CUI PROTEST? / PROteste de respirație. V – Bestie, crezi că Frumoasa ta va săpa un tunel cu unghiile până la tine?

Vineri seara, Radu venise acasă mai devreme ca niciodată, pe la opt. Laura plecase la cumpărături şi, când se întorsese, găsise cina gata pregătită. Radu îi adusese personal farfuria plină cu cartofi prăjiţi şi şniţele la masă. Luca era şi el la masă, înfruptându-se din şniţele şi cartofi prăjiţi. Radu o întâmpină foarte vesel, cum nu-l mai văzuse de multă vreme:

– Bună, iubito! Ia loc, te rog, totul e pregătit. Ia ascultă: „O să vezi, şefu’, ce înseamnă să fii singur pe cruce! O să te obişnuieşti!”, declamă el, gesticulând teatral. E, ce zici? Sună bine? Am repetat la oglindă. Luca m-a ajutat.

Laura îl privi pe sub sprâncene, zâmbind neîncrezătoare.

– A, şi Luca a luat FB la engleză. Şi mi-a spus un banc tare cu Bulă. Vrei să-l auzi?

– Terminaţi cu prostiile, rosti Laura printre dinţi.

– Şi a desenat nişte caricaturi porno foarte reuşite. Are talent! A, da’ asta nu ştiu dacă pot să-ţi arăt. Nu cred că e pentru tine, Luca a zis că e „interzis minorilor şi scorpiilor frigide”.

– Am zis să terminaţi cu prostiile, misoginilor! se răsti Laura, încruntându-se. Şi, dacă e interzis minorilor, cu siguranţă, ţi-e interzis şi ţie. Nu ai mai mult de trei ani şi asta după ce te-ai mai maturizat un pic în timpul proiectului ăluia al tău traumatizant.

– Mai bine nu mai spune nimic de el! Nu mi-am revenit încă... Am glumit, iubito, ştiu că tu ai simţul umorului. Nu, acum pe bune, să ştii că fiul nostru e talentat la desen, chit că eu, la vârsta lui, desenam ursuleţi şi floricele, nu ţâţe, cururi, pizde şi pule.

– Radu!

– Da, mami, am făcut nişte desene super-tari, îţi arăt după-masă... Şi tati a zis că ne ducem mâine la...

– Surprise! La munte! sări Radu. Weekendul ăsta promit că nici nu dorm, nici nu lucrez. Mergem la munte. Ce zici, iubito?

Laura tresări și îi aruncă o privire rătăcită.

– Radu, spune-mi, ai luat apă plată? zise ea cu o voce uşor ezitantă.

– Da, iubito, am luat apă plată, pâine integrală, lămâi, măsline verzi, brânză Feta, caşcaval şi unt bio, lapte UHT, tot ce-ai zis tu, o asigură el zâmbind şi privind-o tandru cu ochii lui mari, verzi, languroşi.

– Bere ai luat?

– Îţi aduc acum. Ah, scuză-mă, am pus farfuriile pe masă, dar am uitat berea şi paharele.

Radu alergă la bucătărie şi se întoarse imediat cu o sticlă mare de bere Ciuc la doi litri şi cu două pahare proaspăt spălate. Îi turnă Laurei, apoi lui şi lăsă sticla de bere pe masă, fără capac.

– Radu, ai uitat să pui capacul, îl atenţionă Laura.

Radu puse la loc capacul şi-l strânse cât putu de bine.

– Acum n-o să mai pot să deschid singură sticla, ai strâns prea tare, mormăi Laura.

– Nu-i nimic iubito, sunt aici, la dispoziţia ta, zâmbi Radu.

– Hm, parcă bărbaţii sunt buni numai să deschidă sticlele de doi şi de cinci litri! spuse Laura. Şi, eventual, să care bagajele de câteva ori pe an! Dar hai să lăsăm asta. Radu, ascultă-mă, trebuie să-ţi zic ceva. Mai bine bea ceva înainte.

– Da, iubito, şopti el.

Radu se uită în ochii ei, fără să se atingă măcar de pahar. Părea fericit. Ochii mari, verzi îi străluceau. Laura îşi întoarse privirea de la el, oftă, apoi lăsă ochii în jos. Îşi adună forţele şi zise cât putu de ferm:

– Divorţăm. Asta vroiam să-ţi spun.

