Examen cu Big Brother. Vol. 1 IV. Singur cu 12 zei olimpieni și 7 miliarde de monștri

O ședință obișnuită la palat, în Olimp: Zeus, Hera, Hermes, Her (Heracle) și cu mine. Ronțăi bruschette Maretti si mă uit plictisit la sala imensă, luminată orbitor, împodobită cu coloane grecești corintice, statuile impozante ale lui Zeus și ale Herei, candelabre din aur, încrustate cu cristale Swarovski, covoare persane (!) roșii ca purpura, iar pereții și tavanul pictați în stilul renascentist, bogat și plin de culoare al lui Veronese. Picturile redau scene glorioase din viața măritului conducător: violurile asupra nimfelor, nereidelor sau muritoarelor, potopul, eveniment cu un unic supraviețuitor, fii-miu, Deu (Deucalion), imagini de pe Elbrus când stăpânul mă scuipa, îmi înfigea mai bine pironul în piept sau își mângâia mândru bestia de vultur care-mi sfârteca ficatul. Are cu ce să se laude. Am și acum cicatricele: în piept pe cea de la piron, iar în dreptul ficatului – urma ciocului bestiei. Parcă a fost ieri. Oricum, retrăiesc mereu coșmarul.

Îmi șterg cu un șervețel stropii de transpiraţie rece care îmi îmbrobonesc fruntea înaltă și picură pe fața mea prelungă, palidă ca de bolnav incurabil. Îmi aprind o țigară, trag adânc și beau o gură de votcă. Vreau să dispar, învăluit în fum, să nu-i mai văd. Bine că nu-mi pot zări ochii: sunt ascunși de bretonul filat, asimetric, lung până la bărbie și îndreptat cu placa. Și ce să vadă? Ochii mei sunt goi și triști, furia și revolta s-au stins de mult, reflectă doar o abisală, milenară epuizare, rezultat al unei frustrări continue. Oricum, sunt puțin fotofob, iar lumina asta atât de intensă și brutală mă rănește. În ciuda recomandărilor stăpânului, continui să vin îmbrăcat casual la ședință, la palat: cu tricouri Nike, blugi originali Levi’s, tociți, tăiaţi (inclusiv strategic, în spate, la fund), o eşarfă franjurată la gât şi adidaşi originali.

Zeus și Hera sunt îmbrăcați încă tradiţional, dar nu se mai simt nici ei confortabil în hainele lor largi și lungi. Stăpânul Olimpului se tot împiedică în ele când face vizite inopinate pe Pământ, iar lumea îl ia drept actor, măscărici ori vreun participant la un carnaval sau protest inedit. În acest moment, ambii stăpâni sunt inabordabili (dacă se poate spune așa, că nu știu când a manifestat vreunul dintre ei deschidere): se uită la televizor, la telenovela ”Suleyman Magnificul”. Telenovela continuă. Nu o să se termine niciodată. Cred că aș putea acum să-i fur sceptrul lui Zeus și să-l bombardez cu fulgerașe și nu-și dă seama, e complet transpus.

Her (Heracle) poartă, la fel ca Zeus, la palat cel puțin, haine tradiţionale precum blana de leu (din Nemeea), cu tot cu casca lui caraghioasă (din țeasta leului din Nemeea) şi este înarmat cu săgeţile muiate în sângele înveninat al Hidrei. Hermes e îmbrăcat și el ca mine sport, în blugi și cu tricou și e tuns scurt, aproape zero. Are o față rumenă, sănătoasă, simpatică, iar ochii vioi, albaștri-verzui, îi strălucesc. În general, privirea lui e veselă și prietenoasă, dar uneori se schimbă brusc, devine tăioasă și aruncă săgeți de gheață. Cred că privirea asta e redată și în imaginile omagiale decorative de pe pereți. A, uite-l chiar în fața mea: Hermes cu bestia de vultur și tăticuțu’. E surprins într-o ipostază eroică reprezentativă, în lupta cu monstrul: înecându-mă pe mine în bale. Era activitatea lui preferată. Scuipatul lui (cu o compoziție unică, brevetată, profesionist pregătit și perfect lansat) mă ardea mai puternic decât fulgerașele lui tati, îmi perfora fața și corpul ca niște raze laser și-mi lăsa cratere adânci peste tot. Mă trezea mereu din leșin, în ciuda eforturilor mele de a mă cufunda în întuneric și în liniște.

