CUI PROTEST? / PROteste de respirație. IV – Iubirea, un cimitir de aripi frânte, dar încă fâlfâind

Laura ştia să se organizeze mai bine ca Radu sau, cel puţin, aşa îşi imagina. Nu îşi pierdea nopţile, nici weekendurile la serviciu. Se confrunta şi ea cu perioade mai încărcate, la sfârşit de lună, când avea închiderile de balanță contabilă şi trebuia să stea peste program, dar atunci îl lăsa pe Luca la mama o săptămână, iar copilul nu era afectat.

Îşi planifica fiecare activitate aproape la secundă. De la şapte dimineaţa la douăsprezece noaptea, totul era dinainte prestabilit şi aranjat în aşa fel încât să nu piardă timpul niciodată. La şapte şi un sfert îi dădea micul dejun lui Luca (cereale Nestle Duo cu lapte), verifica apoi apa şi mâncarea pisicii (hrană uscată Purina pentru pisici sterilizate), iar la opt fără douăzeci plecau la şcoală. La opt, Laura era deja pe drum spre serviciu, unde ajungea, în general, cu un sfert de oră mai dvreme, aşa că apuca să-şi facă o cafea şi să fumeze o ţigară. Apoi îşi închidea telefoanele mobile personale ca să n-o deranjeze nimeni căci, de la nouă la treisprezece, se concentra asupra muncii, aproape fără să respire. La treisprezece, lua prânzul, indiferent de problemele de la serviciu. Îşi impusese să respecte ora de masă. La optprezece fix (cu excepția sfârșitului de lună când avea închideri) părăsea biroul şi se îndrepta spre maică-sa, unde se ducea Luca după şcoală. Cel târziu la ora nouăsprezece îl lua pe Luca de la mama şi mergeau împreună acasă. Luau împreună cina pe la ora douăzeci. Până la ora douăzeci şi unu – douăzeci şi unu şi jumătate, Laura verifica temele, apoi îl trimitea pe Luca la baie şi la culcare. Dacă Radu nu era acasă (ceea ce se întâmpla frecvent), îi citea sau îi zicea ea poveşti lui Luca, stăteau de vorbă, se mai jucau un pic, spuneau rugăciunile şi apoi Luca adormea, sărutat şi mângâiat de ea. După aceea, la ora douăzeci şi două şi jumătate îi punea din nou mâncare şi apă pisicii şi îi curăţa nisipul. Apoi mergea la bucătărie să facă mâncare sau un pic de curăţenie. Dacă Radu venea între timp, îi lăsa şi lui ceva de mâncare. Din când în când, trebuia să calce de urgenţă nişte lucruri pentru Luca, dar, de obicei, lăsa asta pe sâmbătă. La ora douăzeci şi trei şi patruzeci şi cinci de minute se ducea la baie, apoi la culcare. Era aşa de obosită, că adormea imediat, de multe ori, înainte de a apuca să-şi deschidă laptopul şi să-şi verifice mailurile personale sau să se uite la știri (căci nu le putea urmări pe Disney Channel, singurul canal TV deschis cât era treaz Luca). Dacă era o urgență la serviciu, o suna șeful sau îi trimitea un SMS, doar așa mai deschidea laptopul și mailurile. Întotdeauna, indiferent de cât de puţin timp ar fi avut la dispoziţie, îşi lua o carte cu ea. Avea o normă minimală de o pagină pe zi. În general, profita de drumul cu metroul (dacă găsea loc) pentru a citi.

Sfârșitul unei zile obișnuite. Ora 00:48: așa afișează ceasul electronic al televizorului Samsung cu ecran LCD.  Ecranul deja s-a zgâriat. Poate e opera lui Kim. Cam târziu... ce se întâmplă cu programul meu imbatabil? Ar trebui să las cartea și să merg la culcare. Ghemuită ca un arici pe scaunul ăsta vechi, scârțâitor, mă încăpățânez să strâng în brațe cartea. Cu ultimele puteri. Nu vreau să-i dau drumul. Ce coperți fine, lucioase are! De la Humanitas, din mall. E și mallul bun la ceva. În copilăria mea, cărțile aveau coperțile aspre, dar în același timp fragile. Se îngăbeneau și se rupeau imediat. O bibliotecă de cărți ferfenițite, pline de praf. Dacă le atingeai, se descompuneau. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Un cimitir de aripi frânte, dar încă fâlfâind. Ascultam freamătul lor halucinant, obscur, neîntrerupt. Acum aud doar scârțâitul scaunului. Doar zgomot, nu muzică. Prea obosită ca să mai merg la bucătărie să fumez. Nu mai pot să citesc niciun cuvânt, nu mai înțeleg nimic. O pagină se desprinde și cade pe parchet. O alunecare fatală și fantasmatică. Nu-mi pot desprinde privirea de la ea. Radu va călca pe ea cu picioarele goale, ude când iese de la baie, Luca o va transforma într-o gălușcă din supă, Kim va juca fotbal cu ea și-o va duce invariabil în lădița ei cu nisip. Poate chiar eu o voi arunca la gunoi din greșeală.

Astăzi am reușit să citesc o pagină și 7 rânduri din cartea cea nouă – ”Să nu pronunți noapte”, de Amos Oz. Deprimant. Degradare continuă, pierderea vitalității, a energiei, a viselor. Proiecte înghețate. Descompunere lentă a cuplului. Agonie lungă și dureroasă. Ultima zvâcnire de viață înghițită de deșertul obscur, fără margini. Ineluctabil. Parcă suna foarte cunoscut. Și de ce citesc ceva deprimant în loc să caut să mă înveseleasc? Mai bine așa, e mai autentic și mai empatic. M-am săturat de indiferență și de minciuni.