Radu pufni în râs.

– Da, divorţăm, spuse Laura din nou, de data asta privindu-l în ochi cu aparentă detaşare.

– Ai mai spus că divorţăm de milioane de ori, zise Radu, zgâlţâindu-se de râs pe scaun.

– De data asta e serios. Am vorbit şi cu avocata. Îmi iau în seara asta bagajul şi plec la mama.

– Nu te cred, nu o să faci asta niciodată, spuse el, râzând cu lacrimi.

– Ba da. O voi face chiar acum.

Laura se ridică de la masă palidă, dar hotărâtă şi se duse în dormitorul ei pentru a-şi strânge lucrurile. Înainte de orice excursie, împăturea frumos toate lucrurile şi le aşeza pe categorii, în pungi separate (pe care le verificase anterior să fie în bună stare). Contrar obiceiului, acum le îndesă la întâmplare în rucsac şi într-un geamantan, aproape fără să se uite la ele. Radu o privea uluit, fără să poată articula vreun cuvânt. Bărbia îi tremura. În colţul ochiului stâng sclipea o lacrimă, dar poate că era de la criza de râs de mai înainte. În cele din urmă, zise cu glas întretăiat:

– Laura, te iubesc! Şi Luca te iubeşte! Te iubim amândoi! Ce vrei să faci?

– Plec, asta fac. E dreptul meu să plec, spuse Laura pe un ton tăios.

Radu închise ochii. Picioarele i se tăiaseră. Părea gata să se prăbuşească. Se aşeză încet, tremurând ca scuturat de friguri, pe canapeaua Laurei.

– Te iubesc, Laura! Ești sufletul meu. Te iubesc la fel de mult ca-n prima zi, zise el cu vocea gâtuită.

– Eşti penibil. În prima zi nici nu ne cunoşteam. Ce pizda mă-sii, Radu, eşti sociolog.... Lasă clişeele astea de căcat!

– Eu nu pot să trăiesc fără tine! Te iubesc! Dacă mă părăseşti, o să mor, şopti el.

– Nu te mai victimiza, e ridicol! Şi, te rog, evită să mă culpabilizezi, nu e corect, zise Laura cu o siguranţă pe care nu şi-o recunoştea.

– Dar e corect ce faci tu?! ripostă Radu, înecându-se. Eu te iubesc!

De data asta nu o să mă oprească nimeni. Respiră, Laura. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Trebuie să respir. Trebuie să trăiesc.

Îşi puse rucsacul în spate, aparent fără să le acorde atenție lui Luca și lui Radu. Mai luă un geamantan mic într-o mână şi o sacoşă în cealaltă. La urma urmei, se putea descurca și singură, nu avea nevoie de bărbaţi să-i care bagajele. Se îndreptă spre ieşire, dar Luca se postă în faţa uşii.

– Ce e, mami, nu-l mai iubeşti pe tati?! strigă el, aţintind-o cu ochii lui mari şi mustrători.

Laura îl privi o clipă derutată, apoi chipul ei deveni tot mai stacojiu, ajungând precum canapeaua ei „Purple” de la Ikea pe care Radu vărsase bere şi vin. Buza de jos îi tremura. Tâmplele îi zvâcneau, iar ochii păreau gata să-i sară din orbite. Aruncă pe jos geamantanul şi sacoşa. Îi dădu o palmă zdravănă lui Luca peste faţă şi-l împinse cât putu de tare, azvârlindu-l la podea. Îşi luă apoi geamantanul şi sacoşa şi ieşi pe uşă val-vârtej, fără să rostească vreun cuvânt, fără să se uite în urmă. Luca se ridică imediat şi se duse la calculator să se consoleze prin căutarea unui nou joc Naruto, dar Radu rămase întins pe canapea, răvăşit, strângând spasmodic perna Laurei în braţe.

 

***

„Radu,

Am vrut să divorţez pentru că tânjeam după o schimbare radicală şi pentru că mă simţeam vinovată că te neglijam şi ştiam că situaţia nu o să se schimbe. Nu mai făcusem sex, hai să zicem… dragoste, de luni bune şi cred că erai foarte frustrat. Ai avut şi tu o perioadă grea la serviciu şi poate că eu nu te-am înţeles suficient şi nu te-am protejat îndeajuns.

