CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XIII – Din ”Camera 101” în ”Camera” din Zonă cu mamaie, Gazprom și ”Motanul Felix”

Gigi nu se înşelase. La uşă îi aşteptau Luca cu pancarta „Jos ȘISTemul! Stop fracking!” şi mamaie cu cea cu „Jos asasinii!”. Luca ţopăia la fel de energic ca atunci când îl văzuse Gigi, de parcă era pe arcuri, iar mamaie, congestionată la faţă, zbiera atât de tare că i se zbârlise smocul de păr de pe negul din bărbie. Luca și mamaie tropăiseră așa de puternic că generaseră câteva cratere în pavaj. Astfel, prin bunăvoinţa lu’ mamaie și a lui Luca, zona „Crystal Tower” reuşise să intre în posesia propriilor cratere şi să fie la nivelul celorlalte străzi din Bucureşti. Luca se entuziasmă foarte tare când îşi văzu părinţii şi încercă să le sară în braţe, lui Radu chiar în spinare, dar acesta îl împinse uşor, văitându-se de durere. Laura, în schimb, adunându-şi forţele, îl ridică un pic pe Luca şi-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe năsuc.

– Luca, îţi mulţumim că ne-ai salvat! Tu eşti super-eroul poveştii ăsteia! zise Radu cu ochii şiroind de lacrimi. Un singur lucru te rog: deocamdată nu mă atinge, că mă doare!

– Da, Luca, ai făcut un jutsu extraordinar şi ne-ai eliberat. Mulţumim, Na... Lucaruto! spuse şi Laura, plângând în hohote.

Cu obrajii îmbujoraţi, trăgând emoţionat de fusta bunicii, fără să lase pancarta din mâna cealaltă, Luca îi privea pe amândoi incredibil de fericit, cu ochi negri de foc. Ochii maică-sii...

– Mami, tati, trăiţi! Aţi văzut? V-am eliberat aşa cum am promis! Vă place protestul nostru? Știți ce am făcut, tâmpiților? Am găsit pozele de la mare, din Vama Veche de 1 Mai, unde erați voi și unde erau și protestele contra exploatării gazelor de șist. Am editat pozele ca să pară că ați participat și voi la protest și le-am trimis la ONG-urile de mediu ca dovadă. Puteai să juri că sunt reale, mă pricep. M-a ajutat și mamaie, să dăm telefoane și să mergem la ONG-uri. Și ia uitați ce protest super am organizat! Am dat şi un interviu la Antena 3. Am fost foarte tare, nu-i aşa, mamaie? turui Luca.

Dar mamaie nu confirmă, ci-i aruncă lui Radu o privire tăioasă:

– Ce faci, Radu? Ce-ai făcut cu Laura? De ce nu ai grijă de ea? Uite în ce hal ai adus-o! Nu-ţi pasă? Tot io să mă ocup? Vroiai să laşi bietul copil orfan?! Fără o mângâiere?! Să cerşească pe drumuri?! izbucni mamaie, tremurând de furie.

– Lasă-l, mamă, că nu e el de vină! o întrerupse Laura. Eu sunt. Îmi asum integral responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat şi-mi pare rău. Dacă nu mă puteţi ierta, înţeleg. Dar văd că te-ai descurcat foarte bine, mamă, nu cred că i-a lipsit nimic lui Luca.

– Nu i-a lipsit nimic... adică mai nimic: voi doi, bombăni mamaie.

– Ai dreptate. Îmi pare rău, mamă, zise Laura, îmbrăţişând-o strâns.

Radu oftă adânc, dar se abţinu să comenteze acuzaţiile mamei-soacre. Reîncepea (auto)cenzura? Sau asta se numește diplomație? O trase apoi uşor pe Laura spre el şi îi spuse încet:

– Laura, poţi să-i zici mamei tale să-l ia pe Luca şi să se ducă acasă înaintea noastră?

– Da’, tati, ești un prost, nu vreau să merg acasă! Vreau să mai dau un interviu, răule! insistă Luca.

– Ajunge, Luca! Du-te acasă cu mamaie! Noi venim mai încet din urmă. Poate mergem şi la doctor...

