Examen cu Big Brother. Vol. 1 II. Las-o baltă, Madame Dezastru! Ce e corect?

Dooor de copii, fie ei și cei cu părul alb de la FR... Zilele alea extraordinare de la seminarii... Zile de revelații, zile de descoperiri... O puștoiacă de la anul I cântă muzică pop, nu a spus nimănui până atunci, abia acum se destăinuie, colegii îi caută melodiile pe youtube și le pun în timpul orei, iar ea plânge și intonează refrenele live, în clasă, iar în pauză ne povestește despre câinii vagabonzi pe care i-a salvat și i-a adoptat. La alt seminar, aflu că eu și încă vreo 6-7 copii de la anul II ne-am făcut tatuaje la același tatuator ”de lux” din fundul unei curți mizere din Militari, cu aceeași ofertă Zumzi: 57% reducere pentru 30 de centimetri pătrați! Zilele când unele fete veneau după mine la toaletă sau pe scări să-mi destăinuiască probleme de la job ori de acasă; uneori, incredibil, chiar întrebau lucruri legate de materie (sau făceam conexiunea ad-hoc). Lucrarea excelentă de la master care m-a teleportat din ”camera 101” în ”Camera din Zonă” (din filmul ”Călăuza” al lui Tarkovski), adică în golfulețul meu paradisiac din Vamă. Seminarul la care am văzut filmul ”Me and Orson” (despre Orson Welles), singurul film pe care l-am vizionat integral în ultima jumătate de an (pe restul le-am urmărit fracționat, câte 10-15 minute, o dată la câteva zile). Aș vrea să-i văd chiar dacă moțăie prin clasă sau chicotesc și vorbesc despre orice altceva decât temele cursului, iar când îi apostrofez îmi aruncă privirea aia de cățeluș, inocent-rugătoare și în același timp șugubeață, de animăluț care știe că face mereu prostioare, dar e prea drăgălaș ca să fie pedepsit. Aș vrea să mai văd o dată privirea aia de cățeluș, multiplicată parcă la nesfârșit... Ochii mari și inocenți din portretele de copiii ale lui Tonitza...

Interesant, citesc acum despre școlile private de pe vremea lui Orwell...  ”O fată de preot”: o fată respectabilă, educată, fiica unui preot anglican dintr-un mic orășel, săracă, dar foarte muncitoare, credincioasă și împăcată cu sine și cu viața ei, ajunge pe stradă (”homeless”) din cauza unor bârfe (total deplasate și inflamate de tabloide) despre presupusa ei relație cu un pictor. După mizeria, frigul, foamea și umilințele de pe stradă, după repetate încercări de a lucra ca servitoare măcar (fără recomandări și cu un accent enervant de educat!) și de a se caza undeva (fără bagaj, ca o curvă!), fata e recuperată de la închisoare (unde ajunsese pentru cerșit) de un unchi bogat care vroia s-o ajute... să dispară ca nu cumva să se amplifice scandalurile. Care era cel mai bun mijloc de a o face să dispară? Păi s-o angajeze profesoară pe undeva, pe la o școală privată. În doar o singură zi, cu o șpagă de 5 lire.

Iar la școala privată din anii ’30 de pe vremea lui Orwell totul se învârtește în jurul banilor, nimic altceva nu contează. Scopul școlii e încasarea de taxe, așa spune directoarea. Iar copiii au regim diferențiat: cei bogați, buni plătitori de taxe, trebuie tratați mai bine ca ceilalți (dar, de bine, de rău, vin la școală). Dacă cei bogați fac vreo prostie (pun pioneze pe scaunul profei, îi dau foc la rochie etc.), profa nu trebuie să vadă nimic iar, dacă e prea frustrată, trebuie să-i pedepsească pe cei mai săraci pentru asta.

În ce privește disciplinele predate, profa e cel puțin la fel de norocoasă ca mine. E anunțată inițial că are de predat franceza... da, franceza, engleza, latina, greaca, caligrafia, istoria, geografia, științele naturii, mate, fizică, muzică, desen etc. Trebuie să lucreze nonstop, preia chiar și treburi administrative și gospodărești. Profa se teme că nu e calificată și că nu are timp să le pregătească pe toate. Dar grijile nu sunt chiar așa de întemeiate. Copiii nu știu absolut nimic (strămoșii englezilor sunt Columb sau Napoleon, în America se merge din Europa cu trenul, soarele se învârtește în jurul Pământului etc.), au memorat mecanic câteva lucruri în franceză și transcriu la nesfârșit compuneri siropoase (cu floricele și păsărele) pentru a face impresie părinților (că doar ei plătesc), iar materialele didactice sunt puține și depășite (bine că nu sunt ”copy-paste”). Dar scopul școlii nu e să înveți ceva pe cineva, ci taxele. Banii. Ce revelație! Doamna directoare n-a citit niciodată o carte și se laudă cu asta. Ba chiar o apostrofează pe profă când o vede cu un roman, într-o seară de weekend: ”Păi, ai timp să citești?” Directoarea monitorizează permanent profii (adică pe profă, că alții nu-s), o urmărește peste tot și dă buzna în ore sub diverse pretexte. Iar notele sunt... de la ”excelent” în sus (părinții vor să vadă rezultate). Dar, culmea, profa vrea să rămână acolo.

