CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XII – În seara asta voi dansa gol în fața tancurilor

O asistentă sexy, îmbrăcată într-un halat scurt şi decoltat, intră în încăpere şi se apropie de Radu.

– Trebe să-ţi luăm sânge. Se pare că te-ai drogat. Ai consumat PCP, „praful îngerului”. Poate şi altele. Verificăm, zise agentul Marcu.

– Drogat? Cum să nu! Aştept şi doza următoare, că intru în sevraj! După ce m-aţi lăsat fără ţigări, acum îmi luaţi şi drogurile?! Şi de ce-mi mai luaţi sânge? Nu e destul? Cred că e o băltoacă aici suficientă ca să umple o sticlă de apă de jumătate de litru, poate chiar mai mult. Vă rog, serviţi-vă. Apropo, mi-e aşa de sete, că mi-aş bea şi propriul sânge!

Asistenta păru să ignore vorbele lui Radu şi băltoaca. Îi luă sânge din mâna tumefiată, fără să rostească vreun cuvânt şi fără să-i arunce vreo privire. Când se aplecă spre el, Radu îi văzu sânii rotunzi, tari, apetisanţi tresăltând. Asta aș vrea să dureze cât mai mult. Poate se rupe acul sau se sparge vena. Ce țâțe bengoase! Îi face competiție Danielei Crudu. În sfârşit, uite că există şi o compensaţie pentru chinurile mele.

După recoltarea probelor, agentul Marcu veni repede lângă Radu, agitând sur...excitat telefonul.

– Mă, 15024011398, ai văzut ultimul show ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția dă bio?

– Nu, șopti Radu.

– Ce, mă? Nu te aud. Afurisită să fie muzica asta! O închid.

Bombănind, agentul Marcu închise muzica și reveni:

– Mă, 15024011398, ai văzut ultimul show ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția dă bio?

– Nu, repetă Radu cât putu de tare.

– E, atunci o să-ți pun io o bucată din show dă pă youtube, că avem acces la net pă mobil, să vezi ce tare e. Te piși pă tine de râs. Până și io, care-s de la țară, știu că ciuperca nu e animal.

Agentul Marcu se conectă la youtube pe propriul telefon mobil și căută showul ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția de bio. Apropie ecranul mobilului de Radu, ca să vadă și el. Radu încercă să se dea mai în spate, căci nasul lui Tonciu părea să iasă din ecranul cu touch al telefonului și să-i intre în gură, dar, din nefericire, nu se putea mișca. Nu avea niciun control asupra propriului corp, așa că se resemnă deocamdată. Lecția de bio reuși totuși să-i capteze atenția, căci cuprindea o avalanșă de replici spumoase și ingenue ale lui Tonciu precum: ”Omul e mamifer?”, ”Ciuperca e animal?”, ”Struțul e pasăre?”, ”Delfinul e pasăre!”, ”Imediat sub stern, avem niște perechi de coapse”. Mai ales, discuția despre brazi era fascinantă:

– Spune-mi o plantă.

Tonciu ezită, apoi răspunde:

– Ficusul.

– Spune-mi acum un arbore.

– Nu știu.

– Bradul... o încurajează profa de bio.

– Bradul e arbore?

– Păi, ce e?

– Bradul e copac, nu e arbore.

– Totuna. Iar copacii, arborii... sunt plante.

– Bradul e plantă?! se minunează Tonciu, convinsă că e o capcană.

– Dar ce e?

– Bradul nu e plantă, e copac.

– Cum? Bradul nu e plantă?! Nu se încadrează la plante?! insistă profa de bio.

– Nu, bradul e copac, nu e nici plantă, nici arbore.

Mi-e teamă că o să știu la fel de multă biologie ca Tonciu după ce voi mai testa și alte oferte speciale de tortură. De fapt, nici nu mai contează. Nicio parte din corp nu va mai fi la locul ei. Deja sunt destul de dislocate și nu-mi mai dau seama ce se întâmplă cu ele. Dacă vor fi coapsele imediat sub stern, încă nu e așa de rău, nu e deranjul complet. Dar mi-e teamă că nu voi mai ști din ce regn fac parte: vegetal sau animal. Foarte probabil nu voi mai fi mamifer, ci doar o biată legumă.

Roșu la față și transpirat, agentul Marcu opri spotul cu Tonciu de pe youtube și începu să caute febril ceva pe telefonul mobil:

– M-a încălzit Tonciu asta, e bună di tăt! Hai să băgăm maneaua mea preferată, să vezi ce tare e! Și ce gagici bengoase! O am pă mobil. Profit că e muzica asta afurisită închisă.

