CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XI – Crystal Tower: ofertă specială la voucherele de tortură și la taxa de glonț. Nu ratați!

Un turn incredibil de înalt, în spirală (cu o arhitectură dinamică, răsucit precum Turving Turso din Malmo), din sticlă, înconjurat din toate părţile de bazine futuriste şi poduri suspendate, se profilă în faţa lui Radu și a mascaților. Luminile becurilor fluorescente se reflectau în bazine, amestecându-se lasciv cu stelele. Din când în când răzbăteau până la ei ecouri de muzică house, de la terasele amplasate pe marginea bazinelor. Părea o zonă rezidenţială şi/sau de birouri selectă, cu magazine, terase, restaurante, cluburi şi locuri de joacă scumpe.

Se apropiară de turn. Mascaţii îl ţineau strâns şi-l obligau să-i urmeze. Urcară cu un lift exterior, ultramodern, tot din sticlă. La etajul 28 opriră şi uşa se deschise. Aici se vedea un om cu o faţă durdulie şi roșie, cufundat în apă până la gură. “Ajunge! Ajutooor!” țipa omul, fără a fi luat în seamă, în timp ce nivelul apei creştea. Strigătele lui fură repede înlocuite cu bolboroseli din ce în ce mai slabe şi, în curând, fu acoperit complet de apă. Radu asistă năucit la scenă, tremurând, cu ochii holbaţi de groază.

– Scuze, zise unul dintre mascaţi colegului. Cred că nu e etajul 28, ci 128, imediat ajungem.

Şi liftul porni din nou, propulsat către cer ca o rachetă. Radu îşi dori ca drumul să dureze la nesfârşit. Deodată, liftul se opri, de data aceasta la etajul 128, iar Radu fu scuturat de mascaţi. I se tăiaseră picioarele, nu mai putea umbla. Mascaţii îl aruncară pe hol, iar Radu fu preluat de alţi doi agenţi şi împins pe prima uşă din faţă, într-o sală puternic luminată.

Aspectul sălii nu i se păru deloc încurajator: deşi lumina era aproape orbitoare şi-l făcea să clipească, putu distinge totuşi, în faţă, o mulţime de tuburi de sticlă, contorsionate şi încolăcite ca nişte şerpi gigantici.

– Uită, bă, am ajuns în Parcul de Distracţii, o să te dai în roller-coaster chiar acum, zâmbi aproape cu căldură al doilea agent.

Agenţii îi scoaseră cătușele și îi cerură să se dezbrace. Radu nu reacţionă la ordin. Muzica (vorba vine, muzică... era house) era prea tare și, oricum, Radu era incapabil să proceseze ceva. Îi privea pe agenţi cu ochi tulburi şi rătăciţi. Totul i se părea ireal, imposibil. Parcă era ultimul om de pe planetă, răpit, examinat şi supus unor experimente macabre pe o navă extraterestră.

Primul agent îi ordonă din nou să-şi scoată hainele şi îl încurajă cu câteva lovituri de bocanc. Buimăcit, Radu începu să se dezbrace încet, stângaci, tremurând, cu ochii în jos şi cu obrajii arzând de ruşine. Nu mai nimerea nici fermoarul de la blugi sau cureaua. Era prima oară când nu-i făcea plăcere să se dezbrace şi ar fi preferat să-l înghită pământul.

Când îşi dădu jos chiloţii, inima îl înţepă atât de puternic încât crezu că va muri pe loc. Poate că ar fi fost mai bine. Dar, în ciuda durerilor, rămase în picioare, susţinut de agenţi, complet gol, cu corpul îmbrobonit de o sudoare rece şi cu ochii în pământ.

Şi ăsta era doar începutul. La vederea tuburilor de sticlă şerpuitoare, lui Radu i se puse un nod în gât. Vehiculul cu care urma să „călătorească” nu era un simplu trenuleţ sau o maşinuţă, ci o sferă galbenă, desenată ca un “smiling face”. Afişa un zâmbet larg, iliescian (dacă mai ştie cineva cum zâmbea Iliescu pe vremuri). Uite unde era ”smiling face”-ul meu, bine că l-am găsit! Ştiu sigur că o să mi se facă greaţă: când eram mic, m-am dat într-un roller-coaster şi am vomitat. De atunci, nu m-am mai urcat într-un roller-coaster. Luca se dă cu doar mă-sa. Laura! Unde ești?

Capacul sferei se ridică, iar Radu fu “montat” înăuntru: cu mânile şi picioarele încătuşate de barele metalice în formă de X.

– Ai grijă să stai nemişcat, îi explică prieteneşte al doilea agent.

Nu-l auzea prea bine pentru că muzica house era dată la maximum.

– Vezi tu, dacă te zbați când te dai pe tobogan, o să acţionezi sistemul de ace şi o să te înţepi. Ai grijă! Nici eu nu aud nimic, aș închide chiar acum muzica, dar nu e voie, îi urlă al doilea agent în ureche, ca să înțeleagă.

Capacul sferei fu coborât, iar Radu încuiat înăuntru. Deşi îl înspăimânta, sfera îi atrăgea, irezistibil, privirea. Vroia să știe cât mai multe detalii despre ea. Chiar totul. Dar de ce trebuie să cunosc atâtea detalii? Spiritul meu analitic nu se poate opri? „Analiză de conţinut”... ce prostie! Trebuie să fac un efort să închid ochii şi să nu mă mai uit la sfera în care sunt captiv.  