Înainte eram mândră de mine pentru că reuşesc să-mi planific atât de bine lucrurile. Nu fac decât lucrurile care ar trebui făcute şi asta foarte riguros, fără abateri de la plan şi cu maximum de eficienţă. Nu sunt eu, după standardele generale, o femeie împlinită? Nu am eu tot ce şi-ar putea dori o femeie obişnuită, adică o casă, o maşină, un soţ, un copil şi un job? Staţi, ordinea nu e tocmai bună, ar trebui reformulat: un copil, un soţ, un job, o casă şi o maşină... De ce-am pus înainte lucrurile materiale? Eu am ales eu asta și trebuie să-mi asum răspunderea. Poate cândva am optat, într-adevăr, pentru viaţa asta, dar acum mai sunt deciziile de atunci valabile? Nu pot alege acum altceva?

Mereu ”trebuie”, niciodată ”vreau”! În liceu, eram una dintre cele mai nonconformiste tipe, chiar dacă învăţam foarte bine şi mergeam la olimpiade la română și la engleză. Nu mă duceam decât la orele la care vroiam să merg. Veneam la şcoală (şi chiar la examene, inclusiv la BAC) cu unghiile lungi, vopsite cu ojă neagră, cu fustă scurtă, mulată şi cu o bluziţă care abia îmi acoperea sânii, lăsând să se vadă buricul. Era chiar să nu fiu admisă la BAC din cauza ţinutei. Femeia de serviciu făcuse tot posibilul să mă împiedice să intru la examen, încercând să mă redirecţioneze spre bordel (care nu era foarte departe de şcoală şi poate mi-ar fi oferit perspective mai bune de viitor). Mergeam la petreceri, prin cluburi şi lipseam noaptea de acasă când aveam chef. Fugisem chiar de câteva ori de acasă. Fumam tot ce găseam, de la ţigările More mentolate la chiştocuri de Carpaţi (în serile cu foc de tabără şi cântece de chitară, la munte, când se trecea de la ceai cu rom la rom cu ceai). Beam mai des vodcă şi ocazional bere în Lăptărie, mergând pe principiul arhicunoscut: „Nu te simţi bine dacă nu te simţi rău”. În ce priveşte băieţii, preferam să-i provoc şi să-i ţin la distanţă. Cel mult, aveam din când în când aventuri de-o noapte. A doua zi nu mai vroiam să văd pe nimeni. Preferam să nu mă implic. Așa nu aveam să sufăr niciodată.

Ce vremuri frumoase! Citeam mult, scriam poezii, evadam în lumi fantasmatice, interzise. Mă plimbam la orice oră din zi şi din noapte, colindam, exploram, rătăceam... Mă rătăceam. Și atunci mă simțeam mai mult ca oricând eu însămi. Nu mă săturam niciodată să contemplu natura. La munte, mă întindeam pe pământul rece și zgrunțuros, firele înalte și aspre de iarbă mi se încolăceau de picioare, pietricelele îmi intrau în carne, insectele mă devorau lent. Culcată în iarbă, priveam parcă la nesfârșit ceaţa care învăluia crestele munților, crenelate ca turnurile unei catedrale. Ceața aceea de un alb imaterial ca vălul unei mirese sau ca un giulgiu. Simțeam mereu nevoia irezistibilă de a plonja acolo, în valurile albe, imaculate...

La mare, în nopțile răcoroase de vară, rătăceam singură pe plajă. Priveam ore în șir valurile spărgându-se de ţărm. Ascultam murmurul lor continuu, ca o incantație. Spuma lor ușoară, străvezie, luminoasă, în contrast cu întunericul greu, dens, aparent atotcuprinzător. Orbitele ochilor unui orb. Cel care vede dincolo de simțuri, profetul orb, Tiresias. Închideam ochii și spuma dispărea, înghițită de întuneric. Deschideam ochii și spuma reapărea pe crestele valurilor. Cât ai clipi. Atât de fragilă și totuși de neînfrânt. Mica Sirenă, puterea ascunsă a spumei. Sacrificiul. Moartea și reînvierea. Rotirea neîntreruptă. Cântecul stelelor, mesaje din alte lumi, niciodată înțelese și totuși mai aproape de mine decât zumzetul van de pe pământ. Calea de lumină a lunii țesută peste ape... Mă înspăimânta și mă atrăgea hipnotic de când eram mică. Frisonantă. Atunci nici nu îndrăzneam s-o privesc decât printre degete. O punte spre o altă lume? Sau o ispită? O plasă de iluzii? Un refugiu imaginar? Și, din nou, nevoia disperată de a mă arunca în valuri și de a urma-o.

Acasă, pierdută în fumul de ţigară, stăteam ore la rând la măsuţa din lemn de trandafir, cu muşcate de pe balcon să privesc norii alunecând. Mă fascina în special momentul de dinainte de furtună: contrastul halucinant între norii aceia violet, întunecați, vibrând de electricitate și cerul de un galben imperial, solemn și distant. Culori complementare, coincidentia oppositorum. Le priveam în transă în timp ce unghiile mele întunecate ca norii sfâșiau febril pielea mea alb-gălbuie ca de ceară. Momentul acela unic, sfâșietor de frumos, dinainte de furtună, al echilibrului: când lupta încleștată a elementelor capătă forma unui dans simultan calculat și pasional, rece și fierbinte, aristocratic și plebeu, tangoul. Uniune mistică. Depășirea tensiunilor și a contradicțiilor.

Dar acum? Programul continuă să-mi dea „not responding”. Nu mai apuc să citesc (decât alea câteva pagini pe săptămână), să văd un film ori o piesă de teatru sau să ies în oraş. La plimbare merg doar cu Luca, o dată pe săptămână, iar copilul preferă „plimbările” la mall sau la hypermarket.  Nu mai ştiu când am privit ultima oară cerul, cu câte luni sau cu câţi ani în urmă. Parcă stau mereu cu ochii în pământ, mai bine zis în laptop. A, cred că ultima oară a fost de 1 Mai în Vamă, când mă uitam la baloanele de hârtie aprinse. Măcar o dată la cinci ani să privesc și eu cerul. Să-mi fac o normă minimală, așa cum am pentru citit: cel puțin o pagină pe zi. Degeaba. Nimeni nu face nimic pentru a-mi debloca programul sau pentru a-i da „restart”.

