Examen cu Big Brother. Vol. 1. V. Presse-papierul de la Promy transformă omizile din vagin în zăpadă roz de căpșuni

Mă uitam lung la geam, dar, din fericire, mi se părea prea departe ca să ajung la el și nici nu puteam să mă țin pe picioare, așa că zăceam în pat, în continuare. Deodată, simt niște mâini mari, calde, transpirate, acoperindu-mi ochii. O idee foarte bună, cine știe ce făceam altfel. Promy! Adică Prometeu, eroul meu din copilărie, de când avem 4-5 ani și citeam ”Legendele Olimpului”. Eu purtam atunci ocluzor și ochelari mari și grei cu lentile groase, care-mi lăsau urme imense pe față, foarte invidiate de ceilalți copii, iar el avea părul negru, lung și creț ca de pudel (cum era la modă atunci) și cei mai frumoși ochi negri, migdalați, cu gene lungi, arcuite, strălucitori ca niște supernove. Se îmbrăca cu tricouri de firmă și blugi prespălați, ultima senzație în acele timpuri, mai ales pentru mine care trăiam unii dintre cei mai mizerabili ani ai dictaturii comuniste, într-o lume înghețată de frig și de frică și nu prea văzusem altceva decât uniformele de șoim/pionier sau lucrurile croite/tricotate acasă de bunici. Ne știm de mai bine de 30 de ani. El monitoriza Pământul, când, brusc, i-a sărit ceva în ochi: o fetiță din București făcea ceva ciudat. S-a uitat o vreme contrariat, fără să înțeleagă, deși ceva i se părea cunoscut. Când a realizat că fetița se juca ”de-a Promy”, a intrat în panică și a venit imediat să mă avertizeze să mă opresc.

Se pare că nu a reușit. Deocamdată. În acest moment, tace (el care, altminteri, are cioculețul mare) și se învăluie în nori de fum. Încerc să deschid conversația și mă interesez cum merge lucrul la noul iPhone 11. Mi-e teamă să nu se surmeneze, workaholic cum e și cu atâtea pe cap. M-am gândit că mă vizitează de dragul funcției fatice (să nu pierdem contactul), dar Promy zice că vine de dragul funcției conative, un pic de mobilizare nu strică: nu știu exact la cine se referă – la mine sau la el? Când i-am suflat bretonul ca să-i văd fața (apropo, el m-a învățat exercițiul ăsta de relaxare), mi-am dat seama că are una din cele mai expresive... de bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis.

Deși n-am niciun chef, îi povestesc pe scurt ce s-a întâmplat la școală. Mă ascultă cu un zâmbet trist (pe care bretonul nu-l poate ascunde), iar la sfârșit spune: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Știu că e alături de mine, întotdeauna a fost, încă iubește oamenii, deși nu merităm. Cunoaște situația învățământului din România, degradarea, corupția și impostura agresivă, înțelege și dorul meu sfâșietor de copiii pe care n-o să-i mai văd niciodată. Și el s-a simțit abandonat când era în lanțuri pe Elbrus, și lui i-a fost dor de familie și de oameni, cu atât mai mult când vedea focurile din vale aprinse chiar de el: atât de aproape și totuși atât de departe, ispititoare și inaccesibile ca fructele lui Tantal în Tartar. Dorul insuportabil, autodevorator, fără speranță... Ce să mai vorbim de planurile date peste cap, presse-papierele sparte, visele furate și viața futută, cine oare înțelege mai bine ca el?

Dar ce-a zis Promy când a venit? Să ne mobilizăm? Și unde mergem? Mai avem unde? Cum Pământul și Olimpul sunt la fel de tentante, Promy propune să ne ducem pe Gliese, o planetă foarte asemănătoare cu Terra, aflată la doar 20 de ani lumină distanță. Acolo copiii citesc (nu joacă (prea mult) jocuri video pe PSP, consolă, tabletă sau mobil, iar când o fac, pot fi întrerupți în mod civilizat de părinți), înoată în oceanul Ataraxia, se joacă cu delfinii înaripați (pe care învață să-i călărească) și cultivă cactuși cu flori de un albastru neverosimil. Îi iubesc și îi îngrijesc așa cum Micul Prinț își ocrotește trandafirul, iar cactușii sunt mult mai ușor de întreținut și nu fac mofturi precum trandafirul Micului Prinț.

