CUI PROTEST? / PROteste de respirație - III. Singur pe cruce

      Radu nu lucra pentru bani. Sau, haideţi să reformulăm, nu numai pentru bani ca majoritatea celorlalţi angajaţi. În general, lui Radu îi plăcea ce făcea şi punea multă pasiune în activităţile profesionale. Fiecare proiect era pentru el ca un copil pe care-l concepea, apoi îl ajuta să crească şi să ajungă la maturitate. Proiectele îi scoteau la lumină latura lui creativă şi, totodată, responsabilă și protectoare.

Spre deosebire de Laura care venea tot mai „sictirită” de la birou, el se simţea bine când lucra, chiar dacă uneori trebuia să piardă zile şi nopţi, ba chiar şi weekenduri la birou. Stresul, suprasolicitarea, presiunea deadline-urilor şi fluctuaţiile rapide, uneori surprinzătoare ale proiectelor nu-l deranjau, dimpotrivă, îl stimulau profesional şi-l îndemnau să caute soluţii.

Radu era cel mai „bătrân” manager de proiect din biroul de cercetare la una dintre cele mai importante agenții de studii de piață și sondaje de opinie din România. Era ca un tată pentru restul colegilor din departament, căci majoritatea aveau sub 25 de ani, iar el mergea pe 41. Lucra de 13 ani în firmă şi văzuse perindându-se sute de „copilaşi” în birou. Veneau şi plecau. Unii își luau la revedere  după numai trei luni, alţii – după şase sau maximum un an. Avusese şi colegi care rezistaseră doar două-trei săptămâni.

El avea experienţă, cunoştea firma şi problemele ei specifice, era conştiincios şi foarte serios la locul de muncă, respecta deadline-urile cu sfinţenie, era amabil cu clienţii şi solidar cu colegii. Schimbase şi o serie de şefi, dar nu avusese probleme cu ei niciodată pentru că-şi făcea datoria exemplar. Era persoană de bază în firmă şi se bucura de un salariu de senior researcher bunicel, doar avea şi el, ca tot omul, rate la casă şi la maşină.

Aparent, totul fusese bine și frumos până acum, dar, la începutul lui mai, imediat după ce venise de la mare, din Vamă, pentru prima oară în viaţă, Radu primise un proiect foarte bulversant pe care nu reuşea cu nici un chip să şi-l facă prietenos sau măcar suportabil. Era ca o gaură neagră care absorbea încet-încet toate forţele sale.

Teoretic, nu era nimic neobişnuit: o aparent banală testare de produs, ambalaj şi campanie. Dar practic... Clienta avusese de la început o atitudine simultan ostilă, confuză şi stupidă. Nu îi trimisese un briefing, ci doar îi comunicase la telefon câteva obiective şi teme, încurcându-se şi contrazicându-se, apoi îl pusese să elaboreze un prim draft de chestionar de seara (mai exact, de la opt jumătate) până a doua zi dimineaţa, la prima oră. Radu se conformase, adăugând el un plus de structură şi clarificând anumite aspecte. Rămăsese la birou până la ora patru dimineaţa când expediase chestionarul către clientă. În acel moment era cu sufletul împăcat.

În ziua următoare, clienta nu dădu niciun feedback, nu răspunse la mail sau la telefon, ci îl sună ea pe Radu tocmai la nouă seara, când el ajunsese deja acasă. Îşi schimbase complet obiectivele, temele de interes, structura întrebărilor şi vroia o nouă versiune de chestionar până a doua zi la prima oră. Trimisese şi un mail cu mai multe detalii. Ciugulind câteva chipsuri Lays cu paprika de la Luca, Radu îşi verifică urgent mailul, dar nu descoperi nimic încurajator. Informaţiile din mail nu erau consonante cu cele transmise telefonic. Radu se scărpină în barbă şi-şi muşcă buzele. Era cât pe-aci să reînceapă să-și roadă unghiile, așa cum făcea în copilărie când lua o notă mică... adică de 9. Dar dacă îl vedea Luca? Ce exemplu îi dădea? Nu-i nimic, va încerca să fac lumină.

Stătu lipit de birou până pe la trei jumate dimineaţa şi trimise noua variantă de chestionar în timp util. O nouă versiune, însă nu ultima! Situaţia se repetă timp de o săptămână, inclusiv în weekend. Radu făcea şi refăcea sisific chestionare valabile de la ora trei-patru dimineaţa până la ora opt-nouă seara când suna clienta şi schimba tot, iar ce comunica ea telefonic nu corespundea cu informaţiile din mail. Îl dureau groaznic capul şi stomacul, „mânca” mai mult cafele şi ţigări, mâinile îi tremurau pe tastatură, ochii i se împăienjeneau, se concentra tot mai greu, dar continua. Nu se lăsa, dar era din ce în ce mai obosit şi mai demotivat. 

Ce dracu’, asta crede că sunt sclavul ei. O dată e ca niciodată, de două ori e ca şi când n-ar fi, însă a treia oară o dai în bară. Nu se mai poate aşa, să se hotărască odată! Şi ei nu au un deadline pentru confirmarea chestionarului?! Nu vor să înceapă odată culegerea datelor?!

Într-a noua zi, într-o vineri, clienta sună mai devreme, pe la şapte jumate, când biroul era încă plin, dar Radu, epuizat fizic şi psihic, se pregătea să plece acasă. Cu aceeaşi voce acră şi în acelaşi timp nesigură, îl chemă chiar atunci la ea la birou ca să discute despre chestionar. Radu văzu negru în faţa ochilor. Îi venea să trântească telefonul. Îi răspunse evaziv că nu ştia dacă poate veni chiar atunci pentru că nu fusese anunţat mai înainte, apoi îşi luă la revedere scurt şi închise telefonul. Fără să-şi dea seama, într-un impuls, dădu cu capul de tastatură, de faţă cu colegii. Oare ce se întâmplă cu mine? Niciodată nu m-am mai exteriorizat aşa în faţa puştilor. Îmi vine să intru în pământ de ruşine. Calmează-te, controlează-te, Radu!    Calmează-te, controlează-te!

Trase aer adânc în piept şi închise ochii, încercând să se liniștească. Ciuguli câteva stixuri, căci îl durea iar puternic stomacul. Vru să se ridice de la birou, dar picioarele nu-l mai ascultau. Nici nu pot să mă țin pe picioare, darămite să conduc. Nu-i nimic, o să fac un efort. Parcă e prima oară când fac eforturi! O sun pe Ruxi să-i confirm că vin imediat, iar apoi îi anunț pe Luca şi pe Laura că întârzii. Iar.

Ajuns în biroul clientei, făcu mai întâi cunoștință cu Ruxi. Era o femeie de vreo 30 de ani, uscată, trasă la față, cu ochi căprui-gălbui apoși și cu buze subțiri, vineții, crispate într-un zâmbet formal, dar, pe ansamblu, cu o ținută elegantă și îngrijită. Era îmbrăcată cu un sacou bej și avea la gât un colier cu ochi de tigru. La fel cum îi cumpărase el Laurei din Vamă!