Oare ce o motivează? Copiii, ce altceva?! Vrea să îi lumineze măcar un pic, să le deschidă mintea și să creeze o atmosferă mai umană. Parcă le-am mai văzut pe-astea pe undeva, chiar recent. Într-o formă încă mai aberantă. Nu cred că suport să citesc mai departe. Fac totuși un efort să continui. Profa crede că acești copii nu sunt proști, ci doar imbecilizați de o manieră stupidă de predare, încearcă să fie ea altfel, să producă o schimbare în stilul de predare, benefică pentru copii, care să-i trezească din letargie: cumpără manuale și materiale ilustrative atractive din amărâtul ei de salariu, îi implică pe copii în jocuri educative interactive (de pildă, construirea hărților din plastilină și realizarea unor tapete cu imagini din istoria lumii), îi provoacă să gândească, le citește Shakespeare și comentează împreună la ore etc.  

Totul bine și frumos, dar până când? Părinții sunt foarte deranjați de Shakespeare (din cauza potențialului impact negativ asupra moralității copiilor) și, în general, de întreaga literatură (cine are nevoie de literatură, asta doar pervertește mințile) și doresc să se revină la compunerile cu păsărele și floricele, precum și la nesfârșitele exerciții de caligrafie și de aritmetică. După o ”ședință” dură cu părinții, patronată de directoare, profa, umilită și disperată că-și pierde jobul, în cele din urmă se conformează. Revine la metodele și materialele didactice anterioare și își asumă un rol autoritar față de copii. Ajunge chiar să bată copiii. Treptat, se dezumanizează, își pierde credința, visele și inocența, iar lumea întreagă devine lipsită de sens pentru ea. Trăiește doar în așteptarea zilei de salariu. Interesant că nu se dezumanizează când e pe stradă, moartă de foame și de frig (redusă la necesitățile biologice). După șocul din stradă, își revine aproape imediat, în schimb, umilințele și conformismul o fac să se degradeze extrem de rapid. Mizeria morală e mai rea decât cea fizică. Cu toate compromisurile astea, e dată afară într-un final: o altă profă care adusese câțiva elevi de la o școală în curs de destrămare e recompensată cu jobul ei. La urma urmei, doar banii contează, nu?

***

Hotărâtă să merg mai departe pe calea instituțională, indiferent de rezultate, mă adresez mai întâi forurilor academice. Să vedem care sunt și ce atribuții au. Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU) avea înainte atribuții pe probleme de încălcare a normelor deontologice, dar acum nu mai e funcțional. A durat vreo două zile până am identificat un birou competent și o persoană de contact. Noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Și tot așa. Până la urmă găsesc o persoană de contact: doamna X de la Consiliul de Etică (ANCS). Evrika! Scriu declarația și copiez înregistrarea pe un DVD, apoi mă duc val-vârtej la Consiliu.

La poartă, aflu că ANCS e la 4; întâmplător sau nu, etajul nu figura în adresă. Iau liftul, cobor la 4 și încep să mă interesez de doamna X de la Consiliul de Etică. Străbat aproape tot etajul, nimeni nu știe nimic. La ultimul birou, cineva îmi spune prietenos, cu un zâmbet larg de ”smiling face”: ”Da’ de ce mai căutați? Mai bine renunțați!”. Cum o astfel de atitudine responsabilă nu face decât să mă impulsioneze, las etajul 4 și mă mai duc o dată la portar. Sigur, ANCS e la 4, doar la 4? Da, sigur. O să încep ca Asterix și Obelix (în ”Cele 12 munci ale lui Asterix”) să străbat clădirea în lung și lat, căutând formularul 838 până o iau razna? Să le cer și eu ceva care să-i încurce, gen formularul 839 conform noii circulare B65, cum au procedat Asterix și Obelix?