Niciodată nu mă simt atât de singură ca atunci când sunt împreună cu Radu și Luca, în familie. Este insuportabil să fii singur în mijlocul familiei tale. Sunt lângă ei, îi ating, fac dragoste și parcă mă aflu la zeci de mii de ani lumină distanță. Sigur, asta li se întâmplă celor mai mulți dintre oameni, dar eu, vorba lui Radu sau, mă rog, a lui Vlad, pot să mă obișnuiesc?

Trebuie să mă controlez non-stop, chiar și în somn. Desfă picioarele, Laura! Mai larg! De ce ești așa crispată? Acum spală-te, dar lasă-mă pe mine la baie mai întâi. Și nu uita să-mi iei șoseta din cadă și chiloții din chiuvetă. Verifică și în WC, poate a căzut ceva. Dă-te mai la margine, nu trage cearceaful, stai pe perna ta, nu da din picioare, nu te mișca, respiră mai încet, nu așa zgomotos și sacadat! Laura, mă deranjezi! Respiră mai ușor. Nu mai scoate niciun sunet. Nici când facem sex. E oribil, ne aud toți vecinii. Ești o curvă. Mai bine nu ai mai respira deloc. Nu mai apăsa clanțele, nu mai pune ibricul de ceai pe foc, nu mai deschide robinetele, nu mai târși papucii, nu te mai fâțâi. Nu trage apa la WC noaptea și nu te mai spăla pe mâini, mai bine abține-te. Nu mai atinge nimic. Nu fâșâi, nu țăcăni, nu zornăi, nu bazâi, nu sforăi, nu pârâi. Dă-ți mobilul pe silent și nu pune alarma, te va trezi oricum Inna cu ”Sun is up”. Nu uita să pui căștile, chiar dacă nu asculți nimic, să nu se audă sunetele alea enervante de la deschiderea laptopului. Scoate-ți brățara aia zăngănitoare când te așezi la calculator. Ce tot bombăni? Taci și bagă-ți nasul înapoi în laptop.

Laura, nu căsca, nu uita de ruj, rimel, fard de obraz și anticearcăn, nu lăsa să-ți cadă capul pe masă sau pe laptop, nu ofta, nu sta bosumflată și mai ales nu plânge! Nu ai voie să fii obosită. Nu ai voie să fii tristă. Trebuie să te distrezi, la fel ca și noi. Trebuie să fii recunoscătoare pentru tot ce ți-a oferit viața.

Ești condamnată la fericire.

Ești un Zombie cu ”smiling face”.

Zâmbește, Laura, spectacolul continuă!

O păpușă voodoo trasă în țeapă noaptea la trei, de vrăjitoarele Melissa și Vanessa, Radu și Luca, împreună cu Oana și Pepe, Moni și Iri, Bahmu și Prigo și alte vedete. O horă sălbatică, un ritual exotic, dar și cu o anumită culoare locală. Nu jucau așa și ielele? Trebuie să dansezi și tu, Laura! Mișcă-te! Ridică brațele, dă din picioare, unduiește-ți șoldurile. Mișcă-ți curul. ”Binidităt”. Hitul verii. În convulsii, cu spume la gură, dar fără să-mi pierd ”smiling face”-ul...

Totul e fals. Trăiesc oare în ”Casa Păpușilor” a lui Ibsen, sunt Nora, femeia manipulată și captivă în familia ei ”fericită”? În ce secol și-n ce lume mă aflu? Am nevoie de o gură de aer proaspăt. Ca George Bowling din romanul lui Orwell, ”O gură de aer”. Mai pot eu oare evada în copilărie ca George care visa, de pildă, să meargă la pescuit? Prea târziu. Și pentru mine și pentru George. Inevitabil. Oameni ”împliniți”. Gata să explodeze. Simt că mă sufoc. Mă sting ușor, în tăcere. Mă usuc lent și discret ca o panseluțele din ierbarul lui Luca. Nu, de acum încolo, nu o voi mai face fără zgomot. Voi țipa și mă voi zvârcoli. Oricum, indiferent cine trage sforile mele de ”păpușă” sau de ”Zombie”, nu sunt complet neajutorată. Aș putea să le tai oricând. Nora așa făcuse. Să-mi abandonez casa, soțul și copilul?! Da, foarte simplu, aș putea să-mi tai sforile sau să mă sufoc în continuare. Și, dacă aș avea remușcări după ce le-aș tăia, m-aș putea spânzura cu ele pe scenă. Ce ironie, cu propriile mele sfori.

Trasă pe sfori sau mișcată de la distanță cu telecomanda... Un Zombie cu ”smiling face”, vesel și prietenos. Ce fericită sunt! Uau, o nouă ”plimbare” la supermarket”! Mă bucur cu un entuziasm infantil. Precis vor fi promoții noi, irezistbile. O masă încărcată cu hălci de porc și de vițel. În sânge. Arată perfect. Îmi voi alege și eu câteva. Să vin mai aproape să le văd mai bine. Ce caraghios, una seamănă cu un chip – fardat puternic cu sânge peste albul ca de ceară, cu ochii săriți din orbite, atârnând ridicol ca la monștrii de Halloween, alta reprezintă o coapsă cu ceva celulită și cheaguri de vase sparte, alta o burtă cu vergeturi de la sarcină, alta un picior cu unghii mâncate de micoză, dar lăcuite cu ojă sidefată, alta – un vagin neepilat, sârmos ca niște buruieni, alta un sân ușor lăsat, alta o mână cu un portofel tricotat, negru cu galben. Întind mâna să iau o bucată, dar numele produsului, scris cu litere mari, roșii mă face să tresar: ”Promoție! Laura Niculescu. 70% discount”. Are și un cod de bare. Dungi albe și negre, zeghe de pușcăriaș. Hălci din trupul meu. Radu strânge unul dintre sâni până îmi curge sânge din sfârcuri. Sânge, nu lapte. Apoi Radu îmi bagă mâna în vagin. Pizda la datorie! Ce pizdă uscată! Ce pizdă putredă! Și totuși se descheie la pantaloni. Între timp, Luca trage disperat portofelul din mâna dreaptă. Un nou titirez original Bay Blade sau o nouă consolă? Dar mâna mi se încleștează pe portofel, nu o să-mi scape. Capul meu repetă în neștire, pe ritmuri de house: ”Am depus declarația de consum, am depus declarația de consum, am depus declarația de consum”... Doar ritm, nicio muzică. Hăcuită. Devorată, nu savurată. Nu, nu de data asta! Ochii mi se desprind complet, alunecând pe podeaua proaspăt spălată, iar capul însângerat începe să se topească. Lichefiere dureroasă. Descompunere totală sau reorganizare? Poate că doar se modifică structura moleculară. Atomii și moleculele se combină și se conectează în mod neașteptat. Geometrizare. Simetrie. O nouă ordine. Capul meu devine un uriaș cristal. O limbă fierbinte, de cristal lichid plonjează și-i înghite într-o fracțiune de secundă pe Luca și pe Radu. Capul gigantic al vrăjitorului din Oz. Bolul de cristal al vrăjitoarelor. Ia, ghicește, Laura, în el ce te așteaptă!