Mai erau prezente și alte două colege ale lui Ruxi care urmau să se implice în studiu. Una dintre colege, Ana, era durdulie, veselă și foarte primitoare. Purta o rochie înflorată, cu trandafiri, margarete și albăstrele pe fond alb, ceea ce îi dădea un aer infantil și inocent. Îi întinsese lui Radu o mânuță albă, grăsuță, pufoasă ca o pernuță umplută cu puf de gâscă.

Cealaltă colegă, Cristina, subțire, oacheșă și mlădioasă, purta o ținută casual – blugi negri cu tricou verde, mulat. Avea maxim 25 de ani. Ea adusese ceștile de cafea și paharele cu apă și-l tot întreba pe Radu cu ce să-l mai servească. Ochi căprui, migdalați... ”Iubesc femeia / De dor nebună / Femeia brună / Cu ochi negri de foc”. Când intrase Radu, în ochii ei se aprinsese o scânteie.

Ciudat, atât clienta, cât și colegele ei păreau oameni şi nu monştri, aşa cum își imaginase.

Între timp, Ruxi, bineînţeles, schimbase din nou obiectivele, tematica şi structura. Radu simţi că se învârtea camera cu el. Chiar nu o să se termine niciodată? O să împing zi de zi și noapte de noapte, fără speranță, bolovanul lui Sisif, fără să-mi pierd zâmbetul? Poate colegele ei vin cu o viziune clară, unitară, coerentă şi terminăm odată cu chestionarul.

Dar, fatalitate, fiecare dintre colegele lui Ruxi avea o părere de ansamblu incompatibilă cu a celorlalte două şi, de asemenea, fiecare dintre ele spunea din când în când lucruri care se contraziceau.

Aşa nu o putem scoate la capăt. Încerc din răsputeri să fac lumină, să clarific măcar aspectele de bază şi să-i dau o formă chestionarului. De fapt, asta-mi şi place atât de mult când fac un chestionar, când lucrez cu datele sau când interpretez rezultatele din rapoartele de cercetare. Să fac ordine din haos, lumină din întuneric, să creez o structură dintr-o masă amorfă, să delimitez, să dau o formă, să extrag ceva din infinitul, nedeterminatul „apeiron”.

Dar acum haosul îmi rezistă. Ba chiar ameninţă să mă devoreze el pe mine, puţin câte puţin. Tortura asta prin haos... pentru mine e cea mai rea. Mai rea decât pretenţiile exagerate, umilinţele și hărţuirea permanentă.

Din păcate, Ruxi şi colegele ei nu căzură de acord cu niciun chip asupra chestionarului, iar, pe la zece seara, Radu plecă şi mai confuz din biroul lor. Se urcă la volan cu un aer rătăcit şi conduse până acasă smucit, cu frâne bruşte, fără să respecte banda, semnul ”Cedează trecerea” și uneori chiar stopul. La Romană fusese cât pe-aci să calce o cerşetoare bătrână care întindea mâna la stop. Scosese capul pe geam şi o înjurase. Apoi i se făcuse iar ruşine şi-şi muşcase buzele până la sânge.

Exact când se descălţa, la unsprezece fără un sfert, sună telefonul. Radu tresări. I se puse un nod în gât. Nici nu vreau să văd cine e. De fapt, cine poate fi? Tot ea. Clienta! Ruxi! „Stăpâna”!

Radu se hotărî să nu răspundă. Telefonul mai sună o dată. Apoi încă o dată.

– Cine e? Răspunde odată! Mi-a mutat creierii din loc. Şi Luca abia s-a culcat, se plânse Laura.

– E... o clientă, zise Radu cu greu, înecându-se.

Maxilarele îi amorţiseră, iar, când vorbea, îl dureau şi trebuia să facă eforturi să le descleşteze.

– NU vreau să-i răspund. Mă terorizează cu un chestionar de nouă zile.

– Atunci dă-l pe silent sau închide-l! se răsti Laura.

– Ah, şi tu eşti ostilă! Asta-mi lipsea acum. Bine, o să-l dau pe silent.

Radu puse telefonul pe modulul silenţios, dar nu se duse la masă, la baie ori la culcare, ci-şi verifică mailul. Primise, evident, noile obiective şi teme. Văzându-le, îşi duse mâinile la frunte, apoi dădu din nou cu capul de laptop atât de tare de era să-i sară tastele. Telefonul suna în continuare. Zece, cincisprezece, douăzeci de apeluri. Le număra de parcă ar fi fost în transă. La al douăzeci şi unulea, răspunse încet, cu vocea răguşită, sufocându-se:

– Da.

– Bună, Radu! Unde ești? De ce nu răspunzi? zise clienta.

Radu tăcu.

– Dacă n-ai răspuns, acum e prea târziu să-ţi spun la telefon. Vezi că ţi-am trimis noile obiective pe mail, te rog să faci noua variantă până mâine dimineaţă la prima oră.

– Mâine e sâmbătă, s-ar putea să plec din Bucureşti, spuse Radu ezitant.

– Da’ ce, voi nu lucraţi sâmbăta? Weekendul trecut n-ai lucrat? Aş vrea să-l pregăteşti până mâine dimineaţă, iar duminică să ne-ntâlnim să discutăm.

Haide, Ruxi, să-ți spun programul meu real: de luni până vineri, de la nouă la optsprezece, cu pauză de prânz de o oră.

– Ruxi, nu ştiu dacă pot până mâine dimineaţă, e douăşpe noaptea. Fac tot posibilul să pregătesc o variantă actualizată în weekend.

 – Te rog s-o faci şi să ne vedem duminică să discutăm, insistă clienta.

– Fac tot posibilul, repetă Radu mecanic. Noapte bună, Ruxi!

Închise telefonul şi se îndreptă spre baie. Îi venea să vomite.

– Ce paştele mă-sii faci la telefon la ora asta? strigă Laura furioasă. E vineri noaptea. Ce să mai vorbim, e sâmbătă deja, ora 0:08. Scorpia asta îşi bate joc de tine.

– Nu-şi bate joc, aşa e ea. Nu realizează, crede că e normal să procedeze aşa.

– Eşti tâmpit!

– Aşa e.

Mă simt vinovat: i-am permis să abuzeze de mine, n-am pus-o la punct de la început. Mi-e silă de tot şi toate. În primul rând de mine însumi. O strig pe numele mic, folosesc diminutivul „Ruxi”. S-a creat o anumită familiaritate între noi, chiar o intimitate ca între torţionar şi victimă. Simt că îi aparţin lui “Ruxi”. Poate să facă orice cu mine.

Se duse la baie şi vomită. Un pic de cafea şi de stixuri. Se târî apoi până în cameră şi, strângând spasmodic perna în braţe, se chinui să adoarmă. Se zbătu până pe la şapte dimineaţa, dar nu închise un ochi. Când afară se lumina deja, adormi în sfârșit.           