Dar, după ce am luat decizia asta, sperând că mă voi şi te voi elibera, am început să mă simt şi mai vinovată că te părăsesc. De câteva săptămâni, am coborât în fundul infernului. Sufletul meu ardea în flăcările infernului. Culpabilitatea, ştii tu, am mai vorbit de ea. Doar că era în raport cu tine. Degeaba m-am dat cu capul de pereţi, mi-am smuls părul, m-am ars cu țigara (şi eram pe punctul să-mi tai venele), nu am putut să convertesc suferinţa psihică într-una fizică decât într-o măsură insignifiantă. Ştiam că tu nu o să mă ierţi dacă te las. “Cine iubeşte şi lasă!...” Şi că nu o să poţi trăi fără mine. Ah, mi-am zis, ce te victimizezi! Ce egoist, ce gelos, ce posesiv, ce obsedat eşti! Ce dependență morbidă, perversă, devoratoare! Cât de masochiști putem fi? Nu e decât “l’amour, cette idée fixe”, ca-n Proust, nimic mai mult. Ar fi bine să mergi la psiholog să discuţi despre asta. Orice ţi-aş fi spus, oricâte argumente aş fi invocat, tu te-ai fi uitat complet pierdut şi ai fi zis fatalmente numai: „Te iubesc”.

Mi-am impus să nu cedez. Nici măcar din cauza copilului. Nu putem continua împreună doar pentru Luca. Nu sunt dispusă să fiu şantajată sentimental cu copilul. Iar pe Luca l-ar afecta cu siguranţă o relaţie resuscitată numai de dragul lui, ar simţi toate tensiunile şi presiunile. Tu ştii mai bine, eşti sociolog. Dacă m-aş fi întors, ar fi trebuit să o fac pentru tine, nu pentru Luca. Doar pentru tine, Radu.

Apoi, mi-am spus că nu trebuie să mă las dominată de obişnuinţă. Nu mi-ai povestit chiar tu despre reacţia şefului tău? Poate că „iubirea” era doar obişnuinţă. Nu era o greşeală să ne obişnuim mai departe cu răul... haosul, abuzurile și absurdul... cum ai zis tu? Nu trebuia să învingem obişnuinţa şi să ne eliberăm?

Am încercat să fiu tare în decizia mea, dar... Mai era ceva. Nu doar tu nu puteai să trăieşti fără mine. Nu doar pe tine te menajam (vorba vine, căci am fi continuat să alimentăm împreună flăcările infernului... conjugal). Nici eu nu puteam să trăiesc fără tine. Incredibil, nu? Relaţia asta nenorocită durează de atâţia ani... că le-am pierdut şirul. Tu eşti prima mea relaţie, înainte au fost doar mici  aventuri. Îmi dorisem atât de mult ca totul să rămână aşa: o serie de aventuri! Ştiam că, dacă mă voi implica, inevitabil nu va merge, vom plonja în micul infern conjugal, voi suferi, vei suferi şi, deşi totul va fi convenţional, depersonalizant, absurd sau pervers, nu ne vom putea despărţi prea uşor. Iar, dacă oamenii sunt şi puţin sentimentali şi un pic responsabili, lucrurile se complică.

„Ex nihilo nihil”? Nu, nu e aşa. La început chiar nu a fost nimic. Apoi, treptat, au început să se adune lucruri... Tot felul de lucruri care ne leagă...

Dacă ne-am despărţi, cu sufletul cutremurat, mi-aş aduce tot timpul aminte de lucrurile bune: cum ai venit să mă iei de la birou, când aveam închideri, la ora patru dimineața, într-o noapte geroasă de iarnă, şi ai încuiat şi firma (căci eu nu reuşeam nici să introduc cheia în uşă), deşi a doua zi trebuia să predai un raport, cum ai fost cu mine la spital la mama, la cimitir la bunici şi la tata, cum te-ai dus la cumpărături seara târziu, chiar şi când erau meciuri, cum te-ai sacrificat să mergi la ”plimbare” la mall de atâtea ori, în locul meu, cu Luca, cum mi-ai deschis cu celebra ta forţă masculină sticlele de apă plată de 5 litri, cum ai aruncat de mii de ori gunoiul, cum mi-ai făcut ceai de muşeţel cu miere şi lămâie când eram bolnavă, cum ai pregătit cei mai buni cartofi prăjiţi şi cele mai bune şniţele, cum mi-ai povestit trăsnăile verișorilor tăi în copilărie, cum mi-ai cântat la pian sau mi-ai dedicat poezii, cum am făcut dragoste în mare în Vamă... Fiecare melodie pe care am făcut dragoste, fie că era din The Doors, Led Zeppelin, Pink Floyd, Nirvana, Radiohead, Metallica, Rammstein, Ceaikovski, Chopin, Rachmaninov, Grieg sau Mahler, mi-ar sfâşia inima, n-aş mai putea să o ascult. Ah, momentele noastre de graţie... Nu toate ţin de obişnuinţă. Da, într-adevăr, ar fi putut fi oricare altul, însă, dintre toţi, ai fost tu. Fatală coincidenţă! Şi aş muri de dor.