Radu se uită la el siderat. Agentul Marcu porni muzica de pe mobil, cu sonorul la maximum. Era maneaua: ”Mișcă, mișcă, din buric!”, o mai asculta și Luca la mișto ori în versiuni parodiate. Ritmul și versurile erau irezistibile, așa că agentul Marcu începu să danseze și el din buric, ridicând brațele în aer, unduindu-și șoldurile și zbierând cât îl ținea gura:

”Hai Juvele, ia-o acasă. Aș lua-o, dar nu mă lasă.

Mișcă, mișcă din buric

Mișcă, mișcă din buric

Mișcă, mișcă din buric

Stai să te ajut un pic.

Haide, haide câte un pic

Haide, haide în timp ce zic

Mișcă bine din buric

Stai puțin să te ridic.

ȘARPELEEEE, ȘARPELEEE!

Trili pap, trili pap...

Juveleeeee, ai înnebunit de tot.

Are, are, are basul mare

Are, are, are basul tare

Are, are, are difuzoare

Dar și băiatul are...ho ho ho!

Toată lumea spune... e, e bunăciune

E mare bunăciune și e altă apărăciune

Toată lumea spune... e, e bunăciune

Are mare tracțiune și s-o vezi în acțiune.

Mamăăăă, ce femeie! Cand o vezi te-nchini:

Caroserie noua, km puțini

Are mulți cai putere, e sălbatică

Așa e din fabrică.

Hai Juveleee, ia-o acasă!

N-o iau că-i periculoasă.”

– Haide, mă, 15024011398, dansează și tu, ține ritmul! Să mor io, nu știu cum poți sta deoparte!

Maneaua e mai suportabilă decât muzica house care pare să conțină aceleași două-trei sunete repetate în continuu. Asta are și ceva text, și ceva melodie. Aș țopăi și eu un pic. Dar nu pot să fac nicio mișcare. Și să clipesc din ochi mi-e greu. Ce n-aș pune și eu mâna... dacă aș putea-o mișca, pe bunăciuni de-astea de apărăciuni – periculoase, cu mare tracțiune, sălbatice, cu kilometri puțini – să le ling la difuzoare, să le pipăi basul tare și să le verific temperatura dintre picioare! Mi-ar curge balele după ele, dacă n-aș fi așa de deshidratat. Poate că n-o să mai ating niciodată o femeie. N-o să mă mai apropii de difuzoarele și basul Laurei. Ei, asta e din start exclus. Doar Răzvan, șeful agentului Marcu, administratorul și curierii au voie să le atingă! Măcar de le-aș mai vedea o dată...

Un domn mai în vârstă, cu părul argintiu, îmbrăcat elegant, la costum intră brusc în încăpere, suprinzându-l pe agentul Marcu țopăind și urlând: ”Și când dansează, dansează, uite cum basu-i vibrează / Îmi place când dă din fofează / De-mi face ochii sfârlează”. Domnul la costum se uită înmărmurit la întreaga scenă. Când îl observă, agentul Marcu, de emoție, scăpă telefonul din mână și rămase încremenit într-o poziție bizară, cu o mână ridicată în aer și alta în șold. Muzica se auzi în continuare, până se încheie melodia. Domnul la costum spuse pe un ton cât se poate de calm și de detașat:

– Dacă nu dansezi și pe masă, tot degeaba, agent Marcu! Am pretenții de la tine! Haide, ”mișcă, mișcă din buric”!

– Îmi pare rău, șefu’, să trăiți, îmi cer iertare, n-o să mai fac asta niciodată.

Radu tresări. Șefu’? Ăla care ar putea să o... Parcă am mai auzit undeva vocea asta, dar nu știu unde. Nu pot să-l văd – e la distanță de mine, iar eu nu mă pot mișca. Dar oare vreau să-l văd?

Șeful scoase o bancnotă de 10 lei din buzunar și, rânjind, scuipă pe ea și o lipi pe fruntea agentului Marcu:

– Agent Marcu, asta-i pentru cântare, felicitări! Sper să-ți ajungă pentru că luna asta nu mai pupi alți bani de la noi.

Apoi șeful se îndreptă spre Radu și se aplecă asupra lui, mângâindu-i uşor părul şi obrajii. Îngrozit, Radu închise ochii, strânse din dinţi şi trase aer adânc în piept. Când îi redeschise, crezu c-o să facă stop cardiac. Șeful era nimeni altul decât Răzvan! De aceea i se păruse vocea cunoscută. Nimic schimbat, în afară de privire. Ochişorii lui albaştri nu mai erau veseli și prietenoși, ci sclipeau acum sadic şi, în același timp, lasciv.