Atunci, să o luăm sistematic, că așa am procedat întotdeauna. Mai întâi, relația cu Luca, că e mai simplu. Ce-mi cere Luca? Foarte clar: bani pentru jocuri, jucării, gadget-uri și ”pupici” la culcare. Nevoi materiale și afective. Doar cere. Nu pare să ofere nimic în schimb. Nu pare niciodată receptiv la problemele mele personale sau profesionale atunci când încerc să le discut cu el și nu-și oferă niciodată spontan ajutorul. Eu trebuie să-l ”pună să facă” diverse lucruri legate de școală sau de casă și, de cele mai multe ori, Luca ”uită” ce are de făcut sau cere ceva în schimb. A început să recurgă și la șantaj emoțional foarte dur: ”Mami sau... vaco, dacă mă mai pui să-mi iau titirezul din castronul cu cereale, fug de acasă. Dacă nu-mi iei chipsuri Lays cu paprika, mă sinucid, proasto”.

Devenise tot mai fiţos din cauza şcolii pe care o frecventa, unde erau mai mult copii de bani gata. Și trecea abia în clasa a patra. Încă din clasa întâia, colegii lui nici măcar nu apucau să deschidă ambalajul unei jucării că se şi plictisiseră deja şi vroiau o versiune upgradată. Și Luca le urma exemplul. Dacă ”toți copiii” făceau așa, trebuia să țină pasul cu ei, nu? Într-a doua, ajunsese la ei în clasă Mircea, un copil de la orfelinat care fusese dat în îngrijirea unei asistente maternale și avusese șansa unică, nesperată de a studia la o școală de prestigiu. După doar câteva săptămâni, Mircea spunea că se săturase chiar şi de vacanţele în Caraibe sau Seychelles. Mai mult, când Luca îi dăduse jucării şi haine de la el (erau în bună stare, le verificasem personal), Mircea le luase pe toate şi le aruncase la gunoi pentru că mulţi colegi râseseră de el şi îi spuseseră că erau nişte „jafuri, mizerii, porcării”. Bietul copil nici nu apucase să termine clasa a doua, fusese transferat de urgenţă la altă şcoală. Foarte blazaţi copiii ăştia, încă din primele clase... Un spleen general care le absorbea bucuria, încrederea, pofta de viață... Copiii ăia din Africa (din documentarul de pe National Geographic pe care l-am văzut mai demult) păşteau vaci, spălau vasele cu pişat de vacă (căci n-aveau apă) şi „mâncau” un pahar de lapte pe zi (eventual amestecat cu sânge de la animale pentru a creşte aportul nutritiv), dar păreau mult mai fericiţi: trăiau şi se jucau în aer liber, nestingheriți, aproape de natură, învăţând să respecte mai mult mediul şi oamenii.

Luca se plictisise şi de excursiile cu părinţii în afara ţării: vizitase aproape toate capitalele europene şi alte localităţi din Europa... Barcelona, Veneţia, Florenţa, Platamonas, Nisipurile de Aur, Zermatt, Alpbachtal plus Istanbul, Bodrum, Ierusalim, Bethleem, Tel Aviv, Haifa, Cairo, poate şi altele, nu mai știu. Se săturase atât de tare de excursiile cu părinţii că ameninţa să ne reclame pe amândoi la „Protecţia copilului” dacă aveam să-l mai târâm cine ştie pe unde. De ce să se mai deplaseze dacă se putea uita pe Google Maps? Acolo putea găsi orice. Şi eu, cât de mult îmi dorisem să călătoresc în copilărie şi cât de fericită eram dacă ajungeam, o dată pe an, o săptămână la munte, la Sinaia şi una la mare, la Mamaia! Prima excursie în străinătate, la Budapesta, fusese în clasa a unsprezecea: un premiu pentru rezultatele la olimpiadă.

La masă, la fel, Luca face mereu figuri: nu mânâncă decât pizza, supă cu găluști, şniţel de pui şi cartofi prăjiţi. Ori mai bine chipsuri (Lays cu paprika). Cu cine naiba seamănă? Ta-su e disperat după pizza. Uneori poftesc și eu la Pizza Europeană, la Pizza Hut... dar mai mult ăsta e un pretext pentru ei amândoi ca să mă scoată ”la plimbare” la mall. A, şi pâine prăjită. Şi câteva legume: ardei şi morcovi care însă trebuie puşi separat, pentru a nu se atinge de restul mâncării şi a contamina gustul. E un adevărat „Nazzy” la masă: totul trebuie să fie pur, nimic să nu se amestece. Găluştile sunt mereu ori prea tari ori prea moi, ori prea mari ori prea mici, ori prea galbene ori prea albe, ori prea zgrunţuroase ori prea pufoase. Supa e şi ea spionată, uneori chiar refuzată pentru că Luca o suspectează constant de prezenţa cepei ori a ţelinei (deşi nu-i las în castron decât găluştile şi morcovii). Chiar şi când Luca se convinge că nu există nici urmă de ceapă, de multe ori găsesc mâncarea neatinsă sau storcită, după cum are el chef. Iar eu sufăr pentru că nu suport să arunc mâncare. De obicei, Luca lasă zeama de la supă neatinsă: poate că vrea, totuși, să nu ajungă până la desenele kitsch, oribile de pe castroanele luate de Radu de la mall. Nici eu n-am habar ce reprezintă. Seamănă oarecum cu spicele din vechea stemă comunistă, dar aduc și a mături, omizi, penisuri de cățel sau vârcolaci, totul pe un fond roșu-turbat de ”Vodafone”.