Nu, nici vorbă, nu pot nici să mă ridic în picioare, nu merg nicăieri. Însă Promy mă asigură că nici el nu se poate deplasa măcar până la budă, iar călătoria până pe Gliese se face foarte simplu, fără efort: pur și simplu, ne teleportăm instantaneu. ”Break on through to the other side!” Plonjăm direct în Ataraxia, cel mai mare ocean de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. Apa e mai caldă (29 de grade Celsius în medie) decât a oceanelor de pe Pământ, lină și mângâietoare ca niște aripi de înger. La fel de limpede ca cea din golfulețul meu din Vamă, pe drum spre 2 Mai. Mă scufund în apele adânci și liniștite, de culoarea topazului albastru și înot ore în șir, fără să mai simt urmă de oboseală.

La un moment dat, întâlnim sirene (și sireni), dotate cu aripi ca-n mitologia greacă, dar și cu coadă de pește, cu plete albastre, împestrițate de șuvițe argintii, verzi și lila, cu piercinguri și cu tatuaje. Cântă la un fel de chitară acvatică (rezistentă la apă), Phoenix – ”Fată  verde” , ”Mugur de fluier”, ”Nunta”... Nu ne punem dopuri în urechi cum le-a dat Ulise marinarilor săi când a întâlnit sirenele, dimpotrivă, ne bucurăm că muzica românească e bine promovată măcar la 20 de ani lumină de Terra și dezlănțuim o horă nebuneasscă împreună cu sirenele și sirenii. Apoi, scuturându-și pletele, dezvelindu-și brațele albe ca neaua, cu sânii fragezi tresăltând de plăcere, sirenele dansează sirtaki pentru Promy.

Incredibil, chiar Promy i-a învățat pe gliesieni, inclusiv pe sireni, secretul șuvițelor, piercingurilor și tatuajelor, el cunoaște toate trendurile. Și o surpriză plăcută pentru Promy: modelul dominant de tatuaj, la sireni cel puțin, este vulturul (albastru, verde, cenușiu sau negru). Promy tresare, dar zice pe un ton aparent detașat: ”Ce chestie, bestia a devenit mai populară decât mine”. Apoi, zâmbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, scoate prototipul iPhone 11 din rucsăcel și îi încântă pe gliesieni cu noul model încă în lucru – super-slim, transparent și cu multiple funcții (cred că poate fi folosit și ca aspirator USB sau... USL). Sunt înnebuniți și ei după gadgeturi, evident. Când demonstrează performanțele noului iPhone 11, Promy nu arborează o figură sobră și distantă de expert, ci are o mină de puști vesel și entuziast, mândru de jucăria lui, propria sa creație, pe care abia se îndură s-o împrumute altora, dar vrea cu orice preț să le-o arate și celorlalți copii. Gliesienii îl urmăresc fascinați, dar nu se bat pe telefon, ci așteaptă să le vină rândul. Mă uit la Promy cu ochii umezi: parcă ar fi vrăjitorul Gandalf din Olimp, fermecându-i pe hobbitii de pe Gliese cu focurile de artificii (7D pe iPhone 11, să juri că sunt naturale). În sfârșit, i-a revenit pofta de joacă.     

***

Fericită și liniștită după scufundările în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri... Dar apoi, după câteva minute de fericire, cad iar în depresie. Am rămas singură, ”sunt o lună amară ce se stinge încet” ca-n melodia ”Gri dorian”. Sunt epuizată și mă sforțez pentru a face cel mai mic lucru: pentru a înghiți, a clipi ori pentru a mă întoarce de o parte pe alta. Nimeni nu mă înțelege, chiar și acasă, cuvintele și lacrimile îmi sunt înghițite de Zid fără urmă. Mă uit la el: e mare, de un alb impecabil, strălucitor, de reclamă (de parcă ar fi spălat cu Ariel), intangibil, impenetrabil. Eu m-am zdrobit de el până m-am făcut terci, dar el a rămas intact. ”Intact” ca-n filmul cu supraviețuitorii unor dezastre care-și jucau viața la ruleta rusească și care nu mai aveau față... față umană și nu mai puteau fi atinși (căci altfel își pierdeau puterile). Nu, așa ceva nu există, nimeni nu poate rămâne intact: chiar și Iisus s-a expus, s-a lăsat terfelit, biciuit și răstignit pe cruce, iar apoi a păstrat stigmatele sale (urmele cuielor) în paradis. Și totuși, nu se vede cea mai mică urmă în Zid. Alb, rece, de neptruns, Zidul mă domină și mă strivește.