Dar nu numai de lucrurile bune mi-aş fi adus mereu aminte. Sunt şi lucrurile rele care ne leagă: ştii, acum câţiva ani, când ne-am spus lucruri oribile, când am fost chiar la un pas de a ne ucide unul pe celălalt, când eu am aruncat cu ce mi-a venit la îndemână şi am vrut să te tai cu cuţitul, iar tu ai încercat să mă sugrumi... Lucrurile rele creează o şi mai mare intimitate. Victima şi torţionarul. Am fost aşa pe rând. Prima reacţie a fost şi atunci: o, Doamne, am depăşit limita admisă, am alunecat în hybris, am greşit incalculabil şi de neiertat, trebuie neapărat să ne despărţim! Apoi, mi-am dat seama că, tocmai pentru că am depăşit acel prag, puteam continua. Pentru că însemna că nimic, nici chiar moartea, nu ar sta în calea relaţiei noastre. Acum putem face orice. „Impossible is possible”. „Cere şi ţi se va da”! „Îndrăzneşte”! Dacă trecem peste astea, dacă ne putem ierta, ne iubim cu adevărat.

Un singur lucru e imposibil şi tu ai ştiut asta de la început: despărţirea.

De-atâtea ori am aruncat vergheta pe jos, în budă, în gunoi, în rahatul lui Kim și de fiecare dată a supraviețuit. M-aș duce până în Mordor s-o arunc în flăcări ca pe ”Inelul Puterii”. Acela a putut fi distrus. Mi-e teamă că verghetele noastre nu pot fi atinse nici de flăcările Mordorului.

La început, în prima zi după ce am plecat de-acasă, am savurat liniștea. În sfârșit, era tot ce îmi doream. Apoi, brusc liniștea asta mi s-a părut una de cavou. Mi-era dor de balamuc, de scandaluri, de cedări și umilințe. Dependența asta morbidă, perversă, devoratoare și insuportabila ei absență.

M-am dus aseară la supermarket la Mega Image să iau niște legume congelate și conserve de ton. La casă, în timp ce așezam conservele de ton în pungă, s-a terminat hârtia de bonuri. Așteptam să instaleze băiatul de la casă noul sul și, deodată, ceva m-a cutremurat. Povestea noastră, izvorâtă din alte povești îngemănate, crescând de la un strop de apă la un izvor și apoi la un fluviu. De apă vie! Fie și în varianta Sam cel Abulic și Jill cea Criogenată, Alex cel Depresiv și Ilana cea Sufocantă și Paranoică, Don Quijote cel Castrat și fără Vise și Dulcineea cea Căruntă și Absurdă. Ilana cea Sufocantă și Paranoică e a mea, Sam cel Abulic e al meu, Dulcineea cea Căruntă și Absurdă e a mea.

Cum să te părăsesc? Entropia ar crește brusc, întreg universul s-ar face praf și pulbere. Moarte termică instantaneu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Lumea nu poate exista și funcționa fără povești. Povești preluate, adaptate, personalizate și construite clipă de clipă ca a noastră. În ele găsim garanția pentru eternitate. Legile ficțiunii de care vorbea Tom Sawyer: un prizonier nobil trebuie să sape un tunel cu unghiile pentru a evada, chiar dacă va consuma 50 de ani pentru asta, eventual să implice și generațiile următoare. Bestie, Frumoasa ta va săpa un tunel cu unghiile până la tine!