Luca se pricepe și la decorațiuni interioare: îi devansează fără probleme pe devastatorii profesioniști de la unele formații rock, ar putea să dea lecții. ”Cursuri de devastat camere. Trainer de excepție: Luca Niculescu. Tarife promoționale doar luna aceasta”. Senzații tari, gratis, de ce să mă mai plâng!? Când mă aventurez să intru în baie, găsesc mereu un fum negru, greu, ca de pucioasă ridicându-se din cadă, iar WC-ul e înfundat de monstrișori de Halloween și de extratereștrii Ben 10. Găluștile se transformă în titirezi și zboară implacabil spre canapeaua ”Purple” de la Ikea, în timp ce bombele puturoase aterizează în tigaia cu șnițele. Podeaua e alunecoasă de la uleiuri de baie amestecate cu untdelemn, oțet, supă și... apă de toaletă (la propriu), de-ți rupi gâtul. Mi-a decorat până și laptopul cu ”gelatina groazei” și bucăți de monstrișori: năsucuri, ochișori, mânuțe, piciorușe, cornițe și codițe grațioase. De atunci, tot ”not responding”. Amestecă frecvent crochetele din mâncarea pisicii cu cereale Nestle și rahat de mâță, până devin inconfundabile și apoi ne servește cu astfel de compoziții originale, privindu-ne cu ochii lui mari, negri și inocenți. Ochii de copii din tablourile lui Tonitza.

Iar în patul lui... ce comoară! ”My precious”... cum spunea Golum despre ”Inelul Puterii” în ”Stăpânul inelelor”! Nu îndrăznesc s-o ating. Descopăr acolo de la tuburi de cerneală pe jumătate consumate și pixuri dezasamblate (mai puțin cele de farsă, cu șocuri electrice!) la chipsuri, cereale, bucăți de cornuri mucegăite și triunghiuri de lapte expirat, lucrări de control corectate cu roșu și semnate de mine, pagini smulse și mâzgălite din manuale, chei, titirezi, extratereștri Ben 10, tamagotchi morți și neresuscitați, DVD-uri de la jocuri video fără carcasă, cabluri de la încărcătoare, baterii, cămăși pătate, chiloți murdari de căcat, șosete disparate, rulate și la fel de aromate ca niște gogoși ”înfuriate” de la chioșcul din parc. Asta doar în pat, restul e un dezastru indescriptibil.

La maică-mea, Luca petrece ore în şir la televizor pe Disney Channel. Când, în sfârșit, închide televizorul, se mută la consola Wii sau la PSP pentru a se delecta cu ultimele jocuri Naruto. Singura carte pe care a citit-o a fost ”Jurnalul unui puști”. A ajuns pe la volumul 27, are toată colecția. Pe astea le devorează în câteva minute, în mașină, pe drum spre mall. Supradoze de umor facil şi de stereotipuri... și la Disney Channel, și-n ”Jurnalul unui puști”. ”Ce nașpa e că n-am ultima versiune de iPhone sau ultimul model de consolă Xbox, reao! Poate că trebuie să-mi vând un rinichi pentru asta, în China, toți copiii fac așa, tâmpito. Ce nașpa sunteți voi, profii și părinții! Bine că există măcar Disney Channel! Poate ajung și io vedetă, o să fiu popular și-o să-mi iau iPhone 98 fără să-mi vând rinichiu’!”

Pe canalele astea ”pentru copii”, pe bune, chiar nu vezi altă meserie decât cea de ”vedetă”! Din show-biz, normal. Toată lumea se face vedetă. Şi acasă, imediat ce ajungem, Luca devine stăpânul absolut al telecomenzii. Dă pe Disney Channel şi se uită până la ora culcării. Trebuie să urmăresc şi eu, oricum, e mai bine aşa decât să vizioneze copilul emisiuni destinate adulţilor ori știri catastrofice. Imediat ce îl trimit la spălat, ia PSP-ul şi, uneori, nu iese cu orele din baie. Se joacă pe PSP chiar şi pe WC sau în cadă. La culcare, tendinţa lui e să deschidă din nou PSP-ul şi să butoneze febril, fie şi sub plapumă. Dar îl supraveghez şi încerc măcar acum, la culcare, indiferent cât sunt de obosită, să schimb câteva cuvinte cu el, altceva decât despre serialele Disney sau jocurile Naruto de pe PSP.

Și acum, Radu... Mai bine nu. Ba da. Dacă, din ce în ce mai mult, comunicarea cu Luca e dificilă şi bruiată de alţi factori, cea cu Radu e aproape absentă. Cu Radu nu mai poți să vorbești nimic. Evită să discute orice problemă, de la vasele nespălate și șosetele aruncate pe te miri unde la relația noastră. Dacă nu abordezi o problemă, nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Dar poate că așa-s bărbații. Iar când, în sfârșit, atacă o problemă, mă critică mereu pe mine, orice aș aș face. Miștouri tot timpul. Tonul ăla condescendent. Zâmbetul ăla irefutabil. Nu mai aștept să mă înțeleagă sau să-mi fie alături, dar măcar să mă lase în pace. Chiar dacă proiectele mele sunt pură ”Fata Morgana” în deșert, vreau să mă lase să greșesc, e dreptul meu să greșesc!