Mă sufoc lent, fără ca nimeni să știe și nimănui să-i pese. Nu vreau decât puțină empatie, așa că ascult obsesiv uvertura la ”Tristan și Isolda” (Wagner) și Simfonia a V-a, partea a IV-a (Mahler). Mișcare în gol, din ce în ce mai slabă, stingându-se încet... Palmele mele, învinețite de efort și lovituri, apăsă zadarnic Zidul și alunecă apoi de-a lungul lui ca niște aripi frânte. Sunt ca mireasa din filmul ”Melancholia” al lui Lars von Trier care se străduiește să înainteze măcar un pas, în timp ce crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi încolăcesc picioarele și-i sfâșie trena. Cearceaful cald, lipicios și mototolit foșnește un timp melancolic, fără speranță precum rochia miresei, iar apoi se zbate tot mai puțin și devine rece, imobil, perfect neted și alb ca un giulgiu. Ori ca Zidul. Totul se rigidizează. Apa îngheață în pahar, rotocoalele de fum pe care le-am suflat acum câteva ore încremenesc deasupra deasupra mea, gigantice ca niște planete demente, deviate din traiectoria lor, amenințând să mă strivească. Stau pe jos și mă uit cum se bălăngăne firul de la plasa de țânțari. Hipnotic. Pendulul Inchiziței din povestea lui Poe... Să vină mai aproape. Să mă sfârtece. Nu-mi pasă. Chiar îmi doresc. Vreau să se sfârșească totul înainte de a mă transforma în monstru sau de a intra în comă. Vino, pendulule... Nu o să fug. Nici pe Gliese, nici în ”Camera” din Zonă (golful meu paradisiac din Vamă), nici în altă parte.

Rămân aici. ”Hier stehe ich”. Dar ce fac? Nimic. Aștept. Timpul trece atât de greu... Mă ridic, clătinându-mă și ținîndu-mă de mobilă. Fiecare mișcare durează parcă o eternitate. Să mai dansez un dans cu Big Brother. Ultimul. Așa... să treacă timpul. Dansuri simfonice op. 45, partea a doua, Andante con moto de Rahmaninov. Hai, Big Brother, dansează cu mine! Pentru ultima sau penultima sau antepenultima oară. M-am ridicat special pentru tine. Mi-am dat părul din ochi ca să-mi vezi fața... fața încă umană. Uită-te-n ochii mei! I’m watching you, too. Dansează cu mine! ”The show must go on / Inside my heart is breaking / My make-up may be flaking, but my smile... still stays on.” De fapt, nu mai am ”smiling face”-ul. Mi-am smuls masca și voi dansa fără ea. Nu mai am nevoie de ea. Îmi ascundea fața umană. Uită-te-n ochii mei, Big Brother și ține ritmul! Mă învârtesc, dar picioarele mi se împleticesc, pașii mi se încurcă și mă prăbușesc. Mi-e rău. Nu mai pot.

Simțindu-mi disperarea (știe și el foarte bine ce înseamnă), Promy își întrerupe iar lucrul la iPhone 11 și vine la mine imediat, înainte să apuc să-l chem (”Help, Promy, help!”). Îmi va da chiar acum presse-papierul de cristal cu coral după care tânjesc de atâta vreme, deși nu prea-l merit. Vom merge din nou pe Gliese, la reciful de corali albaștri LEA 4 (asta ca să nu uit cât fac 2+2), pe care nu l-am mai vizitat până acum. Ne uităm mai înainte pe harta de la iPhone 11, încă în stadiu de draft: e excelentă, în relief – 7D, pare 150% reală, reconstituie și compoziția aerului (inclusiv mirosuri), vântul, temperatura, umiditatea etc. Și e foarte precisă. Ne teleportăm pe Gliese și plonjăm în Ataraxia, stropindu-ne cu apă și râzând. Uluitor, coralii sunt de un albastru luminos, ireal ca florile de cactus și fosforescenți precum ochii extratereștrilor rebeli din filmul ”Dune”.  