Legat în lanţuri, în fundul unei peşteri... Sclavul lui Ruxi, evident. Am și un semn tatuat pe mâna stângă. E întuneric și frig, nu văd prea bine semnul. A, scrie „RS” (cred că înseamnă „Researcher Slave”), ea mi l-a făcut. E și ea aici, lângă mine. Unde în altă parte să...? Mă privește cu ochii ei spălăciți, căprui-gălbui, cu buzele vineții strânse, fără să-mi spună un cuvânt. O privire uimită și ușor pierdută. Îmi flutură în față un vraf de chestionare tăiate cu roșu. Dar, vai, tăieturile roșii se fac clești de fier înroșit în foc cu care ”stăpâna” îmi strânge penisul și testiculele. Mă zbat, dar nu scot niciun sunet. Îmi aruncă apoi în față chestionarele. Literele și cifrele se deformează bizar, se preschimbă în viermi, râme și omizi care se urcă pe mine, mi se bagă în gură, îmi intră în carne, umflându-mi și cangrenându-mi corpul. Încep să mă descompun. Încerc să urlu, dar înghit o omidă și mă înec, iar mâinile albe, grăsuțe, pufoase ca niște pernuțe ale Anei îmi apasă gura. „Avalez, mastiquez”. „Înghiţiţi, mestecaţi. Înghiţiţi, mestecaţi. Înghiţiţi, mestecaţi”... Sunt o ”victimă a datoriei” la fel ca și voi.

Mai pot continua aşa? Sau trebuie să-mi sfărâm lanţurile ca-n „Mitul peşterii” al lui Platon şi să mă înalţ în lumină? Dar sunt eu pregătit pentru lumină? Nu m-ar orbi oare?

După numai trei ore de somn, Radu se trezi gemând. Se duse ameţit la bucătărie, ținându-se de pereți și de mobilă, bău o cafea, fumă o ţigară, apoi încă una şi se instală la calculator să pregătească noua versiune de chestionar. Reciti mailul de la Ruxi pentru că fusese prea obosit pentru a putea procesa ceva cu o seară în urmă. Deschise apoi ultima versiune de chestionar (a noua), actualiză numărul variantei (zece) şi data. Se uită în gol câteva minute la ultima versiune, apoi la mail. Nu înţelegea nimic. Nu era capabil nici să citească titlul. Nu mai avea putere să apese pe mouse, îi înţepenise mâna şi-l durea. Îşi aprinse încă o ţigară chiar la birou, cu riscul de a-l surprinde Laura şi a-i face scandal că nu fumează în bucătărie.

Nu are rost. Nu mă pot concentra. Îmi tot vine să mă uit la încheietura mâinii stângi. Și dacă mă uit, o să dispară? Nu, nu am ce să fac. Pot să-mi pun şi un plasture deasupra, tot se observă. Semnul de „Researcher Slave” e acolo. Oare chiar nu mai am resurse să lupt? În loc să mă lamentez, mai bine aș... Și ce anume aș putea să fac? Pentru început, aș putea să-i dau o dedicaţie „stăpânei”... „Master of Puppets”.

Căută febril melodia în fişierul cu muzică. Un val de energie şi de furie descătuşată îl invadă ca pe vremuri în liceu, în clasa a noua, când ascultase prima oară Metallica. Avusese atunci un șoc. I se zburlise părul, iar pulsul i-o luase razna. Scutură din cap şi fredonă: „Master of Puppets I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me if you can’t see a thing / Just call my name ’cause I hear you scream / Master, Master!”.

Deşi noua variantă de chestionar fu gata sâmbătă noaptea, Radu o trimise abia duminică după-amiază, pentru a evita întâlnirea cu „stăpâna”. Era oare asta o rebeliune? Nu-şi mai făcea datoria? Atitudinea lui denota lipsă de respect faţă de clientă? Avea repercusiuni negative asupra proiectului? Sau era prea puţin ce făcuse şi se lăsase îngenunchiat încă o dată, lucrând din nou în weekend la modul absurd, sisific? Îşi simţea sufletul sfâşiat de îndoială.

”Clientul nostru, stăpânul nostru”. Sunt, în principiu, de acord, numai că nu ar trebui să existe o limită? Și, dacă da, care e aceea? Limita rezistenței mele? Și cum pot eu anticipa care e limita mea de suportabilitate și când ar trebui să mă opresc? Nu suntem mereu încurajați să ne depășim limitele? ”Fiți realiști... faceți imposibilul!” La urma urmei, limita suportabilității e un concept prost, prea general și confuz, imposibil de măsurat și evaluat. Să încerc să-l operaționalizez ca să cuantific, așa procedează cercetătorii... Până crăp cu laptopul în brațe? Mare lucru dacă o să crăp! Oricine poate fi substituit. Se poate găsi oricând alt angajat care să facă exact ce fac eu. De fapt, un angajat poate fi înlocuit, dar un om niciodată. Însă mai există oameni? Mai sunt eu om?

Mă pot consola că, într-un final, și ”stăpâna” e o ”sclavă”, chiar dacă nu muncește ca mine până la patru-cinci dimineața? Muncește și ea și seara și în weekend, e și ea sub presiunea ”stăpânilor” ei. ”Muncește”, bine zis, nu ”lucrează”, căci munca are conotații infernale (”muncile iadului”), pe când ”lucrarea” e a lui Dumnezeu. Nu, eu nu vreau să văd lumea ca pe un infern populat exclusiv cu ”stăpâni” și ”sclavi”, eu îi tratez uman pe ceilalți și aștept ca și ceilalți să se poarte cu mine uman. Ce tâmpenie! Nu trebuie să aștept nimic. N-are sens. Nu depinde de mine nimic. Nimic. Ba da, depinde felul în care reacționez eu însumi. Trebuie să încerc să-mi păstrez bruma de umanitate care mi-a mai rămas, și, dacă nu o mai am, s-o reinventez.

Din fericire, chinul chestionarului se sfârşi luni seară. Şefa „stăpânei” intrase în panică pentru că nu avea chestionarul confirmat de atâta vreme şi terenul încă nu începuse, aşa că îi trimisese ea personal lui Radu un briefing pe mail (bineînţeles, diferit de ultimele obiective şi teme primite vineri noaptea) şi aprobase chestionarul chiar în seara respectivă. În sfârşit, exista o speranţă că lucrurile vor avansa.

Radu făcu toate pregătirile pentru demararea imediată a culegerii datelor. Odată ce terenul porni, Ruxi începu să-l sune de zeci de ori pe zi pentru a-i cere situaţia completării interviurilor şi pentru a-şi exprima temerile că unele cote mai dificile nu vor fi atinse, cu toate că Radu îi trimitea zilnic un raport de field cu situația exactă din teren şi o asigura că toate cotele vor fi respectate.

După încheierea interviurilor şi introducerea datelor, Radu primi baza, o verifică şi se apucă de raport. Nu apucase să-şi facă un format de raport, avea mai multe proiecte în lucru, iar „stăpâna” îl agasa cu telefoane la orice oră. Îşi impusese însă să nu mai răspundă duminica şi după ora zece seara în restul săptămânii.

Raportarea mergea destul de bine, în ciuda telefoanelor dese şi inoportune. În sfârşit, avea senzaţia că avansează, că lucrurile încep să se ordoneze şi se face lumină. Aproape că simțea iar satisfacţie lucrând.

Când trimise raportul în PowerPoint, vineri noaptea, se simţi cu adevărat eliberat. Era gata să sărbătorească. Două nopți dormi chiar liniştit. Începea să recupereze. Dar, duminică, tot în jurul orei opt jumătate seara, ”stăpâna” reveni cu feedback: vroia medii, nu procente peste tot, bineînţeles, cu testele statistice aferente, font Arial de 10 în grafice, dar de 14 în comentarii/întrebări, toate comentariile să apară într-un cadru mov, să recodifice variantele de răspuns de la întrebările deschise şi să fie concluziile mai specifice, nu aşa generale etc. Acum! În seara asta! La fel de presantă la termene ca Luca la Noriel.