Cu mișcări ferme, Răzvan îşi deschise fermoarul de la pantaloni şi îşi scoase penisul. Radu îl privi încremenit. Răzvan îşi lăsă mâna sa îngheţată să alunece pe corpul lui gol şi însângerat, mângâindu-i umerii, pieptul şi abdomenul. Mâna lui Răzvan îi da fiori, la fel ca și ochii cu sclipiri de gheață și instrumentul lui scos din pantaloni. Kai, ”Crăiasa Zăpezii” te vrea pentru ea, arde de dorință să te dezmierde cu viforul ei, să te mângâie cu unghiile ei lungi, ascuțite din țurțuri uriași de cristale Swarovski și să te învăluie în săruturile ei de gheață dulci-otrăvitoare. Te dorește cu disperare. Tânjește la viața din tine. Se hrănește cu ea, îți suge sângele și limfa, îți absoarbe respirația, toate secrețiile, toate umorile, toate mirosurile până te învinețești, mori și te transformi într-o piesă minusculă din puzzle-ul ei de gheață de la castel. Nu ai unde să fugi.

– Să nu te mai recunosc, frumosule! Unde e „Radu cel Frumos”? Ai ajuns o halcă de carne sângerândă şi în curând o să putrezeşti, spuse Răzvan cu un rictus amar.

– Eu te recunosc, eşti neschimbat, din păcate, zise Radu, oftând. Şi nu eu am ales să ajung aşa, e opera voastră... O operă de artă comparabilă cu designul interior de mare clasă al lui Tom Ford.

– Te înşeli singur, Radu. Tu ai ales să ajungi aşa, nu noi. Ştiai că vei ajunge aici. Şi poate că ultimul sărut de pe „The Crystal Ship” va veni de la mine... Să te învăluie ca muzica de la „Stuf” sau ca valurile mării în Vamă... Pentru că numai eu am rămas lângă tine, Radu. Și numai eu te înțeleg, zâmbi Răzvan, de parcă i-ar fi citit iar gândurile şi continuând să-l mângâie.

Radu îl privi pierdut. Reuşise, din nou, să-l tulbure şi să-l zăpăcească. Atingerea lui îngheţată, de asemenea, îl înfiora. Captiv în castelul de cristale Swarovski, cu design de Tom Ford. ”Smiling faces” ireproșabile, look impecabil, de reclamă, imagine de brand și superoferte la voucherele de tortură. Totul e perfect. Perfect, dar nu uman. Claritate de cristal. Limpezimea morții. Fascinația îmbrățișării Crăiesei Zăpezii. E o capcană, Kai, smulge-te din ea!

Privindu-l în ochi, hipnotic, irezistibil, Răzvan îi spuse cu glas susurător:

– Radu, dacă recunoşti că eşti membru al MRTLAS, vei fi liber curând. Vei simţi iar nisipul fin, valurile mării şi vei sta lungit pe plajă, în Vamă, sub o umbreluţă de stuf, cu o bere rece în mână, ascultând ecouri din muzica de la terase...

”The days are bright and filled with pain.

Enclose me in your gentle rain, 

The time you ran was too insane

We'll meet again, we'll meet again”...

Radu se zbătu să se smulgă din vraja lui Răzvan. Crăiasa Zăpezii din palatul de gheață de la Crystal Tower, Fata Morgana în deşert, şarpele Kaa din jungla lui Mowgli, agentul Smith din Matrix, Omul-Indicator din „Pădurea fără rost”... Cu toate acestea, ce dreptate are! De ce să mă lupt atât, până la limita nebuniei şi a morţii, cu ei şi cu mine însumi? Aplic iar absurd ”tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”? De ce să mă chinui la nesfârşit? De ce să mor singur, părăsit de toţi, inclusiv de Răzvan, ca un erou necunoscut care plăteşte post-mortem şi taxa de glonţ, nu doar voucherele de tortură, fie și cu discount? La ce bun? Eu nici nu cred în eroi, toată agitaţia lor mi se pare, adeseori, sterilă. Steinhardt, Havel, Michnik, Ana Blandiana, Monica Lovinescu, Don Quijote, Sam şi Jill din „Brazil”, Winston şi Julia din „1984”... Să şi-i păstreze Laura pentru ea! Nu sunt modelele mele. De ce să nu mă întorc la ceea ce e cu adevărat important pentru mine? Mai am atât de puţin timp, nu-mi pot permite să-l irosesc. ”My time is running out”!

De ce să nu recunosc? O minciună în plus sau în minus nu mai contează. Am reţineri să cedez din ură şi dezgust faţă de Răzvan, din orgoliu, din gelozie, din spiritul competiţiei masculine? Vreau să-i dau o lecție lui Răzvan? Încerc s-o impresionez pe Laura? Dacă e aşa, toate astea înseamnă vanitate şi, deci, nu au sens. Eu, care am apostrofat-o pe Laura pentru ego-ul ei hipergonflat... nu, nu vreau să cread în asta. Cu atât mai mult că nu sunt un fan al eroismului.