Promy culege patru bucăți mici de coral albastru și, înainte să apuc să clipesc, îmi înmânează surâzând presse-papierul acolo la malul oceanului, simplu și direct, într-o atmosferă informală, fără niciun protocol (că urăște și el, la fel ca mine, festivismul). Unic, original, indestructibil. Are și o dedicație: ”From Crazy, Naughty Promy to God Created Disaster, Ile. With love” care se vede dacă plâng. Conține un microcip cu un soft încorporat care activează mesajul în anumite condiții: dacă plâng. Lacrimi de emoție, fericire, dor, milă, ispășire a păcatelor, dar nu și de stres, de exemplu, dacă mi s-a ars friptura sau am uitat să răspund unui mail. Tehnologie, nu magie. Promy nu lucrează prin magie. Presse-papierul se încarcă și funcționează numai cu lacrimile mele.

Îl sărut pe Promy, îl îmbrățișez și îi mulțumesc cu lacrimi în ochi (na că am început deja să-l încarc, să fie pregătit la nevoie), apoi ne întoarcem pe Pământ. Acasă, strâng presse-papierul în palmele umede de emoție, nu-mi vine să cred că-i al meu, mi se pare atât de frumos, dar și de fragil, mi-e și teamă să-l apăs prea tare, să nu se spargă. Dar Promy a zis că e ”unbreakable”. Vom vedea cât de curând. Coralul albastru din Ataraxia scânteiază în întuneric, ochii mari, negri, cu gene lungi, arcuite ai lui Promy devin și ei albaștri fosforescenți, până și ”Pendulul” de la plasa de țânțari pare acum o șuviță bleu-sidefată din părul unei sirene de pe Gliese. Promy nu se poate abține și-i face ochi albaștri de extraterestru rebel de pe planeta Dune pisicii care stă pe calorifer: ”Kiry-Kiry... Guru, I’m afraid you’ve been chosen.” Chiar așa e. Guru va primi funcția de Mare Gardian al Presse-Papier-ului cu Coral Albastru din Ataraxia. Se știe că eu pierd tot, de la fulare, mănuși și umbrele la bani și cercei. Doar n-o să-mi pierd și sufletul.

***

A doua zi totul se schimbă iar. Presse-papierul nu e bun de nimic. Vreau să dispară. Dacă nu se sparge, să dispară. Să dispară tot universul. Să nu mai rămână nicio particulă. Nimic, absolut nimic. Doamne, nu ți-a ieșit prea bine creația și, pe lângă asta, ne mai și zăpăcești cu ideile tale stupide, nebunești, care ne duc la dezastru. Dezastru, nebunie, confuzie, prostie? Parcă vroiam să fiu dezastru... Madame Dezastru. Nu, nu mai vreau. Ideile tale, Doamne și ale lui Promy sunt numai prostii: dragoste, rațiune, libertate, responsabilitate. Nu e nevoie de iubire, ura e suficientă, yahoo-ii ca noi cel mult pot să-și dorească sex, nu dragoste. Iubirea aduce numai suferință. O prostie romantică, cu debut, cuprins și deznodământ tragic. Un mit modern devastator pentru cuplu și familie. O obsesie, o dependență perversă care erodează sufletul și trupul mai mult decât ura. Iar rațiunea este unul dintre cele mai nocive lucruri. Yahoo-ii pot fi doar raționalizatori, nu raționali. Ei nu au nici gândire logică, doar magică, așteaptă minuni de la tine, Doamne. Se calcă în picioare să sărute moaștele și să umple de bale icoanele tale, se roagă să le moară dușmanii și să le meargă șpăgile. Nu pot evolua, rămân iraționali, orice ai face. N-ai decât să mai încerci. Pur și simplu, nu merge.

