EXAMEN CU BIG BROTHER. Vol. 1. I. M-am săturat să înghit broaște râioase și porci cu diplomă!

Reluarea activității didactice universitare (după o pauză de șapte ani), mi-a adus multe satisfuckții: cheltuieli de două ori cât veniturile,”muncă patriotică”, normă dublă, mediu intelectual elevat, stimulativ... de ”copy-paste”. Singura motivație reală: copiii (fie ei și ăia de la FR la vreo 40-50 de ani, unii deja cu chelie). În câteva luni, reușim să comunicăm, construim o relație, evoluăm împreună personal și profesional. Ce nu fac eu pentru copiii mei și ei pentru mine? Oscilez între imaginea de soră mai mare, în blugi și cu rucsăcel și cea de mămică protectoare. Și mă simt iubită.

Și iată că vine marea confruntare: sesiunea de iarnă. Corectez lucrările și simt că plonjez în plin Orwell, ”1984”: a=da, b=nu, c=nu se știe, d=toate. Mulți bifează a, b, d sau cel puțin a, b. PRO TV e canal public sau, în cel mai fericit caz, de știri și comunicarea mediatică e directă. Preluat în serie. În obișnuitul stil ”copy-paste”. Principiul noncontradicției? Nu se aplică. Aici e valabilă doar logica lui Big Brother: 2+2 fac 5, nu 4 și toată lumea trebuie să creadă asta, altfel nu-l iubești pe Big Brother. M-am întors în ”Camera 101”, camera torturilor personalizate și cărora nu le poți rezista? Se pare că da. O’Brien, nu e nevoie să pui șobolani pe mine ca pe Winston în ”1984”, e suficient să-mi arăți câteva lucrări!

O lume de non-valori și impostură. Copiii nici măcar nu pot fi condamnați, ei sunt produsul sistemului. Până și ”2+2=5” al lui O’Brien din ”1984” al lui Orwell pare de bun simț. ”Idiocracy”? ”M-a învins sistemul” ca pe Milică, mai știți, era odată un președinte numit Milică și poreclit ”Țapu’”? O’Brien îmi tot spune: ”2+2 fac 5, 10, cât vrem noi. Trebuie să crezi asta, nu doar să fii de acord. Și trebuie să-l iubești pe Big Brother”. Îmi suflu șuvița (ăsta e un exercițiu de relaxare pe care-l știu de mult). Ce să spui când n-ai nimic de spus? ”Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n ”Mary Poppins”? Sau poate ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, asta din ”Robotzi”. Suflă șuvița! Dar nu mai funcționează. Mă sufoc. O gură de aer! Sau de fum! Prea puține cuvinte, limbaj prea standardizat, conexiuni prea absurde și stereotipice ca să poți gândi. ”Newspeek”. Hello! ”Is there anybody out there?” Voi fi în curând ”comfortably numb” ca-n Pink Floyd, ”The Wall”, anesteziată ori poate în comă, fără să-mi mai pese? Deja se strecoară confuzia, încep să calculez ”2+2=5” sau 10 sau să spun alfabetul ”k, d, a...”? Nu, nu sunt toate la fel și ”2+2=4”, o să-i demonstrez asta lui O’Brien. Și o să corectez în așa fel încât să promovez coerența și originalitatea, să fac departajare, să se vadă diferența. Și dacă sunt toate la fel și pretutindeni guvernează aceeași logică a absurdului? Ce dacă? Cel puțin eu nu sunt la fel. Încă mai gândesc. Încă mai simt. Iubire față de Big Brother? Nu, nu încă. Sunt singură în fața Zidului, așteptând să fiu strivită. ”Crazy” – ”showing feelings of an almost human nature”... Îmi aștept verdictul, știu că sunt vinovată. M-am născut vinovată. ”Natural born... crazy and guilty”. Știu că vrei să mă ajuți, O’Brien, un biet suflet tulburat trebuie să-și găsească și el calea, dar mai bine, lasă-mă! Nu vreau liniștea ta. Nu vreau să fiu condamnată la fericire.