Întâmplător, cineva din clădire mă vede întrebând la poartă și-mi spune că ANCS are birouri și la etajul 2, așa că o iau de la capăt.  În sfârșit, cineva de la etajul 2 știe de doamna X și mă trimite spre biroul dumneaei. Doamna nu mai este disponibilă, dar, din fericire, mai e cineva în birou. Mă întâmpină cu același zâmbet larg de ”smiling face”, îmi înregistrează sesizarea, ia DVD-ul și-mi dă un număr de ordine, apoi își ia la revedere. Păi, și cum comunicăm, cum mă veți informa despre avansarea anchetei? Nu-mi dați un număr de telefon, un mail, dacă nu o carte de vizită? Nu ați lăsat mailul dvs.? Ba da. De ajuns, nu mai trebuie nimic, vă contactăm noi. Plec zâmbind și eu la fel de prietenos, doar n-o să-mi pierd acum ”smiling face”-ul. Am senzația că nu o se atingă nimeni de materiale nici peste o lună, poate că nu o să citească nici titlul plângerii, darămite să asculte înregistrarea și să demareze ceva. Dacă mă duc peste 4-5 săptămâni să verific stadiul de evoluție a anchetei, probabil că doamna X va fi deja disponibilizată, transferată sau promovată, iar biroul dispărut complet. Fantomele continuă să bântuie. Încă un număr de iluzionism sau de magie neagră. Cu siguranță, va rămâne numai surâsul prelung ca zâmbetul Pisicii de Cheshire din ”Alice în Țara Minunilor”, după ce totul s-a volatilizat.

Dacă sesizarea la ANCS e mai curând de uz intern, academic, fără valoare juridică, asta penală e foarte serioasă. Am consultat și un avocat în problema plângerii penale. O fostă colegă de liceu, avocată, s-a uitat pe toate materialele împreună cu un coleg specialist pe penal și apoi m-a sunat. Mi-a spus cu o voce caldă, dar îngrijorată:

– Draga mea, oriunde într-o țară europeană civilizată (dar Românica unde-o fi oare, și încă de câțiva ani buni?) ar fi absolut evident, iar proba este relevantă, deși nu se acceptă la noi întotdeauna înregistrările, dar, sincer, aici, noi nu recomandăm, colegul meu a zis ”las-o baltă”, da, riști să ajungi la închisoare și să nu se rezolve nimic. Aici nu contează probele, ci șpaga și influența.

A doua zi, mă duc să mă întâlnesc cu avocatul care a zis ”las-o baltă”. Zâmbește și el, cu o ușoară condescendență și cu un aer de expert. Știe el bine, e pățit, a văzut multe. Păi, cu plângerile astea de uz intern, academic nu rezolvi nimic, evident, dar tu du-te mai departe: mergi și la Minister, și la comisia prezidențială, și la președintele universității și pe unde mai vrei tu. Îți faci datoria, îți liniștești conștiința, să nu zici că nu ai încercat nimic. Șanse, nu. Oricum, mai aștepți o lună să vină răspunsul de la toate consiliile și comisiile, înainte să faci altceva. Dacă vine... Foarte probabil, nu. Mai departe, pe penal... Cu DIICOT ar mai fi ceva, dar probabilitatea să demareze ancheta e mai scăzută: nu-i chiar de competența lor, dar putem să încercăm; apoi, când se stârnește DIICOT, curăță tot, da, și pe tine, faptele sunt incriminatoare. Cu poliția e și mai rău: plângerea ta penală n-o să aibă niciun rezultat, dosarul lor o să se îngroape, în schimb, vor face și ei plângere penală contra ta și tu vei ajunge la închisoare pentru fals, uz de fals și abuz în serviciu. Șpăgi, telefoane date de persoane importante, pile, normal. Anchetă care poate să dureze și peste 10 ani. Te face din om neom. Polițiștii o să spună că tu ai cerut șpagă pentru note și că ai șters notele pentru că nu ți-a convenit aranjamentul cu studenții sau cu conducerea (adică secretara?!). Ori i-ai șantajat pe studenți pentru șpagă și ești doar tu implicată, ori ai intrat în conflict cu mafia din facultate (din care făceai și tu parte) și te-ai dus cu plângerea ca să te răzbuni. Ei nu gândesc în termeni de ”conștiință”, nu știu conceptul. Nicio șansă. Nu vei obține nimic, doar că vei ajunge tu la închisoare.