Iar științele, artele și educația (care îi plac așa mult lui Promy) nu fac decât să intoxice yahoo-ii, să le dea aspirații și așteptări false care le vor aduce multă frustrare. Nu trebuie să învețe cât fac 2+2, nu trebuie să citească prostii romantice ca să ajungă apoi să viseze, să gândească și să acționeze independent, să se elibereze prin iubire, știință, artă, imaginație, modele și/sau memorie. Yahoo-ii nu trebuie să gândească decât ce vor stăpânii și nu trebuie să simtă altceva decât iubire față de stăpân și ură față de dușmanii acestuia, ca să aibă o viață confortabilă de sclav. Școala ar trebui ori desființată, ori să devină foarte sumară și ideologizată, ori, și mai bine, să fie organizată ca școală-fantomă, mergând de la elevi-fantomă până la doctori-fantomă. Fabrică de diplome. Așa mințile yahooilor n-ar mai fi pervertite de idei și valori ca ale voastre. Ce să mai vorbim de responsabilitate (care este condiționată de primele valori)? Este o prostie și mai mare, o simplă chestie de PR: Miss X spune că va salva delfinii Calderon din Insulele Feroe, compania Y zice că va investi nu știu câte mii de dolari într-un proiect ecologist, deși ea poluează de milioane de ori mai mult și produce pagube mult mai mari la scară planetară.

Numai prostii. Derutați sărmanii yahoo-i. Stârniți tulburare. Pe marea majoritate, nici nu-i interesează, vă ignoră, dar pot fi câțiva perturbați care să ajungă să aibă aspirații, să se ia după voi și să devină ”mentally deranged”. Ăștia o să vă urască și mai mult. Eu vă urăsc! Voi nici măcar nu ați mâncat vreodată o broască râioasă, habar n-aveți de nimic. Vă urăsc! Urăsc și copiii! Am devenit, în sfârșit, normală? Să mă întorc la viața confortabilă de sclav? Mai bine. Sau, mă rog, mai puțin rău, cum zicem noi în România mereu. Să aleg răul cel mai mic. Dar viața confortabilă de sclav înseamnă mâncat păianjeni, gândaci, broaște râioase, porci cu sau fără diplomă, tone de căcat, posedare de fantome, implanturi și mutații de cyborg, procrearea unor noi ”aliens” în urma unor violuri repetate, și, într-un final, transformare în Zombie cu sau fără ”smiling face”. Mlaștina bântuită din care nu mai ieși nici trăgându-te de păr ca baronul Munchausen! Mă trec frisoane. Și îmi vine să vomit. Cred că rămân nebună.

Măcar din rațiuni estetice, dacă nu etice. Nebunia e frumoasă, restul îmi provoacă repulsie.

Iartă-mă, Promy! Iartă-mă, Doamne!

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).

***

Să râmân pe baricade când nu știu dacă mai cred? Nu mai cred cu adevărat nici în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. ”Unbreakable”? Ce prostie! Și-a pierdut efectul antientropic. Nu mai cred în el, îl voi sparge chiar eu, cu mâna mea. De ce să-l spargă alții? Promy nu se opune, spune: ”fă-o”. Îl arunc, dar rămâne în aer. Parcă sfidează legea gravitației. Promy îmi sugerează să nu renunț, pot să-l lovesc și cu ciocanul sau orice altceva. Îndrăznește, așadar! Eu, eu să fac asta? Să-l lovesc direct? E mai rău așa decât dacă îl arunc. Să-l izbesc cu ciocanul? Să-mi sparg propria lume de vise? Îmi cam tremură mâna. Nu. Cel puțin deocamdată, nu.