Mă uit în jurul meu: o lume de ”smiling faces” alergând bezmetic, într-o mișcare browniană, figuri simpatice, prietenoase chiar, în cazul în care nu se calcă în picioare la metrou sau la reduceri la Black Friday. La 85%, dacă le dai jos masca, nu găsești nimic. Nu mai există nimic. Doar vidul. Și mai sunt vreo 5% față de care e mai bine să păstrezi o distanță igienică pentru că, dacă le smulgi masca, o să vezi ”Potretul lui Dorian Gray”. Monștri – dictatori, tirani, directori... Dar stai, încerci să mă zăpăcești, 85% + 5% nu fac 100%, ci doar 90%! Unde sunt ceilalți 10%? Ăia gen ”votanții” lui Nicușor Dan care vroiau o schimbare? Sunt în ”Camera 101” și ei? Nu, nu toți. Pe unii îi pot vedea încă pe stradă. Ce ciudat, lor nu trebuie să le arunci masca de ”smiling face”. Pentru simplul fapt că ei nu poartă mască. Ei arată uman. Ei simt. Ei gândesc. Sunt frumoși. Puternici. Liberi. ”Unchained”. Fără lanțuri, chiar dacă se află în ”Camera 101”. Vreau să fiu unul dintre ei.

Nu îl iubesc pe Big Brother, O’Brien. Nici măcar nu sunt anti-sistem, ci pro-sistem: pentru unul în care să existe un pic de ordine, o ierarhie cât de cât corectă, respect pentru diferență și unde să se aplice logica normalității. Unde ”2+2=4”. Pentru asta lupt în continuare, cu toate forțele mele. Nu eu sunt, de fapt, anti-sistem, ci tu, O’Brien și toți ca tine. M-am săturat de căcat. Vorba lu` Băse, pot înghiți broaște râioase, dar nu și porcu’! M-am săturat să înghit broaște râioase și porci cu diplomă!

Time out, O’Brien! Știi ce? Nu eu trebuie să mă schimb, ci tu! Sunt altfel și ăsta nu e un delict. Nu-mi pare rău. Dimpotrivă. Iar asta creează măcar o mică breșă în sistem, ”in the Wall”.  De o săptămână mă ții aici ca să te delectezi cu urletele mele. Vrei urlete? O să-ți dau! Strigăte de luptă! ”Here comes revolution / time for retribution”. Nu doar o să mă apăr, ci o să și atac. Nu doar că nu o să cedez, dar îmi voi rupe lanțurile și voi declanșa o revoluție. Mă uit la lucrările corectate: fii atent, cantitativ, ai câștigat  tu, O’Brien cu sistemul tău, dar calitativ eu. I-am găsit pe cei 10%. Cei care sunt altfel.

Acum sunt liberă. Sunt eu însămi. Mai puternică. Fericită. Renăscută.

***

Dar fericirea nu durează. După câteva zile, sunt chemată să trec notele în catalog. Nici n-apuc să deschid primul catalog, că aud o șoaptă insinuantă: ”Pi….” O fi vorba de ”Viața lui Pi”. Șoapta se repetă, conturându-se tot mai clar: ”pilele, pilele, pilele”. Arunc o privire absolut uluită, așa că secretara îmi se spune din nou: ”Pilele. Să trecem pilele”. Întreb cu vocea întretăiată ce-nseamnă asta. Mi se explică că pilele sunt protejații diverselor cadre didactice: din anul I (zi și FR) până la master, studenți-fantomă care nu vin la niciun curs și la niciun seminar. Ba mai mult: la niciun examen, la nicio materie. Suprinzător, fantomele trebuie să ia 10, 9, hai, mă rog, minim 8, deci, mai mult decât colegii lor care s-au prezentat la ore și la examen. Altfel ne bântuie. Este halucinant, îl depășește chiar și pe Caragiale: acolo, ”loazele” de ”familie bună” veneau măcar la examen și se mulțumeau cu o notă de trecere. Logica lui Big Brother, a lui O’Brien, de ”2+2=5” pare iar ceva mai rezonabilă, acum ”0=10”. Și mai spunea cineva că ex nihilo nihil?