Luca şi mamaie o luară, în sfârşit, înainte. Radu şi Laura rămaseră în urmă, să arunce o privire la protestul iniţiat de Luca şi animat de mamaie. Protestatarii păreau mai mult tineri, studenţi şi erau, de regulă, îmbrăcaţi sport, în blugi și cu tricouri. Dacă Radu îşi opri involuntar privirea asupra câtorva fete în maieuri şi fustiţe scurte (dintre care una avea pe piept un tatuaj floral mare, multicolor), Laura fu mai atrasă de un student brunet, pletos, la bustul gol, care avea o pancartă cu „Copulare / Nu poluare”. Era o zi incredibil de caldă, ca de vară: soare și 25 de grade afară, deși intraseră deja în octombrie. Manifestanţii fluturau steaguri şi ţineau pancarte de diverse dimensiuni, unele imprimate ad-hoc pe hârtii A4 și învelite în folii de plastic, altele realizate profesional, cu lozinci precum “Libertate!”, “Jos asasinii!”, “Jos guvernul!”, „Stop fracking!”, „Stop fracturării hidraulice!”, ”Spune NU gazelor de șist!”, ”Gaze de șist / Viitorul trist”, ”Refuz, rezist / Nu vreau gaze de șist”, ”Nu trageți gaze pe ȘEST!”, „Jos ŞISTEMUL!”, ”Copulare / Nu poluare” etc. Săreau şi scandau sloganuri în continuare, neobosiţi, deşi Radu şi Laura erau liberi acum. Cineva împărţea pizza Prosciutto e funghi demonstranţilor, iar pe margine era o gheretă cu un dozator cu apă filtrată, „La Fântâna”. Cine plătise pentru ele? Doi băieți îi serviră și pe ei cu pizza, dar ei refuzară. Nu mâncaseră nimic de aproape două zile şi se simţeau prea rău ca să guste pizza, dar Radu se uită insistent la ea, în virtutea inerţiei. Sper că de data asta e fără organe.

Când trecură pe lângă protestatari, aceştia îi aplaudară, iar Radu şi Laura le făcură semn cu mâna (inclusiv semnul victoriei) şi se înclinară în faţa lor. Radu îi şopti Laurei la ureche:

      – P-asta cu „şistemul” am mai văzut-o în Vamă. De ce nu am rămas să protestez atunci?

      – Ce? făcu Laura, fără să înţeleagă.

      Veniseră şi reporteri ai presei şi televiziunilor de opoziţie care îi asaltară pe drum, împresurându-i şi înfigându-le zeci de microfoane în faţă:

      – Aţi fost arestaţi din ordinul preşedintelui sau din ordinul guvernului?

      – Nu mă pronunţ asupra ordinului. Nu pot să comentez, răspunse Laura cu glas scăzut.

      – Ce părere aveţi despre campania de distrugere sau de înstrăinare a ultimelor resurse ale ţării noastre? De ce ne vindem țara?!

      – Sigur, sunt interese mai presus de noi, dar aș vrea măcar să existe mai multă transparență atât din partea guvernului, cât și din partea companiilor. De exemplu, contractele cu Chevron să fie complet desecretizate. Și să se respecte voința populară: dacă la referendumurile locale validate, cu cvorum suficient, s-a votat anti-exploatare, să se țină cont de asta. Să nu mai acționeze anti-constituțional și să ignore un vot democratic, spuse Laura cu hotărâre.

      – Ce spuneți despre efectele dezastruoase asupra mediului produse de exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice?

      – Aș fi vrut să existe mai multă dezbatere publică pe această temă, la care să participe companiile implicate, politicienii, ONG-urile, experții, oamenii de afaceri, reprezentanții comunităților locale. Chevron să pună la dispoziție informații reale, nu de PR, în legătură cu tehnologia fracturării hidraulice: de pildă, rețeta completă a amestecului folosit pentru fracturare, informații despre riscul de cutremure, poluarea apei și a solului și despre dificultățile de depozitare a apei reziduale. Să fie mai multă deschidere și mai multă transparență, cum am zis și mai înainte, să fim și noi, cetățenii, luați în calcul. Dar dacă organizăm referendumuri și nu le respectăm, tot degeaba. Asta nu e o democrație reală, zise Laura, tot mai tare și din ce în ce mai implicată.

      – Credeţi că exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice mai poate fi stopată?

      – Sper ca evenimentele de acum să fi contribuit la stoparea exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. Îmi doresc foarte mult asta, vorbi Laura.

      – Dar voi ce-aţi păţit? Ce v-au făcut asasinii?

      – În legătură cu ce-am păţit, în ce mă priveşte, e simplu şi foarte grav: eu am fost bătută, electrocutată şi violată, rosti Laura înroşindu-se uşor, dar tare şi aparent fără nicio ezitare. Sub acuzaţia falsă de terorism. Şi mai trebuie să plătim şi „vouchere de tortură” de 5000 de Euro, dacă vă imaginaţi aşa ceva! Spune şi tu, iubitule…

      Radu nu comentă nimic în faţa reporterilor, ci îi zise încet Laurei:

      – Nu vreau să dau nicio declaraţie, nu vreau să ajungem vedete media, nici să fie speculat politic. Iar ăștia care protestează aici sunt probabil plătiți de Gazprom... Să mergem odată!