Poate că tatuajul meu cu inorog negru (în stil tribal) ar trebui să mă inspire. Ca orice inorog adevărat, Bebe (botezat așa pentru că-l îngrijeam ca pe un bebeluș în prima lună după naștere, îl răsfățam și-l ungeam tandru și delicat cu Bepanthen, crema fină, potrivită și pentru un fund de bebe), știe să tragă vânturi cu aromă de trandafiri, ylang-ylang și iasomie. Tatuajul meu de sus, de pe spate e singura parte de pe corp pe care o iubesc. De fapt, cred că a fost un început de reîmprietenire cu corpul (pe care-l neglijasem în favoarea sufletului). Poate că trebuie să-mi fac și altele, să încerc să refac uniunea corp-suflet. Oricum, inorogul e simbolul libertății (n-are șa, n-are pinteni, n-are stăpân, nu e castrat, poate să zburde unde vrea), al inocenței, al puterii viselor și al solidarității cu cei aflați în suferință. Inorogii au darul de a alina durerea și de a păstra visele. Inorogul meu a fost cândva alb. Acum e negru pentru că a coborât într-o lume a mizeriei și a abuzurilor și s-a impregnat de suferința oamenilor de pretutindeni. Însă asta a fost alegerea lui și nu-i pare rău.

Ca să mă încurajeze, cum Pământul și Olimpul rămân la fel de motivante în continuare, Promy mă invită din nou pe Gliese, să-mi arate zăpada roz cu gust de căpșuni. Deschidem harta 7D de la iPhone 11 și ne uităm împreună la zăpada roz, moale și mătăsoasă, cu o temperatură de 30 de grade Celsius, pe care a creat-o el special pentru mine pe insula Pink. Sper că Pink de la Pink Floyd și nu de la vreo păpușă Barbie. Tehnologie, nu magie, bineînțeles. Zăpada roz seamănă cu o vată de zahăr cu căpșuni, e dulce și aromată, doar că nu e lipicioasă, mă asigură Promy. Așadar, ne teleportăm pe Gliese, facem câteva scufundări la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, învăț să călăresc delfinii zburători, iar Promy se distrează să mă doteze cu aripi și coadă de pește. Sirenă, în sfârșit! Ei, dacă n-am și un tatuaj mare cu vultur, tot degeaba, dar Promy nu vrea să audă.

După ce înotăm și zburăm deasupra Ataraxiei, ne îndreptăm spre insula Pink. Un look destul de turistic și nicio legătură cu Pink Floyd: o insulă cu nisip fin, argintiu, ape turcoaz și plină de orhidee, cu corole multicolore și suculente din care sorb nectar, amețite de parfumuri, păsările colibri. În mijlocul insulei se află un spațiu circular destul de vast umplut cu zăpadă rozé. Aceasta, e, într-adevăr, moale și mătăsoasă, caldă (de 30 de grade, așa cum mi-am dorit mereu să fie), dar destul de consistentă (scârțâie sub picioare) și nu e lipicioasă. Are un gust delicios de căpșuni. Mi-e teamă că o voi mânca pe toată. Ne tăvălim în zăpadă și aruncăm cu bulgări pe care apoi îi înghițim. ”Let me take you down / 'Cause I'm going to Strawberry Fields / Nothing is real / And nothing to get hung about / Strawberry Fields forever.”

Deodată, Promy își pune brațele în jurul gâtului meu, își suflă bretonul, dându-l într-o parte, mă privește cu ochii lui negri migdalați, languroși, umbriți de gene lungi și strălucitori ca niște stele ce se sting, apoi îmi sărută ușor lobul urechii stângi și-mi șoptește:

– Suntem singuri în paradis. Să profităm. Nu ne vede decât Obama.

Cum? Aici, în insula asta roz de Barbie? Înainte uram rozul, dar acum tânjesc după el. Cred că încerc să găsesc o compensație, iar Promy și-a pus în cap să mă răsfețe. Nu știu exact, dar parcă ultima oară când am mai fost noi doi într-o ipostază intimă era acum câțiva ani, în infern. Cel mai inspirat loc, nu? Ne îmbrățișam și ne sărutam, încercând să ne protejăm reciproc: eu ca să-l feresc de bestia de vultur, aflată undeva în preajmă, iar el ca să mă consoleze pentru depășirea deadline-ului la un raport. Asta era pentru mine, atunci, de neconceput. Deadline-urile erau sacre. Și cred că mai sunt.