Dar de ce întreb eu atâtea? Nimeni n-a întrebat nimic mai înainte, pur și simplu le dăm note. Așa face toată lumea, așa e la particulară. Sunt atât de șocată că rămân paralizată, incapabilă de vreo reacție. Nu mai întreb nimic, pur și simplu iau pixul și trec ”8”, la primul nume menționat. O fi doar unul. Aiurea, numai la master sunt vreo 5. După notarea pilelor-fantomă, trec la studenții obișnuiți, apoi predau cataloagele. Pot să plec? Nu, nu e bine. Trebuie să rescriu toate notele: sunt cam mici la master, de preferință trebuie să fie de 9 și 10, oricum de la 8 în sus. Rămân din nou cu gura căscată: să modific un catalog întreg?! Am înghițit niște broaște râioase, dar nu și porcu’, nu mai schimb nimic, voi vorbi cu domnul decan săptămâna viitoare.

Acasă, conștientizez. Ce frumos, fantomele astea o să termine anul I, apoi anul II, anul III, masterul și doctoratul. Toate mediile lor or să fie de 10. Și eu am semnat pentru notele lor. Ăștia vor fi viitori premieri ”copy-paste” creați într-adevăr de sistem, dar și de mine. Mă simt bizar. Mâinile și picioarele mi se usucă și se strâmbă, bărbia mi se ascute ca la vrăjitoare în timp ce un neg uriaș, purulent freamătă ciudat, pielea mi se îngroașă și se ridează suspect, spatele mi se cocoșează, buzele devin subțiri și vinete ca de cadavru, ochii mi se fac mici, tulburi și apoși, fără țintă, părul îmi cade șuviță după șuviță până chelesc complet, vorbesc, dar vocea mea e una mâloasă, venită din fundul mlaștinii.

Mă transform oare într-un Corleone, un mare mafiot? Nu, nici vorbă, acela avea ceva prestanță și un cod al onoarei. Dimpotrivă. Mă fac din ce în ce mai mică și gheboasă ca un gnom. Să mă uit în oglindă? De ce nu? Purtată de o atracție perversă, mă îndrept spre ea, curioasă, dar fără să mă tem prea tare: da, constat rece, semăn din ce în ce mai mult cu domnul decan. Zâmbesc la fel ca el: șters și chinuit. Am și un costum de firmă în care înot de larg ce, cu buzunare enorme ca să încapă șpăgile în ele. E normal, asta-i politica, ăsta-i sistemul. Așa sunt și eu. Nu ar trebui să mă mire nimic. Nu e nimic în neregulă. Nu trebuie să-mi pierd ”smiling face”-ul. Nici jobul.

Deodată, negul purulent se sparge și din el țâșnesc notele false. Put a balegă și mă împroașcă peste tot cu căcat. Mi-e rău, mi-e greață. Mă duc la baie și vomit. Fac un duș fierbinte, apoi încă trei, unul după altul. Nu, mizeria asta nu se curăță. M-am tranformat într-un monstru mic, hidos, corupt și imbecilizat, care repetă la nesfârșit singurele cuvinte pe care le mai cunoaște: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul”.

După trei zile și trei nopți de stat mai tot timpul cu capul în budă ca să vomit, am o revelație: toaleta asta împuțită e mult mai curată decât fuckultatea. Mi-e silă de ce am făcut. Nu, n-o să mi-o iert niciodată. Și am greșit în mod stupid, numai pentru că am fost prea șocată ca să reacționez. În niciun caz nu trebuie să accept alte modificări ori alte note din burtă. Dacă ”așa fac toți” sau ”asta e România”, nu înseamnă automat că așa e normal. ”Obișnuit” nu e totuna cu ”normal”.