Dar chiar și miștourile astea sunt destul de rare în ultima vreme. De obicei, Radu vorbește despre cumpărături, chitanţe, facturi, rate, întreţinere, fondul şcolii, declaraţii de consum, iar eu sunt, oricum, suprasaturată de calcule. Îmi vine să-l iau la palme. Aș fi vrut să comunice despre orice altceva, să vedem împreună un film sau o piesă de teatru sau să ieșim în oraş. Dar Radu, de mult, nu mai face astfel de lucruri. În cel mai fericit caz, mă duc la teatru sau la film cu vreo prietenă, din an în Paşti, iar atunci Radu îmi reproşează că-mi pierd timpul şi-mi dă zeci de telefoane care mă exasperează. Eventual, face și o mică scenă de gelozie. Condimentează relația, nu? Demonstrează că nu și-a pierdut interesul, așa se spune. Poate m-am combinat cu vânzătorul de bilete, cu nașu’ de autobuz, cu portarul sau cu cerșetorul din stație. De ce să ratez ocazia? Nu sunt eu cea mai mare fană a sexului ocazional? Ce scârbos, ce nevoie să am de alt bărbat? Pentru mine și unul e prea mult.

A, da, Radu și-a deschis inima să vorbească despre experienţele lui ”traumatizante, dar maturizante” de la serviciu şi aproape că mă înduioşase. A fost o slăbiciune din partea mea să-i răspund cu empatie şi afecţiune. Ce proastă sunt, are dreptate Luca! Din păcate, confesiunile astea sunt doar o excepţie, nu regula. Și, să fim serioși, ce anume l-a făcut pe Radu să comunice? Vreo problemă de-a mea, vreo nevoie de-a mea, vreo dorință de-a mea? Nici vorbă de așa ceva, numai alienarea LUI, durerea LUI, disperarea LUI.

În ultima lună, Radu nici nu mai călcase pe-acasă. Venise cel mult să doarmă. Vorba vine, să doarmă. Mai mult bântuia prin casă ca o stafie sau avea coşmaruri care mă răvăşeau şi pe mine. M-a lăsat să mă descurc singură cu toate. Nu mai arunca nici măcar gunoiul. Iar eu nu mai puteam să facă faţă. Nici acum. Nu mai pot. Tot timpul mi-e rău și simt că mă prăbușesc. Iar lui Radu puțin îi pasă.  

Bine, Radu a avut un proiect dificil şi epuizant. Nu e tot timpul aşa. În alte perioade, când nu e foarte obosit sau stresat, insistă să facem sex. Indiferent cum mă simt eu. Ți-e rău, Laura, ești obosită, ai vreo problemă? Nu-i nimic, știu cea mai bună terapie: să facem sex! Acum! Asta înseamnă comunicarea și grija pentru el, sex. De altfel, îmi spune ”te iubesc” doar atunci când facem sex. Aşa sunt bărbaţii. Asta constituie pentru ei o relaţie. Iar eu nu mai am chef de sex şi nu mai vreau să mă supun acestor practici conjugale. Mi se face silă când Radu se apropie de mine şi-mi pune mâna pe fund sau pe sâni, când încearcă să mă dezbrace sau când umblă el însuşi, ostentativ, în pielea goală în faţa mea, chipurile pentru a-mi trezi interesul. Sunt oare obligată? Dacă nu, de ce mă provoacă şi mă hărţuiește mereu?

Și culmea, eu mă simt, la rândul meu, vinovată faţă de el. Îl neglijez constant prin faptul că-i refuz sexul conjugal obişnuit. Asta e teribil de frustrant pentru el, ca bărbat. E o încălcare a drepturilor sale de soț. Nu înţelege şi suferă în tăcere. Și dorința aia disperată, necontrolabilă... Parcă îi vine să se urce pe pereți.

Cum se poate să-l respingi sexual pe Radu? Toate colegele şi prietenele mele îl percep pe Radu ca pe „bărbatul ideal”, „Mr. Perfect”, ”Făt-Frumos”. Arată, ce-i drept, încă foarte bine: înalt, zvelt, uşor încărunţit, dar cu ochii săi verzi la fel de luminoşi şi de cuceritori ca altădată. Şi atât de şarmant şi de politicos... Un adevărat gentleman. Nicio altă femeie nu poate rezista privirii lui, toate sunt topite. Cu excepţia mea. Ea sunt altfel. Și am alte aşteptări.

Şi dacă Radu trece în public drept un bărbat irezistibil, de ce nu încearcă altele să-l ia ele acasă, să vadă cum e să trăieşti cu el? Fetelor, vi-l împrumut! Vi-l dau gratis. ”100% discount”. Nu e vorba de interesul lui pentru sex, căci aşa sunt toţi bărbaţii. Dar să vadă cum e să te ocupi singură de toate, cum e să întârzie seară de seară (fără să dea măcar un telefon) în timp ce el te sună de mii de ori dacă te duci cinci minute până afară, la minimarket, cum e să-l vezi vorbind vinerea la douăşpe noaptea cu nu ştiu ce scorpie de clientă, în timp ce pe tine te ignoră complet, cum e să se închidă tot weekendul în birou ca să lucreze sau în dormitor ca să recupereze nopţile nedormite, cum e să aibă coşmaruri pe care să ţi le transfere şi ţie şi copilului, cum e să cureţi baia și WC-ul după ce el a borât. E, WC-ul încă îl mai pot spăla, nu și petele de vin sau de bere, vărsate strategic pe canapeaua ”Purple” de la Ikea. Canapeaua mea preferată... Canapeaua MEA... E mai rău decât dacă m-ar fi băgat pe mine în apă clocotită sau în ulei încins.