Muzica se aude chiar și aici, înăuntru. Tare și monoton. Câteva sunete, repetate la nesfârșit. ”Simfonia destinului”... aș vrea eu. Nu înțeleg nimic. Nu am făcut nimic. De ce mi se întâmplă mie asta? Pentru că am uitat şoseta împuţită în pahar? Era doar o expresie a spiritului meu artistic. Nu vreau să mor! Mi s-a făcut milă de mine. Milă de corpul meu frumos care urmează să fie strivit. De buclele mele cu reflexii aurii, de ochii mei verzi languroşi, de buzele mele senzuale, de gropiţa din bărbie, de spatele mele lat şi puternic, de degetele mele fine de pianist, de penisul şi de testiculele mele. Chiar şi de unghia murdară şi strâmbă a degetului mic de la piciorul drept. Dacă se întâmplă ceva ireparabil cu degetele mele și nu o să mai pot cânta la pian? Nu vă atingeți de mâinile mele! Deja încheieturile mă dor, imobilizate de cătuşe, cum urmează să fie restul nici nu trebuie să mă mai gândesc, sper doar să leşin repede. Nu am de ce să mă zbat, nu ar contribui decât la intensificarea durerii.

– Bine aţi venit la Crystal Tower! Pe locuri, fiţi gata, start! strigă primul agent cu entuziasm, apăsând pe butonul auriu din perete.

„The Crystal Ship” mă aşteaptă. Măcar dacă aș primi un ultim sărut delicat ca o ploaie de vară sau ca mânuţele lui Luca în jurul gâtului meu înainte de a plonja cu corabia de cristal în oceanul subconştientului, în abisul leşinului...

„Before you slip into unconsciousness  

I'd like to have another kiss

Another flashing chance at bliss  

Another kiss, another kiss”...

Sfera fu propulsată pe toboganele ameţitoare de sticlă cu viraje halucinante, cu urcuşuri abrupte şi prăbuşiri bruşte, cu tentacule mişcătoare, monstruoase de caracatiţă care aruncau un venin înţepător, strângeau şi frângeau. Radu urlă şi întreaga lui fiinţă se descompuse în acest urlet.

După 10 minute, al doilea agent apăsă pe buton şi sfera reveni la rampă, afişând zâmbetul ei larg şi inocent. Capacul fu ridicat, mâinile şi picioarele lui Radu îi fură eliberate din cătuşe. Acesta se prăbuşi ca o masă inertă de carne însângerată.

– O fi făcut stop cardiac chiar de la primul joc din Parcul de Distracţii? Ia, vino şi tu să vezi, zise cam dezamăgit primul agent.

Al doilea agent veni iute cu un furtun cu apă şi-l stropi. Tratamentul îşi făcu efectul: Radu clipi de câteva ori și deschise ochii, dar nu putea să se mişte. Întreg corpul îl durea de parcă ar fi fost înfipte în el mii de ace. Şi avea o senzaţie oribilă de greaţă. Îi privi pe agenţi cu ochi mari şi rugători, dar nu avu putere să spună nimic. Încercă să se întoarcă pe o parte şi să se ridice în genunchi, dar corpul nu-l asculta, îi scăpase de sub control.

– Hei, puiule, ai văzut ce distracţie tare, ce zici de asta? se entuziasmă din nou primul agent, sigur de calitatea serviciilor oferite.

Veni la un pas de Radu care zăcea încă întins pe spate. Văzut de jos, agentul părea uriaş, iar mâinile lui seamănau cu tentacule de caracatiţă gata să-l împroaşte cu venin, să-l strângă şi să-l strivească.

Primul agent îl privi cu aerul că-i împărtăşeşte secretul unei afaceri și zise cât putea de tare, ca să acopere muzica:

– Şi nu te costă decât 2500 de Euro! Hm, de dragul tău o să-ţi fac un discount… Numai 2499 de Euro, ce zici, superofertă, nu?

Ce? Am auzit bine? Trebuie să… plătesc pentru… ”serviciile” astea?! E efectul ”distracțiilor”, am înnebunit sau agentul îşi bate joc de mine? Și dați muzica asta tâmpită mai încet odată!

Radu vru să protesteze, dar nu reuși să articuleze niciun cuvânt. Îi aruncă primului agent o privire absolut uluită și neîncrezătoare. Primul agent însă părea foarte serios şi chiar începu să-şi argumenteze poziţia, oferind unele exemple şi clarificări. În Republica Moldova se solicita la închisoare taxă de bătaie de 300 de lei pentru fiecare protestatar de la alegerile din aprilie 2009, în Iran se cerea taxă de glonţ de peste 3000 de Euro pentru fiecare protestatar executat (ce ironie, tot din cauza unor alegeri din 2009), iar Radu nu ştia să aprecieze o superofertă. Chiar şi într-un parc de distracţii obişnuit, pentru jocuri de o calitate net inferioară, se percepeau uneori tarife mai mari. Şi, mai mult de atât, putea să plătească online, cu cardul, într-o manieră complet securizată.