Radu se chinui să facă rapid versiunea actualizată de raport pe care o trimise în noaptea respectivă sau mai bine zis, în dimineaţa următoare, pe la cinci. Rupt de oboseală, se băgă în pat îmbrăcat (era cât pe-aci să-şi uite şi ghetele în picioare) şi dormi, foarte agitat, doar două ore. Nu ar fi putut să se ridice deloc din pat dacă Luca nu l-ar fi bombardat cu perne la opt fără un sfert, înainte de a pleca la şcoală. Ochii i se lipiseră, picioarele îi erau grele ca plumbul şi avea senzaţia că se prăbuşeşte la fiecare pas.

Pe drum spre serviciu, se rugă să nu mai primească niciun semn de la „stăpână”, cel puţin în ziua respectivă. La birou, făcu eforturi să-şi îndeplinească sarcinile urgente măcar minimal. Nu, nu sunt eu omul care să cedeze. Parcă e prima dată când mă simt rău! Voi fi cât de se poate de atent. Voi vorbi la telefon doar strictul necesar. Voi verifica de zece ori fiecare mail ca să nu greşesc din cauza oboselii. Chiar dacă fiecare cuvânt şi fiecare cifră îmi absorb ore, zile, ani, decenii din viață... Chiar dacă două cuvinte îmi sug toată viața. Nu-i nimic, sunt pe drumul cel bun: avansez.

„Stăpâna” răspunse, în stilul ei, printr-un mail, pe la opt seara: vroia să dispară termeni precum „semnificativ statistic” pe care lumea nu-i înţelege (atunci de ce oare mai făcuse teste statistice?!), font Times New Roman de 12 în grafice şi de 16 în comentarii/întrebări, toate comentariile încercuite cu bleu, să recodifice din nou întrebările deschise, să mai facă nişte corelaţii cu socio-demograficele, iar concluziile să fie mai generale pentru că, aşa cum erau, nu se puteau urmări. Acum! În seara asta!

De ce nu spune nimic în timpul zilei şi se trezește abia seara? Nu se mai termină odată? Nu are nicio limită?! Şi eu... ce trebuie să fac? În niciun caz să dau cu capul de calculator, ca data trecută. Calmează-te, controlează-te, Radu. Calmează-te, controlează-te.

Îşi făcu o nouă cafea şi se apucă de modificat raportul. De data asta ceva mai superficial, căci era sleit de puteri şi procesa cu greu informaţiile. Pleoapele îi cădeau, tâmplele i se zbăteau, ochii i se înroşiseră şi îi lăcrimau, mâinile îl dureau şi îi înţepeniseră pe mouse. Creierul îi era gata să explodeze, iar durerea de stomac îl făcea să se strângă ca un ghem pe scaun. Era atât de istovit, că nu mai avea putere nici să sune acasă, să anunţe că întârzie.

Dar parcă mă mai aşteaptă cineva pe mine acasă? Ei, dacă sunt așa de obosit, atunci să îmi iau o pauză! Nu spunea Jerome K. Jerome că o pauză poate fi savurată cu adevărat doar de oamenii foarte ocupați? Să-mi comand o pizza și o bere... și să fumez în birou. Să-mi fac de cap! Șeful a șters-o, oricum, la ora nouă.

Comandă o pizza ”Prosciutto e funghi” de la Trenta Pizza, o bere Tuborg și sos picant. Pizza era aproape caldă când ajunse curierul la birou. Mirosea bine. Dură însă aproape un sfert de oră până când Radu reuși să deschidă ambalajul căci mâinile îi erau aproape complet înțepenite și-i tremurau.

În sfârșit! S-a răcit, dar ce mai contează. Să iau o gură, mor de foame. Totuși... ciudat mai arată pizza asta! Șunca seamănă teribil de mult cu fălcuțele Anei, iar ciupercile cu buzele lui Ruxi. Ketch-up picant mai lipsea. Iute. Necruțător. ”The unforgiven”. Sau ăsta e mai curând sângele meu înghițit de o serie de fălcuțe și buze, repetate la nesfârșit ca portretele de vedete ale lui Andy Warhol? Și, oricum, sunt prea obosit. Nu pot să mestec și să înghit.

Evitând șunca, ciupercile și ketch-up-ul, Radu ciuguli un pic din crusta crocantă a pizzei (înmuiată în bere, căci altfel nu o putea mesteca), pentru că-l durea stomacul și trebuia să mănânce ceva. Apoi bău o gură de bere și-și aprinse o țigară la birou. Se înecă și tuși.

Și berea arată ciudat. Un urocultor plin cu probele pentru analiză ale ”stăpânei”. Desigur, are cancer. Stați, cancerul nu se depistează așa. Ei, dacă nu cancer, măcar o infecție urinară... Nu-i nimic, dacă nu merge cu berea și cu pizza, voi căuta altă metodă de detensionare. Am la mine o revistă Playboy, numărul cu Daniela Crudu. Nu sunt eu cine știe ce fan, am luat-o mai mult ca s-o enervez pe Laura și s-o fac geloasă, deși încă nu am observat efectul. Mă duc la budă să-mi fac una mică... Dar nu mai am putere nici să mă ridic în picioare, darămite să merg. Ce dacă, îmi imaginez țâțele Danielei Crudu.

La două, Radu încă ”își făcea de cap” la birou. Se chinui să termine ajustările şi trimise raportul în noaptea respectivă, pe la trei. Când ajunse aceasă, toţi dormeau. Nici măcar pisica nu se dădu jos de pe fotoliul ei ca să-l întâmpine, frecându-se de picioarele lui ca de obicei.

Stă acolo, pe fotoliu, fără să-mi arunce o privire, fără a scoate vreun sunet, nici cel mai slab mieunat. Pur și simplu, parcă nu aș exista. Nu-mi doresc decât să dorm şi să nu mă mai trezesc niciodată. Să mă dizolv în întuneric.

Se trânti din nou îmbrăcat în pat şi-şi trase cearceaful peste cap. Dar nu putea adormi. Scoase capul de sub cearceaf şi se uită câteva ore vrăjit la umbrele care alunecau pe pereţi. Sclipiri fulgurante. Curgeau într-una, repede, halucinant, fatal ca nisipul din clepsidră, precum cascadele de lumini din Parcul copiilor ori ca fulgii albăstrii din presse-papierul cu delfin al lui Luca. Oare nu sunt şi eu una dintre umbre?

Adormi când se lumină de ziuă şi se trezi la unsprezece şi un sfert. Nu am auzit alarma! Alarma cu Inna – ”Sun is up”?! Imposibil! Dar oare am mai pus alarma?

Îngrozit, Radu se duse val-vârtej la baie, se spălă pe faţă cu apă rece, vru să-şi pună hainele, dar realiză că era îmbrăcat deja (ce noroc pentru el, câştiga zece minute!), apoi căută disperat cheia de la maşină şi descoperi, în cele din urmă, pisica jucând fotbal cu ea, periculos de aproape de tăvița cu nisip. Ajuns la birou, Radu îngăimă un salut pentru toţi, fără să se scuze sau să inventeze un motiv de întârziere. Şeful nu spuse nimic, dar îi aruncă o privire ucigătoare. Oops, m-a tranșat.