Zadarnic încerc să mă ascund în norii de fum, cineva mă observă, indiferent ce fac. Nu, nu Obama, ci unul dintre prietenii vechi. Cu un zâmbet larg, afabil, Hermes vine lângă mine, pe canapea, să-mi arate pe tabletă ultimul selfie al lui Kim Kardashian și filmul sharuit pe Facebook în care el însuși a participat la campania ”Ice Bucket Challenge” (strângere de fonduri pentru suferinzii de scleroză laterală amiotrofică (boala Charcot sau boala Lou Gehrig, boala lui Stephen Hawking) și pentru conștientizarea acestei maladii), primind o găleată cu gheață în cap. Ciocnim un pahar de votcă, în amintirea vremurilor de altădată. Se așază lipit de mine, presându-și corpul de al meu, gata să mă strivească. Îmi ia aerul, mă sufocă și nu am loc să-mi întind brațele și picioarele. Mereu am impresia că nu am aer destul să respir, spațiu suficient să mă mișc și sunt imobilizat. Poate că e doar un blocaj psihic... obsesia lanțurilor?

– Hei, Prometeu, ia uită-te, dragul meu, cum a ajuns lumea ta, uite ce au făcut oamenii cu darurile tale: rațiune, liber arbitru, imaginaţie, spirit inovator, ştiinţe, arte.... Plus focul pe care l-ai furat de la tati... Mai au un pic şi se distrug nu doar pe ei înşişi, ci întreaga planetă! râde Hermes, foarte entuziasmat de performanțele muritorilor.

– Poate te duci tu, Hermes, la conferinţă la Rio să salvezi măcar pădurea amazoniană...

– Lasă vrăjeala, Prometeu! Imbecilizaţi de fast-food, seriale TV, jocuri video şi muzică house, spălaţi pe creier de religie sau de ideologii ori subnutriţi şi exploataţi ca-n Africa... Du-te să vorbeşti cu ei să vezi dacă mai poţi purta o conversaţie! Şi nu citesc nimic în afară de horoscop sau de mesajele de pe reţelele de socializare. Asta în ţările dezvoltate! Pe vremea noastră nu era aşa!

– Cine îşi mai aduce aminte de tine, Hermes?

– Cine îşi mai aduce aminte de tine, Prometeu? Nici măcar în manualele de istorie antică nu mai figurezi. Nimănui nu-i mai pasă de tine. Ce zic eu, dacă te-ai duce acum la ei, nimeni nu te mai recunoaşte, darămite să-ţi fie recunoscători.

– Da, suntem doi nemuritori îngropaţi undeva în subconştientul oamenilor. Îngropaţi de vii!

– Cine e de vină, Prometeu? Eşti mulţumit?

– Foarte sa-tis-fuck-ut, într-adevăr. Mă rog, tehnologia şi ştiinţele au avansat foarte mult, dar cum sunt ele folosite, asta-i partea a doua. Ei, da, aşa e, Hermes. Am ajuns să-ţi dau dreptate.

Zâmbesc și eu în stil ”smiling face”, la fel de prietenos și apropiat, și ridic paharul ca să ciocnesc în cinstea lui Hermes.

– Ce faci, frăţioare, cum așa? Îi dai dreptate lui Hermes? se aude vocea ca un tunet a lui Her (Heracle). Păi, bine, măi, frăţioare, dar cine e de vină?  

– Eu! Mai bine nu le dădeam nimic, admit, zâmbind stupid.

– Cum? Vroiai să rămână doar cu ce le-a dat tăticuțu’? Ca să nu mai spun că deşteptul de fra-tu, Epi (Epimeteu), risipise şi puţinul dat de tati. Mai ţii minte ce le-ai dat, tati? Ce NE-ai dat, că eram și eu atunci muritor?