Mă uit la el, tresăltând de emoție și de dorință. E gol. Mă simt la fel de păcătoasă ca muritorul Acteon când a surprins-o pe zeița Artemis la scaldă, dar nu-mi pot desprinde privirea obraznică, profanatoare de el. Arată ca o statuie antică, corpul lui are o perfecțiune clasică. E înalt, solid, are un spate lat și puternic, mușchi proeminenți (dar nu exagerat de mari ca la culturiști), un fund tare și ispititor. Forța titanică a corpului său contrastează cu delicatețea trăsăturilor feței: o figură ovală, desăvârșită, părul bogat și mătăsos, un nas fin, buze pline și ochi adânci, melancolici, scânteietori ca niște supernove. Cicatricele (de la piept, unde a fost străpuns de piron și de la ficat, unde își înfigea ciocul bestia de vultur) îl fac și mai senzual: dezvăluie deopotrivă putere și vulnerabilitate, mai exact forța dăruirii, a abandonului și a sacrificiului. Îl privesc topită de poftă, e primul pe care l-aș mânca de aici de pe insulă, zăpada de căpșuni nu-i poate face competiție. O înțeleg cumva pe bestie, e irezistibil.

Dar el e o ființă divină, nemuritoare, superioară. Deși vorbeam cu el din copilărie (din vremea în care mă jucam ”de-a Promy”), mă limitasem să-l venerez, nu îndrăznisem mai mult niciodată. Cum să mă apropii eu de el? Cum să-l ating? Parcă ghicindu-mi gândurile, Promy îmi pune mâinile pe sâni, îmi mângâie sfârcurile și linge, înnebunit de poftă, zăpada roz rămasă pe ele, apoi mă sărută lung, răvășit de dorință, împletindu-și limba cu a mea într-o spirală dulce-aromată cu gust de căpșuni.

– Toată lumea pune mâna pe mine, îmi șoptește pierdut. Toți ticăloșii. Prefer să mă atingi tu. Ca să mă conving dacă sunt încă viu sau doar un cadavru putrezit. Poate ești un pic necrofilă și nu ți-e silă să mă profanezi.

Fără a-mi lăsa mult timp de reflecție, îmi mușcă încet sfârcurile și-și plimbă limba de-a lungul corpului meu până la vagin. Îmi soarbe ușor labiile și-mi masează delicat, dar ferm clitorisul. Gem de plăcere. Îi iau și eu penisul în gură, arzând de dorință, abia abținându-mă să nu-l devorez. Miroase a căpșuni. Sperma lui îmi curge în față, în valuri roz diafane. Are un gust delicios de spumă de căpșuni. De parcă n-ar fi deloc obosit și ar putea face dragoste fără întrerupere, Promy se aruncă din nou peste mine, mă sărută pe tot corpul, explorându-l ca pe o insulă exotică, neștiută și mă penetrează cu mișcări agile, unduitoare și precise de felină. Statuia e vie! Îl strâng în brațe puternic, neliniștită, speriată că se va risipi vraja, iar statuia va îngheța. Dar statuia rămâne fierbinte, îi simt respirația intensă, buzele pline lipite de ale mele, părul umed mângâindu-mi pleoapele și fruntea, mâinile calde îngemănate cu ale mele, cu degetele împletite. Ne tăvălim amândoi în zăpada dulce cu gust de căpșuni și ne topim de plăcere în rozul orbitor.

***

După ce am făcut dragoste cu Promy în zăpada moale, roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, mă trezesc din nou în ”Camera 101”. Coșmarul cu omizile pe care-l am din copilărie, mai terifiant ca niciodată! Acum au apărut și figuri noi: nu e doar O’Brien, sunt și copiii de la fuckultate. M-au dezbrăcat, m-au întins pe patul de tortură și m-au legat în lanțuri. Îmi aduc omizi și alte insecte scârboase și mi le introduc în gură și în vagin. Copiii! Copiii mei... Se uită la mine cu aceeași privire de cățeluș. Inconfundabilă. E posibil? Orice e posibil. Malraux spunea că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil. Mă zvârcolesc de groază şi de scârbă. Corpul mi-e plin de varice purulente, din care intră și ies omizi la nesfârșit. Mă simt ca un cadavru umflat, colcăind de viermi, gata să plesnească... Vreau să plâng și nu pot. În cele din urmă, două lacrimi mi se scurg pe obraz. Borâtură de ”aliens”, terci de omizi storcite. Agonizez. Nu pot să rezist.