      Se uită la manifestanții care mâncau pizza. Păreau leșinați de foame. La fel ca și el. Acum aveau la dispoziție nu doar apă, ci și bere, ca să alunece mai bine. Cineva împărțise cutii de bere protestatarilor. Ascultă fascinat fâsâitul cutiilor de bere, proaspăt deschise. În curând, o să savurez și eu o bere rece, aspră și amăruie, agitată, nervoasă, plină de ”spume”. Ce bine e să trăiești! Sunt mulţumit că am prins un moment favorabil, de campanie electorală, altminteri nu am fi fost eliberaţi. Poate că nu-şi permit escaladarea unui astfel de scandal de imagine în plină campanie, iar adversarii politici pot câștiga un plus de imagine și de voturi. Ce tare, încă se mai organizează alegeri! Mai mult sau mai puțin libere. Iar eu și Laura am ajuns din teroriști ecologiști anti-șistem! E clar că sunt niște interese dacă ONG-urile au luat de bună o poză contrafăcută, editată de Luca, de la protestele din Vamă contra exploatării gazelor de șist. Și că au reacționat atât de repede la apelurile lu’ fii-miu și ale lu’ mamaie. Hei, fraților, ia auziți ce spun copilu’ ăsta și mamaie ca să vedeți ”până unde merge mișelia” Chevron: au fost arestați doi ecologiști anti-șistem, acuzați de terorism și sechestrați la Crystal Tower, să mergem să-i salvăm! Adevărul e că Luca și mamaie pot fi foarte convingători. Uite și cine mediatizează... A ajuns Răzvan în gura lui Mircea Badea. Iar noi să fim salvați de Gazprom și ”Motanul Felix” de la Antene! Și, la urma urmei, ce dacă Gazprom, împreună cu factorii politici interesați, a plătit protestatarii și mediatizează pe canalele lui variantele lui? E o coincidență fericită pentru noi doi – una care nu ar fi putut exista într-un șistem comunist sau fundamentalist islamic. Aici, în capizzalism, mai avem o șansă. Bine că există și Gazprom, nu numai Chevron! Bine că există partide și uniuni politice rivale! Bine că există canale TV concurente! Trăiască competiția!

      Abia după ce trecură de valul de manifestanţi şi de reporteri, Radu realiză ce spusese Laura. Îşi reprimă cu chiu cu vai un geamăt care ar fi sunat la fel de înfiorător ca cel de la Crystal Tower când îi spusese Gigi despre aventura Laurei cu şeful lui.

      – E a-a-a-de-vă-vă-rat? întrebă el bâlbâindu-se, cu glas înăbuşit.

      – Ce, Radu?

      – Ce le-ai spus lor… că ai fost…

      – Da, iubitule, î-î-mi pare rău, şopti Laura, înecându-se şi tuşind.

      Nu, nu vreau să-mi aduc aminte. Parc-aș fi încă blocată în „Camera 101”. Nu o să mai ies niciodată de acolo. Nu am unde să fug. Pereţii încăperii mă apasă. Zidul mă strivește. Nu te apropia! Nu mă atinge! Lasă-mă-n pace! Încerc să urlu, dar nu-mi aud vocea, nici măcar o şoaptă. E oare sacrificiul obişnuit al fecioarelor înainte de a deveni zeiţe sau doar o mare şi insuportabilă mizerie care mă înghite fără urmă? Acum nu-mi mai doresc să evoluez, să ajung zeiţă. Doar să trăiesc. Să respir. Am nevoie de o gură de aer! M-am rătăcit din nou în „Pădurea fără rost”? Sigur, fără rătăcire nu există regăsire, dar acum mă simt pierdută în hăţişurile „Pădurii fără rost”, în râsetele sarcastice și sub privirile sadic-lubrice ale „Omului-Indicator”. Râzi, n-ai decât! Bagă-mi săgețile tale electrizate în cur și în pizdă! Încă o dată, nu te opri! Fă-mă să mă cutremur de durere și de scârbă! Murdărește-mă, mânjește-mă de sperma ta de mutant, profanează trupul unei fecioare care ar fi putut deveni zeiță! Mizeria asta nu va dispărea niciodată. Fute-mă, Răzvane, nu te opri! Fără milă. Arată-mi direcția cea bună, Omule-Indicator... Călăuză! M-ai mințit. Spui că știi totul și nu știi nimic. Am fost un balon de hârtie care aștepta să-l aprinzi și să-l trimiți la stele. M-ai făcut scrum.

      Laura îşi muşcă tare buzele vineții, fără să simtă vreo durere. Era palidă ca un cadavru, ochii ei mari, negri păreau stinşi şi goi. Făcu eforturi să-şi descleşteze maxilarele şi reluă cu glas sugrumat:

      – Şefu’ era agent dublu. Mi-a făcut avansuri şi eu l-am refuzat. MRTLAS nu era doar o modalitate de a găsi clienți pentru Crystal Tower, d-ăia care plătesc vouchere de tortură grase, ci și un mijloc de a agăța gagici și gagii. Cred că și copilași. Și, știi, lui Răzvan nu-i prea plac pițipoancele. Cu atât mai mult scorpiile... ”intratabile” sau ”frigide” cum ziceți voi. Are și el o scorpie de piți acasă. Nimeni n-ar suporta-o mai mult de o oră. Aproape că mi-a fost milă de Răzvan. L-am respins, aşa că m-a forţat. Cred că de-aia s-a răzbunat pe amândoi. Nu accepta să piardă! Ah, a fost un coşmar din care nu m-am trezit încă şi care mă va bântui mereu.