Zeus continuă să se uite la telenovelă netulburat, fără să-l bage în seamă pe Her. Hermes râde de se prăpădește, iar eu îmi păstrez surâsul de ”smiling face”.

– Ceva blană, colţi şi gheare? Asta vroiai pentru oameni? continuă Her tot mai indignat.

Zeus nu zice nimic (nici nu prea poate emite altceva în afară de onomatopee), e total absorbit de telenovelă, probabil acum se simte ”Sultan Suleyman Magnificul” și-și retrăiește prin el gloria de altădată. La fel ca Zeus, sultanul s-a luptat să-și conserve puterea prin orice mijloace, ucigându-și în acest scop chiar și copiii, pe Mustafa (moștenitorul tronului, acuzat de trădare pe nedrept, în urma uneltirilor Roxelanei-Hŭrrem) și pe Baiazid (revoltat împotriva sa). Cronos a procedat și el similar, înfulecându-și pruncii. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Măcar sultanul Suleyman a construit ceva, un imperiu, pe când Zeus nu știe decât să facă praf. Hermes continuă să râdă zgomotos și satisfăcut. Her se înfierbântă de mânie și izbește cu pumnul în masă, făcând să zboare serviciul de porțelan de ceai și de cafea, precum și paharele cu nectar și vin (mai puțin scrumiera pentru că o țin în brațe), iar eu îmi suflu bretonul și apoi spun încet, dar ferm, străduindu-mă să-mi păstrez zâmbetul de scenă:

– Da, blană, colţi şi gheare. Dacă ar fi fost mai atent frate-miu, Epi, era de ajuns pentru toţi. Ar fi fost un fel de animăluţe drăgălaşe și inocente. N-ar fi făcut rău nimănui, cu atât mai mult nu ar fi distrus planeta.

– Nişte fiare sălbatice, frăţioare! strigă Her.

Mă uit la el cu reproș, pe punctul a-mi pierde zâmbetul. De ce face scandal? De ce nu mă lasă în pace nici el? Îmi torn un nou pahar de votcă și-mi aprind o țigară, încercând să-l ignor. Îmi suflu bretonul lung care-mi acoperă fața și mă pregătesc să răspund. Să nu creadă prietenul și eliberatorul meu c-am rămas fără replică, dacă tot m-a provocat. Voi fredona un refren pe muzica din ”Imnul golanilor”:

      Mai bine animal decât trădător

      Mai bine ignorant decât plagiator

      Mai bine sălbatic decât exploatator

      Mai bine mort decât dictator!

Ce creativ sunt! Pe ăsta l-am produs ad-hoc. Uite că am reușit să-mi păstrez ”smiling face”-ul. Deocamdată. Hermes râde cu lacrimi, aplaudă și bate palma cu mine, iar Her spumegă de furie, în timp ce stăpânii urmăresc impasibili telenovela, fără a-și ridica privirea de la televizor. Telefonul (iPhone 10) al lui Hermes sună, iar el iese din încăpere, vorbind la mobil. Are un ton de apel cu Katy Perry, ”Roar”. Nici nu observasem înainte. Sau e nou?

– Nişte bestii drăguţe ca tine, continui, zâmbind chinuit. Apropo, şi tu arăţi ca o bestie, frățioare. Eşti penibil. Şi tu, şi tati. Luaţi-vă nişte haine normale ca mine și ca Hermes. Ne faceţi de râs. Iar pe tine, Her, o să te reclame Asociaţia pentru Protecţia Animalelor şi toate ONG-urile de mediu, dacă mai porţi haine de-astea de blană naturală, cu atât mai mult a Leului din Nemeea care era unicul exemplar din specia sa!

– Ce-ai, Promy, eşti dus? sare Her. Haide, eu ţi-am numărat paharele şi ţigările? Sau hainele de fiţe? Te-am bătut la cap că stai ore în șir să-ți întinzi părul cu placa în loc să lucrezi la noul iPhone 11? Şi nu te mai învinovăţi pe tine, tu ai oferit oamenilor ce ai avut mai bun. Tati le-a dat Cutia Pandorei, de acolo a ieşit tot răul şi s-a răspândit în lume.