Acasă, Radu e mai neglijent decât Luca cu obiectele (fie ele de valoare sau nu). Nu se şterge pe picioare la intrare şi merge desculţ prin casă, pe gresie. Inundă întotdeauna baia când intră la duş. Nu-şi curăţă periuţa de urmele de pastă de dinţi şi de resturi alimentare, aşa că aceasta arată ca un pudel abandonat, cu blana ţepoasă şi încâlcită. Sparge căni şi pahare (întotdeauna din greşeală). Mănâncă precum un animal, înfulecând pe nemestecate şi ştergându-se cu podul palmei (uneori direct cu degetele din castron). Îşi aruncă şosetele şi chiloţii peste tot – odată am găsit un ciorap împuţit într-unul dintre puținele pahare de sticlă care rezistaseră în bucătărie, arăta mândru precum o umbreluţă colorată înfiptă într-un pahar de cocktail. Nu-şi şterge hainele cu roller-ul de scame, aşa că lasă mai mult păr ca pisica şi în locuri unde Kim, săraca, nu ar fi ajuns niciodată (în frigider, pe aragaz, în sertarul cu chitanţe şi facturi etc.). Ba chiar, cu toate că nu prea l-am mai lăsat la mine în cameră, a reușit să verse bere şi vin pe canapeaua mea „Purple” de la Ikea. Asta nu o să i-o iert niciodată. Ce să mai zic atunci de Luca? Aşa-s bărbaţii, bestii. Dr. Jykell și Mr. Hyde. Dacă nu în public, cel puţin acasă, iese din ei Mr. Hyde. Şi unde mai e Dr. Jykell? Sigur, şi o femeie poate elibera din când în când fiara din ea, dar ştie să fie şi doamnă. Chiar şi acasă.

Mai mult, Radu pare să mă monitorizeze non-stop şi asta mă scoate din minţi. Nu e de ajuns „sistemul”? Am nevoie şi acasă de un „Big Brother”? Îmi umblă în calculator, îmi verifică fişierele, se uită dacă sunt CGS sau nu. Urmează să-mi acceseze şi mailul personal, să-mi urmărească achiziţiile online sau să-mi şteargă vreunul dintre fişierele de muzică şi de film neoriginale. Poate a și făcut-o. Calculatorul e strict personal, reprezintă ultima rezervă de identitate şi de intimitate pe care trebuie s-o protejez cu orice preţ. Nu suport să-l văd apropiindu-se de laptop. Parcă ar fi viola un spaţiu sacru. De fapt, chiar aşa e: lapatopul este alter-ego-ul meu, iar ce face el nimic altceva decât un viol.

Şi, la urma urmei, nu doar Radu arată foarte bine. Şi eu sunt... adică par foarte în formă. Mi-am păstrat silueta din adolescenţă şi par cu cel puţin 10 ani mai tânără. Uneori, lumea spune că sunt sora lui Luca, nu mama lui. Am câteva fire de păr albe, dar vopseaua le poate acoperi fără grijă. Şi părul meu e la fel de fin şi de strălucitor ca pe vremuri, în tinereţe. Dar de ce spun „ca pe vremuri, în tinereţe”? E o prostie. Sunt încă tânără şi trebuie să rămân tânără. Iar viaţa asta îmi suge tinereţea şi forţele ca o gaură neagră, ca proiectul lui Radu la care am luat parte şi eu, din nefericire. Eu nu vreau să accept aşa ceva. Să mă las înghiţită de o gaură neagră, de un proiect absurd!

Aș putea oricând să găsesc pe altcinea, dar nu la asta mă gândesc acum. Nu am visat niciodată, ca alte fete, să mă mărit. Să-mi fâlfâi la biserică stupida şi incomoda rochie albă, cu trenă, de care se împiedică, inevitabil, toate miresele. Să schimb inele de aur pentru o eternitate de câteva luni sau câţiva ani. Dimpotrivă, văzând şi citind, m-am ferit de măritiş, de fapt, de orice relaţii stabile. Ştiam ce înseamnă o relaţie de cuplu. Cât de dificilă, distorsionată şi perversă este comunicarea într-un cuplu şi cât de dezumanizantă şi convenţională poate fi o relaţie! Variaţii după gust de la intimitatea „torţionarului” şi a „victimei”... ori a „stăpânului” şi „sclavului” la doi străini, fiecare cu lumea lui şi care nu se recunosc nici măcar în dormitor, în pat!

Dar Radu, prin perseverenţa lui, m-a convins să fac pasul decisiv. A reușit să mă impresioneze prin eforturile pe care le făcea ca să fie persuasiv. Mi-a acoperit patul cu iriși și lăcrămioare de ziua mea. Mi-a luat abonament la festival, la ”Enescu” și la cinematecă. M-a dus în deltă, la Sf. Gheorghe, la festivalul de film ”Anonimul”. Mi-a cumpărat lampadarul chinezesc cu fulgi de aur de la Ikea... cu tot cu noptiera asortată, fără să clipească. Gătea și spăla vasele singur. Curăța WC-ul și nu uita capacul ridicat. Mă ducea în brațe pe scări până la etajul 8. Dormise în mașină sau chiar la ușă în nopțile în care ea mă străduiam să-l dau afară. Se împiedicaseră vecinii de el, iar el nu comentase nimic, el care e atât de sensibil la ce zice lumea. „Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”. Aplicată strict pentru mine. Pentru că atunci părea să n-aibă alt scop în viaţă în afara mea.

Sam și Jill. ”Sam” din ”Brazil” care se sacrifică pentru a o salva pe Jill după ce ea protestase împotriva sistemului, făcând o reclamație în cazul unei arestări greșite. Sigur, Sam n-are nicio șansă, dar măcar încearcă. Și visează mereu la Jill. De fapt, astea sunt și armele lui, resursele lui de rezistență și de evadare din cotidianul macabru: imaginația și dragostea. Aude chemarea lui Jill, fără ca ea să-și miște buzele. Din iubire pentru prințesa lui rebelă, devine și el prinț. Și se poartă ca un prinț. Luptă dezinteresat și sublim ca un prinț. Moare ca un prinț. Radu, m-ai convins că ești Sam.

Nu te mai iubesc? Dar te-am iubit vreodată? Poate că doar m-am „obişnuit” cu tine şi asta nu-mi place. „Nu-i nimic, Laura, o să te obişnuieşti tu cu mine!”, mi-ai zis tu, ”şefiţu’” Radu, zâmbind. Nu te pot asimila pe tine cu „răul... haosul, abuzurile și absurdul”, cum spui tu, decât în măsura în care fiecare relaţie de cuplu are această componentă. M-am obişnuit prea mult cu tine? Adică prea mult ca să mă pot desprinde? Sau e timpul să sparg tiparele obişnuinţei şi să evadez?