      Radu simţi că se prăbuşeşte. Era, oricum, foarte slăbit și nu mai putea să meargă. Văzu negru în fața ochilor, i se tăiară picioarele şi căzu lat pe trotuar. Laura îl ajută să se ridice şi să ia loc pe o bancă. ”Lay beside me, tell me what they've done / Speak the words I want to hear, to make my demons run”. Radu privi o vreme în gol, fără să spună nimic, tremurând. Îl absorbea abisul interior, devorându-l până la ultima particulă. O avalanşă de imagini îl asalta, în ciuda eforturilor lui de a se opune. Insuportabile, crede-mă, Malraux! Răzvan luând-o pe Laura de păr, dând-o cu capul de pereţi şi posedând-o sălbatic, pe la spate, Răzvan electrocutându-i vaginul Laurei cu un baston electric şi apoi penetrând-o brutal, Răzvan tăindu-i sfârcurile Laurei şi înfigându-i un cuţit în locurile intime, Răzvan pătrunzând-o pe Laura anal, după ce o bătuse la fund cu bulanul. Aud ţipetele tale, Laura de parcă ar fi ale mele. Simt frica, scârba și disperarea ta de parcă ar fi ale mele.

      – Porcul, nenorocitul! izbucni el în cele din urmă, adunându-şi ultimele puteri, cu toată furia pe care o simţea în el. Paștele mamii lui de jigodie în călduri! Îmi vine să-l omor! Îmi pare rău că nu l-am omorât pe ticălosul ăsta când am avut ocazia, când te-am luat pe tine de la sediul MRTLAS. Trebuia să-l sugrum, să-l înăbuş cu perna de pe canapea, să-i sparg în cap scrumiera!

      – Lasă, Radu, ura nu foloseşte nimănui. Nu a avut decât trupul meu, nu şi sufletul. Sufletul meu îţi aparţine, zâmbi Laura. O să-i facem reclamaţie, dacă vrei. Să-l dea afară!

      – Mai curând o să ne dea pe noi afară! O să fim şomeri, iubito! Şi nu orice şomeri, ci STAS, „Şomeri Terorişti Anti-Sistem”, mă rog ”Anti-Șistem”! O să fim, ce mai, suntem deja, nişte marginali stigmatizaţi, nişte looseri, nişte paria! Nu poţi să-ţi imaginezi ce-am simţit când m-au arestat mascaţii şi m-am intersectat pe hol cu tanti Nuţi de la 84! A stat şi s-a uitat. Mi-a aruncat o privire cumplită, plină de ură şi dezgust. Iar pe mascaţi îi privea cu respect și veneraţie. Parcă era o gospodină din anii ’90 care venise să ofere flori minerilor. Iar pe mine m-ar fi scuipat în faţă. Am crezut că intru în pământ de ruşine.

      – Îmi pare rău, Radu, cred că ai suferit. Tu eşti mai sensibil la ce zice lumea. Mie nu-mi pasă de vecini. Eu întotdeauna mi-am dorit să fim nişte paria! Havel a spălat geamuri, Steinhardt a fost o vreme încărcător-descărcător de colete… Ce, noi nu ne putem descurca? Numai tu ţii la status şi la confort! Oricum,“Let’s forget about tomorrow ’cause tomorrow never comes!”. Să ne bucurăm acum, să nu ne gândim prea mult la ce va urma.

      – Enough! Cine vroia City Break-uri în fiecare weekend? Ah, asta nu e cel mai rău! Cel mai rău e ce a făcut ăsta cu tine… Nu-mi iese din cap. Mi-a otrăvit sângele. Mi-a întunecat mintea. O să mă bântuie şi pe mine mereu.

      – Lasă, Radu, mi-am învăţat şi eu lecţia de data asta. Nu mai dau doi bani pe bărbaţii idealişti, puri şi cu spirit de sacrificiu! Bărbaţii nobili care nu se gândesc la sex, dar care te violează... Cel puţin, tu nu eşti porc.

      – Da, mulţumesc, iubito! Eu mă gândesc numai la sex, dar, cel puţin, nu sunt un porc. Datorită ţie mi-am dat seama că sunt mai bun decât credeam.

      – Da, Radu, sunt mândră de tine! Îmi pare rău că te-am băgat în căcatul ăsta. Dacă nu era Luca, plăteam şi taxa de glonţ!

      – Da, a fost extraordinar. Şi, de ce să fiu rău, şi maică-ta a fost fantastică. Niciodată n-o să le putem mulţumi îndeajuns. Cu ajutorul lor şi cu voia lui Dumnezeu, TRĂIM! Cel puţin deocamdată...

      Radu îşi ridică ochii spre cer, recunoscător. Simțea nevoia s-o strângă în braţe pe Laura. Se temea însă de durerile contactului fizic şi se ruşina de halul în care se prezenta. Păi, am suportat eu atingerile murdare ale lui Răzvan şi acum am ezitări să mă apropii de Laura? Nu am ieşit chiar acum de sub duş, nu m-am spălat pe dinţi, nu m-am dat cu parfumul meu scump, Grey Vetiver de la Tom Ford, mi-a căzut un dinte din faţă şi am buzele arse, crăpate şi tumefiate, dar oare detaliile astea sunt aşa de importante pentru Laura?