Stai puțin, am mai auzit o dată discursul ăsta. Doar că era completat cu distrugerea facultății în momentul demarării anchetei! Din nou Zidul? Avocați cu ”smiling faces” și polițiști fără ”smiling faces” care gândesc doar în termeni de șpagă/bani, putere, conflicte, răzbunare? ”Polițist adjectiv”... era filmul lui Porumboiu despre un polițist tânăr care încerca să-și păstreze conștiința și relativa autonomie (acoperind un puști consumator de iarbă pentru a nu-i distruge viața). Până la urmă nivelat și înghițit de sistem. ”Another brick in the wall”. Am ajuns să prevăd în detaliu tot ce mi se va spune și mai ales recomanda? Sunt o Casandră nebună, inadaptată și isterică ce anunță, singură împotriva tuturor, sfârșitul Troiei sau doar al meu? Îmi vine să mă arunc pe geam de la biroul avocatului. ”A tout le monde, a tout mes amis/ Je vous aime, je dois partir/ These are the last words / I’ll ever speak / They’ll set me free”. Vreau să ies. Nu știu exact pe unde: mă tentează atât geamul, cât și ușa. Parcă mai mult geamul. O gură de aer! Sau de fum. Optez, deocamdată, pentru ultima.

Știu, nu e deloc recomandabil, cu toții aveți dreptate. Și atunci, să ascund astfel de lucruri (de natură penală)? Să mă limitez, ”stimabile” fantome, la sesizarea ”prezidenților” unor ”comitete și comiții”? Până acum, am promovat întotdeauna reclamațiile și sesizările, de la cele mai mici lucruri (poate simple greșeli, fără rea voință) la cele mai serioase, în ideea de a nu eluda problemele și de a nu aplica așa-zisa soluție ”merge și așa”. Dacă ”ne facem că” nu vedem o problemă, asta nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Problema nu dispare, dacă o ignorăm. Dimpotrivă, se poate agrava. Dacă renunț la acțiunea penală, înseamnă, din nou, că mă reneg pe mine. Nu mai sunt eu însămi, încep să mă transform. Într-o fantomă cu ”smiling face” sau într-o cărămidă în Zid, iar 2+2 îmi vor da atât cât vrea Big Brother. Să mai încerc o dată să fac ce trebuie, nu ce e recomandabil? De fapt, nu prea am făcut în viață ceva recomandabil. Altfel, eram eu secretara, ”stăpâna” și nu ”sclava” obraznică și nerecunoscătoare.

Atitudinea asta defetistă, indiferent ce formă îmbracă (de la discretul și sublimul ciobănaș mioritic, la văicăreții permanent sabotați de structuri oculte gen Vadim ori la Miticii mai spirituali și versatili care se rezumă la ”hazul de necaz”), uneori mă scoate din minți. Totul e de căcat, suntem condamnați din start, n-avem nicio șansă, deci nu trebuie să facem nimic. Fatalism, victimizare și renunțare. Pesimism și negativism. Înghețare în proiect. Absența încrederii. O societate veșnic anomică, fără reguli și repere, haotică și alienată. Chiar presupunând prin absurd că totul e de căcat și nu putem schimba nimic, de ce trebuie să aveam atitudinea asta? Nu putem lupta, fie și fără șanse, dar cu pasiune, cu plăcere, cu dăruire, cu entuziasm, cum spunea Churchill la începutul celui de-al doilea război mondial?

Sau măcar să dansăm dezlănțuit, dionisiac, când vine dezastrul, ca Zorba Grecul după prăbușirea minei? Apropo, în acest caz, eu sunt Dezastrul. Se pare că nu pot fi oprită. Un dezastru regenerator, urmat de recuperarea ordinii. Hei, Big Brother, lumea ta e haos organizat, raționalizat și ubicuu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Entropie, moarte termică. Hai, încearcă să mă dizolvi și pe mine... Poate că o să mă descompun, o să mă topesc, o să dispar. Nu-i nimic, după moarte este înviere.

Indiferent ce se va întâmpla, voi dansa.

***

Bine, am ales să merg mai departe cu plângerea penală, dar trebuie să aștept măcar o lună feedback-ul improbabil de la forurile academice. Oricum, nu vreau să mă suprapun peste vizita comisiei ARACIS la facultate. Nu vreau să inoportunez procesul de evaluare sub niciun aspect. De fapt, e o problemă serioasă de resurse umane, de ”cadre”, cum se spune: încadrarea trebuie să fie de minimum 70%, cred că era în jur de 30% cu mine cu tot (ceea ce, bineînțeles, mi se poate imputa, fără rezerve). Dacă se face o anchetă, profii implicați sunt suspendați, așa că mai scade un pic procentajul. Da’ până acum cum s-a reușit acreditarea? Mă voi interesa, totuși, când vine ARACIS-ul. Și cum să întreb: ”Domnule Zombie, dinozaur comunist, sociolog copy-paste și mafiot, vă rog frumos să-mi spuneți când vine ARACIS-ul”. Iar răspunsul o să fie de genul: ”Madame Dezastru, sociolog catastrofic, nebună, hoață, mincinoasă, sclavă obraznică și nerecunoscătoare, vă rog să mă credeți că habar n-am”. Nu, fără etichetări. Un ton cât mai decent și neutru. Îmi fac curaj și scriu. Răspunsul e, într-adevăr: nu știm exact, de-abia se depune dosarul de evaluare peste o săptămână. Voi mai aștepta atunci minim o lună, confirm eu.