Al doilea agent veni şi-l ridică pe Radu în genunchi, ca să negocieze detalii despre plată cu primul agent. Radu încercă să-şi să-şi reprime gemetele şi greaţa, dar nu reuşi. Vomită chiar pe bocancii primului agent. Scârbit, primul agent plecă bombănind să se spele, după ce-l înjură pe Radu şi-l lovi cu piciorul în burtă. Radu gemu şi se prăbuşi înapoi pe spate. Al doilea agent îl privi aproape înţelegător.

– Serios, trebuie să plăteşti pentru asta, zise al doilea agent cu un “smiling face” larg şi încurajator pe faţă. Aşa e noua procedură. Încerc să-ţi obţin un discount şi mai mare: de 5%.

Radu îl privi siderat, pur şi simplu nu îi venea sa creadă. Încercă să se ridice într-o rână ca să-l vadă mai bine pe agent, dar durerea era sfâşietoare şi-l făcu să cadă înapoi pe spate. Ai primit super-discounturi la voucherele de tortură: de la 2500 Euro la 2499 Euro. Mai ai și pretenții, Radu? Mai bine mulțumește pentru oferta specială, poate obții discount și la taxa de glonț. Dar cum e posibil să plătesc pentru asta, după ce că am fost arestat nevinovat?! Și nici nu am depus declarația de consum, administratorul o să facă spume. 

– EU?! îngăimă el, înghiţindu-şi sângele şi voma, încă buimac după toate câte i se întâmplaseră. S-să p-p-plă-tesc?! C-cuuum aşa?!

Al doilea agent, galben la față, se clătină şi-şi duse mâna la fruntea îmbrobonită de sudoare, masând-o uşor.  

– Ştii, nu mă simt tocmai bine, zise el cu voce slabă. Tocmai au adus maşina asta nouă şi abia era în testări. Nu ştiu de ce ne-au băgat-o acum, sincer, nu eram tocmai pregătit, mă doare capu' şi mă înţeapă inima, oftă el.

– Ce? TU nu te simţi bine?! se holbă Radu la el.

– Da, ce-ţi spuneam, dacă plăteşti chiar din prima zi, adică azi, poate am aranja un discount de 5%, încercă agentul să-şi regăsească vocea şi zâmbetul. Şi poţi achita online, cu cardul, într-o manieră secu...

– U-un di-di-diiis-count?! bolborosi Radu.

– Eu cred că e un discount excelent ăsta dă 5%. Ştii, nici nu-ți imaginezi ce greu e să faci faţă acum, pă criza asta, din cauza la toate tăierile astea! se plânse agentul. Toată ziua reduceri dă buget, subvenţiile de la guvern a scăzut cu 25%, salariile – cu 15%, ba a şi întârziat cu plata, sporurile ni s-a tăiat, orele suplimentare nu se mai plăteşte, disponibilizări peste disponibilizări, conducerea s-a schimbat, colaborările internaţionale nu prea mai merge, terorismul – o mare bătaie de cap, investiţii doar în traininguri şi reten-teren-te-re-no-lo-gi-za-re, lumea nu mai cotizează şi nu ne mai sponsorizează, nu mai are nimeni încredere în noi, stres, tensiune, nici nu-ţi poţi imagina! Cum te cheamă, că, uite, am început să ne împrietenim?

Înainte ca Radu să apuce să spună cum îl cheamă, agentul se uită pe o foaie printată alb-negru, făcând eforturi să descifreze numele, pentru că tuşul era pe terminate. Probabil fusese scuturat să mai meargă un pic, iar numele de pe listă păreau foarte şterse, aproape ilizibile.

– A, da, uite, ţi-am găsit numele: eşti 15024011398, nu prea se vede scrisu’, da' am descifrat. Nici nu poţi să-ţi imaginezi ce viaţă grea e! Cel mai tare mi-e teamă să nu-mi pierd jobu’, nu știi ce greu e fără job! suspină agentul, așezându-se chiar lângă Radu ca să se poată auzi.

– Hm, da' îţi place jobul ăsta? Îţi place ce faci aici? întrebă Radu cu o grimasă de dezgust care abia se distingea pe faţa tumefiată şi însângerată, suprins și el de propriul lui curaj.

– Bineînţeles. Dacă n-ar schimba toată ziua maşinile astea, ar fi şi mai bine. Urăsc re-te... te-re-no-lo-gi-ză-ri-li, dacă înţelegi ce vreau să spun, zise al doilea agent în şoaptă.

– N-ai vrea să faci altceva? De exemplu, ce visai să te faci când erai mic? îşi manifestă Radu subit curiozitatea.

– Spion, normal, zise ferm agentul.

– Şi acum ce faci? Spionezi sau faci munca de jos cea mai brutală, torturând oameni nevinovaţi? îi zise Radu cu reproş.

Aştepta să fie oprit printr-o lovitură zdravănă, dar aceasta nu veni.

– Hai, nu fi aşa, am crezut că eşti mai înţelegător. Eu sunt un tip dă treabă, nici chiar ţie nu vreau să-ţi fac rău, aşa e jobu’... Da' să ştii că, în general, e un job util pentru societate, îmi apăr ţara şi pă toţi cetăţenii din ea, se justifică al doilea agent, privindu-l în ochi pe Radu, cu un aer aproape protector, doar era şi el unul dintre cetăţenii ţării, fie și terorist.