      Cu ochii în lacrimi, îşi puse mâinile pe umerii ei şi o sărută. De data asta, instinctul nu-l înșelase. Atingerea buzelor ei era ca un curcubeu aruncat de un înger în abisul în care se scufunda. Se va prinde de curcubeu şi va ieşi la lumină.

      În timp ce o săruta, se auziră acorduri din Concertul 2 de Rachmaninov. În primele secunde, Radu avu impresia că era un semn că, iată, curcubeul funcţiona şi închise ochii de plăcere, ca să asculte mai bine. Abia când Laura începu să-l scotocească prin buzunare, îşi dădu seama că suna telefonul mobil. Tresări, se uită la apelant şi o rugă pe Laura să-i ţină telefonul la ureche când vorbea.

      – Bună, Gigi! Ce faci, bătrâne? zise Radu cât putea de vesel.

      – Bună, 1502..., începu Gigi.

      – Radu...

      – Bună, Radu! Mi-era tare dor dă tine! Ce faci? Te-ai întâlnit cu nevasta şi puştiu’?

      – Da, ne-am văzut la ieşire.

      – Ce fac?

      – Sunt bine amândoi. Puştiul s-a simţit foarte bine la protest, a fost în centrul atenţiei, a dat şi un interviu.

      – Mă bucur pentru voi. În cazul meu, lucrurile nu stau aşa bine. Tata se simte rău, dar nu pot să plec să mă duc la el. Nu pot să-mi iau liber. Nici nu ştii ce griji îmi fac, îmi vine să mor.

      – Lasă că totul o să fie bine. Dacă nu ţi se dă liber, nu-i vina ta, nu-ţi reproşa. Totuşi, mai încearcă, poate obţii o zi liberă. Şi nu te mai stresa! Sunt sigur că tatăl tău o să se simtă mai bine.

      Laura bătu din picior şi-l trase pe Radu de mânecă, mârâind:

      – Ce naiba, acum ţi-ai găsit să vorbeşti la telefon!?

      Cum Radu continua să vorbească, Laura îi retrase telefonul de la ureche. Radu i-l smulse şi-l puse pe difuzor. Acum puteau să asculte şi presa şi protestatarii.

      – Iartă-mă, Gigi, trebuie să închid! Mergem şi noi la doctor pentru constatare. Multă sănătate tatălui tău! Şi ai grijă de tine!

      Radu închise telefonul, strâmbându-se un pic din cauza atingerii dureroase. Laura îl luă la întrebări:

      – Cu cine ţi-ai găsit să vorbeşti acum?

      – A, era Gigi. Agentul Gigi!

      – Vorbeşti la telefon cu agenţii?! Ai înnebunit?

      – Ah, iubito, nu sunt informator! N-am recunoscut nimic, nu te-am trădat, n-am semnat nicio adeziune de colaborare. Gigi este un tip extraordinar, s-a purtat cu mine ca un frate: mi-a dat apă, ţigări, m-a lăsat să vorbesc la telefon cu Luca, a dat muzica house mai încet...

      – Ei, dacă a dat mai încet muzica house, sunt pe cale să-l iert, râse Laura.

      Radu îi mângâie uşor obrajii şi părul ciufulit. Parcă lipseau nişte bucăţi din el, nu mai arata tocmai simetric, dar își păstrase strălucirea. Apoi îi atinse la fel de delicat mâinile însângerate şi învineţite, dar încă destul de fine. Ce bine e lângă ea! Nu-mi vine să cred că am fost despărţiţi cu puţin timp în urmă.

      Privi ca prin vis bazinul de sticlă, cu formă futuristă, în care dansau peştişori exotici fosforescenţi. Crystal Tower, unde fuseseră deţinuţi cu câteva minute în urmă, se reflecta în apa limpede a bazinului. Nimic neliniștitor. Acum părea atât de frumos şi de prietenos...

      – Iubito, ce frumoşi sunt peştii şi turnul! Poţi să crezi că am fost noi acolo? Parcă totul mi se pare ireal. Dacă nu aş vedea... semnele de pe noi, nici n-aş crede...

      – Radu, o să arăţi chiar mai sexy cu cicatrice, îl încurajă Laura. Ştii că mie în liceu îmi plăceau tipii cu cicatrice? Mai ales ăia care avuseseră accidente grave cu motorul.

      – Mulţumesc, era exact ce-mi lipsea. Ce mi-au făcut „asasinii”!... Iubito, aş vrea să ne urnim de-aici, dar nu cred că pot să mai fac un singur pas. Chemăm un taxi să mergem acasă?

      – Ai înnebunit? sări Laura. Nu ai zis că ne ducem la doctor? Sunăm la 112 şi mergem mai întâi la Urgenţe. Apoi anunţăm poliţia şi, dacă e nevoie, ne ducem la INML pentru constatare. Sau poate te tentează mai înainte o rundă de cumpărături la mallul de aici, să nu pierzi ocazia?