– Nu mă interesează! Nu trebuia să se lase dominaţi de rău. Ei trebuia să stăpânească răul, nu Cutia Pandorei pe ei.

– Acolo, în cutie, era şi speranţa. Ai uitat? Sau tu ţi-ai pierdut speranţa, Promy?

– Ce-i aia?

– Ai uitat de speranță, Promy?!

– Ce-i aia? De ce mă faci să repet?! Am spus o dată și gata, lasă-mă-n pace!

Am spus o dată, de ce să mai repet? Asta e părerea mea și gata. Urăsc să repet ce am zis o dată deja. Trebuie să mă torturați nonstop pentru ca să vă spun de milioane de ori același lucru, pe care vi l-am comunicat de la început? Nu vă mai răspund nimic. Mă întunec la față. Zâmbetul de scenă dispare, înghițit de entropia atotdizolvantă din Cutia Pandorei. Noroc că bretonul îmi ascunde chipul. Speranță? Ce-i aia? Eu nu am văzut niciodată așa ceva în Cutia Pandorei. Dar poate că eram în stare de șoc și nu mi-am dat seama. Nu, așa ceva nu există, e doar o iluzie manipulatoare care ne ține captivi și activi în Matrixul ăsta sufocant și putred din jurul nostru. Cuvântul ”speranță” mă scoate din minți: ar trebui șters din dicționare. Eu nu am simțit decât disperarea devastatoare care m-a ros încet-încet până am ajuns o crustă de puroi și de jeg. Acum cu breton filat, blugi tociți și adidași originali. Nu există nicio compensație pentru viața mea futută. Și a miliarde altora. Îmi vine să-l strâng de gât pe Her, dar el mă privește cu niște ochi mari, albaștri din care a dispărut toată mânia de mai devreme și a rămas numai dragostea:

– Haide, frate, ce-ai păţit? Ce-i cu tine, Promy? îmi spune Her sincer îngrijorat.

– Am stat câteva mii de ani pe Elbrus, în lanțuri, cu pironul greu înfipt în piept, ficatul sfâşiat zilnic de bestia lu’... tati. Singur. ”Un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc”, cum spunea Stephen Dedalus în romanul ”Ulise” al lui Joyce. Memoria. Istoria. Politica. Totul e politică. Totul se învârte doar în jurul raporturilor de putere. Putere abuzivă și omogenizatoare. Big Brother, sistemul, Zidul, ”another brick in the Wall”. Nu mitul ”bunului sălbatic”, ci yahoo-i, sălbatici agresivi, needucabili. Ăsta-i Pământul.

– Nu te mai lega de istorie și de memorie. Au ajutat să circule și povestea ta. Iar Stephen cred că zicea ”Istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”. El măcar încerca.

– Am zis special. Și eu am încercat, dar acum nu mai pot. Ai văzut ce mi s-a întâmplat. Asta pentru că am vrut să-i ajut pe oameni. Şi tu mă întrebi unde-i speranţa? Crezi că eu mai speram ceva? Nu, Her, nu mai aveam nicio speranță! Iar viața asta futută nu mai mi-o dă nimeni înapoi. Nu există nicio compensație.

Cu ochii umezi, Her mă îmbrățișează strâns, cu căldură, strivindu-mi oasele. Mă sufocă și mă simt stânjenit. Ah, mă deranjează efuziunile astea sentimentale, cu atât mai mult la ședință, la palat.

– Cred că a fost absolut îngrozitor, frățioare! Mi se rupe inima de mila ta chiar și acum. Totuşi, tu nu ai cedat în faţa lui tati. Şi, ce chestie tare, am avut şi eu drum pe-acolo, am ucis vulturul şi te-am eliberat. Eu care eram muritor atunci! Să nu uităm nici detaliul ăsta. Te-a salvat un muritor, titane! De fapt, ți-am mai zis, tu erai liber deja, într-un anumit sens, în spirit cel puțin.

– Un spirit liber în comă, cum ți-ai dat seama singur, că eu eram incapabil să mai procesez ceva.

– Poate, dar eu ți-am rupt lanțurile, te-am scos din comă și am redeșteptat spiritul liber al umanității!