Şi, la urma urmei, ce trebuie să admit? Mare lucru: că sunt terorist! Nu pot accepta asta de formă? E o pură formalitate. Terorist într-o mişcare stupidă, fictivă, creaţia lui Răzvan! Ce contează? Dar Brâncoveanu de ce nu a acceptat să-și schimbe credința de formă, deși cei trei băieți ai lui au fost torturați și decapitați în fața lui? Nu e vorba să accepți formal că omleta cu ciuperci e mai bună decât omleta cu cașcaval, când ție îți place mai mult cea cu cașcaval. E vorba de ceva important. Important pentru cine? Important pentru tine. Important pentru Brâncoveanu. Nu zic acum că credința e importantă pentru toți. Dar pentru Brâncoveanu da. A fi sau nu fi terorist e un lucru important pentru mine? Cred că da. Dacă recunosc formal că sunt terorist, asta înseamnă să gândesc că nu sunt terorist și să spun că sunt. Parcă ar fi prima oară când nu aș spune ce gândesc! Dar asta nu e ca omleta cu ciuperci sau cu cașcaval. Trebuie să fie o unitate între gândire și acțiune, măcar în ce privește lucrurile importante pentru fiecare dintre noi. Nu știu dacă pot să trăiesc o viață dublă ca Răzvan. Într-una din vieți, în cea exterioară, să fiu terorist, în alta, cea interioară, nu. Pe ”scenă” terorist, iar ”în culise” nu. Care dintre ele e adevărata mea viață? Mi-e teamă că, dacă recunosc formal, îmi voi pierde autenticitatea și nu voi mai fi eu însumi.

În plus, dacă voi semna o declarație că sunt terorist, se complică lucrurile. O declarație e un document oficial, cu valoare juridică. Poate că acum n-are nicio relevanță, dar ar putea să capete peste cinci ani (chiar dacă eu voi fi mort de mult) sau peste o mie de ani, când va fi descoperit de arheologi. Ar putea avea impact chiar și acum: să apară repercusiuni asupra Laurei... dacă a fost arestată şi ea, cum zicea Luca. Cu siguranță, ar fi incriminator și pentru ea.

Însă dacă... Laura m-a trădat, dacă m-a... înşelat? Gândul ăsta mă răscolește și mă face să mă descompun până la ultimul neuron. Şi ce dacă? Trebuie să fac ce face ea? La urma urmei, nu m-a învăţat ea să gândesc întotdeauna cu capul meu? Şi capul meu ce îmi spune? Pe de o parte, „Recunoaşte, prostule, şi hai în Vamă!”, pe de alta: „Nu te obişnui, fraiere, cu haosul, abuzurile și absurdul! Nu poţi accepta orice!”. O disonanță cognitivă autodevoratoare. Şi totuşi, dacă Laura nu m-a trădat? În adâncul sufletului, simt asta, nu știu de ce.

Și fii-miu cum ar percepe faptul că tatăl lui s-a declarat terorist? E ăsta un exemplu bun pentru el? Da, aș putea să-i spun că a fost ceva formal și că au existat presiuni puternice asupra mea. Că vroiam cu disperare să supraviețuiesc ca să am grijă de el mai departe. Iar, sub tortură, orice declarație e posibilă. În cele din urmă mi-o vor smulge și mie, chiar dacă mai rezist puțin. E doar o chestie de timp. Toți cedează. Iar factura de vouchere de tortură crește alarmant... pentru mamaie. Aș putea să-i explic astea lui Luca, deși mi-e rușine și, cu siguranță, o să vreau să uit, să nu mă mai gândesc niciodată. Poate că Luca va înțelege. Dar cum să-i explic, de vreme ce voi fi executat? Să-l bântui ca fantoma tatălui lui Hamlet ca să mă răzbune?

Indiferent ce cred ceilalţi şi ce aşteptări au de la mine, vreau ca decizia să îmi aparţină în primul rând mie, nu Laurei, lui Luca, lui Răzvan, agentului Marcu sau altcuiva, deşi nu pot să nu le recunosc influenţa. Decizia de acum. Peste câteva ore, poate fi cu totul altceva.

Până la urmă, lucrurile se simplifică, chiar dacă nu sunt limpezi precum... cristalul: mai pot înghiţi căcat? Am înghiţit destul căcat în viaţa mea, sunt... „obişnuit”.  Un asemenea căcat de proporţii? Poate că nu mai am loc pentru o porţie suplimentară, sunt deja full. Dacă mai înghit căcat, poate că explodez. Şi, dacă recunosc, poate că nisipul din Vamă mă va arde ca focul Gheenei, marea va deveni clocotită ca un cazan uriaş de ulei încins, umbreluţele de stuf, putrezite şi năpădite de viermi şi de omizi, se vor prăbuși peste mine, iar muzica de la terase se va transforma toată în house.