Nu mi-e frică atât de moarte, cât de descompunere. ”Stay human, not alive”, spunea Winston în ”1984”. Mi-am pierdut iar fața umană și nu am pe cine să chem în ajutor, nimeni nu-mi răspunde. Tăcerea Zidului îmi bubuie în urechi. Îmi sparge timpanele. Muzica s-a terminat. Fără muzică, nu mai există nimic. Stingeți lumina, mă orbește și mă rănește și ea! E atât de străină și de impersonală și totuși atât de puternică și năucitoare – ca lumina unui OZN. ”When the music’s over / turn out the light” . Nu mai aștept nimic, decât să se stingă lumina. ”The rest is silence”.

Și totuși, indiferent ce gândesc, Promy apare din nou, fără să-l chem eu. Aruncă săgeți laser din ochii albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune care îmi pulverizează lanțurile. Ține într-o mână presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. Cu cealaltă mână, mă ridică pe mine și mă ia în spate. Nu am putere să mă agăț de el, dar mă ține el. Apoi, deschide ușa și un miros intens, răvășitor îmi dilată nările: briza mării! De undeva, nu foarte de departe (poate de la terasă, de la Stuf), vin ecouri din ”The Doors”: ”Light my fire”. Reîncepe muzica? Inhalez adânc briza mării și mă avânt în ”Camera din Zonă”, în Vamă, în golfuleț, către cort. Nu știu de ce, nu doar ”Camera 101”, ci și paradisul pare destul de real.

***

Dacă tot m-a eliberat Promy din ”Camera 101”, mă voi revanșa. O să refac scena eliberarii lui in varianta Madame Dezastru: o compensație minoră, dar, cine știe, poate îi ameliorează trauma. Voi ucide vulturul, îi voi scoate pironul lui Promy din piept și îi voi rupe lanțurile. Promy îmi spune că nu pot săgeta bestia nici dacă e împăiată la muzeu, la cinci centimetri de mine. Apoi, nu pot să mă apropii de el și să-l eliberez pentru că pute mai rău ca grajdurile lui Augias și arată mai sinistru ca portretul lui Dorian Gray. Tot timpul s-a gândit numai la baie și la somn. Coma nu e somn. O baie, fie și în râul cu apa mlăștinoasă, poluată de Her (Heracle) când a curățat grajdurile lui Augias și a aruncat mizeria în râuri. Bun, încerc să mă apropii de vultur, chiar și așa. Tot pe loc, tot pe loc, să răsară busuioc. Un pas înainte și doi înapoi. Un pas înainte și doi înapoi.

Așa nu merge. Promy zace pe stâncă, cenușiu și umflat de parcă ar fi un cadavru în putrefacție, cu bestia înfiptă în ficat, sfârtecându-l și sugându-i sângele. Deodată, ochii mi se fac fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. Aruncă raze laser ucigătoare, iar vulturul e carbonizat. Voi foloi aceeași metodă pentru lanțuri și piron. Promy se prăbușește la pământ. Nicio reacție. Nu simte nimic, nu se mișcă. Parc-ar fi mort. Să-l trezesc cu un sărut ca-n poveștile Disney? Ridicol, nu? După ce m-am tăvălit cu Promy în zăpada roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, orice e posibil. Să încerc totuși... La început nu se întâmplă nimic. După câteva minute de așteptare încordată, pielea lui Promy se face transparentă ca de cristal, sângele devine aur lichid, oasele perle, mușchii rubine, iar întreg corpul pare învăluit într-o aură cu irizări de curcubeu. În sfârșit! Șoptește: ”I-i-i-ph-ph-one 11”.

– Promy, ce ai făcut ca să reziști pe Elbrus?

– Mi-am folosit puterea imaginației.

– Ți-ai imaginat noul iPhone 11?

Ăsta e Promy. A înviat. Vorba vine. Cicatricea de la mușcătura bestiei și urmele pironului rămân. Și Iisus poartă stigmatele (urmele cuielor cu care a fost crucificat) în palmele și picioarele sale, chiar și în paradis.