– Eu nu sunt terorist, sunt nevinovat. Nu sunt terorist, deşi tu mă tratezi ca atare, zise Radu încet, dar clar, înfruntând privirea celui de-al doilea agent.

– Ești membru MRTLAS.

– Ce-i asta? N-am auzit niciodată de asta, făcu Radu pe neştiutorul.

Încercă să rămână calm, dar se înroși. Bine că vânătăile și sângele de pe față îi acopereau roșeața.

– Ai fost filmat intrând în sediul MRTLAS, reluă al doilea agent. Cum să intri acolo şi să nu ştii ce-i acolo?

– Nu ştiu absolut nimic, nu am nicio legătură. Poate sunt imagini trucate. Nu sunt terorist, spuse Radu, cu glas înăbușit.

Nu am făcut nimic. Nu sunt terorist. Simplul fapt că sunt acuzat de terorism e un așa mare căcat încât nici măcar eu (consumator frecvent, nu ocazional) nu știu dacă-l pot înghiți. Măcar de-aș fi făcut o reclamație ca Jill din ”Brazil”, aia de care tot vorbește nevastă-mea, care a fost arestată și ea sub acuzația falsă de terorism. Aș fi știut cel puțin de ce. Nu am făcut niciodată o reclamație. Cred că acum o să fac dacă nu pun și Inna. Fără Inna, nu e pachetul complet. Nu pot agoniza în parametri optimi. De ce nu am rămas eu în Vamă de 1 Mai să protestez contra exploatării gazelor de șist? Ce bine ar fi fost! Nu eram nici măcar acuzat de terorism, mergeam la închisoare cel mult un an.

Terorist! Am fost făcut în toate felurile, dar asta e cea mai tare etichetă care mi s-a aplicat. Terorist! Un terorist căruia îi e frică de mamaie. Ăștia sunt cei mai periculoși. Tot blocul o să știe că sunt terorist. Radu Niculescu de la 85... mai știți, tipu’ ăla drăguț, care părea scos din reclame, impecabil îmbrăcat, cu zâmbetul lui irezistibil, de actor american, ei bine, e un terorist nenorocit, a vrut să ne arunce în aer blocul, o să spună tanti Nuți. Vă vine să credeți? Și colegii de la ”scârbici” o să afle. Și părinții de la școala lui Luca: o să mă bârfească la ședințe. Bine că n-o să mai fiu să mai aud. Toate planurile mele au fost spulberate. Nici pizza cu propriile mele organe n-am apucat să-mi mai comand. Să-mi cumpăr un număr nou din Playboy sau să termin antologia de umor de la Cotidianul. Să-mi iau un parfum nou Tom Ford – Grey Vetiver. Să merg măcar ”la plimbare la mall”. ”All my plans denied”. ”Forget Domani”, cum zice Laura. Niciodată, un terorist n-a ieșit viu de-aici. Nu mai am nicio speranță. Ce speranțe au teroriștii? Dacă aș fi furat o consolă Xbox pentru Luca, mai aveam o șansă, dar așa...Voi testa oferte speciale de tortură până la moarte. ”The Crystal Ship” – ”A million ways to spend your time”. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Altfel, o să crească factura exorbitant și cine o plătește, mamaie? Nici dacă vinde casa, nu-i ajung banii. O să iasă mamaie la produs. O să mă omoare.

Stai puțin, asigurarea de viață! Măcar să încaseze Luca banii. Să nu intre execuția mea la excluderi. Cam totul se încadrează acolo, inclusiv accidentele de role. Orice accident de sport, auto, boli grave sau sinucidere. Parcă de execuție n-am citit, ar trebui să verific contractul. Bine că nu mă împușcă Adrian Năstase, sper că ăștia sunt mai profesioniști! La așa tarife! Dacă tot mă împușcă, măcar să obțin un discount semnificativ la taxa de glonț ca să fie mai mică decât suma asigurată și să moștenească și Luca ceva. Doar nu e accident, nici sinucidere. Este ceva cu totul intenționat... de alții. Ce nașpa, nu mai e ca pe vremea lui Willy Loman din ”Moartea unui comis voiajor”! Ce simplu era să te să te sinucizi atunci: ”țac-pac” și gata, moșteneau copiii asigurarea.

– Nu sunt terorist, repetă Radu, mai tare și cu mai multă convingere.

Al doilea agent întârzie răspunsul. O vreme, păru căzut pe gânduri. Procesa ceva. Apoi, privindu-l pe Radu cu un aer omniscient de guru, reveni:

– Da, ştii tu, e lucruri mai presus dă noi, zise al doilea agent cu o expresie de înţelegere superioară. Ceea ce pare o greşeală a noastră şi un rău făcut ţie poa’ să fie un bine pentru societate. Ştii, 15024011398, zise agentul, uitându-se pe foaie ca să nu greşească, îţi zic pă nume, că acum ne-am împrietenit, eu nu ştiu ce să mă mai fac cu criza asta, n-o mai scot la capăt. Şi îl am şi pă tata bolnav, acasă, la Ciordeştii de Pădure. Iar şefu’ cel nou mă calcă pă nervi, şi-a adus omu’ lui aci, în echipă cu mine, să mă supravegheze (l-ai văzut pă colegu’ ce figurant e!) şi mă scoate din sărite. Apropo, eu sunt agentu’ Marcu. Bine că are cine să mă asculte, 15024011398. Ce bine că au adus şi un psiholog! zise agentul, zâmbindu-i umed, cu căldură lui Radu.