***

Apropo de ”fantome”, interesant, aici, la școală, încă mai bântuie fantoma comunismului: uniformizare de tip comunist (note de la 8 în sus), proprietate la comun (”copy-paste”, ”cursul tău e și al meu”), note la comun (cele acordate, chipurile, de mine sunt și ale secretarei ori ale altui prof), ”minciuna organizată” (de la ”merge și așa” și ”ne facem că” la studenți-fantomă, cursuri-fantomă, examinare-fantomă, plus lăudarea ”mărețelor realizări”) și ”munca patriotică”. Nu, nu se poate! Am crezut că am încheiat de mult lupta cu comunismul și că de acum încolo ne confruntăm doar cu abuzurile capitalismului (mi-am dat deja o demisie în semn de protest de la o multinațională (unde șeful stătea cu nasul în calculatoarele noastre, monitoriza țigările, cafelele și mersul la toaletă, organiza ședințe vinerea și sâmbăta noaptea, iar sarcinile erau epuizante, cu deadline-uri de azi până ieri). Urmează a doua demisie în semn de protest?

Să vedem. Mai întâi voi înfrunta fantoma comunismului. Și cum lupți cu diavolul comunist? Steinhardt recomanda să-i vorbești pe limba lui și să folosești chiar armele lui (minciună, șantaj etc.) la nevoie, altfel nu înțelege. Și să lupți cu pasiune și dăruire, până la capăt. Dacă ești singur împotriva tuturor și ești atacat, ripostezi. Dacă pierzi o bătălie, îi sfidezi. Dacă ești încolțit, ataci cu furie. Și savurezi plăcerea luptei. Asta, de fapt, era a treia strategie de rezistență la totalitarism, propusă în ”Jurnalul fericirii”, cea a luptei (Churchill, Bukovski). Pe Churchill îl ”întinerea” al doilea război mondial, iar Bukovski ardea de nerăbdare să se confrunte cu anchetatorii KGB. Puține forțe, inegalitate de forțe... păi tocmai asta mă stimulează. Cred că sunt pe drumul cel bun. Mai întâi, să încerc să repar notele fantomelor și apoi să nu mai accept nicio concesie. Dacă aș lua pur și simplu cataloagele și aș șterge notele? Durează doar câteva minute. Și ce să spun? Dați-mi catalogul să șterg notele alea de căcat... Dar dacă le cer doar pentru verificare? Nu știu, eu nu prea am spus minciuni: o să mă bâlbâi, o să mă înroșesc, o să tremur, o să cad din picioare. Nu pot să am și eu un pic de sânge rece? Exclus, eu sunt foarte ”nevricoasă”. Nu-i nimic, atunci să mă prefac că am. Poate că merge. 

Miercuri – ziua cea mare a confruntării, fix cu o zi înainte de examenul de titularizare. Excelent moment! Pregătită? Eu una am o tendință fatală de a spune ”da”, orice s-ar întâmpla: nu pot să refuz. Ei, voi lupta să-mi înving această tendință, poate că reușesc să spun NU. Mă duc la secretariat. Mi s-au cam tăiat picioarele. Prima oară când bat la ușă, e închis. Răsuflu ușurată. Mă mai plimb un pic și fumez o țigară. Apoi încep să mă enervez: ia te uită, mă mai ține și la ușă! Nu aveam ceva de rezolvat? Foarte urgent. Sufletul meu arde în flăcările infernului, acum, nu în viața cealaltă. Dumnezeu poate mă iartă, dar eu nu.