În sfârșit, chiar ieri seară, o altă atitudine: o reacție umană, empatică care mi-a dat iar încredere. Am sunat la un ONG (focusat pe drepturile omului), unde am colaborat ca voluntar, ca să le povestesc și lor ce s-a întâmplat și ce intenții am, iar colega de acolo m-a încurajat: da, e greu, dar nu renunța, te ajutăm și noi cu un sfat și potențiale contacte. Nu-mi vine să cred. Dacă mi-ar fi spus doar că mă înțeleg și să nu renunț, era suficient. Nu așteptam mai mult. Nici măcar susținere, doar un strop de empatie.

Mai am o prietenă care empatizează cu mine, tot o nebună, normal. Ea mi-a adus aminte de poezia lui Macedonski, ”Noapte de decemvrie”, i se potrivește și ei foarte bine. Emirul ardea de dor, tânjea după Mecca. Dorul răvășitor, autodevorator, de absolut... A  renunțat la tot, a ales calea cea grea și merge pe ea către Mecca. Drumul spre paradis trece prin infern, prin focul deșertului, prin praf și arșiță. Chinuit de sete, de foame, de oboseală, de năluci, emirul merge mai departe, nu se oprește: chiar dacă va fi înghițit de deșert, va ajunge la Mecca cerească. Cea de aici nici nu mai contează. De fapt, nu are importanță dacă ajunge sau nu la Mecca terestră. Important e că e pe drum spre Mecca.

***

Da, merg spre Mecca, dar, invariabil, mă tot izbesc de Ziduri. Ce să fac ca să dispară Zidurile? Să stârnesc o revoluție? Astea se fură. A mai auzit cineva de o revoluție care să nu fie furată? Să produc un război? Păi, războiul e complicat, implică ”pagube colaterale”. Asta am auzit-o la NATO, întotdeauana când demara și conducea un război pentru stabilizarea unei zone tensionate. Da, sunt și ”pagube colaterale”, e inevitabil. Potrivit studiilor, în războaiele ”chirurgicale”, dronele ucid mai mult civili (88%) decât teroriști (12%). Civili – copii, bătrâni, mămici... Nu, fără pagube colaterale... Să arunc în aer Zidurile? Nu știu, poate că nici nu e nevoie. Nu sunt nici măcar ziduri de cărămizi, ci unele de paie pe care aș putea să le spulber dintr-o suflare, precum casa de paie a primului purceluș din povestea cu lupul și purcelușii. Eu sunt ”lupul cel rău”, bineînțeles. Pot să suflu casa de paie în două secunde, fluierând. ”Eu când vreau să fluier, fluier.”

”Cui i-e frică de lupul cel rău?” Păi, cred că secretarei îi e frică. A spus că are coșmaruri de când am șters notele. Nici ea nu mai doarme bine. Se trezește noaptea urlând că a venit nebuna și i-a șters toate cataloagele. Toate! Șterse complet. Blank. Albe ca zăpada. A, aș putea să termin cu Zidurile altfel. Să le șterg. Cu pixul ăla care șterge orice. Hm, nu prea mai vreau să-l mai văd, sunt traumatizată... Ei, dacă eu sunt marcată, oare cum o fi ”stăpâna”? Cred că face stop cardiac dacă mai vede un pix de-ăla în birou la ea. Ce-ar fi dacă aș șterge-o pe ”stăpâna” asta cu guma de la pix? Așa cum m-a șters ea de peste tot, din documentele de pe site, într-o singură zi. Completely erased.

Am primit un sfat și de la mâța mea. Ea e o ființă superioară, un guru adevărat. Natural born Guru. Kiry-Kiry (sau Guru), pisica mea neagră (cu lăbuțele și burtica albă), adoptată din Vama-Zonă de la o terasă și hrănită cu laptele meu de la cafea, nu miaună aproape deloc, zici că-i ”pe silent”. Poate că meditează. I se aude gurița doar în cazuri extreme, mai exact atunci când îi închid ușa în nas, blocând-o cu un scaun și mă duc la culcare. Ea nu stă să râcâie la ușă, ci miaună sfâșietor și, în același timp, își calculează cu precizie mișcările astfel încât să apese pe clanță și să împingă scaunul. Reușește de fiecare dată să deschidă.

