodinelor care au primit refugiați,

i-au îmbrățișat,

le-au dat de mâncare

și i-au lăsat să facă duș la ei acasă.

Privirea polițiștilor care au adus pături

și care s-au jucat cu copiii refugiați.

Știe cineva ce privire am eu acum?

Păi, la ochiul stâng –

pe prima

și la dreptul –

pe cea de-a doua.

      Tramvaiul galben

Poate că ar trebui să merg la o plimbare,

să rătăcesc pe străzi desfundate,

pline de hibiscuși și gunoaie,

să cerșesc fise de telefon

(cum făceam la liceu ca să iau bere)

și să sun dintr-o cabină părăsită

tramvaiul galben

de pe strada Theodor Aman (de lângă liceu).

Să vină iar,

zgâlțâindu-se năuc,

beat de lumină,

zăpăcit de vise,

respingător și, totodată, irezistibil ca un fluture de noapte.

Să vină iar

și să mă aducă

înapoi

în Zonă.  

      Dor de ceață

Aș vrea să fie ceață

una albă-lăptoasă,

dulce și primitoare ca sânul mamei.

Să îmblânzească contururile aspre și grosolane

ale blocurilor comuniste cenușii,

ale magazinelor strident colorate

și ale caselor de pariuri sclikitschioase,

să le dizolve

sau să le ascundă pentru totdeauna

în albul ei diafan și mătăsos.

Să nu mai recunosc nimic,

dar să știu că toate îmi sunt într-un fel familiare,

parte din mine

(fie ea, această parte, un colț de argint al unui mistreț

sau un corn de rinocer).

Să vii și tu, beat de iubire,

să te apropii încet, ca prin vis,

fără să-mi dau seama,

fără să te recunosc,

(altfel decât pipăindu-te

și descoperind cicatricele și rănile noastre comune),

străin și totuși atât de intim,

și să ne topim amândoi în ceață,

într-o ultimă îmbrățișare.