Brusc, simt o nevoie acută de a rezolva totul imediat, orice s-ar întâmpla. Mă întorc la secretariat, ciocăn... E deschis. Intru cu o față probabil congestionată și pași cam nesiguri, zâmbesc stupid și-o rog pe secretară să-mi dea cataloagele ca să verific notele. Și ce dacă par emoționată? E firesc, poate crede că mi-e teamă că am greșit ceva, sunt doar la început. De fapt, chiar am greșit și abia aștept să corectez eroarea. Vreau să fac asta acum! Dacă nu mi le dă, îi sparg dulapul. Culmea, secretara nu pare prea surprinsă ori bănuitoare, îmi dă cataloagele, iar eu le înșfac, scot pixul cu gumă (cu care am scris notele) și, uitându-mă pe listă, mă apuc să șterg repede, cu furie, notele fantomelor. În maxim 5 minute, predau cataloagele, zâmbind la fel de stupid și-o șterg. Zâmbet de ”smiling face”. Dar în spatele măștii, începe să se contureze o față umană.

Mă duc apoi imediat să informez conducerea despre tot ce s-a întâmplat și despre intenția fermă de a nu mai face alte compromisuri. Fermă...? Pot să spun NU? Și dacă da, pentru cât timp? Să vedem. Intru în birou la decanat și anunț, destul de hotărâtă pentru început, că am fost șocată de modul de examinare și de notare a fantomelor. M-am simțit atât de vinovată că am dat note false încât le-am șters. Nu sunt dispusă să mai fac nicio modificare de note și, dacă mi se mai cere asta, îmi dau demisia pe loc. Demisia cu o zi înainte de examenul de titularizare!? Cu atât mai bine. Urmează un discurs lung și obositor (de circa trei ore), câteva propoziții și fraze standardizate, repetate la nesfârșit (”Newspeak”), pe care-l anticipasem deja, iar vocea mea se izbește de Zid și se întoarce ecoul: crezi in povești, așa e peste tot, asta e România, ce e corect pe lumea asta, așa e la început, trebuie să te adaptezi, asta ne învață și sociologia, o să te obișnuiești, fantomele plătesc taxe, chiar dacă tu poate crezi că au prezentat certificatul de deces la înscriere, au dispărut apoi și ne bântuie doar în cazul în care au rămas cu restanță, cadrele aduc și ele cunoștințe, suntem oameni, ne ajutăm, așa e colegial, nu spui niciodată NU. 

La un moment dat, intră în discuție (vorba vine ”discuție”, că urla și făcea spume la gură) secretara. Tremură de furie și-mi flutură în față cataloagele. Le-ai făcut varză, ți-ai bătut joc, cum ți-ai permis, nesimțito, de-abia ai venit la noi și ce tupeu ai, uite, se vede ștersătura, le treci imediat cum au fost pilelor, notele au fost înregistrate deja, iar pe celelalte le faci de la 8 în sus. Părul blond, șuvițat, impecabil coafat i se zburlește, iar șuvițele se transformă în șerpi aurii, sâsâind amenințător. Aceștia mă înlănțuie și mă strâng până la sufocare. Ochii căprui-verzui i se holbează și aruncă săgeți de foc. Mă simt iar paralizată, mă înec, nu pot să respir. M-a imobilizat și mă va orbi cu privirea ei de gorgonă. Ăsta-i sfârșitul. Stai puțin, nu ești o gorgonă, ”stăpâno”! Gorgonele sunt sacre, au o forță și o maiestate a lor. Aurul îți zornăie ca la maneliști. Ești doar o vampă boită strident și îmbrăcată de bâlci, în ciuda hainelor de firmă, o paparudă de carnaval, o vedetă de tarabă. Și nici măcar nu ești stăpâna mea. Nu am niciun stăpân.