– Umanitate care pare acum uneori mai controlată, mai coruptă și mai abuzivă ca pe vremea lui tati. Și zona statelor aparent libere și democratice ca Europa sau SUA îmi subminează spiritul prin political correctness și relativism. Lumea liberă se autodistruge prin toleranță prost înțeleasă și indiferență față de propriile valori. Poate regreţi că m-ai eliberat... Şi eu regret multe acum.

– Nu, frăţioare, nu regret nimic, am făcut exact ce trebuia. Nici tu nu ai ce să regreți. Ţi-am reamintit asta ca să vezi că întotdeauna există o speranţă. Chiar tu ai fost speranța pentru noi, oamenii. Nu-mi place să te văd aşa debusolat. Tu eşti puternic. Ca un cavaler Jedi. Ce-ar fi să ne ridicăm săbiile de lumină şi să plecăm împreună la luptă?

– Haide, frate, scuteşte-mă de infuzia asta de gândire pozitivă, americană! Să salvăm lumea? Lumea asta?! Şi... noi, Jedi, ”războinicii luminii” sau ce?! Eu cu tine, cu Hermes şi cu Zeus?!

– Noi doi. Atât, Promy. Eu sunt Luke, iar tati e Darth Vader!

– N-aş mai mişca un deget să salvez lumea asta. E monstruoasă. Nu sunt 12 monştri ca în muncile tale, frăţioare, ci 7 miliarde!

Singur cu 12 zei olimpieni și 7 miliarde de monștri... Singur împotriva tuturor. Nu, nu e prima oară. Nici nu mai pot număra, am pierdut șirul episoadelor. Telenovela continuă. Ia loc, dezbracă-te, fă-te comod, uite, îți punem cătușe de firmă de la Hefaistos, aurite și cu cristale Swarovski, dacă vrei (că ești VIP), bea o bere cu aromă de pișat sau de borâtură, savurează un pic de popcorn cu sare din oasele tale pisate, pizza cu coaiele tale tocate sau noul Maretti cu gust de ficat crud, în sânge. Sau poate poftești să încerci noul pateu de ficat, porcule? Crezi că ai dreptate? Poate. Dar asta nu interesează pe nimeni. Oricum, ai dreptate, nu și drepturi. Tu NU ai niciun drept. Ține-ți ciocul! Îți zdrobim oasele și te facem praf. Praf și atât, nu praf de stele. Condimente pentru popcorn. M-am obișnuit. Dar sunt epuizat. Parcă m-am născut obosit. Mi-e scârbă. Și mi-e rușine: că am venit pe lume și încă trăiesc aici, pe Pământ. Dacă mă duc pe altă planetă, de exemplu, pe Gliese, dacă nu mă spune Obama, nici nu zic de unde vin, nici ce mi s-a întâmplat, nici ce se petrece acum. Nu vreau să știe nimic, mor de rușine.

Mă bucur că bretonul îmi acoperă fața, așa nu o să-mi vadă nimeni obrajii în flăcări și buzele tremurând. Her se uită la mine uluit și alarmat, totuși, cu o anumită înțelegere:

– Ce ai, Promy!? Ce spui?! Ai ajuns atât de cinic? Nu, nu cred asta. Înainte erai dispus să te sacrifici pentru oameni. Şi sunt şi eu cu tine. Forţa e cu noi!

– Unde vrei să mă trimiţi, frăţioare? În misiune umanitară în Siria? Lumea asta mă îngrozeşte şi să mă dezgustă. Să mă uit la ea cinci minute echivalează cu miile de ani de pe Elbrus. Dacă m-aş întoarce la ea, ar fi o tortură permanentă, mult mai puternică decât cea de dinainte, pentru că atunci mă luptam doar cu el, cu un tiran și cu mine însumi. Mă simţeam chiar bine să-l înfrunt pe el, eram mândru, nu mă lăsam îngenunchiat, abuzurile lui mă stimulau să reacţionez. Asta măcar la început. Durerea e mult mai mare acum pentru că e provocată de „oamenii” pentru care m-am sacrificat, fără să pun nicio condiţie. Poate că am fost prea fraier, în ciuda sau... tocmai datorită IQ-ului. Poate că sunt şi acum prea orgolios. Poate că am aşteptări nejustificate, de unde apare frustrarea asta sfâşietoare. Având în vedere că nu pot să mă sinucid, blestemul nemuritorilor, ce să-i faci, poate că o să mă criogenez, măcar să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai simt nimic...