      – Vai, ce chef am de shopping! Crezi că ne fac discounturi mai mari decât am primit deja pentru taxa de tortură? Ce-n mă-sa să sunăm la 112? Vrei să ne ia drept terorişti evadaţi de la Guantanamo... sau, mă rog, de la Crystal Tower? Nu avem nici măcar bombele puturoase ale lui Luca pentru ca să-i ameninţăm!

      – Trebuie să mergem, Radu! O să le spunem că suntem doi bieţi ecologişti persecutaţi de sistem.

      – Afurisit să fie șistemu’ ăsta! Mi-a lăsat urme pentru şapte vieţi de acum încolo. Uită-te doar la stigmatele de pe mâinile mele, că nici nu mai au loc: „RS” („Researcher Slave”), „STAS” („Şomer Terorist Anti-Șistem”) şi, cu voia dvs., ultimul pe listă...: „SA” („Sex Addicted”).

      – Bine, Radu, în cazul ăsta, ca să te consolezi cât de cât, ar trebui să-i facem şi lui Răzvan cel puţin unul cu „FR” (”Fucking Rapist”). Hai, dă-mi telefonul, sun eu la 112!

      Laura luă telefonul şi sună imediat la 112. Anunţă că ea şi soţul ei sunt răniţi şi chemă o ambulanţă lângă „Crystal Tower”. În timp ce aşteptau ambulanţa, Radu scoase din buzunar câteva ţigări primite de la Gigi. Erau storcite, dar nu se rupseseră. O servi pe Laura, apoi îşi aprinse şi el o ţigară, trase adânc din ea şi se lăsă învăluit de fumul aromat şi mătăsos ca ceaţa uşoară de la mare, din zori, înainte de răsăritul soarelui.

      – Un singur lucru mă atrage la noua calitate de şomer: nu voi mai contribui o vreme la decorarea cu cristale Swarosvki a podelei de la „Crystal Tower”. Tare, nu? Vezi că sunt şi avantaje? Te rog, nu mă spune lui Gigi, râse Radu.

      – Radu, vorbeşti serios? Cristale Swarovski? Ţi-a zis aşa agentul ăla al tău? se minună Laura.

      – Da, iubito! E pe bune. Unde... am stat eu, era decorat numai plafonul aşa, urma podeaua. Ca să vezi pe ce toacă banii noştri „asasinii”... pe timp de criză! Şi l-au chemat ca designer pe Tom Ford! Dar spune-mi, te rog, mai doreai să stai la închisoare ca să-ţi testezi limitele, să te purifici şi să te regăseşti? îndrăzni Radu să o întrebe. Dacă nu 17 ani precum Coposu, măcar 5 și ceva ca Steinhardt al tău!...

      – Radu, o singură zi e suficientă! Am trecut prin atâtea într-o singură zi! Dar, personal, nu regret experienţa. Nu mi-am schimbat ideile. Recunosc că mijlocul ales pentru... exprimarea ideilor nu a fost unul dintre cele mai inspirate. Şi îmi pare îngrozitor de rău pentru ce vi s-a întâmplat vouă din cauza mea.

      – Doamne, Laura, eşti mai masochistă decât credeam! Pentru mine şi o oră e prea mult! Dar nu-ţi mai reproşa atât! Tu m-ai arestat? Nu eşti tu de vină, ci „șistemul”! În mod normal, nu ar fi trebuit să ni se întâmple nimic, nici mie, nici ţie.

      – A, deci îmi dai măcar o fărâmă de dreptate? Sper că nu am luptat degeaba, însă nu pot să nu mă culpabilizez pentru ce vi s-a întâmplat vouă, ţie în primul rând. Oricum, dacă e să facem comparaţii, proiectul ăla al tău nu te-a chinuit o lună jumate? Cantitativ, e mult peste Crystal Tower. Poate e inferior calitativ vorbind...

      – Nu, categoric, de ce să neg, „câştigătorul” premiului pentru tortură e proiectul meu! Era şi tortură psihică „premium”, cu concursul şefului sau, mai exact, din indiferenţa sa. Cred că asta a fost până la urmă ”Camera 101” a mea: haos, abuzuri psihice, surmenaj și indiferență la cea mai înaltă intensitate. Aici a fost mai mult tortură fizică. Ţi-am zis eu că nu mai e vorba de „reeducare” sau de „oameni noi”! A, stai, era să uit... Mai era un candidat la trofeu! „Divorţul” tău!

      – Radu, dacă mai zici ceva de „divorţul” ăla, să ştii că divorţăm pe bune!

      – Iubito, trebuie să mă cenzurez în faţa ta mai mult decât în faţa „stăpânei”, a lui Vlad sau a lui Răzvan? A, şi să ştii că pe Răzvan l-am înfruntat! Nu am cedat în faţa lui. Cu femeile e mai greu, nu-mi permit întotdeauna... Bine, atunci, doamnelor şi domnilor, câştigătorul marelui premiu pentru tortură e... proiectul! Nu, acum pe bune, chiar el e.