”Let me hear you scream like you want it!” Pe măsură ce strigi mai tare, fața îți devine tot mai întunecată și mai schimonosită, iar eu încep să mă luminez, să mă calmez relativ, să-mi pun ordine în gânduri și să fiu tot mai sigură de deciziile mele. N-ai decât să țipi și să te agiți. Refuz să mai fac vreo modificare sau să trec vreo notă falsă. Iar pilele să vină la examen și o să vedem ce note iau. De unde să știu dinainte cât merită, sunt paranormală? Eu nu sunt, dar tu poate că da, din moment ce tu comunici cu fantomele. Vai, ce pretenții ai, nimeni nu cere așa ceva, pilele nu vin la examen! Cum așa, ei nu o să vină niciodată la un examen? Asta nu e problema ta! Nu e problema ta! Nu e problema mea dacă vin sau nu la examen? Cine le dă note, tu, secretara?

Conducerea intervine pentru a o calma pe secretară, se acceptă pe moment lăsarea notelor la master așa cum sunt, dacă nu se pot înțelege cu nebuna. Știam și asta, ”crazy...”. Oops, fantomele tot nu au note, aici e o problemă care arde, așa că mi se propune concesia supremă: să-mi trimită referate pe mail sau să mi le dea secretara, iar eu să le dau 8, că notele au fost afișate, oricum, pe net. Cum așa? Ceilalți au dat examen scris, cu mine de față, într-un interval de timp de... și fără suport de curs. E echitabil așa? Și știu eu cine a făcut referatele? Refuz și varianta asta: nu pot să le dau note decât dacă vin la examen la fel ca și colegii, iar, în acest caz, nu știu ce note vor lua, depinde de ei, notele sunt de la 1 la 10. Nu se poate? Bine, îmi scriu demisia. Gata.

Incredibil, am spus NU trei ore la rând, fără întrerupere. Cred că m-am mai maturizat: adică am crescut de la 2 ani și 7 luni la 2 ani și 8 luni. Am refuzat ”să mă obișnuiesc”. Deocamdată. Mi s-a spus că dau cu piciorul unei vieți ușoare, fără griji... ”Copy-paste”, șpăgi și aranjamente. M-am gândit că mie îmi plac lucrurile obținute cu efort. Și, dacă excluzi suferința și moartea, ce viață mai e aia? Ceva inuman și monstruos. Ca ”Portretul lui Dorian Gray”. Ce tare, mi-am sacrificat cariera academică într-un moment strategic: mi-am dat demisia în ziua dinaintea examenului de lector! ”Forget Domani / For tomorrow never comes”. Sigur, nu doream să abandonez copiii. Aș mai fi înghițit poate niște lighioane doar ca să-i mai văd, dar "porcul" nu. Dar cum puteam să mă duc la ei cu fața de Dorian Gray (aia din portret), fie și cu o mască de ”smiling face”, în cazul (improbabil) în care aș fi putut să mi-l păstrez? M-aș fi schimbat, nu aș mai fi fost eu însămi.

***

Culmea, am și o probă: o înregistrare audio a ”discuției”. După ce-am mințit ca să iau cataloagele și să șterg notele, asta a fost floare la ureche: am pornit modulul de ”înregistrare voce” de la telefonul mobil (așa cum mi-a arătat fii-miu), am pus telefonul în geantă și am intrat la decanat. În ideea de a avea o probă. Era singura posibilă, din păcate, pentru că lucrările în sine nu constituie o dovadă: secretara găsește oricând, cât ai clipi, referate pentru toate fantomele. Înregistrarea nu include demisia (s-a consumat memoria, se săturase și mobilul!), dar conține circa două ore și jumătate de ”discuție”, în flux continuu, fără întreruperi. Aș putea să-i șantajez: să obțin bani, avantaje sau măcar jobul meu înapoi. Dacă am mințit deja, de ce n-aș șantaja? Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei. E dreptul meu să-mi reiau jobul. Măcar atât. Apoi pot schimba ceva din interior. Acum, nu doar că sunt ”out”, sunt pur și simplu ”deleted”.