– Mă sperii, frăţioare! Ce-i cu tine? Trezeşte-te! Să-ți dau o pungă de gheață în cap? Pentru campania ”Ice Bucket Challenge”, desigur.

– De ce mă chinui şi tu? Lasă-mă-n pace, Her! Nu mai pot, am obosit... M-am săturat.

– Nu pot să te las aşa! Trezeşte-te, frăţioare! Tati, dă-i tu, te rog, un fulgeraş peste ceafă să se trezească!

– Abia aştept, râde Zeus.    

S-a terminat episodul din ”Suleyman Magnificul”, acum tati e disponibil pentru înaltele sale îndatoriri. Abia așteaptă să mă izbească cu un fulgeraş peste ceafă. Dar nu-mi pasă. N-are decât. Nici nu clipesc. Îmi torn un nou pahar de votcă, îmi aprind o ţigară și suflu rotocoale chiar în fața stăpânului, în timp ce Her îmi stinge flăcările de pe spate cu dosul palmei.

– Lasă-mă în pace, Her! Lasă-mă şi tu, Zeus! Mi-am plătit cu vârf și îndesat datoriile faţă de tine. Deși, de fapt... ce datorie? Era exact invers: tu trebuia să-ți ceri iertare, nu eu. Încă mai aștept să o faci... chiar dacă știu că nu e nicio speranță. Și termină cu fulgeraşele! E ridicol. Îmi strici coafura şi tricoul Nike. Am stat o oră jumate să-mi întind și să-mi aranjez părul. Nu prea mult comparativ cu prinţesa Kate a Marii Britanii care petrece zilnic cinci ore coafându-se. Eu sunt mai expeditiv. Oricum, Her, nici nu e corect să ne băgăm noi în viața oamenilor. Trebuie să păstrăm distanţa, să nu influenţăm... Oamenii își guvernează singuri planeta acum. Trebuie să respectăm libertatea lor de alegere.

– Promy, şi data trecută ai intervenit. Iar libertatea de alegere uneori nu e folosită cum trebuie. S-a ajuns la dictatură și prin alegeri libere.

– Data trecută când am intervenit a fost cândva, demult, la începuturile umanității, frățioare. Acum nu mai e cazul. Pământul e al oamenilor.

– Oare? Aparține, într-adevăr, oamenilor, frățioare? Sau numai unora dintre ei? Și mai ţii minte de ce ai intervenit data trecută?

– Din spiritul de justiţie. Din imboldul de a-l înfrunta pe tati pentru că se purta cum se purta. Din dorinţa de a gândi și a acţiona independent.

– Atât?

– Ce vrei să-ţi spun, Her? De fraier? De prost?

– Mă minţi pe mine sau te minţi pe tine? De ei de ce nu zici nimic, Promy? Nu ţi-a păsat deloc de ei, au fost doar pretextul pentru a-l înfrunta pe tati?

– Nu, Her, nu au fost doar pretextul. Ei bine, recunosc, mi-a fost milă de ei, când i-am văzut așa cum i-au lăsat Zeus şi frate-miu, Epi: goi şi slabi în faţa viscolelor şi fulgerașelor lui tati. Erau atât de vulnerabili, nu aveau nici măcar blană, colți sau gheare... Ar fi dispărut cu toții la primul viscol. Iar eu nu vroiam, oricum, ca ei să se limiteze la blană, colți și gheare.

– Vezi, ți-a fost milă, iar mila înseamnă dragoste.

– Bine, Her, recunosc, spre ruşinea mea, aşa e.

– Da’ de ce spre ruşinea ta? Dragostea nu e o ruşine, ci ţi-a dat putere. La fel şi lor.

