Poezii

      

       O mare descoperire

Timpul a fost mereu pentru mine

un devorator de vieți ca titanul Cronos,

ce mi-a mâncat și mie viața constant.

Viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise.

Uneori îmi ziceam că e bună și viața de zombie la ceva decât nimic.

Și, bizar, simțeam că trăiesc

(trăiesc, nu supraviețuiesc, nici nu sunt zombie, un mort ambulant)

când iubeam

sau când făceam (lucram) ceva cu plăcere.

Însă, în ultimul caz, m-a respins sistemul

pentru că încercam să-mi văd de treabă și să fiu responsabilă

și am respins chiar eu sistemul

pentru că mă transformase într-un zombie sau o fantomă

și nu vroiam să fiu la fel

(deși mi-era greu și altfel).

Sincer, nu am vrut să-mi pun prea multe întrebări despre timp în sens filosofic.

Sunt întrebări metafizice, fără răspuns,

care mai mult complică decât explică totul.

Am descoperit totuși ceva,

echivalentul descoperirii telescopului, antibioticelor sau tiparului.

Este marea mea descoperire

pe care v-o dezvălui și vouă:

workaholică fiind,

am avut odată revelația

că mai trebuie să mai iei și o pauză (de cafea, de masă etc.),

iar duminica e zi sfântă,

vă vine să credeți?

Încerc să aplic ce am descoperit

și, ca dovadă, chiar acum, mi-am adus la pat cafeluța

din ceșcuța mea de când eram puștoaică,

ceșcuța mea micuță ca un degetar,

ciobită,

cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet,

exact cum făcea bunică-mea în copilărie.

      Privirile tale

Privirea ta fără privire,

cu ochii arși și goi,

privirea cuiva care nu mai are nimic de privit

sau e prea epuizat ca să mai poată privi.

Privirea ta despicată cu bombele-butoi,

privirea cuiva exasperat,

care încă se străduiește să comunice,

deși știe că adesea comunicarea e imposibilă.

Privirea ta obosită

și nu complet resemnată

a cuiva obișnuit să fie resuscitat la nesfârșit,

deși și-ar dori învierea.

Privirea ta veselă și tristă în același timp,

zâmbind printre lacrimi,

clipind din ochiul stâng

- din solidaritate de stângaci.

Privirea ta melancolică,

sfâșietoare

și adâncă precum un abis,

strălucitoare ca stelele ce se sting.

Adesea îți vedeam genele negre, lungi, arcuite

zbătându-se în piatră, în Zid,

în stânca de care erai înlănțuit

și unde îți mânca vulturul ficatul.

Atunci, plângeam,

zile și nopți la rând,

până topeam piatra în lacrimi,

iar genele tale ude

tremurau

în obrazul meu.  

      Rădăcina de baobab

Înlănțuit pe Elbrus,

ajungi un pachet de oase,

cu cruste groase de rapăn, solzoase ca de balaur,

pe care nu le mai curăță nici potopul,

o legumă de 40 de kile cu plăgi purulente,

corpul complet pietrificat, devenit una cu stânca,

mâinile descărnate și inerte,

picioarele vinete, înțepenite,

unghiile crescute halucinant ca niște rădăcini de baobab,

părul slinos, încâlcit, atârnând sălbatic,

barba lungă și țepoasă, acoperită de gheață,

gura strâmbă, fără dinți, neagră ca o cavernă,

crăpată obscen și încremenită într-o grimasă,

fața cenușie, cu puf alb în obraji și oasele ieșind prin pomeți,

ochii goi și înfundați în orbite.

Ce frumos ești, iubirea mea!

Cel mai frumos dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele,

gunoaiele, vampirii, mutanții,

teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului.

Te sărut tot

(cu grijă să nu te doară și mai mult atingerile mele).

Și, chiar dacă nu mai ești conștient

și nu înțelegi nimic,

îți mărturisesc că

te iubesc,

ești un hobbit autentic (ce-ți place ție să auzi)  

și că aș vrea să fiu și eu o unghie,

ă, o rădăcină de baobab de a ta.