– Sociolog, îl corectă Radu.

– Totuna. Nici nu ştii ce bine-mi pare! continuă agentul.

– Cred că nu mai e nevoie să plătesc taxa, doar am prestat servicii de psihanalist, de cel puţin o oră te ascult, râse Radu cu jumătate de gură, căci îl dureau maxilarele.

– Mulţumesc, chiar apreciez că mă asculţi, răspunse al doilea agent. Cu cine altcineva aş putea să vorbesc? Nu pot să te scutesc dă taxă, dar pot să-ţi vând un pont: soţia ta e şi ea aici.

Radu tresări, scuturat de un spasm puternic şi se albi la faţă.

– A, a.. a fost arestată şi ea? şopti el cu vocea întretăiată.

– Nu, cred că a venit doar în vizită, răspunse pe un ton conspirativ al doilea agent.

– În v-v-vi-vi-vi-zită? În vizită... la cine? Ș-ș-știe că sunt aici? V-vroia să mă vadă? se bâlbâi Radu.

– Ei, nu pă tine, ci pă gagică-su care e şi noul meu şef, spuse al doilea agent mai încet, la urechea lui Radu. Ştii, mai simplu zis, şefu’ o fute pă nevastă-ta.

– Cuuum?! Imposibil! Nu se poate să mă fi înşelat cu un ofiţer de informaţii, se zvârcoli Radu, simţind că se înăbuşă.

– Îţi spun sigur, are o aventură cu şefu’ meu, mi-a spus colegu’, insistă al doilea agent.

– Şi tu-l crezi p-ăsta?

– Toată lumea ştie. E posibil să te fi atras într-o capcană. S-ar putea să vă confrunte şefu’ curând...

– Nu se poate, asta e o nebunie! Nu se poate așa ceva! Vreţi să mă atrageţi în jocul vostru pervers, pentru a mă face să mărturisesc cine ştie ce aberație! Parcă nu era de-ajuns că m-ați făcut terorist! încercă Radu să urle, dar vorbele îi ieşeau slab, abia auzite, ca din adâncul pământului.

Nu se poate! Nu se poate! Nu cred nimic. Nimic! Totul e o minciună sfruntată. Calmează-te, controlează-te, Radu! Calmează-te, controlează-te! Nu te mai gândi la asta. Gândește-te la altceva: la o poveste frumoasă și liniștitoare, cu păsărele și floricele ca pe capotul vecinei, tanti Nuți de la 84. Păsărele antropofage ca vulturul lui Zeus care-ți sfâșie ficatul sub privirile mângâietoare ca razele laser ale vecinei, floricele crescute din sângele, borâtura și pișatul tău, scaieți și buruieni din barba, părul și flocii tăi pieptănați cu ferăstrăul de ”stăpâna”. Nu, asta nu e bună. Mai bine una cu păsărici. A fost odată o păsărică... Păsărica Laurei, epilată, palpitând de dorință, bine lubrefiată de sexul oral pe care tocmai i l-ai făcut tu, Radu. Futută cu furie de Răzvan, apoi de șefu’ agentului Marcu. Poate chiar de curierul care aduce comenzile online sau de administrator. Orice sculă în ea, mai puțin a ta. Futută chiar sub ochii tăi, boule! Aruncați-vă toți șosetele murdare... înfigeți-vă toți umbreluțele scârboase, pline de spermă în paharul de cocktail! Nu, nu, altă poveste! O poveste de ”succesuri”! Vei obține un discount semnificativ pentru taxa de glonț, nu va trebui să vândă mamaie casa (și-așa e ipotecată) și să iasă la produs.

Agentul Marcu îi aruncă o privire plină de compasiune:

– Nebunie sau nu, e adevărat, îmi pare rău, ai putea să-mi mulţumeşti că ţi-am spus!

– Nu ştiu! Nu pot să cred! Dacă e aşa, cea mai mare nebunie, prostie, greşeală, cum vrei să-i zici, a fost să mă îndrăgostesc de ea, dar, zise Radu cu hotărâre, nici acum nu regret nimic!

– Aşa e cu femeile, eu unu' prefer să fiu atent, nu se ştie niciodată, mi-a zis şi mama...

– Ştii.... agent Marcu, acum, când am auzit ce mi-ai spus, dacă e adevărat, mi-aş dori să mor, nu mai aştept nimic de la viaţă. Poate s-o mai văd pe ea o dată... Deşi, să ştii, nu eram pregătit să mor aici şi acum. Şi mi-e teamă.