– Am fost un prost. Un prost sentimental. Dar, în legătură cu aşteptările, te înşeli.

– Ce, vroiai să-ţi ridice statuie şi să-ţi dedice imnuri de slavă? La urma urmei, au făcut-o şi p-asta.

– Nu, nu am cerut ode, nu vroiam decât să-mi spună povestea, recunosc, asta mă bucura şi-mi aducea un strop de alinare, mai ales când eram pe Elbrus. Dar știi, Her, nu vroiam doar ca ei să supravieţuiască. Nici să evolueze oricum. Vroiam să fie oameni, nu monştri (după chipul și asemănarea zeilor). Iartă-mă, Her. Iertaţi-mă şi voi, monştrilor.

Mai beau o gură de votcă și-mi sting țigara în scrumiera plină vârf, de dă pe-afară. Ia uite, jos sub masă e chitara mea. Ce-ar fi să cânt ceva? Îmi mușc buzele, îmi suflu bretonul (destul de slab, nu mai am putere), îmi dreg vocea (ușor răgușită) şi mă apuc să cânt melodia lui Vali Sterian: „Doamne, vino Doamne! / Să vezi şi tu ce-a mai rămas din oameni!”. Melodia asta îi plăcea și lui Ile, prietena mea de la București. Ce-o mai face?

– Ce ai, mă, frăţioare, cânţi chestii de-astea subversive cu tati de faţă? Știi că are alergie la competiție! Dacă aude de Dumnezeu, începe iar cu fulgeraşele, râde Her.

– Care competiție, Her? Mă tem că nici concurența nu e prea prezentă pe piață. Are un share cam mic. Unde e Dumnezeu? O întrebare retorică. Iar Iisus, să fim serioși, a stat pe cruce câteva ore, în timp ce eu eram condamnat pentru eternitate. Dacă ar fi să comparăm, ar fi ceva de genul: o amendă versus un holocaust. Am o gură prea mare? Asta e, eu întotdeauna am spus ce-am avut de spus. Spre deosebire de cei 7 miliarde monștri.

– Promy, nu mai generaliza și nu mai eticheta! Când erai tu  demonizat, nu-ți plăcea.

– Chiar şi tu te-ai cenzurat când ai fost sclav la Euristeu. L-ai pupat în cur pe dobitocul ăla. Poate i-ai făcut și vânt cu frunza de palmier.

– Poate cu frunza de viță de pe sculă! Ce ai, mă, frățioare?! Da, bine, și eu sunt un monstru. Sunt un monstru care te-a salvat pe tine. Iar eu sunt convins că am făcut bine ce am făcut. Și tu ar trebui.

Fața îmi arde, stropi de transpirație mi se preling pe frunte și pe obraji. Tâmplele îmi zvâcnesc, inima mă înțeapă, ficatul mi se zbate în ghearele bestiei, gata să-mi țâșnească afară. Îmi suflu bretonul de zece ori la rând, întâi mai slab, apoi din ce în ce mai puternic. O gură de aer! Inspiră! Expiră! Inspiră! Expiră! Inspiră! Expiră! Iau apoi din nou chitara și încep să cânt ”Let it be”: ”There must be an answer / Let it be”. Două lacrimi fierbinți se scurg pe chitară. Acum e prea târziu să le ascund sub breton.

– Her, iartă-mă dacă ți-am zis ceva nepotrivit. Iartă-mă pentru tot ce-am spus, dar trebuia s-o fac. Hai să luăm chitara și să mergem să ajutăm monştrii să redevină oameni!

– Super! Pentru început du-te să vezi ce face Ile, prietena ta de la București, care-ți strică ție sistematic imaginea (de parcă tu singur n-ai fi de ajuns) și mie somnul de frumusețe (prin ședințele ei de vineri la două noaptea)! Că tot n-ai mai frecventat de mult ședințele.

– Știi ce, chiar mă gândeam la Ile. Bine că nu e vineri azi! Uite, mă teleportez chiar acum. Pariez că mă pune să fac mișcare, adică mă târăște până la mama dracului, pe jos, până la minimarketul din fața blocului unde nu au nici măcar Maretti!