Mai mult, câteodată pe Guru o scoate din minți ușa închisă de la intrarea în aparatament. Cheile sunt sus, la aproape doi metri, dar ea sare până acolo și cred că mai are un pic și o să învețe să deschidă singură. Dacă-i scot cheile, nu apasă pe clanță, ci caută cheile. Când le găsește, mă cheamă să mi le arate, își freacă boticul de ele și mă privește cu ochi mari, rugători. Dacă pun cheile înapoi în ușă, ea sare din nou, încercând să deschidă. Iar dacă las cheile pe masă și înțelege că nu vreau să le pun la loc, începe să se izbească de ușă cu furie. Azi noapte mi-a fost așa de milă de ea văzând-o cum se lovea de ușă și cum plângea (am înțeles-o, la fel mă simțeam și eu), că i-am deschis ușa. A ieșit imediat pe hol, iar eu am rămas în ușă. Mi-era teamă că fuge pe scări. Dar nu, a mirosit doar un pic la ușa vecinului și apoi a venit înapoi. Când a intrat în casă, torcea fericită. Nu vroia să fugă. Și nici ușa închisă în sine nu o deranja, ci Zidul.

***

O zi-două, aproape împăcată, chiar dacă mi-e dooor de copii din ce în ce mai mult. Am făcut ce trebuia, nu ce era recomandabil. Și continui. Ce dacă am pierdut tot? Sunt liberă, mi-am recâștigat fața umană. Fie și pentru cinci minute. Mai târziu nu știu ce va fi. ”Forget domani / for tomorrow never comes”. Ascult Frank Sinatra și dansez. Mă rotesc în cei câțiva centimetri pătrați liberi de lângă birou. Chiar dacă mă lovesc, inevitabil, de pat și de scaune, simt că plutesc. Zbor. Efectul Sinatra. Aș putea să evadez printr-un portal, să mă duc în golfulețul meu din Vamă ori pe calea lunii pline, peste mare, într-o altă lume. „Let’s sharethe moonlight”. Să mă cufund în uitare, iar valurile să mă mângâie și să-mi aline rănile. Să fug? Nu, rămân aici. Sunt fericită așa.

După cinci minute de fericire, cinci zile de depresie... Totul s-a sfârșit. ”E doar un job”, așa spunea prietena care m-a recomandat, ”nu pune la suflet”. Doar un job?! Pentru mine e lupta cu Big Brother, cu Zidul, cu sistemul, și nu în ultimul rând cu mine însămi. Mi-am dat demisia cumva din motive personale, e vreo problemă personală? Nu am scris asta nici în demisia oficială, deși domnul decan insista s-o fac. Nu, nu sunt motive personale câtuși de puțin. Și, totuși, mă afectează personal. Zidul mă apasă din ce în ce mai tare. Examenul de lector nu va mai fi reprogramat niciodată, o să-și aducă oamenii lor, într-un mod mai mult sau mai puțin transparent. Mișcarea de rezistență a fost o prostie. Toate planurile mele anulate... Da, îmi făcusem planuri, nu știu de ce, din când în când mi se mai întâmplă și... ”I found out how little I accomplished / All my plans denied”.

Iar cei care spun ”e doar un job, nu-l lua prea în serios”, de ce nu își dau și ei demisia? ”E doar un job”, nimic mai mult.

Totul îmi aduce aminte de job: fluturași de salariu uitați prin portofel, pe care mi-era rușine să-i semnez, așa sume fabuloase primeam (dar nu ziceam eu că-mi place voluntariatul?), pixul care șterge, cărțile de vizită, cărțile pentru școală, lucrările de la examen, fișele de prezență, mailurile, contactele și mesajele din telefonul mobil... Și copiii! Dacă trec cu metroul pe la Grozăvești, tresar, zguduită de spasme, și mă apucă plânsul, cu atât mai tare cu cât sunt mai mulți copii în vagon. Mă uit la ei cum se foiesc, stau pe chat la telefon, ascultă muzică, șușotesc sau fac gălăgie ca la ore, îi privesc mistuită de dor, cu ochii în lacrimi, aș vrea să le vorbesc, să-i întreb măcar a câta stație e ”Izvor”, dar buzele îmi tremură și nu pot articula niciun cuvânt. Acum trebuia să fiu la oră, cu ei. Tocmai puneam stick-ul cu cursul în PowerPoint în laptop, iar ei mă ajutau să conectez videoproiectorul, murdărindu-se de praf împreună cu mine. Continuau să vorbească între ei și să mă zăpăcească, iar când le atrăgeam atenția că ora a început, îmi aruncau privirea lor de cățeluș.