– Hei, nu fi aşa fiţos, acum e un moment la fel de bun ca oricare altul (ştii tu, lucrurile ar putea chiar să se înrăutăţească cu criza asta)! Iar locul ăsta e la fel de bun ca oricare altul, ba poate chiar mai bun: uite, e modernizat, avem cele mai noi tehnologii (inclusiv maşina asta afurisită), e stilat, elegant şi igienic... Nici nu ştii pă cine am chemat ca decorator – pă..., ah, îmi scapă acum numele, a, Tom Ford, super-designerul şi regizorul din „Single Man”! Ai văzut ce operă dă artă e aici, e mai tare ca magazinul lui, „The Crystals”, din Las Vegas. Plafonul e încrustat cu cristale Swarovski şi vrem să decorăm şi podeaua, dezvălui al doilea agent cu mândrie.

– Să decoreze podeaua cu cristale Swarovski... parcă n-ar fi decorată deja cu sânge, pişat şi borâtură... Uite pe ce se duc banii contribuabililor pe timp de criză... banii noştri, mormăi Radu, dar, din fericire, muzica era prea tare ca al doilea agent să-l poată auzi.

– Aici e Crystal Tower! Nu e Auschwitz, Gulag sau cine ştie ce altă mizerie, continuă al doilea agent cu înflăcărare. E foarte trendy, civilizat, iar noi suntem nişte adevăraţi profesionişti.

– Ce-ai zis? Abia acum procesez. Tom Ford s-a ocupat de decoraţiuni?

– Exact! Tare, nu?

– Parfumul meu preferat e de la Tom Ford: „Grey Vetiver”. EDP. Apă de parfum. E cam scump, dar nu mă zgârcesc dacă-mi place ceva. Pot să te rog ceva? Poţi să-mi aduci o ţigară? Te rog... Mor fără o țigară, vreau să trag măcar un fum, spuse Radu, simţind brusc o stare de epuizare cumplită.

– Nu avem niciuna, este interzis, nu e sănătoase. Legea anti-tabac 349 din 2002, Recomandarea Consiliului European din 2009... Şi niciun serviciu secret nu mai permite.

– Nu sunt sănătoase?! Hm, am fost azi răpit, arestat, torturat... inclusiv cu muzică house, pus să plătesc vouchere exorbitante pentru "distracţie", psihoterapeut de conjunctură pentru un agent de informaţii, aştept să fiu executat în orice secundă, contra cost, cred că nu-mi ajung banii de taxă de glonț chiar dacă vând casa, am aflat că nevastă-mea se fute cu un agent, pardon ofiţer, şi tu nu ai nici măcar o ţigară!

Radu închise ochii. Fierbea de furie. Nici nu-i venea să creadă că izbucnise așa și spusese tot ce spusese. Totul era bulversant şi îl scotea din minți, dar gândul că Laura l-ar fi putut înşela îl durea mai mult decât orice. Se zvârcoli de neputinţă şi gemu atât de înfiorător încât al doilea agent se cutremură de groază şi, în acelaşi timp, de milă:

– Ce e cu tine, 15024011398? Te deranjează muzica? O s-o dau mai încet, dacă vrei.

– Nu, nu e muzica. Deşi nevastă-mea urăşte muzica asta.

– Uite, dacă vrei, dau muzica mai încet şi-ţi dau şi o ţigară de la mine, deşi e interzis. Chiar dacă îmi taie din salariu.

– Mulţumesc, eşti de treabă. M-a îngrozit ce-ai zis de nevastă-mea, spuse Radu încet, înecându-se, tuşind şi scuipând sânge.

– Nu mai pune şi tu atâta la suflet, aşa e femeile, muierea e făcută din coasta unui drac, mie mi-a zis mama demult. Maică-ta nu ți-a spus asta?

Radu nu răspunse nimic. Mama lui murise acum patru ani, la nici un an după tata care avusese cancer la colon. Nu putuse suporta absența soțului ei, se stinsese repede, imediat după el. Îl iubise mult, deși nu-și exterioriza sentimentele. Mama nu-i vorbise niciodată lui Radu de femei sau de sex. Nu petrecuse prea mult timp cu părinții, cel puțin de când începuse școala. Dar își amintea de meciurile de fotbal cu tata din copilărie: mama le urmărea cu atenție și îi arunca o privire mândră când dădea gol. La fel și când lua premiu la școală.

Agentul Marcu se scotoci în buzunare, scoase un pachet de Marlboro roșu lung, luă din el o ţigară, i-o dădu lui Radu şi i-o aprinse. Radu trase adânc şi consumă ţigara aproape dintr-un singur fum. Scrumul căzu pe pieptul lui gol şi însângerat, dar nu-i mai păsa. Niciodată nu mi s-a părut o ţigară atât de bună. Vertij tandru, consolator... Rotire dulce-amară, fără sfârșit... Ploaia de vară, braţele lui Luca în jurul gâtului meu, cântecul lui Solveig, valurile mării în Vamă... sau poate buzele tale, Laura – cărnoase, cu rujul lor violet, lipicios şi parfumul lor de ţigări mentolate și de fructe de pădure. Mă voi transforma într-un strop de ploaie sau de spumă ori într-un fulg sclipitor, albăstriu din presse-papierul cu delfin al lui Luca, voi zbura spre buzele tale, iubito și mă voi lipi de ele. ”Before you slip into unconsciousness / I'd like to have another kiss”.         Ultimul sărut de pe „The Crystal Ship”... sau, mă rog, de la Crystal Tower? Poate că o să dorm, o să leșin măcar şi nu o să mă mai trezesc. Mi-e groază de realitate. ”Take it easy, baby / Take it as it comes”. Lasă-te, Radu, în voia valurilor și a muzicii! Abandonează-te...