Alex, crezi tu în asta? În povești? Tu care te străduiești să deconstruiești și să demitizezi ideologia, tu care analizezi fața nevăzută a sistemului, ”the dark side of the moon”, tu care deconspiri mecanismele de manipulare? Iubirea romantică e doar un mit modern, Alex, ce naiba? În Evul mediu era o slăbiciune sau chiar o boală. Incurabilă uneori. Ești bolnav de mitul ăsta modern? Da, e penibil, dar răspunsul e ”da”. Probabil că am și fața aia de prost cu ochii pierduți și un zâmbet rătăcit. Lost... but beeing myself more than ever. Cred în povești. În legile lui Tom Sawyer.

O iubesc pe Ilana, chiar dacă mă va sufoca în continuare și nu va învăța niciodată să-mi respecte punctul de vedere și să mă susțină. O iubesc pe Dulcineea, chiar dacă va mânca întotdeauna la masă ca un diavol tasmanian și va continua să aleagă farfurii și castroane din care te ferești să înghiți ceva ca să nu ajungi la modelul ăla kitsch. Îl iubesc pe Sam, chiar dacă nu voi scoate niciodată supereroul din el. Poate că totuși trebuie să-l antrenez un pic pe Sam: să-l trimit să numere câinii din școala lui Luca sau să se lupte cu Al Gore, maidanezul ăla care a mușcat cel puțin 5 persoane, inclusiv pe ăsta micu’ al nostru. Sigur, să nu uităm, comunicarea e imposibilă, te urăsc, Ilana, dar te și iubesc. Tu nu ești sistemul, nu ești Big Brother. Ilana, de data asta, mă predau. Te las să faci ce vrei cu mine. Știu că ești mai nesățioasă decât vulturul lui Zeus. Dacă vrei să mă devorezi, îți las nu doar ficatul, ci tot corpul, și chiar și sufletul... mă rog, ce a mai rămas din el. Fă ce vrei, nu o să mai lupt. Poți să mă scuipi, să mă lovești, să mă sfâșii, să mă violezi dacă vrei. Fizic și psihic. Sunt zeul pe care-l venerezi și vrei, totodată, să-l mănânci de viu. Fă asta, te las. Mă sacrific.”

Laura verifică textul cu ochii înlăcrimaţi şi apoi îi trimise mailul seara lui Radu. El deschise mailul personal abia a doua zi, la serviciu, în pauza de prânz. De emoţie, sărută ecranul monitorului, fără să-i pese de cei din jur.

***

Când auzi interfonul, Radu tresări puternic. Începea să aibă palpitaţii. După o comă de aproape o lună, îşi simţea inima turată la maximum ca un motor de motocicletă în Vama Veche. Mâinile transpirate îi alunecau pe interfon. Calmează-te, controlează-te, Radu. Calmează-te, controlează-te. Apăsă de vreo şase ori pe buton. Nu fu sigur că a nimerit butonul, căci Laura, precis Laura trebuia să fi fost, nu răspundea. Nu izbuti nici să bage cheia în uşă. Mâinile îi tremurau. În sfârşit, reuşi să deschidă uşa exact când liftul ajunse la etajul lor.

Laura intră dreaptă şi mândră ca o regină, cu toată greutatea valizelor şi a rucsacului din spate.

– Salut, zise Laura cu un calm mimat. Ia-mi, te rog, bagajele. M-au cocoşat.

– Mi-a fost dor de tine! Te iubesc, Laura, spuse Radu cu vocea întretăiată de emoţie.

– Da, ştiu. Ia-mi, te rog, bagajele şi du-le în dormitor.

Radu luă bagajele şi le trânti pe canapeaua ei. Apoi se întoarse pe hol val-vârtej. Laura tocmai se descălţase şi-şi pusese papucii. Radu o sărută, forţând-o să deschidă buzele şi o îmbrăţişă strâns, aproape s-o sufoce, minute în şir.

– Mă iubeşti aşa de mult că era să mă storceşti de tot, bombăni Laura.

– Iubito, hai să mergem în bucătărie să bem ceva. Luca e la maică-ta. Îl aduce ea mai târziu. Să profităm.

O privi apoi insistent, luându-i mâinile într-ale sale.

– Ah, ce e cu tine? Ai slăbit şi eşti foarte trasă la faţă.

– Ce coincidenţă! La fel şi tu.

Radu aduse o sticlă de şampanie, dar Laura ripostă, schiţând o grimasă de dezgust:

– Ştii că nu mă formalizez, nici nu mă omor după băuturile astea dulcege. Mai bine dă-mi o bere.