Cât putu de repede, se duse la toaletă ca să pună la loc bucăţile despicate de privirea şefului. Acum ar fi indicat să mă cheme „stăpâna” să discutăm despre raport... Cu ghetele prăfuite şi hainele lipicioase, neschimbate de trei zile... Nebărbierit... Cu buzele vinete... Cu ochii tulburi şi injectaţi... Cu faţa albă ca varul pe care se văd cearcănele astea mari, negre de parcă aș fi un Panda subnutrit. Ăsta sunt eu? Radu ăla de care erau îndrăgostite cândva toate fetele?

Ca de obicei, seara, primi instrucţiuni pentru a patra versiune de raport: alte modificări de editare, alte recodificări şi corelaţii, din nou procente şi nu medii, concluzii mai specifice. Sfârşit de puteri, Radu îşi aprinse ţigara chiar la birou, fără să mai meargă la locul de fumat. Nu mai era, oricum, nimeni care să-l vadă. Şeful plecase cu mai bine de o oră în urmă, fără să-i arunce vreo privire. De altfel, dacă ar fi fost vorba de o privire la fel de prietenoasă ca cea de azi dimineaţă, mă pot lipsi de ea. Hm, ba nu! Dimineaţă (adică pe la douășpe jumate, când am ajuns eu), după multă vreme, şefițu’ m-a băgat în seamă, azvârlindu-mi privirea aceea tăioasă, ucigătoare. Prefer să se uite urât la mine, să urle, să mă înjure, să mă bată, orice, numai să nu mă ignore.

Fumul de ţigară îl făcea să lăcrimeze şi mai tare. Tasta la calculator aproape fără să vadă, cum cânta pe vremuri la pian melodiile învăţate pe dinafară şi repetate îndelung, fără să se uite la note sau la clape. Dar fiecare atingere a unei taste îl ardea. Se simţea ca o nimfă sufocată în coconul ei, fără să mai apuce să-şi ia zborul. Fără să deschidă măcar aripile.

Ajuns acasă devreme, pe la unu, Radu adormi relativ repede, după doar două ore. Se trezi din nou în peștera ”stăpânei”... Iar aici, încă puțin și mă simt ca acasă. Ruxi ține în mână ceva... a, sunt probele de urină din urocultor pentru analize. Îmi aruncă privirea ei mirată și dezorientată. Buzele – tot strânse, subțiri și vineții precum ciupercile din Trenta pizza. Se apleacă peste mine și-mi duce la buze conținutul urocultorului. Îmi vine să vomit, dar nu schițez niciun gest de refuz. Încerc să iau o înghițitură. Mă înec și scuip. Ruxi insistă, urocultorul nu s-a golit nici pe sfert. Vlad mă urmărește. Ochii lui azvârlă săgeți de laser. Mă tranșează.

Radu țâșni din pat, urlând. Laura și Luca băgară capul pe ușă aproape instantaneu:

– Ce e, tati? întrebă Luca, zburlit și amețit de somn.

– Ce pizda mă-sii faci la ora asta? Ți-ai găsit cel mai inspirat moment să te faci auzit. Cu siguranță, te știe acum tot blocul, zise Laura pe un ton tăios, aruncând săgeți din priviri.

– Lăsați-mă-n pace! Cărați-vă! strigă Radu din nou, aruncând cu telefonul mobil după ei.  

Ce au toți cu mine? De ce nu mă lasă în pace? De ce sunt toți așa ostili, chiar și acasă? Toate obiectele și ființele din jurul meu sunt invariabil contondente, mă taie, mă rănesc fără milă. M-am săturat să fie tranșat de privirea șefițului sau de a nevestei. Nu, nu aștept empatie, înțelegere, suport, dar măcar să mă lase în pace. Să urlu și să mă tăvălesc pe jos dacă vreau.

Cum alunecă umbrele astea pe pereți... M-aș putea uita la ele la nesfârșit. Ele au o grație anume, scânteiază o clipă și apoi se sting în întuneric. Cu demnitate. Discret. Fără spaimă, fără regrete. În timp ce eu dau un spectacol de bâlci, numai bun pentru OTV: mă zvârcolesc și zbier – în direct. ”Dragi telespectatori, este senzațional, uitați-vă la Radu, să vedeți ce face munca din om, fiindcă voi n-aveți de muncă și nici nu e cazul să vă mai căutați, oricum, vă dă Senzaționescu 20.000 de Euro la fiecare! Votați când crapă Radu cu laptop-ul în brațe: azi sau mâine și puteți câștiga o Dacia Logan ultimul tip! Deocamdată, scorul este de 75% pentru primul răspuns. În direct, numai la OTV! Nu uitați să vă uitați și să votați, fiindcă nici nu știți ce pierdeți!”.

În a cincea seară, Radu se trezi cu alte comentarii din partea „stăpânei”: schimbări de editare, alte recodificări şi corelaţii, procente şi medii, concluzii mai generale. Le citi de cinci ori ca să se asigure că recepţionase mesajul. Mai are sens să continui? Ce vrea, de fapt, „stăpâna”? Nu e doar oboseala asta, pur şi simplu simt că înnebunesc. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, de regulă, clienţii erau încântaţi de raport şi cereau, cel mult, modificări mărunte, de bun simţ. Acum totul a luat-o razna.

Iar lui șefițu’ nici nu-i pasă. De câte ori n-am încercat să stau de vorbă cu el, chiar de la începutul proiectului şi să-i spun cu ce probleme mă confrunt! Nu am reușit niciodată. Vlad fie se baricadează în birou şi nu lasă pe nimeni să intre, fie dispare pur şi simplu din firmă şi e necontactabil. Aşa că mă simt complet abandonat.  Am mai avut șefi care m-au tratat arogant și dispreţuitor, dar le-am câştigat până la urmă respectul şi încrederea. Dar acum nu mai există niciun şef.

Vlad a vorbit cu mine doar când a trebuit să predau prima variantă de raport şi asta numai sub presiunea evenimentelor. Ruxi îl sunase pe la cinci jumătate ca să întrebe de raport. Cu zece minute înainte, îmi telefonase şi mie. O asigurasem că-i voi trimite raportul până la sfârşitul zilei. Atunci, Vlad m-a chemat în birou şi mi-a cerut să-i dau imediat raportul lui Ruxi. Clienta îl aştepta „într-un business time rezonabil”, adică până la ora şase p.m. Uau, ce revelație, dar eu muncesc într-un „business time rezonabil?” Am făcut eforturi supraumane ca să finalizez prima variantă în ziua respectivă. Am trimis-o pe la două noaptea. Ar fi trebuit să nu-mi reproşeze nimic, ci, dimpotrivă, să-mi mulţumească. Amândoi.