De obicei, mă ascund în spatele rolurilor, măştilor, platoşelor și armurilor. Uneori nu îndrăzănesc să ies din propria cameră să dau ochii cu Laura... Nici să vorbesc la telefon cu mamaie, darămite face-to-face. De multe ori, dincolo de camera mea, se întinde o lume nesigură, haotică, ostilă, poate chiar neantul. Să ies la luptă? Să-mi pun iar masca, platoşa şi armura şi să-l înfrunt pe Răzvan? Mi se par atât de fragile şi de iluzorii încât ar putea fi spulberate de prima adiere sau de următoarea atingere îngheţată a lui Răzvan. Dar dacă, în loc să mă apăr disperat şi stupid, mi-aș abandona pur şi simplu măştile, platoşa şi armura cum îmi arunc hainele pe plajă, în Vamă? Să mă expun, fără să se mai gândesc la riscuri... Să-mi asum vulnerabilitatea. Asemenea unui prunc. Şi să dansez gol în faţa tancurilor! Fie și pentru ultima oară.

”Oh tell me where your freedom lies /

The streets are fields that never die /

Deliver me from reasons why /

You'd rather cry, I'd rather fly.”

Uită-te la mine, Crăiasa Zăpezii! Uită-te-n ochii mei. Dansez. Ca Zorba Grecul când stâlpii minei s-au prăbușit și totul s-a făcut praf. E un dezastru absolut, așa că dansez. Plutesc. Suflarea ta de gheață nu mă atinge. Sunt încă viu.

– Nu, Răzvane, nu o să recunosc doar ca să vă faceţi voi norma de terorişti și să vă decorați podeaua cu cristale Swarovski, zise Radu îndrăzneţ, de parcă ar fi fost ultimele cuvinte pe care le rostea.

”À tout le monde, à tout mes amis / je vous aime, je dois partir / These are my last words I’ll ever speak / They’ll set me free”. M-am săturat de căcat. Nu sunt terorist! Astea sunt ultimele mele cuvinte. Nu prea mai pot să le articulez că ard de sete și mi se împleticește limba, dar mă străduiesc. Am ajuns la final. ”This is the end / My only friend, the end / It hearts to set you free / But you’ll never follow me”. Dar cel puțin acum totul e clar, limpede precum cristalul. Acum sunt liber să spun orice vreau. Plăcerea sfâșietoare a sfârșitului, singurul meu prieten.... Singurul care mă înțelege cu adevărat... Singurul care îmi aduce un strop de muzică... din spuma valurilor. Spuma scânteiază o clipă și se stinge apoi discret, în tăcere. Ca umbrele de pe pereți. Melancolia apusurilor din Vamă și a răsăriturilor reci, învăluite în ceață. Inspir briza tăioasă a mării și mă avânt în ceață.

– Nu-i nimic, Radu. Mai e timp. Aici nu ești sub presiunea deadline-urilor de azi până ieri. Aici eşti la Crystal Tower. Mintea ta confuză şi sufletul tău tulburat vor deveni de cristal, rosti Răzvan calm, cu zâmbetul său superior.

– Ce poţi să-mi faci? Mă mai dai o dată prin roller-coaster-ul cu „smiling face” ca să-mi limpezesc mintea, să-mi purific sufletul şi să-mi revină zâmbetul?

– Exact aşa. Iar pentru fiecare ”distracţie” va trebui să plăteşti separat, rânji Răzvan.

– Atunci s-ar putea să mor cu tot cu mintea mea confuză şi sufletul meu tulburat şi nu o să mai aibă cine să plătească voucherele, ripostă Radu.

– Ce dacă? O să plătească nevastă-ta. Sau Luca din alocaţia lui. Ori poate mă-ta soacră... cred că arde de nerăbdare să achite factura!

– Nu voi semna nicio declarație, cu excepția declarației de consum pentru administrator, zise Radu cât putu de tare și de ferm.

Mâna lui Răzvan coborî, îi prinse testiculele şi le strânse puternic. Pe măsură ce mâna lui îngheţată i se încleşta mai tare pe testicule, penisul lui Răzvan, scos din pantaloni, se întărea. Radu se zbătu şi gemu cutremurător. Încercă să-și regleze respirația, dar nu reuși. Începu să gâfâie puternic. Întreg corpul, îmbrobonit de o sudoare înghețată, i se contractă și se contorsionă sălbatic. Neajutorat. Singur. Nimeni nu va face nimic pentru mine. Strivit în ghearele Crăiesei Zăpezii, storcit de șarpele Kaa, sfârtecat de mâinile lui Eduard Omul-Foarfecă. Dacă urlu, nu fac decât să-ți dau satisfacție. Nu vreau să mă auzi urlând. Ce faci? Ce caută mâna ta acolo? Îmi vine să mor de scârbă și de rușine. Avea dreptate Laura, sila și umilinţa sunt mai puternice decât durerea fizică. Nu mai suport. Ia-ți laba, porcule, de pe coaiele mele!