Radu avea pregătită şi o sticlă de Fetească Regală la frigider, aşa că stărui să bea altceva decât bere. Laura acceptă în cele din urmă. Radu desfăcu sticla de vin (cam greu, căci îi tremurau mâinile în continuare), turnă vinul în pahare şi ciocniră amândoi. Îşi aprinseră câte o ţigară, dar Radu o stinse pe a lui la jumătate. Veni în spatele Laurei şi se lipi de ea, mângâindu-i pierdut părul şi obrajii. Nu-i venea să creadă că putea să o atingă din nou. Se aplecă şi-şi vârî limba în urechea ei dreaptă. Mirosea răvăşitor a parfum „Givenchy. Verry Irresistible”. El i-l cumpărase. Îşi plimbă limba îndelung în urechea parfumată a Laurei, răsucind-o și rotind-o, înnebunit de dorință. Redescoperea savori aproape uitate. Trecuse atâta timp... Parcă ultima oară când o ținuse în brațe fusese la mare, în Vamă, anul trecut, sub soarele năucitor de august. Atunci Laura mirosea amețitor a mare, păstrase pe buze un gust delicat de sare amestecat cu aroma țigărilor Vogue mentolate, avea pielea transpirată, înroșită de soare, plină de nisip și de scoici. Nisipul sacru din Vamă pe care el nu se îndura să-l spele... O algă i se încolăcise Laurei de piciorul stâng ca o brățară. El îi sărutase piciorul. Radu îşi simţea întreg corpul arzând, dar oare Laura se încălzise şi ea sau măcar îşi dorea să se înfierbânte împreună cu el?

– Radu, dacă vrei sex, facem aici în bucătărie. La fereastră şi pe masă, zise Laura repede şi rece.

– Vreau dragoste, nu sex. Dar nu preferi să mergem în dormitor, iubito? Aici nu e prea confortabil, te poţi lovi şi n-avem nici măcar jaluzea, ne vede toată lumea.

– Nu-mi pasă, zise Laura cu fermitate. Facem aici, la geam şi pe masă sau deloc. Tu alegi.

– Bine, facem unde vrei tu.

– Şi te rog să te dezbraci complet. Şi eu o să fac asta. Altfel nu vreau.

N-apucă să termine fraza, că Radu îşi aruncase deja hainele pe jos, mai puţin şosetele. Laura îl urmă şi ea. Radu încercă să o ajute să desfacă sutienul, dar, din cauza agitaţiei, nu reuşi să-l deschidă, ci îl rupse. Laura însă, contrar obiceiului, nu comentă nimic. În cele din urmă, aparent sigură pe ea, cu aceeaşi ţinută regală, complet dezbrăcată, se aşeză la geamul fără jaluzele, în lumina sidefată, cu irizări de curcubeu a asfinţitului. Regina era goală! Răscolit de splendoarea ei, sfâşiat de fericirea nesperată, Radu înaintă spre ea, împleticindu-se. Îngropându-şi faţa în părul ei mătăsos, îi mângâie sânii, strângându-i uşor sfârcurile mari şi întărite. Apoi mâinile îi coborâră pe fundul încins, transpirat. O sărută din nou în ureche, pe gât, mușcând-o ușor, îi mângâie spatele, îi masă vaginul, simţind cum începe să se lubrifieze, apoi o penetră pe la spate. Plăcerea îl străbătu în tot corpul ca un val delicat, dar tulburător de electricitate. Îi era teamă să nu termine mai devreme decât trebuia, dar se controlă şi continuă. Laura începu să gâfâie şi să geamă încet, apoi tot mai tare şi, la un moment dat, ţipă, încleştându-se cu mâna de pervaz.

Radu o mută de la geam pe masă, încercând în grabă să dea la o parte câteva din obiectele de pe ea. Nu reuşi să elibereze prea bine spaţiul, dar continuă. Câteva pahare şi sticle se răsturnară, dar Laura nu părea deranjată. Masa se zgâlţâi atât de tare că Radu avu impresia că o să se prăbuşească şi ea, dar ce mai conta? Laura gemu tare şi ţipă de câteva ori ascuţit. O privi. Părea transfigurată. Îşi pierduse paloarea, avea acum faţa îmbujorată şi ochii negri larg deschişi, scânteietori ca nişte supernove. Strălucirea aceea intensă a supernovelor înainte de a fi înghiţite de neant... Îi veni în minte şi un refren dintr-o romanţă: „Iubesc femeia / De dor nebună / Femeia brună / Cu ochi negri de foc”.