Încercă să mai tragă un fum-două, dar se înecă, tuşi şi scuipă iar sânge. Deodată, ecouri din Concertul 2 în do minor de Rachmaninov vibrară în aer, amestecându-se cu muzica house. Radu tresări. Agentul Marcu spuse vesel:

– Hei, sună telefonul tău!

– Telefonul meu? Nu l-aţi luat voi? îngăimă Radu.

– L-am luat io. Uite, scrie că e Luca... Cine e Luca?

– E fii-miu, şopti Radu.

– Cine? Nu te aud. Afurisită să fie muzica asta!

– Fii-miu.

– Păi, eu zic să nu laşi copilu’ să aştepte. Să nu se îngrijoreze. Haide, vorbeşte cu el!

– Nu ştiu, nu e un moment potrivit...

– Hai, nu lăsa copilu’ să aştepte! Nu-i frumos.

– Nu pot să vorbesc acum. Nici nu pot să ţin telefonul, mă doare groaznic mâna, încercă Radu să se eschiveze.

– Nu-i nimic, ţi-l ţin io la ureche ca să vorbeşti.

Agentul Marcu dădu muzica mai încet şi apropie telefonul de urechea lui Radu. Când auzi vocea lui Luca, Radu tresări de parcă ar fi fost electrocutat și simţi un junghi puternic în inimă.

– Ce faci, tati? Unde eşti? spuse Luca agitat.

– Sunt bine, zise Radu cu glas tremurător, făcând eforturi să-şi controleze emoţiile. Şi mai bine pentru că ai sunat tu. Tu ce faci?

– Bine. Ştiu că tu şi mami aţi fost arestaţi. Dar n-am stat degeaba. Am sunat mai întâi la cercetaşi, unde sunt eu membru. Apoi am vorbit şi la alte ONG-uri de mediu, ne-au pus ei în legătură, stai să mă uit pe listă: ”Salvați Vama Veche”, „Viitorul în Zori”, „Salvaţi Dunărea și Delta”, „Greenpeace”, „Mai Mult Verde”, „WWF”, ”Coaliția pentru Mediu” şi altele, nici nu le mai ştiu pe toate. Le-am zis că sunteţi ecologişti şi că aţi protestat contra exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice.

– Luca, mulţumesc! spuse Radu cu lacrimi în ochi. Dar mai bine stai liniştit. Nu te băga şi tu în rahat. Ai grijă!

– Tati, ești dus cu capu’! Organizăm acum un protest tare şi vă eliberăm. Sper să vină şi televiziunile să le dau interviu, zise Luca entuziasmat.

– Luca, ai grijă! şopti Radu şi se înecă, scuipând sânge.

– Tati, dacă se mai iau mascaţii de tine, le fac un jutsu de zboară până pe Marte!

– Lasă, Luca. Nu s-a întâmplat nimic. Ai grijă!

Nici n-apucă să închidă agentul Marcu telefonul, că primul agent intră în fugă în încăpere. Se uită cu atenţie în jur, ciuli urechile, inspiră adânc, apoi tuşi îndelung, puternic, aproape ostentativ.

– Ce faci, bă, Marcule? Ai fumat aici? Nu se mai poate respira, zbieră primul agent, cu ochii scăpărând de mânie.

– Da, eu am fumat, îmi pare rău, spuse agentul Marcu zâmbind ca şi când nu mai era nimic de făcut şi privindu-l pe colegul său cu ochi mari, nevinovaţi de căţeluş.

– Eşti nesimţit! Vrei să ne intoxicăm şi să murim cu toţii? Se fumează numai afară! Şi de preferinţă nici afară! Să nu te mai prind că fumezi aici că te spun lu’ şefu’! Şi muzica de ce ai dat-o încet?

– Mă durea capu’. De când am testat „jucăria” nouă...

– Ia un Nurofen dacă te doare capu’! Nu ai voie să umbli la muzică. Mâine-poimâine vii şi cu manelele tale de la Ciordeştii de Pădure. Să nu te mai prind că te spun lu’ şefu! A, şi ce caută telefonul suspectului la tine?

– Am vrut să mă uit un pic pă el. Ştii tu, documente, muzică, poze... Poate găseam vreun indiciu...

– Căcat! Asta nu e treaba ta. Trebuia să-l predai imediat, nu să stai să te joci pe net! Să mor io dacă nu te spun lu’ şefu’! O să-ţi taie din salariu. Poate te dă şi afară, că, oricum, eşti varză. Dă-mi imediat telefonul, boule!

– Nu ţi-l dau. O să-l predau personal.

– Bine, îi spun şi asta lu’ şefu’.

– Du-te să-i spui!

Primul agent ieşi furios din cameră. Agentul Marcu lăsă muzica aşa cum era, apoi se uită din nou la telefonul lui Radu, examinându-l cu atenţie.