– De ce nu recunoşti că eşti membru MRTLAS? zise Răzvan, cu zâmbetul lui obscen și dominator.

Vinişoare albastre se umflaseră şi îi tresăltau pe frunte şi pe tâmple.

– Nu sunt, zise Radu înecându-se, cu vocea subţiată, dar privindu-l pe Răzvan în ochi.

– Ba da, ai fost şi filmat intrând în sediul MRTLAS.

– Şi ce, asta înseamnă că sunt membru? E o inferenţă greşită, un sofism. Nu am semnat nicio adeziune la MRTLAS. Dacă am semnat-o, vă rog să mi-o arătaţi, spuse Radu încet, dar hotărât.

– Ce altceva să cauţi la sediul MRTLAS? Să donezi sânge pentru teroriştii răniţi sau poate să testezi bombe puturoase pentru farsele lui fii-tu? Dragul meu, e evident, limpede precum cristalul. Trebuie doar să recunoşti.

– Dacă e cineva care ştie mai multe despre MRTLAS, acela eşti tu, pentru că eşti şeful ei! Tu ești adevăratul terorist, zise Radu cu furie, adunându-şi ultimele puteri şi fără să se mai gândească la consecinţe.

Răzvan nu îi răspunse, ci îl lovi cu piciorul în burtă şi în coaste. Radu se zvârcoli de durere, dar se simţi mândru că avusese curaj să-i spună totul în faţă. Iar curajul îl elibera şi îi dădea putere. L-am surprins pe Răzvan, nu se aștepta. M-am surprins chiar și pe mine. Mama, săraca, ar fi mândră de mine. Cum îi străluceau ochii atunci când dădeam un gol, câștigam un concurs la pian sau luam premiu la școală! Era fericită, mă încuraja, mă stimula să continui. Nu pot să cred! Nici acasă, nici la ”scârbici”, nu mi-am permis vreodată o asemenea libertate de expresie. Înainte, de obicei, mă cenzuram, îmi alegeam cu grijă fiecare cuvânt. Nici la baie, la oglindă, faţă în faţă cu mine însumi, nu îndrăzneam adeseori să spun ce gândesc şi-mi venea să mă scuip singur.

Telefonul lui Răzvan sună, iar acesta părăsi imediat încăperea, vorbind la mobil. Radu, pe de o parte, oftă uşurat, dar, pe de altă parte, se îngrijoră. Dacă se duce acum la Laura?

– Ce-i place ăstuia să fie şef! Nu se mai satură de şefie! Mâine-poimâine fondează altă mişcare unde să fie el şef, comentă Radu.

– Nu-mi vine să cred, cum să fie el şeful MRTLAS? se minună agentul Marcu. Închid dispozitivele de ascultare şi înregistrare ca să vorbim cinci minute.

– Şi poţi să-mi aduci, te rog, o gură de apă? Mor de sete. Nu am glumit, mi-aş bea propriul sânge. Mi-a luat foc gâtul, îmi arde gura, am buzele uscate şi crăpate, nu mai pot să vorbesc.

După ce dezactivă dispozitivele de ascultare şi înregistrare, agentul Marcu îi dădu lui Radu o sticlă de apă plată la jumătate de litru. Acesta o bău pe toată, pe nerăsuflate.

– Poate tu eşti şeful MRTLAS, zise agentul Marcu, privindu-l pe sub sprâncene.

– Rahat! Nu sunt şef nicăieri! Nu, eu n-am nevoie de control, de dominare ca să mă simt împlinit. Dacă-mi fac bine treaba, dacă am o bere, cafea, ţigări, muzică bună şi... un pic de sex, eu sunt fericit. Nu mi-am dorit niciodată să fiu şef. Crede-mă, pe cuvântul meu, el este şeful MRTLAS. Din păcate, nu pot să-ţi demonstrez acum, dar ăsta e singurul lucru pe care-l pot mărturisi. Și, ce să-ți mai spun, m-a deranjat și modul umilitor în care s-a purtat cu tine. Parcă nu era de ajuns că ți-a tăiat salariul pe o lună. Ah, îmi pare atât de rău!

– Ai văzut? Îți vine să crezi? Pentru o melodie! Nici nu se pricepe la muzică, pune numai jafu’ ăsta dă house. Tu înțelegi, că le ai cu muzica. O să cam fac foamea luna asta, dar o să mă descurc până la urmă. Ce-i pasă lui? El are milioane în conturi. Nici eu nu pot să-l sufăr. Are ceva cu mine, ai văzut cum se poartă, cred că vrea să scape dă mine. Şi-a băgat omu’ lui să mă spioneze. Şi ai văzut ce pervers e? Era să te violeze în faţa mea! Eu am crescut la ţară, m-a dus mama la biserică... Nu suport să văd chestii de-astea. Ba se pare că-i plac și copilașii. Porcu’ dracu’!