Cu toate astea, nu există decât o cale. Exact cea pe care o aplic mereu, aparent fără ca șefițu’ sau clientul să observe. Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane. Nu a dat niciodată greş. Dacă am reușit de atâtea ori, o să izbutesc şi acum. Trebuie să continui, indiferent cât de greu ar fi, chiar dacă ar trebui să pun la bătaie ultimul neuron rămas intact. Ia uite, am scris acelaşi rând de douăzeci de ori și sună tot aiurea. Ei, dacă e mai dificil cu comentariile şi concluziile, mai bine fac întâi modificările de editare, astea, în mod obişnuit, merg mai uşor. Dar nu mai reuşesc nici măcar să pun alt font sau să redimensionez o etichetă. Nu, nu are niciun sens. Ochii îmi sunt înceţoşaţi, mâinile nu mă mai ascultă, iar gândurile mi se rătăcesc ca săgeţile Omului-Indicator din „Pădurea fără rost”. O avalanşă de idei banale, standardizate, preluate din „fast-food”-ul gândirii, înfulecate dintr-o înghiţitură şi prea puţin digerate, pe deasupra prost ţintite şi risipite în „Pădurea fără rost”. Măcar Oblio, rătăcindu-se, se descoperise pe sine. Și aflase că e interesant să fii altfel. Dar eu am fost înghiţit de „Pădurea fără rost”.

Nu mai pot să lucrez. Mi-e scârbă. Greaţa psihică s-a convertit într-una fizică.   Iar eu nu pot să lucrez în silă. Nu epuizarea fizică e cel mai mare obstacol, ci absenţa plăcerii. Chiar mai mult, greaţa.

Radu se târî până la toaletă și vomită. Un pic de cafea și de stixuri, ca de obicei. Apoi, sprijinindu-se de pereți și de birouri, se întoarse la calculator. Strângând disperat mouse-ul ca pe un şirag de mătănii, Radu închise ochii şi se rugă lui Dumnezeu să facă să dispară scârba şi să-i redea plăcerea. Se rugă mai întâi în gând, apoi cu glas tare, deşi aproape că nu-şi mai auzea vocea.

Senzaţii contradictorii... Îmi e urât să stau pe întuneric, dar lumina becurilor fluorescente mă rănește şi mă orbește. Mă doare stomacul de foame, dar îmi vine, în acelaşi timp, să vomit. Sunt anchilozat, incapabil să mai schiţez o mişcare, dar simt furnicături în tot corpul. Tresar, scuturat de frisoane şi apoi ard, cuprins de febră. Fredonez un impromtu de Schubert, dar, vocea „stăpânei” se suprapune peste el. Mă bucur de o idee interesantă care începe să se contureze, dar, imediat, aceasta devine una din săgețile Omului-Indicator din ”Pădurea fără rost”. Cum să fac să dispară scârba?        

Îşi scoase căştile împreună cu cablul lor de conectare şi reglă sonorul calculatorului la maximum. Apoi căută pe Youtube valsul din ”Coppelia”. Se ridică cu mari eforturi de la calculator şi începu să schiţeze paşi de vals, la început greoi, împiedicați, apoi din ce în ce mai eleganţi şi graţioşi. Clipi de câteva ori din ochii înroșiți și încețoșați și zâmbi. Lumina brutală a becurilor fluorescente se transformase în strălucirea diafană a candelabrelor de cristal, iar biroul – într-o sală de bal. Scânteierea colierelor de diamant, sclipirea fulgurantă a lornioanelor, murmurul glasurilor, foşnetul evantaielor şi al rochiilor de satin... Muzica vibra, iar el se învârtea din ce în ce mai repede, cu mişcări tot mai precise şi mai complexe. Făcea piruete şi se simțea atât de uşor – ca un strop de şampanie picurat în decolteul unei domnişoare roşcate frumoase, îmbrăcate într-o rochie albă, vaporoasă, cu crinolină. Dansa ca şi cum ar fi pentru ultima oară. La un moment dat, binele şi răul, frumosul şi monstruozitatea, plăcerea şi sila, ordinea şi haosul se contopiră. Coincidentia oppositorum. “Dincolo de bine şi de rău”, într-o sferă de amoralitate. Imponderabilitate. Apoi o explozie, Big Ben, orgasm mental...

La a şasea versiune de raport, Radu nu mai avu niciun blocaj, dar greaţa persista. Aşadar, contrar credinţelor şi aşteptărilor mele, pot lucra în silă. Nu spunea Malraux că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil? M-am convins acum că pot suporta scârba. Şi, în plus, mă chinuie senzaţia de părăsire absolută. Şefițul s-a retras ca un deus otiosus în sferele sale înalte, inaccesibile. Iar eu îl chem, mai exact îl invoc, zadarnic.

Plutesc în derivă ca un satelit avariat, captiv în stratosfera unei planete moarte. Văd totul atât de clar acum. Cu o limpezime de cristal. De departe, dar până în cel mai mic detaliu. Un birou luminat de becuri fluorescente reci, impersonale şi brutale, la care stau cocoşaţi şi pietrificaţi în faţa calculatoarelor zeci de angajaţi… Mumificaţi, înfăşuraţi în giulgiul mailurilor, telefoanelor, datelor şi rapoartelor. Tastând mecanic, din inerție, la nesfârșit mesaje. Unul dintre ei sunt și eu. Mă văd de departe și totuși atât de limpede. Nu mai simt nimic, dar văd totul. O reţea iluzorie, dar din care nu poţi evada… Maya, “vrăjitoarea cosmică”, stăpâna iluziilor de aici, din lumea aceasta. Sau mai bine zis, Matrix. Iar dincolo de Matrix nu e nimic. Pur și simplu, neantul.

      Noaptea, după ce trimise a şasea variantă de raport, Radu se prăbuși în pat îmbrăcat și încălțat, dormi doar trei ore şi se trezi zvârcolindu-se ca un epileptic și urlând: “Vlad, Vlad, lama sabactani!?” Șefițu’, șefițu’, de ce m-ai părăsit!? Cât de bine înţeleg acum ce a simțit Iisus pe cruce atunci când l-au abandonat toţi, inclusiv Tatăl lui! Asta da, e insuportabil să fii singur pe cruce. Sau și de data asta are dreptate Malraux?

Ce ciudat, încerc să clipesc, dar ochii mi-au rămas imobili, larg deschiși și nu mă mai ascultă. Încerc să mă zbat, dar corpul mi-a devenit rigid și nu mai răspunde niciunui semnal. Fixez în transă umbrele de pe pereți. Sunt la locul lor, dar nu mai alunecă. Au încremenit în forme supradimensionate, stranii: șefițu’, ”stăpâna”, nevastă-mea și... uite-mă și pe mine – contorsionat și țeapăn de parcă aș fi rămas blocat în mașinăriile defecte, scăpate de sub control, din ”Timpuri noi”, filmul lui Chaplin.

Urlu, dar niciun sunet nu-mi iese pe buze.

“Strigătul” mut al lui Munch. Urletul galben al statuilor lui Mircea Cărtarescu. Suspinul lui Prometeu, înlănțuit pe Elbrus, cu un piron înfipt în piept, bătut de viscol, mușcat de erinii și cu ficatul sfâșiat de vultur, privind pierdut, în fiecare noapte, luminile focurilor din vale... Focurile pe care el le-a aprins, dar care nu îl vor încălzi niciodată. Au trecut mii și mii de ani și nimeni nu-și mai aduce aminte de el. Nici măcar Zeus care l-a pedepsit.