      – Acum, că ai acordat deja premiul cel mare pentru tortură, pot să-ți împărtășesc ceva. Peste tot, fie acasă, la job sau în spațiul public sunt Big Brotheri, Ziduri, ”camere 101”, închisori... Aceeași poveste, repetată la nesfârșit. Asta-i politica. Totul e politică. Chiar și acasă, dacă privim prin prisma raporturilor de putere. Important e ca, în interiorul acestor închisori, să mai putem visa și să ne trăim efectiv visurile, ca să nu ajungem simple cărămizi în Zid.

      Radu suspină, aruncă ţigara și apoi îşi aprinse una nouă. O luă pe Laura de mână şi o strânse uşor, fără să se mai gândească la dureri. Ochii ei străluceau iar intens, ca nişte supernove. Lumina vie a stelelor ce se sting, lumina arsă, neagră, melancolică a soarelui din Vamă, lumina străină şi brutală a lămpilor fluorescente din birou sub care am dansat valsul Coppeliei, lumina minerală, îngheţată şi revelatoare a cristalelor Swarovski din plafon, îmblânzită de muzica, fetele și clinchetul de pahare de pe corabia de cristal... ”The Crystal Ship”... O lumină răvăşitoare, de o clipă. O lumină care mă sfâșie, dar care mă face totuşi să visez...

      – Oricum, şi de data asta, ne-am zdruncinat binişor obişnuinţele. Nu știu dacă am învins haosul, abuzurile și absurdul, însă, măcar ne-am luptat cu ele. Nu doar am evadat în imaginație, ci și am adus ceva din lumea viselor în infernurile de aici. Iar asta mi-a dat putere să lupt, să-l înfrunt pe Răzvan chiar, spuse Radu, zâmbind.

      – Poate că am făcut o mică breşă în sistem... în Zid. M-am convins ce putere are ”puterea celor fără de putere”. Sper că am ieşit din „Pădurea fără rost” cu credinţa întărită. Nu știu sigur dacă am înviat, dar, cel puțin mi-am dat seama că sunt un Zombie care nu a renunţat să-şi caute sufletul. Deși...

      Laura îi strânse și ea mâna.

      – Radu, o să-ți spun ceva, șopti ea, articulând greu cuvintele, dar cu un aer hotărât. Știi, eram în ”Camera 101”, goală și neajutorată, mă împresuraseră monstruleții ăia mici și scârboși, cu măști de porc ca-n ”Brazil”, le simțeam răsuflarea fetidă, balele lor mă împroșcau, ghearele și colții lor îmi sfâșiau carnea, sculele lor diforme mă străpungeau.

      Radu avu un spasm și-i strânse mai tare mâna, coborându-și ochii.

      – Mă prăbușeam, continuă Laura. Da, mă prăbușeam și-mi spuneam că totul s-a terminat când, deodată, a sunat telefonul. Nu telefoanele monștrilor, nici al meu, ci un telefon fix. Mai auzisem cândva sunetul ăsta. M-am uitat la telefonul din perete și am văzut că era unul vechi, crăpat, cu receptor și cu disc, fără taste, un telefon de modă veche. Semăna întrucâtva cu telefonul din ”Călăuza”, cel care se afla la intrarea în ”Cameră”. Dar nu-mi venea să cred. Însă ușa metalizată de lângă el a început să se topească și în locul ei a apărut o ușă de lemn scorojit, cu geamul de sus spart aproape complet și cu mânerul pe jumătate scos. Când a sunat din nou telefonul, m-am cutremurat. Am avut o revelație. Pe ușă, sus, fusese scrijelit ”Nu uitați să închideți ușa”. Era ușa din Vamă, de la Cherhana, aia în aer liber, înfiptă direct în nisip, pe unde ieșeam noi când coboram spre cort și golfuleț și, totodată, ușa ”Camerei”!

      Mi-era teamă să apăs clanța, dacă m-ar fi electrocutat și ea? Dar nu mai aveam timp să aștept. Fără să mă mai gândesc la consecințe, am apăsat clanța. Bizar, atingerea ei era mătăsoasă și catifelată ca a unei mânuțe de copil, așa că am intrat imediat în ”Cameră”. M-a izbit briza puternică a mării. Am inhalat-o adânc și am început să cobor încet și nesigur treptele umede și alunecoase, înțepându-mă în scoici și pietricele. Din când în când mă uitam în urmă îngrozită și pașii mi se împotmoleau. Credeam că or să vină după mine. Dar nu, nu mai era nici urmă de ei. Deși ușa era deschisă și nu era niciun Zid, ei nu puteau intra.