– Bine că măcar nu sunteţi toţi ca el. Uite, tu, de pildă...

Să mă violeze? Avea dreptate agentul Marcu? Chiar ar fi făcut-o dacă nu-i suna telefonul? Mi-a venit să vomit numai când m-a atins Răzvan. Nu vreau să mă mai gândesc la restul. Scârba aia cumplită, epuizantă, la început frisonantă, îngheţată ca mâinile lui Răzvan, apoi transformată într-o forţă de inerţie şi, în final, în blocaj, pe care am simțit-o şi în timpul proiectului de acum câteva luni... Dar ce mai contează? Să mă fută şi gata! Să facă ce vrea cu mine. Parcă m-am obișnuit deja cu răul. În doar câteva ore? Ce se întâmplă cu mine? Atingerea lui Răzvan m-a criogenat? Nu mi-am propus să nu mă mai obişnuiesc niciodată cu răul, cu haosul, abuzurile și absurdul?

Dacă ar veni acum sfârşitul lumii, nu mi-ar părea rău. Apocalipsa nu e nimic faţă de infernul interior. Oricum, de data asta, am reacționat mai bine. Nici mie nu-mi vine să cred, m-am suprins singur. Cred că 2+2 mi-au dat 4. Deocamdată... Dar cu ce efort! Și cu ce factură! Nu mai rezist mult. Mi-e rău. Sunt atât de obosit... Și mi-e atât de silă... Privirea insuportabilă, plină de ură și scârbă a lui tanti Nuți de la 84, Luca izbit de perete... de Zid de mascați, milioanele de ace din roller-coaster – la fel de blânde și de tandre ca ploaia de vară, ochii cu săgeți de gheață ai lui Răzvan, suflarea lui otrăvită și rece de ”Crăiasa Zăpezii”, mâinile lui de reptilă încleștate pe testiculele mele... Un vârtej amețitor... Simt că mă prăbușesc. Dansez în continuare, gol, în fața tancurilor, dar sunt atât de aproape, mă vor călca în curând. Nu mai am timp. Nu mai simt nisipul, valurile și soarele din Vamă, mângâindu-mi corpul și alinându-mi sufletul. Nu mai aud muzica de la terasă de la ”Stuf”. Nu voi mai cânta niciodată ”Cântecul lui Solveig”. Muzica s-a terminat. April nu va mai veni. Nu mai am timp. 10, 9, 8, 7, 6, 5... Tancurile sunt chiar lângă mine. Nu mai am de ce să mă agăț înainte să mă zdrobească. Niciun ”smiling face” de care să mă prind. Poate doar de cel din roller-coaster.

Radu închise ochii. Inima îl strângea ca o gheară de oțel ori ca mâinile lui Răzvan încleștate pe testiculele sale. Totul se învârtea cu el dement, ca-n roller-coaster. Când redeschise ochii, se văzu întins pe podea exact în aceeaşi poziţie. Simţi un miros amestecat de sânge, vomă şi urină şi strânse din nas. Capul îi era gata să-i explodeze de durere. Dar lângă el se afla agentul Marcu care-l privea foarte vesel cu ochii săi căprui strălucitori, abia abţinându-se să nu ţopăie de bucurie:

– Hei, 15024011398, am o veste bună pentru tine şi una proastă! strigă agentul Marcu. Vestea bună e că eşti liber! Şi tu şi nevastă-ta! Îmbracă-te! Dacă vrei, te ajut eu să te cureţi un pic şi să te îmbraci.

Radu îl privi buimac pe agentul Marcu.

– Nu se poate! Nu te cred! E o nouă capcană?

– E pă bune! Ce, nu mai vrei să pleci dă la noi?

– Ba da, dar nu-mi vine să cred! Am ajuns penibil, paranoic, văd peste tot teoria conspiraţiei! De ce să ne fi eliberat?!

– Tu n-ai auzit ce-a zis fii-tu când aţi vorbit la telefon adineaori? E protest mare al ONG-urilor ecologiste şi al partidelor de opoziţie chiar în faţă la noi. Acum e şi campanie electorală, nu vrea nimeni scandal. Aşa că voi ca ecologişti vă eliberaţi. Ce ţi-am zis io să fii pozitiv? Ai văzut? Să mor io, am fost acum la ţigară afară şi am văzut cu ochii mei. Era şi ăla mic, Luca, cu o pancartă A4, băgată într-o folie de plastic, ceva cu gazele de șist și stop nu știu ce. Uite, dacă nu mă crezi, poţi să te uiţi şi pe geam, deşi aici e etajul 128 şi nu vezi prea bine.

– Nu se poate! E Luca aici? Cu ONG-urile?

– Păi nu ţi-a zis că sună la ONG-uri?

– Nu pot să cred că s-au mobilizat aşa repede! Cred că e abia duminică!