Radu, crede-mă că am încercat! Nebunește, la nesfârșit, în ciuda evidențelor... Am încercat din răsputeri să fim împreună. Vise, iluzii, speranțe, proiecte... Lupta lui Don Quijote cu morile de vânt. Pentru Dulcineea lui cea Căruntă și Absurdă. Ridicol, absurd, dar sublim. ”Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”. Poate că e timpul să acceptăm un eșec.

Pentru prima dată în viață. Și tu, și eu. Dacă ți-e mai ușor, consideră că sunt eu de vină. Știu că tu nu o să recunoști, nici măcar față de tine însuți, că ai și tu o parte din vină. Culpabilizează-mă, urăște-mă! Te înțeleg. Îmi voi asuma integral răspunderea. ”Natural Born Killer”, ”Născut asasin”, mai știi filmul lui Oliver Stone? Eu sunt ”născută vinovată”. Natural born guilty.

Dar romanul lui Oz... cum se chema... romanul pe care l-am citit la metrou și la toaletă anul trecut? Iubirea aia imposibilă, devoratoare și eternă între Alex și Ilana. A, ”Cutia neagră”. Cutia Pandorei. Eu sunt Alex cel Depresiv, tu ești Ilana cea Sufocantă și Paranoică, iar Luca – Boaz cel Intelectual. Sunt cel mai depresiv Alex din lume. E poate timpul ca Alex să plece. S-a săturat, a obosit. Chiar și Alex din povestea lui Oz a divorțat. Măcar de-aș muri ca Alex: cu Ilana și Boaz alături, fericit sau măcar împăcat. Ilana îngrijindu-mă în ultimele clipe, iar Boaz citind la căpătâiul meu... Aș da orice să vii la patul meu de moarte, să mă hrănești cu lingurița, răbdător, deși eu mai mult mă înec și scuip, să mă ștergi la gură, să-mi dai ceai de mușețel cu paiul și să-mi schimbi plosca. Să mă ții de mână. Boaz să citească la căpătâiul meu. Și ultimul sunet pe care să-l aud să fie foșnetul unei pagini pe care o întoarce Boaz. Fie și din ”Jurnalul unui puști”.

Poveștile astea... Prea mult am crezut în povești. Don Quijote și Dulcineea. Orice Don Quijote trebuie să aibă o Dulcineea, nu? Fie ea și Căruntă și Absurdă. Dar acum e târziu. Sunt un Don Quijote Castrat și fără Vise, fără coșmaruri măcar. O Jill Criogenată, incapabilă de vreo reacție, care îl cheamă în zadar pe Sam, pe un Sam Abulic. Un Alex Depresiv care și-a ratat cariera și care o să moară singur și uitat de lume, fără Ilana lui cea Sufocantă și Paranoică și fără Boaz cel Intelectual. Nu o să inhalez aburul ceaiului de mușețel pe care mi-l aduci tu, nu o să aud foșnetul paginii cărții lui Boaz...  E prea târziu.  Am crezut în povești pentru că nu puteam trăi altfel. O gură de aer. ”Imaginarul doctorului Parnassus”. Poveștile dau viață, te țin în viață. Fără ele pământul nu se învârtește.  

Oricum, nu-ți pare rău că plec, ci că TE las. De fapt, nu-ți pasă de mine. Sunt doar o extensie a egoului tău. O obsesie, o dependență morbidă, perversă. La care nu vrei să renunți. Din obișnuință, din orgoliu, din imposibilitatea de a accepta un eșec. Totul se învârte în jurul egoului tău hipertrofiat. Poate că așa sunt bărbații, dar eu aș fi vrut ca TU să fii ALTFEL.

Ți-am spus de nenumărate ori că divorţăm, de fiecare dată când ne certam pentru vreun lucru mărunt sau mai important, dar tu nu m-ai băgat niciodată în seamă. Râdeai de făceai pe tine. Mă luai la mișto. Nu țineai cont niciodată de voința mea. Te făceai că nu mă auzi, chiar dacă zbieram de se cutremurau pereţii şi băteau în ţeavă vecinii. În sfârşit, e momentul să mă iei în serios.

 „Nu-i nimic, Radu, o să te obişnuieşti fără mine!” Nu, nu pot spune asta, cuvintele sunt prea sadice şi se corelează nefericit cu o experienţă foarte recentă. Sau să formulez astfel: „O să spulberăm obişnuinţele astea şi vom începe o nouă viaţă”. Sună şi asta ca un clişeu... mai bine nu-ți mai spun nimic și-ți voi fredona un refren din ”The Doors”, că și-așa îți place ție. ”The End”, pică la fix:

”This is the end

My only friend, the end

It hurts to set you free

But you'll never follow me

The end of laughter and soft lies

The end of nights we tried to die

This is the end”.

Să nu crezi că nu-mi pare rău... O să-mi amintesc obsesiv, sfâșiată de o durere dulce-răvășitoare, proiectele noastre înghețate, iluziile noastre pierdute, visele noastre năruite, speranțele noastre risipite. Toate înghițite de deșertul fără margini. Fata Morgana, Atlantida scufundată, Shangri-La troienită de viscol. Un cimitir de aripi frânte, dar încă fâlfâind. Foșnetul unei pagini din cartea pe care Boaz-Luca n-o s-o citească niciodată. O să mă gândesc la fiecare în parte. O să le iubesc încă și mai mult, pe măsură ce timpul va trece. Nostalgia. Am vrut să fie și nu a fost. Știam asta și, totuși, am continuat. Din masochism? Poate, dar nu numai. Dorința imposibilă de a fi salvați. Împreună. Singuri pe cruce, prizonieri în durerea noastră personală, solipsistă, ca într-un glob de cristal impenetrabil, așteptând absurd învierea și regăsirea.