      Frica mi-a dispărut cu totul și m-am liniștit într-o clipă. Când am văzut cortul nostru roșu, decolorat, ușor strâmbat de vânt așa cum e el, am început să alerg și chiar să sar trepte. Eram fericită că am ajuns acasă. În sfârșit, acasă! Am văzut nudiștii pe plajă, întinși relaxați la soare, oamenii plimbându-se la malul mării, desculți în valuri, copiii jucându-se în nisip, câinii vagabonzi scotocind prin spatele corturilor, pescărușii planând peste rogojini (și umplându-le de găinaț). Am auzit ecouri din The Doors de la terasă de la ”Stuf”, nu știu exact ce era, tu ai fi știut mai bine. Apoi ”Oda Bucuriei”. Din ce în ce mai tare. M-am trezit și eu cântând, deși nu știam înainte versurile în germană:

”Freude, schoener Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum”…

Am ascultat apoi murmurul valurilor. Continuu, mângâietor și adormitor ca un cântec de leagăn. Liniște... Am inspirat adânc. Aer proaspăt! Pe malul mării, tu și cu Luca vă stropeați cu apă. Râdeați, chicoteați, vă hârjoneați. Era atâta liniște că, deși eram încă pe trepte, iar voi vorbeați în șoaptă la zeci de metri distanță, am putut auzi cum făceați mișto de mine: vorbeați de spoturi de pe youtube, interzise ”scorpiilor frigide”. Mi-ai făcut semn. Am alergat spre mare și m-am aruncat în valuri! 

      Ochii Laurei, împăienjeniți de lacrimi, străluceau iar ca niște supernove.

      – Știi, iubito, ce ciudat, și eu m-am gândit la Vamă și la tine! spuse Radu.

      – Foarte ciudat, ”Zona” mea era Vama ta, iar ”Camera” – golfulețul nostru unde pusesem cortul acum câțiva ani. Incredibil, ne-am sincronizat și noi o dată.

      – Poate mai reușim o dată-de două ori, dacă facem eforturi... stai, nu te speria, deadline-ul e peste cinci ani!

      – E, într-adevăr, foarte ciudat. ”Camera 101” față de ”Camera” din ”Zonă”... infernul era unul mai puțin personal (la urma urmei, cum ai zis și tu, sunt mai curând arhetipuri ale unor spaime universale), mai difuz (mai puțin precis localizat)          , închis – acolo ești singur, cu durerea ta incomunicabilă. În schimb, ”Camera” din ”Zonă” e mai precis localizată în spațiu și timp (știm unde sunt ”Camera”, ”Zona”, știm zilele, orele și minutele când am fost fericiți), mai individualizată (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), iar paradisul nu e al unei singure persoane: implică minim doi (tu și Dumnezeu), deci dragoste. Paradisul pe care l-am găsit nu era doar al meu, ci și al tău și al lui Luca. Probabil al tuturor celor care cred în el. La fel de frumos ca la Revoluție. Mai știi că vorbeam noi: atmosfera aceea extraodinară, nu doar de solidaritate, ci și de comuniune. Fericirea aceea indescripitibilă. Ne îmbrățișam pe stradă, râdeam împreună, dansam, cântam, ne amestecam sângele și lacrimile, pluteam. Da, Radu, asta înseamnă că... Nu știu dacă pot să-ți spun... așa direct, zise Laura, lăsând ochii în jos.

      – Haide, iubito, vorbești despre toate experiențele alea traumatizante, inclusiv cu presa și acum nu poți să-mi spui mie...

      – Bine, mi-am dat seama că... că... că... te iubesc, şopti Laura înroşindu-se, dar uitându-se în ochii lui.

      – Uau, nici nu ştiu ce să spun! răspunse Radu, tresărind şi căscând ochii cât cepele, atât cât îi permiteau vânătăile şi umflăturile de pe faţă. A trecut aşa de mult timp de când mi-ai zis asta ultima dată... Aproape că am uitat... Mi se pare atât de straniu... Mă dezobişnuisem. Mai spune-mi o dată ca să încep iar să mă obişnuiesc! Uite, asta ar fi una dintre obişnuinţele la care nu aş renunţa niciodată.

      – Te iubesc, Radu! repetă Laura, privindu-l cu ochii ei negri de foc.

      – Sună aproape la fel de bine precum Concertul 2 de Rachmaninov! suspină Radu, cu ochii în lacrimi. Simplul fapt că ai spus asta compensează toată suferinţa de până acum. Şi eu te-am iertat şi te iubesc mai mult ca niciodată.

      – Sper că nu te-a distrus experienţa asta... Îmi reproşez aşa mult!

      – Nu, iubito. Dimpotrivă. A fost, într-adevăr, o experienţă traumatizantă, dar cred că m-am mai maturizat. Am crescut de la 3 la 4 ani. Știi, cred că am găsit amândoi un ciob din presse-papierul de cristal cu coral al lui Winston: uite, Vama. Ce să mai zic, dacă am face dragoste, mi s-ar părea chiar intact, nu doar un ciob.

      – Vezi că totul are un sens, ţi-am zis eu! râse Laura.

      – Da, iubito, incredibil ce-am progresat! Cu siguranţă, am promovat la grupa mijlocie.

      – Ah, sunt atât de mândră de tine! Ai ajuns un erou, „Radu Mamii”! Cred că l-ai eclipsat deja pe Vaclav Havel. Însă mi-e groază că trebuie să plătim distracţiile astea scumpe, vouchere de tortură de 4998 de Euro, cu tot cu discount! Am încurcat-o! Radu, va trebui să vindem maşina!

            – Iar faci calcule, Laura? Lasă, iubito... Dacă trebuia să plătim taxa de glonţ!?