Stau pe jos și plâng ore în șir. La un moment dat, lacrimile îmi seacă. Parcă nici nu mai simt nimic. Nici dacă ascult nocturne de Chopin. De fapt, nu am chef să ascult nimic, nu am chef să cânt, nu am chef să dansez, nu am chef de nimic, nu vreau nimic. Doar să dispar. Complet. Completely erased. Șterge mai bine, ”stăpâno”, vezi că a mai rămas ceva, vrei să te învăț eu cum se șterge? ”Comfortably numb”, pe punctul de a intra în comă pentru o zi, o lună, un an, un deceniu, un secol... Nu, nu vreau să intru în comă. Vreau să simt, fie și numai durerea.

Nopți fierbinți, de zvârcoliri disperate, fără a închide un ochi. Cearceafuri cleioase și fetide ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina intensă, străină, ostilă, de OZN a plafonierei. Pereții devin incandescenți, iar Zidurile de metal lichefiat se prăbușesc peste mine. Clanțele se fac tăioase ca razele laser, îmi perforează pielea și orice ating mă curentează. Ceștile, ibricele și farfuriile se umplu de țepi ca niște arici. De fapt, țepii sunt pixuri care șterg, cu vârfurile ascuțite ca săgețile. Poate săgețile ”Omului-Indicator” din ”Pădurea fără rost” din ”Oblio” – maximum 20 de ”indicații prețioase” cu totul, convenționale și derutante. Asta-i România, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, las-o baltă, Madame Dezastru, o să te obișnuiești... Orice scriu la calculator, se șterge în mod suspect. Mă uit în oglindă și nu-mi mai văd fața.

Adorm, în sfârșit, pentru două ore și, surprinzător, nu am coșmaruri, ci un vis frumos (asta mi se întâmplă o dată la zece ani). A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o profă-sclavă care, fără pistol la tâmplă, a pus niște note false la cererea stăpânilor și apoi le-a șters din proprie inițiativă. A stârnit, astfel,  mânia stăpânilor care au alungat-o din cetate.  La început, au vrut s-o vândă, dar până la urmă și-au dat seama că nu e bună de nimic, așa că, după câteva bice pe spinare, au gonit-o pur și simplu. Cine ar fi vrut să cumpere o catastrofă de sclavă? Natural born disaster. God created disaster (formula ”God created” e din filmul ”Me and Orson” – despre viața lui Orson Welles, pe care profa îl văzuse cu copiii la un seminar: Orson le spunea actorilor săi, pentru a-i încuraja în momentele dificile,”God created actors”).

Lăsată să descurce singură și confuzată de liberul arbitru (pe care nu-l experimentase prea bine înainte), profa s-a gândit să facă petiții și plângeri împotriva stăpânilor. Nimeni nu știa exact cum trebuie procedat și toți anticipau consecințe fatale, așa că i-au spus ”las-o baltă”, o căuta cu lumânarea. Ea s-a dus totuși. Între timp, colegii au aflat ce s-a întâmplat și au organizat un mare protest, reușind să înlăture stăpânii cei răi și să aleagă o stăpână mai bună (în vis devenise decan chiar fosta mea colegă de liceu, avocata). Stăpâna cea nouă a rechemat-o pe profa exilată și i-a înmânat diploma de lector doctor, precum și contractul de muncă pe perioadă nedeterminată: ”A venit clipa schimbării în învățământul românesc. Mulțumim colegei noastre, Ileana, pentru eforturile sale. De-acum, școala românească va fi altfel”. Profa și-a luat diploma și contractul și a îmbrățișat-o pe noua decană, cu lacrimi în ochi și obrajii în flăcări. Nu a putut spune nici ”merci”, era prea emoționată. Apoi, a îmbrățișat copiii care stăteau pe margine, unul câte unul. 

În timp ce strângeam copiii în brațe puternic, cu disperare, de parcă ar fi urmat să se volatilizeze în clipa următoare, aud, deodată, acorduri triumfale. Se sărbătorea întoarcerea mea la școală? Uau, au pus marșul Radetzky. Să ascult mai bine... Cam multe note greșite (vai de mine, era să zic ”note false”, nici nu vreau să mă mai gândesc), ezitări și întreruperi. De unde au adus orchestra asta? În așa hal s-au deprofesionalizat și orchestrele? Atunci realizez că repetă fii-miu la pian (asta i se întâmplă doar cu jumătate de oră înainte de lecția de pian). Continui să strâng în brațe copiii, aproape să le zdrobesc oasele... Nu le dau drumul, mi-era dor de ei. Și nu știu cât o să-i mai țin în brațe. Strâng cearceaful năclăit, cu ultimele puteri... Nu, nu se poate. Nu e corect. Ce e corect? De ce m-ai trezit? Acum te-ai apucat să repeți, o săptămână n-ai deschis pianul. Vino la masă imediat! Iau castroanul de cereale cu lapte și mă îndrept către sufragerie. Îmi vine să i-l arunc în cap. Și chiar azvârl lingura. Aș arunca cu tot ce am la îndemână. Îl pocnesc pe fii-miu, urlu la el. Nu înțelegi nimic, faci doar mizerie și balamuc.