– Nu e chiar duminică, e luni după-amiaza. Ai leșinat mai întâi. Apoi ai delirat. Să-mi mulţumeşti că te-am vegheat io, altfel aveai parte şi dă alte „distracţii” şi vouchere.  

– E totuşi foarte devreme!

– E campanie. Lucrurile se mişcă altfel în campanie. Hm, vrei să-ţi spun şi vestea proastă sau o las pă mai târziu?

– Spune-mi acum.

– Vestea proastă nu e că tot trebuie să plătiţi voucherele de tortură, şi tu, şi nevastă-ta, deşi şi asta e adevărată. E dă la sine înţeles. Trebuie să ne facem şi noi cota dă terorişti, mai ales pă timp dă criză. Nici că ai făcut pă tine. Şi asta e limpede precum cristalul. Vestea proastă e că cetăţeana de la intrare care stă lângă Luca şi ţine pancarta cu „Jos asasinii!”... e soacră-ta!

– Eşti sigur?

– Am reflexul format, am recunoscut-o din poze.

– Ah, ce dracu’ caută aici?

– Dacă mai tragi de timp ca să nu dai nas în nas cu soacră-ta, te înţeleg! Hai să bem împreună o cafea şi să fumăm o ţigară în curtea din spate!

Radu încercă să se ridice, dar tot nu se simţea capabil să facă nicio mişcare. Se concentră, strânse din dinţi şi mai încercă o dată, dar fără rezultat. Întreg corpul îl durea cumplit. Agentul Marcu îl ajută să se cureţe, să se îmbrace şi să se ridice, cu multe menajamente, căci Radu ţipa la fiecare atingere, oricât de uşoară.

– Acum faci mai multă gălăgie decât în timpul „distracţiilor”, îi zise agentul Marcu.

– Iartă-mă. Poate că nu mai am răbdare, se scuză Radu.

– Dacă vrei, te duc la un doctor.

– Nu acum, vreau să ies cât mai repede de aici.

După ce Radu termină de îmbrăcat, coborâră amândoi în curtea din spate să bea o cafea şi să fumeze o ţigară. La intrarea în liftul exterior de sticlă, Radu fu cutremurat de un spasm şi avu o ezitare, dar îşi depăşi teama şi păşi înăuntru, susținut de agentul Marcu. Jos, agentul îi făcu o cafea tare, fără zahăr, deși Radu nu mâncase nimic și îl durea stomacul. Agentul Marcu îi aduse o Ranitidină şi-l servi cu o ţigară Marlboro Red long.

– Ştii, 15024011398..., începu agentul Marcu, răsucind în mână ţigara, uşor dezorientat.

– Spune-mi, te rog, „Radu”, aşa îmi place mai mult... E mai uman.

– Ştii... Radu, mie îmi pare bine că te eliberezi, dar, sincer, şi un pic rău... O să-mi fie dor dă tine... Io n-am cu cine să vorbesc...

– Prenumele tău, adică numele mic al tău care e?

– Gigi.

– Ai fost foarte de treabă, Gigi, cu riscul să te dea afară. Și așa ai avut probleme cât încape. Dar nici nu ştii cât am apreciat atitudinea ta, mai ales când restul se purtau aşa cum se purtau! Să nu te schimbi!

– Fac şi io ce pot. Eu îs băiat mai simplu, dă la ţară.

– Dar cu suflet. Uite, nu văd de ce nu am ţine legătura. Eu nu am nimic de ascuns... aşa ca şefu’ tău. Ai numărul meu de telefon. Mă poţi suna oricând.

– Suuuper! Nici nu ştii ce nevoie aveam să vorbesc cu un psiholog bun ca tine!

Radu nu-l mai corectă în legătură cu profesia, stinse ţigara şi bău ultima gură de cafea tare, fără zahăr. Îi strânse uşor mâna lui Gigi şi ţipă din nou din cauza contactului. Îi făcu semn de la revedere lui Gigi, amintindu-i să-l sune oricând avea chef, şi ieşi pe hol, către poartă. Fiecare pas i se părea că durează un an. Poate că ar fi trebuit să se ducă, totuşi, la doctor... Aşa nu mai mergea. La uşă o văzu pe Laura şi crezu că se prăbuşeşte. Laura îl susţinu, cu lacrimi în ochi, fără să zică nimic. Încercă să-l îmbrăţişeze, dar Radu se zbătu şi zbieră, fără să-i pese de oamenii din jur:

– Nici nu ştii cât mă bucur să te văd, iubito, dar, te rog, nu mă atinge! Sunt rană vie!

– Aşa e şi sufletul meu acum! rosti Laura cu glas sugrumat. Iartă-mă, Radu, pentru tot! Deşi, poate ar trebui să mă supăr şi eu: este pentru prima oară când îmi refuzi atingerile irezistibile.