”Scopul scuză mijloacele”. Să-l atac pe Satana cu armele lui: minciuni, șantaj, amenințări. Cum... orice mijloace?! Am mințit deja, acum să șantajez și să ascund proba? Nu am ales calea cea grea, a sacrificiului și a non-compromisurilor? Oricum, trebuie să le arăt că nu am renunțat la luptă. Copiez înregistrarea pe un DVD, apoi fac și două tonuri de apel cu extrase din prestațiile secretarei și ale șefei de catedră. Credeți că vedeți o fantomă? M-ați șters complet, într-o singură zi din toate documentele de pe site! Da, sunt o fantomă, dar voi sunteți obișnuiți. Am venit să vă arăt noile mele tonuri de apel. Așa voci, așa talente, așa melodie, dar mai ales mesajul... Deocamdată, figurează la mine pe mobil la ”artiști necunoscuți”, dar o să le fac celebre. Începând cu poliția, apoi consiliile de etică, presa și tot așa.

În fața ușii decanatului, mi se taie din nou picioarele. Nu, nu pot s-o fac. Ba da. Ba nu. Sunt un Don Quijote castrat, fără vise, cu sabia frântă. Iar sabia nu e nici măcar sabie, ci un pix stricat care nu mai poate șterge nici zâmbetul de ”smiling face” al decanului. Am amuțit. Nu-i nimic, dacă nu pot vorbi, le pun pur și simplu tonurile de apel. Culmea, când intru la decanat, sunt toți acolo, cu excepția șefei de catedră care e plecată în străinătate. Mă uit pierdută în jur. Parcă nu mai recunosc nimic. Doar dulapul cu laptopul și videoproiectorul mi se pare cât de cât familiar: eram mereu apostrofată că-mi subminez autoritatea, cărând singură aparatele, în locul studenților și că mă umplu de praf. Ca și când praful mă murdărea pe mine acolo, la fuckultate!

Cu vocea sugrumată, înaintez, ținându-mă de birou ca să nu mă prăbușesc, și îi informez despre înregistrarea convorbirii, apoi mă pregătesc să le arăt o mostră. După doar câteva secunde, conducerea mă întrerupe și-mi cere să opresc înregistrarea. Lasă, ce demonstrează asta? Nu e nimic incriminator, doar faptele contează și nu vorbele, iar, dacă ne uităm la fapte, cine e adevăratul infractor? Păi, cine a pus notele alea, cine a furat cataloagele, a mințit, a șters și a ascuns asta? Tu ești de vină și tu o să faci închisoare pentru asta. Și ce, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă ca să semnezi pentru notele alea? Poate chiar tu ai cerut șpagă pentru notele alea și, nemulțumită de ce-ai primit, ai șters notele și ai început să-i șantejezi pe studenți pentru a primi mai mult. Și ne-ai etichetat ca ”infractori”, așa se comportă un sociolog? Vezi că, oricum, te dăm în judecată pentru calomnie și amenințări. Și ce înregistrare e aia, nu e completă dacă nu are și momentul demisiei, nu are nicio relevanță ca probă. Nu a fost nimic compromițător, doar ție ți se pare așa, ești nebună, nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Ești un dezastru, n-ai învățat nimic din sociologie. Știi ce, cu înregistrarea asta nu obții nimic, nu faci decât să te condamni singură, o să ajungi tu la pușcărie, dar o să distrugi facultatea. Da, pentru că se va bloca procesul de acreditare când va fi declanșată o anchetă, iar facultatea se va închide. Nu-ți pasă de facultate și de copii. Ce sociolog ești dacă nu înțelegi asta?! O să distrugi facultatea, numai tu ești de vină. Ești o catastrofă.

Încerc să mă fac că nu aud, dar aud. Și fiecare cuvânt mă sfâșie. Mă forțez să nu reacționez sau să răspund monosilabic. Am venit doar să vă arăt asta, acum plec. Mă ridic de câteva ori la rând. Îmbrac haina, îmi pun fularul și mănușile. Unde te grăbești? Stai jos. Rescrie notele din toate cataloagele cu un pix care nu se șterge (nici cu guma, nici în timp precum pixul ăsta) și certifică în scris, în dreptul fiecărei note șterse, că tu ai șters-o, cu semnătura alături.