Țipătul lui Winston din “1984” că doi şi cu doi fac patru! Patru, nu cinci, cum vroia să-l facă să creadă O’Brien, torționarul său. Patru, patru, patru, patru, sunt de acord cu tine, Winston. Doi și cu doi fac patru. Vreau să strig asta, dar cuvintele îmi îngheață pe buze. Unde e ultimul om? Clopotele de la St. Clement’s nu mai cântă ”Portocale și lămâi”? ”Oranges and lemons say the bells of St.Clement’s”. Foșnetul rochiei mamei tale, Winston, atingerile ei blânde ca ploaia de vară, zâmbetul ei – o lumină dintr-o altă lume... O altă lume! Unde e lumea aceea veche din fotografiile gălbui, ferfenițite, lumea aceea răvășitor de tandră, cu poveștile ei romantice și muzica ei dulce-mângâietoare? A dispărut când agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral și te-au arestat pe tine, Winston? Nu putem găsi măcar un ciob de cristal prin care s-o mai vedem o dată?

Sfâșierea aceea atroce din filmul ”Melancholia” al lui Lars von Trier, pe muzica lui Wagner, ”Tristan și Isolda”... Eforturile disperate de a rezista disoluției, mișcarea în gol, neantul care te absoarbe lent și implacabil, lumea care se prăbușește clipă de clipă... Mireasa încolăcită și strivită de copaci mișcători, monstruoși și cu trena sfâșiată de ramurile lor diforme, copilul care încearcă la nesfârșit să descojească un băț, calul care se zbate zadarnic să înainteze un singur pas... Rotocoalele de fum pe care le-am suflat chiar eu acum trei ore, când am fumat pe ascuns în cameră și care au rămas încremenite deasupra patului meu. Smocul din blana lui Kim care planează asupra mea gigantic, ca o planetă desprinsă de pe orbită, gata să mă strivească. Apa din cana mea - nemișcată, solidificată, limpede și dură precum cristalul, în care lingurița se îndoaie, contorsionându-se inexplicabil. Cearceaful meu înghețat în toiul verii și perfect întins, ca un giulgiu. Efortul cumplit de a face cel mai mic gest. De a clipi. De a vorbi. De a respira. Tristețea insolubilă nu pentru că urmează o coliziune cu o planetă, ci pentru că sufletul tău e înfrânt și se descompune lent, dar ireversibil. De ce mi-ar păsa de sfârșitul lumii? Poate doar de sfârșitul lumii... mele.

 La naiba cu toate, „The show must go on!”. Nu contează cum. Important e să-ți păstrezi zâmbetul de scenă. Rânjetul ăla fals, trist şi obscen. Ne continuăm reprezentaţia, orice ar fi. Thomas Buddenbrook şi-a pierdut pentru o clipă masca tocmai în faţa fiului său, Hanno, iar acesta i-a văzut figura descompusă. Vălul ridicat de pe portretul lui Dorian Gray! Şocul descoperirii, trauma imposibil de depăşit. Hanno nu şi-a mai dorit să trăiască după ce a văzut chipul tatălui său fără mască. Nici muzica nu l-a mai putut consola. Ce mai poate exista atunci când muzica nu mai are nicio putere, ”when the music’s over”? „Lumina stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie/Era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem şi nu e.” Suntem stele care au murit, dar lumina lor încă ne trasează, de la distanță, zâmbetul de scenă. ”Smiling faces” stupide și ridicole. Nu, nu ne vom pierde masca, nici n-o aruncăm, rămânem pe scenă cu ea. Doar că masca ne arde faţa precum acidul sulfuric.

A doua zi fu control medical la birou şi Radu avu tensiune mare, 17 cu 11. Le spuse medicilor că era foarte obosit şi stresat, iar aceştia îi sugerară să-şi facă analize şi să se menajeze, mai ales că avea familie. Cu tensiunea nu era de glumit. Şi nu-i ridica nimeni statuie. Ce-şi dorea el? Nu, nu vroia să moară la birou, erou al muncii capitaliste, ca Ramona Câciu, programator la IPSOS, ca Raluca Stroescu, manager de audit la Ernst & Young, ca directorul de vânzări de la Realitatea, Alexandru Miriștea, ca Mădălin Groza, director de magazin Orange ori ca Sorin Dănilescu, directorul diviziei online a trustului Intact.

A şasea versiune a fost, în final, aprobată căci clienta trebuia să susţină prezentarea rezultatelor. Dar emoţiile nu se încheiaseră. Directorul firmei care comandase studiul îşi aduse aminte subit că el nu validase chestionarul final şi că ar fi preferat altă variantă. Radu înlemni. Inima îl înţepa şi simţea o apăsare puternică în piept. Dar de ce se mai temea?! Greşeala era a lor, iar nu se sincronizaseră. El îşi făcuse datoria, primise aprobarea  şefei “stăpânei”, avea toate mailurile salvate, era acoperit.

Atunci îşi aduse aminte din nou şeful de el. Vlad îl chemă la el în birou şi-l întrebă ce se întâmplase. Radu profită de ocazie să-i povestească, pe scurt, ce probleme întâmpinase încă de la începutul proiectului. Era hotărât să nu plece fără să-i spună, chiar dacă era epuizat, se concentra şi articula greu cuvintele şi-i era scârbă. Vlad ascultă povestea lui Radu, dând din cap și zâmbindu-i aproape prietenește. La sfârşit, îl încurajă:

– Nu-i nimic, Radu, o să te obişnuieşti!

Radu rămase siderat, incapabil să rostească vreun cuvânt. Ieşi din biroul lui Vlad şi mai zdruncinat decât înainte. Să te obişnuieşti?! Să te obişnuieşti cu răul? Cu haosul, abuzurile și absurdul!? I se pare normal?

Chemă un taxi, căci nu mai putea să conducă. Acasă, zăcu toată noaptea de vineri cu ochii larg deschiși, privind în gol. O stare cataleptică. Complet anesteziat. Pentru următoarele cinci minute, cinci zile, cinci ani sau cincizeci de ani... Plăcerea ţine câteva secunde, durerea câteva ore sau zile... În schimb, starea asta durează... poate la nesfârşit. Sunt un cavaler Jedi în comă, pe care Forța l-a părăsit. Cu sabia frântă.

Spre dimineață, adormi și nu se dădu jos din pat până duminică, la trei după-amiaza. Pur şi simplu nu avea putere să se ridice din pat. Luca sări peste el în pat şi începu o bătaie cu perne. Dar Radu nu avea niciun chef.

– Dormi de două zile, zise Laura printre dinţi. M-ai lăsat singură cu casa şi copilul. Eşti un adevărat gentleman. Şi ce zic eu două zile, m-ai abandonat de vreo lună jumate!

– Iartă-mă, iubito! Eram foarte obosit, mă simţeam groaznic de rău. Proiectul ăsta m-a stors de puteri.

– Şi eu am serviciu, dar mă organizez altfel, ripostă Laura.

Radu se dădu jos din pat, clătinându-se. Se simţea foarte ameţit. Îl dureau toţi muşchii. Se anchilozase. Se târî până la bucătărie şi-şi făcu o cafea. Mâncă şi două felii de pâine prăjită cu unt, apoi îşi aprinse o ţigară:

– Iubito, am trecut printr-o experienţă traumatizantă, dar cred că m-am mai maturizat, zise el, zâmbind silit.

– Adică ai crescut de la doi ani la trei. Cam aşa ceva. Voi, bărbaţii, nu vă maturizaţi niciodată, spuse Laura, suflându-i fumul în nas.