Nu mai suport. Îmi vine să-mi tai venele. Să încerc cu cuțitul cel mare de la bucătărie. Ăla nu prea taie, dar să-i fac o probă, poate totuși... Aș putea să-i tai gâtul și plodului ăsta nesuferit și apoi să mă sinucid. M-a deranjat, face mizerie, nu sunt femeia lui de serviciu sau sclava lui. Dacă n-am un pistol să-i pun la tâmplă, merge și cuțitul. M-am săturat de tot. Dar mai întâi să încerc să văd dacă taie. Trag trei dâre de probă pe mâna dreaptă (nu chiar lângă vene). Nu simt nimic. Și nici nu se vede sânge. Vreau să văd sânge! Cuțitul ăsta nu e bun de nimic, îl arunc. Iar eu nu sunt în stare nici să-mi tai venele.  Loser. Un dezastru. O mizerie. O catastrofă. Până la urmă, din a treia crestătură sângele începe să picure și se scurge pe jos. La baie, prin sufragerie, prin holocătărie... Stropi mărunți. Mă uit pe jos fascinată. Sunt perfect rotunzi. O formă perfectă. Rubinii. O culoare perfectă.

”Roșu aprins – colorează-mi tăcerea”. Nu șterg nimic pe jos, nici pe mână. Vreau să vadă toată lumea, să știe că sufăr. Tăietura nu mă doare deloc, nu e nici periculoasă, dar e cât de cât de efect. Un semn exterior pentru o durere interioară. Încerc să convertesc suferința psihică într-una fizică. Ar fi mult mai ușor așa, dar nu, nu se poate. Nici măcar să îmblânzesc puțin durerea interioară. Ce ridicol, cerșesc atenție, mă victimizez și proiectez frustrarea asupra celor din jur. Un joc primejdios. Poate că trebuie să accept durerea interioară, fără rezerve și artificii. Mă uit la semne și la sângele închegat de pe mână (pe care nu l-am spălat): seamănă cu niște litere chinezești mari, stacojii. Parcă ar conține un mesaj secret. Aș putea să-mi citesc în ele viitorul. Care viitor? Sângele închegat s-a crăpat și se scutură acum. Litere în curs de descompunere, mesajul se șterge singur. Panta rhei (totul curge). Mai exact, cel puțin pentru mine, totul se șterge. 

Chiar și răul pe care l-am provocat celor din jur din frustrare? Ei nu mi-au greșit cu nimic. Poate că Dumnezeu mă înțelege și mă iartă, dar oare îi place ce fac? E un exemplu bun? Cui protest? Și sunt atâtea probleme mai importante, mai serioase pe planeta asta, iar eu, egocentrică și masochistă, am rămas captivă în durerea mea, doar parțial comunicabilă. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Îmi voi cere iertare. Chiar acum. Trebuie să învăț să exorcizez demonii frustrării.

***

Orbită de praful deșertului sau de cel de pe videoproiector, prinsă într-un vârtej amețitor de revolte, doruri, frustrări și rătăciri... Unde e Mecca? Las-o baltă, Madame Dezastru! Și totuși, încă ard de dor. Nu vreau să accept sfârșitul. Winston (din romanul ”1984” al lui Orwell) cumpărase de la un bătrân anticar un presse-papier vechi de cristal cu coral. Pe ascuns (dar ce poate fi ascuns lui Big Brother?), îl privea vrăjit: putea să zărească acolo, prin el o altă lume, diferită de cea a lui Big Brother, una mai umană, mai liberă, mai ludică, mai inocentă, mai fericită, o lume plină de dragoste, lumea răvășitor de tandră a trecutului (fie el și idealizat), în care clopotele de la St. Clement’s cântă ”Portocale și lămâi”. Când Winston și Julia au fost arestați, agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral. O lume întreagă a fost sfărâmată: trecutul, nostalgia, memoria, dragostea, visele... Sufletul zdrobit în mii de cioburi. Pentru mine a fost cel mai trist moment al poveștii. Și cel mai frustrant. Aș da orice să găsesc măcar un ciob din presse-papier prin care să putem întrezări, măcar pentru o clipă, o reflexie a acelei lumi interzise, pierdute pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Nu știu sigur. Poate că mai există un ciob din el sau poate că noi, nebunii, o să-l reinventăm împreună.