Accept acest lucru, e, într-adevăr, mai sigur așa. Între timp, discursul continuă în același mod, iar eu mă străduiesc din răsputeri să-l ignor. Aș prefera să urle, să mă înjure de mamă, să mă lovească decât să mă umilească așa. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc, ultimul neuron îmi explodează, iar sângele îmi țâșnește din urechi. De fapt, nu e sânge, e balegă. Pute oribil. Și mă mânjește. Iremediabil.

Mă forțez să mă ridic. Acum chiar voi pleca, indiferent ce mai zic. Sunt oprită chiar în ușă. Cum e posibil să te porți așa, asta ai învățat la sociologie? Nu știi să negociezi, să te adaptezi, să comunici. Nu ne-nțelegem deloc. N-am mai văzut așa ceva. Nu pot să cred. Am făcut atâtea pentru tine, te-am sprijinit în carieră și tu... Îmi făcusem iluzii. Sunt foarte dezamăgit.

Reușesc să mă smulg și cobor scările, împiedicându-mă. Cine m-a pus să vorbesc iar cu Zidul!? Mă simt îngrozitor: sufletul sfâșiat, posedat iar de fantome, sângele otrăvit, fiecare celulă contaminată, în curs de descompunere. O gheară îmi strânge inima ca-ntr-un clește. Vinovată pentru toate, mizerabilă, ticăloasă, o catastrofă care-și continuă implacabil drumul. Un bulgăre de căcat (nu de zăpadă) care devine tot mai mare și mai mare și amenință să distrugă totul în calea sa. Facultatea, profii ceilalți de treabă, copiii mei... Îmi vine să intru în pământ de rușine: am făcut totul varză, mi-am bătut joc de toți cei care m-au iubit, mi-au fost alături și m-au susținut în carieră. Aș vrea să mor, dar nu merit nici asta. Dacă mă sinucid, scap prea ușor. Trebuie să trăiesc ca să sufăr. Să ispășesc. Dar nu, niciodată nu o să pot să-mi ispășesc păcatele, sunt prea mari, mă strivesc. Și nici nu vreau iertare. Am greșit prea mult ca să fiu iertată.

Big Brother, m-ai făcut praf de data asta! Praf și pulbere. Poți să sufli o dată și m-ai spulberat. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări / Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” Mă simt mai murdară ca grajdurile lui Augias, nici Heracle nu poate curăța mizeria asta.

Acasă, ascult obsesiv ”Nocturna op. 9, nr. 1 în si bemol minor” de Chopin. Nu mă relaxează, dar mă ajută cumva să mă exprim, rezonează cu mine, sublimează durerea, mă purifică. Prea multă mizerie. Iluzii risipite – și ale mele... Nu, de data asta nu vroiam să-mi dau demisia. Mi-e dor de copii, am greșit față de ei, i-am abandonat, îi voi distruge. Și totuși, să nu uit de unde a plecat bulgărele ăsta... De la prima notă falsă. Am dat eu prima notă falsă pentru șpagă? Poate că da. Trezește-te, Ile! Cât fac 2+2? Îl iubești pe Big Brother? Nu mi-a cerut cineva să trec prima notă falsă, cu sau fără pistolul la tâmple? Așa e la particulară, ăsta e sistemul, toată lumea face așa. Și asta e în regulă? Ascultă, Big Brother, ai câștigat tu runda asta, dar eu nu te iubesc și nu voi părăsi lupta, chiar dacă de acum încolo o să punctezi numai tu. Voi continua telenovela asta de căcat, o mai caut pe Elodia, chiar dacă nu voi reînvia din propria cenușă ca pasărea Phoenix. Voi merge pe calea legală, calea cea grea, chiar dacă voi ajunge la închisoare pentru șase note false șterse. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” (Martin Luther). Rămân aici s-o încasez de la tine. Lovește-mă fără milă!