– Haide, iubito, ai şi tu prejudecăţi. Ce tot generalizezi „voi, bărbaţii...”? Şi ai putea fi, dacă nu mai tandră, măcar un pic mai politicoasă.

– Poate ai dreptate. Nu spunea Steinhardt că politeţea este una din valorile de bază ale civilizaţiei moderne, mă rog, occidentale şi că ar trebui să se regăsească în toate raporturile umane? El se referea în special la perioada de inchisoare când a inţeles cu adevărat importanţa politeţii, zise Laura, înroşindu-se uşor.

– Şi eu am simţit din plin acum ce înseamnă să fii tratat constant ca un jeg de „stăpânu’” sau „stăpâna”. Fără niciun fel de menajamente. Criza nu poate justifica absenţa politeţii în relaţiile interumane. Mi-a fost atât de dor de ea! Ah, am fost atât de şocat la început, încât nu eram capabil să reacţionez. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că „stăpâna” se putea purta aşa cu mine... Îmi spuneam că nu-i adevărat. Şi, din păcate, abuzurile au fost dublate de incoerenţă şi de haos, suspină Radu.  

În ochii lui mari, verzi se aprinsese din nou o lumină. Laura îl privi aproape înduioşată.

– Ei, lasă, tot ce nu te omoară, te întăreşte, şopti ea încurajator.

– Dacă nu te omoară... Dar cel mai rău m-a afectat indiferenţa lu’ şefiţu’. Ah, mi-am dat seama acum că indiferenţa e mai chinuitoare decât ura. Indiferenţa îţi neagă complet existenţa. Pur şi simplu nu mai exişti. Ura, în schimb, poate chiar să presupună un anumit respect pentru adversar. Indiferenţa te demoralizează, te distruge ca picătura chinezească, în timp ce ura te motivează, te face mai puternic şi mai demn şi te stimulează să ripostezi. L-am preferat pe şeful care mă ura sau mă dispreţuia celui căruia îi eram indiferent.

 – Prima oară am crezut că te referi la mine, da’, bine, dacă e vorba de şefu’ tău, se schimbă treaba, pot să empatizez, râse Laura.

Luca veni în bucătărie, i se aşeză pe genunchi lui Radu şi-l cuprinse cu mâinile după gât. Radu se gândi că Luca venise să ceară bani pentru al treișpelea titirez ”Bay Blade”, dar copilul îi spuse:

– Ce e, tati? Te simţi bine, tati?

– Da, Luca. Cu atât mai bine că ai venit să mă vezi.

Îl strânse şi el în braţe. Mânuţele lui calde şi delicate îl mângâiau ca o ploaie de vară.

– M-am simţit de atâtea ori abandonat în ultimele săptămâni... continuă Radu cu un tremur în glas. I-am scris lui Vlad mailuri peste mailuri, l-am sunat, am bubuit la uşa lui şi nu m-a băgat niciodată în seamă. Dacă reuşeam să intru în biroul lui (eventual când era la budă), mă scotea imediat afară. Exact acum, când mă luptam cu proiectul ăsta epuizant şi aveam mai mare nevoie de ajutorul lui, m-a ignorat complet. Cred că am înţeles ce a simţit Iisus pe cruce când i se părea că însuşi Tatăl lui L-a părăsit. Am și strigat într-o noapte: „Vlad, Vlad! Vlad, lama sabactani!?” Eram captiv într-un coșmar, vă rog să mă iertaţi dacă v-am deranjat. Proiectul ăsta m-a dat peste cap... Şi ştiți ce mi-a zis Vlad când m-a chemat la el în birou pentru altă problemă legată de proiect? I-am povestit ce s-a întâmplat şi a zâmbit. A încercat să mă „încurajeze”. Mi-a spus: „Nu-i nimic, Radu, o să te obişnuieşti”. Am rămas fără replică. E normal? Să ne obişnuim cu răul? Cu haosul, abuzurile și absurdul?! M-a bulversat şi m-a durut abordarea lui.

– Da, e destul de dezumanizant, dădu din cap aprobator Laura. Dar tu ce faci? Îi laşi pe ”șefițu’” sau pe ”stăpâna” asta să gândească și să acționeze pentru tine?

– Uneori sunt atâtea bariere... Chiar datoria e una dintre ele.

– Datorie nu înseamnă să te... „obişnuieşti” cu orice, nici să te laşi călcat în picioare de „stăpâna” ta, chiar dacă e client.

– Ţi se pare că am acceptat prea multe umilinţe, nu? Prea mult căcat? Poate sunt doar o cărămidă în zid, „just another brick in the wall”, ştii tu, că asculţi mereu Pink Floyd. Şi încă una pe care o râcâie constant „stăpâna”, oftă Radu.

– Nu, Radu, nu eşti doar o cărămidă. Simplul fapt că-ţi pui astfel de întrebări îţi dă o şansă, îi spuse Laura, sincer mişcată.

– Crezi? Crezi că mai există o şansă pentru mine? Poate ar trebui să-mi dau demisia. Acum. Oricum, o să fie infernal. Un coleg a plecat și el zilele astea, iar o altă colegă intră în concediu de maternitate. Fără noi o să le fie greu. Va rămâne Vlad aproape singur, fără oamenii de bază. Hm, ce-ar fi să mă duc la Vlad şi să-i spun: „O să vezi, şefu’, ce înseamnă să fii singur pe cruce! O să te obişnuieşti!”. Ar fi tare ca replică de adio!

– Foarte tare, Radu, dar ai copil şi rate. Şi mai e şi criză. Ai înnebunit? Nu poţi să pleci aşa, bătând din palme. Caută-ţi măcar altceva.

– Când, iubito? Nu mai am timp nici să duc gunoiul.

Radu se întunecă la faţă. Laura îl bătu pe spate uşor.

– Lasă, Radu, că se mai schimbă lucrurile, rosti Laura. Dar gândeşte-te bine înainte. Nu face bungee-jumping cu viaţa ta şi a noastră. Pentru început, poţi să-ţi schimbi un pic atitudinea. Să nu înghiți orice căcat... cum zicea cineva: pot să înghit tot felul de insecte, broaște râioase, dar nu și porci. Mai bine evităm porcii. Să-ţi fixezi nişte limite. Nu știu... să nu răspunzi la orice oră din zi și din noapte, chiar și în weekend, hachițelor unei scorpii, să-ți iei o pauză, să te odihnești... Cum spunea madam Georgescu: „Poţi, să nu zici că nu poți, ştiu că poţi, trebuie să poţi!” Na că mă pricep și eu la teatru, am jucat în scenete la școală. Am văzut că ai făcut deja progrese.

– Şi totuşi, era o replică bună, nu-i aşa?  „O să vezi, şefu’, ce înseamnă să fii singur pe cruce! O să te obişnuieşti!”, repetă Radu încântat.

– Da, tati, eşti foarte tare. Ai talent, îl sărută Luca mândru.

Figura lui Radu se lumină din nou. După mai bine de o lună, râse din nou, din toată inima şi-l strânse pe Luca în braţe. Nu îndrăznea însă s-o atingă pe Laura, de frică să nu fie respins brutal.

– Ar trebui să exersez şi la oglindă. Mă ajuţi, Luca? Tu vei fi regizorul.