– Vreau şi pe scaun, spuse Laura excitată.

Radu se aşeză el acum pe scaun, iar Laura i se urcă în braţe şi-l înconjură cu picioarele. Acum preluă ea sarcina. Radu fu surprins câtă energie şi forţă emana trupul ei aparent atât de fragil. Laura închise ochii şi ţipă tare, de mai multe ori la rând. Se încinsese. Stropi de transpiraţie alunecau de pe sânii ei pe corpul lui, arzându-l de parcă l-ar fi picurat cu ceară. Trupul ei fierbinte se unduia şi împingea puternic, rapid şi ritmic, fără oprire. Cu o mână, Laura îi mângăia părul, iar cu alta testiculele. Era cu ea, era în ea, erau împreună, erau una şi aceeaşi fiinţă. Radu simţi că se rupe cu totul, se dezintegrează, plonjează în galaxii îndepărtate, la marginea universului, unde strălucesc delirant ultimele supernove şi ejaculă. Rămaseră apoi o vreme îmbrăţişaţi, pe scaun, fără să se îndure să se despartă.

– Te iubesc! Eşti tare, iubito, şopti Radu.

– Şi tu. Data viitoare vreau şi sex oral, zise Laura, sărutându-i uşor tâmpla stângă.

– Şi eu.

Radu se simţi foarte încurajat de formularea „data viitoare”. Poate peste o oră?  

O lăsă pe ea să se spele prima, apoi se duse el la baie. După un duş rapid, se îndreptă spre camera ei, desculţ, şiroind de apă, cu prosopul în jurul taliei. Intră în camera ei, fredonând „Iubesc femeia”. Laura era însă la ţigară, în bucătărie. Radu se uită cu coada ochiului la petele de bere şi de vin pe care el le făcuse pe canapeaua ei roşie, de piele de la Ikea şi puse prosopul strategic deasupra lor. Apoi se întinse gol pe canapea.

– Radu, ce faci? Mi-ai invadat teritoriul, ai violat spaţiul sacru, spuse Laura, intrând în cameră cu părul strâns în coc şi îmbrăcată în pijama.

Radu o privi cu ochi mari şi inocenţi.

– Alege pedeapsa: spintecare, împuşcare, electrocutare, castrare, injectare cu un virus letal. Sau crezi că te pedepsesc cu un sex oral?

Ochii lui Radu se aprinseră, iar penisul începu să i se întărească iar.

– Sunt atât de fericit încât aş vrea să mor acum, zise Radu, privind-o cu ochii lui mari, verzi, languroşi.

– Eu, de obicei, când sunt nefericită vreau să mor, rosti Laura, înfruntându-i privirea.

– Adică mai tot timpul, râse Radu. You’re never satisfied.

– Păi, dacă tu-mi oferi numai satisfucktion... Hai, Radu, nu exagera! În ultimul timp, am vrut asta destul de des, într-adevăr. Pentru că nu ştiam cum să evadez din cercul infernal în care mă aflam şi care mă strângea până la sufocare. Ca braţele tale, iubitule, spuse Laura sarcastic.

– Nici nu ştiam că dispun de o asemenea forţă infernală. Mulţumesc, iubito, că m-ai ajutat să descopăr. În ce mă priveşte, eu sunt uşor de satisfăcut. O bere, o pizza, o ţigară, un proiect finalizat cu succes şi fără prea mult stres ca data trecută... Să vă ştiu pe tine şi pe Luca aproape...

– O partidă de sex, completă Laura cu un rictus.

– Dragoste, nu sex. N-ai înţeles nici acum?! zise Radu.

– „Dragoste”, cu „d” de la „demenţă”... Ce păcat că eu sunt atât de dificilă şi imposibil de satis-fuck-ut!

– Nu te cred, iubito! Spui asta numai ca să mă provoci. Iar eu accept provocarea. Vrei să mai încercăm ca să-ţi demonstrez că nu e aşa? Sunt disponibil chiar acum! Pentru început, pedepsește-mă cu un sex oral!