– Îmi pare rău, zise Radu, oftând. Pari un tip de treabă. Nu vreau să ai probleme sau să te dea afară din cauza mea. Ai şi tu greutăţi... Oricum, mulţumesc că m-ai acoperit şi ţi-ai asumat tu responsabilitatea.

– E, ai văzut ce figurant şi pârâcios e? Eram şi io curios. M-am uitat în telefon un pic. Am văzut o muzică cam ciudată, nici nu ştiu ce-i aia. La noi acasă e manele, aici e house... La cei mai mulţi le place. Ţie ce-ţi place?

– Eu am alte gusturi... Am făcut şi un pic de muzică în copilărie...

– Pă bune?

– Da, am cântat la pian. Visam să ajung un mare pianist, dar... Acum, asta e. Nu-mi plac decât muzica cultă şi rock-ul. Muzica cultă... adică, mai pe înţelesul tău, muzica clasică. Deşi nu e corect zis aşa. Clasici sunt Mozart, Beethoven, Hayden... Mie îmi plac mai mult romanticii: Rachmaninov, Ceaikovski, Grieg, Chopin, Liszt, Schumann, Schubert...

– Ce tare! Abia aştept să-mi cânţi şi mie la pian! Io, dacă aş avea un copil, l-aş da să facă pian. Ăsta mic, Luca, cântă?

– Luca are talent muzical, dar deocamdată „cântă” la console de jocuri video. Are patru deja. Toată ziua butonează. E disperat după jocuri video.

– Aşa e copiii din ziua dă azi, zâmbi înţelegător agentul Marcu. Ştii, mă uitam şi io la poze pă Picassa. Eram curios. Am văzut unele foarte tari, la mare. Pă o plajă cu umbreluţe de stuf, la terase cu berici şi gagici, pă un drum cu dealuri roşcate şi multe pietre...

– Erau din Vamă, de anul trecut, spuse Radu cu glas întretăiat.

Umbreluţele de stuf, terasele ”cu berici și gagici”, drumul spre 2 Mai – îngust, pe malul mării, flancat în stânga de peretele abrupt, brun-roşcat, care pare gata să se prăbuşească... Prin ciobul din presse-papierul de cristal cu coral roz, întrezăresc lumea viselor, lumea interzisă la care nu voi renunța niciodată. Mă uit prin ciob, chiar dacă e crăpat și aburit... Pescărușii, nisipul, valurile, muzica... Golfulețul de lângă Cherhanaua unde mă înfrupt cu zargan (peștele bizar, cu scheletul verde-sidefat), proaspăt adus cu barca din larg și pregătit sub ochii mei, pe plita încinsă. Mirosul de pește copt și de fum... Ce-aș mai mânca și acum! Mă strânge stomacul ca o gheară, iar arsuri mai puternice ca focul Gheenei au ajuns până pe buzele mele uscate și crăpate. Cred că o să mă servesc cu puțin zargan. Sau măcar hamsie, să-mi pun câte trei dorințe pentru fiecare peștișor. Ce-aș putea să-mi doresc? Rogojina (pătată de găinaț) pe care stau gol la soare cu o bere rece în mână, cu vârfurile picioarelor răsfățate de valuri. Da, cred că blochez drumul, dar nu-mi pasă. Nimeni nu o să mă dea la o parte. Vreau să rămân aici. Aici e casa mea. Aici trăiesc cu adevărat. Aici sunt liber.

– Şi de pe drumul spre 2 Mai, continuă el cu glas sugrumat, răvăşit.

– Tipa aia roşcată e nevastă-ta?

– Da.

– E bună di tăt...

– Şi tipa mai în vârstă şi mai plinuţă, tot roşcată...?

– E soacră-mea, venise şi ea două zile. Mai mult, din fericire, n-a rezistat.

– Şi puştiul e al tău? E Luca? Stă numai în mare.

– Da, aşa stă el, tot timpul în apă.

– Aşa e copiii! Foarte frumuşel! Seamănă mai mult cu mă-sa, dar are gura ta şi gropiţa ta din bărbie. Pare şi isteţel. Te iubeşte foarte mult, am văzut şi când a sunat.

– Da, e un pic cam răsfăţat, dar mă iubeşte, într-adevăr, foarte mult. Mi-e teamă să nu facă vreo prostie acum! spuse Radu răscolit, cu ochii în lacrimi, articulând cu greu fiecare cuvânt.

– E, parcă poa’ să facă prostii mai mari decât voi, tu şi mă-sa!

– Asta aşa e, râse Radu cu lacrimile şiroindu-i pe obraji.

– Mă uitam şi io la poze, nu te superi. Io am fost la mare prima dată anu’ trecut. Am avut viaţă grea.

– Îmi pare rău, sper să mai mergi la mare, în ciuda crizei şi a potenţialelor tăieri de salariu din cauza mea.

– Stai liniştit! Ce dacă? Mi-a plăcut pozele. Păreai foarte fericit.

– Aşa e, au fost unele dintre cele mai fericite zile din viaţa mea. Aş da orice să mai merg o dată în Vamă, acolo sunt mereu fericit, şopti el, privindu-l pe agentul Marcu cu ochi scânteietori.

– De ce nu? Fii pozitiv! Eu aşa am învăţat la training! Trebe să gândeşti pozitiv. Dacă eşti cooperativ, poate te eliberezi.