Examen cu Big Brother. Vol. 1. III. Un spirit liber în comă

Acum 7000 ani

Nu am simțit nimic când mi s-au scos lanțurile și când mi-a fost smuls pironul din piept. Vulturul străpuns de o săgeată zăcea la picioarele mele. Aveam halucinații? M-am văzut ca prin vis ridicat de pe stâncă și dus pe brațe până jos, într-o poieniță. Mâinile vineți, înțepenite, picioarele deformate, cu unghiile crescute haotic ca niște rădăcini gigantice, ochii goi, înfundați în orbite, fața pământie, cu puf alb în obraji și oasele ieșindu-mi prin pomeți, corpul plin de plăgi cangrenate, contorsionat sălbatic. Complet pietrificat. Parcă aș fi o bucată din stânca asta sau stânca asta e o bucată din mine. Nu pot îndoi măcar un deget. Murdar. Ce murdar? Împuțit. Cruste de jeg solzoase ca de balaur, pe care nu le mai curăță nici potopul. Cred că mai mult cântărește jegul decât mine. Sunt o legumă mutantă de patruzeci de kile, din care cincizeci înseamnă doar jegul. Mă pricep la calcule, eu am inventat matematica. Dar cine dracu’ mai e și ăsta cu blana aia de leu și casca aia caraghioasă (dintr-o țeastă de leu) și ce vrea de la mine?

– Prometeu, ești liber! strigă vesel ciudatul cu casca și blana de leu.

Nu răspund nimic, îl privesc cu un aer rătăcit. De fapt, vreau să spun ceva, dar nu-mi pot descleșta fălcile înțepenite.

– Ai auzit, Prometeu? Ești liber! Gata, s-a terminat, am omorât vulturul. Ești liber, repetă el, pe același ton entuziast.

– P-p-p-prea t-t-târ-zi-zi-u, reușesc, în sfârșit, să bolborosesc, după eforturi titanice.

– Poftim?

– P-p-p-prea... încerc să vorbesc, dar mă înec.

– Ce spui tu, Prometeu?

– P-p-p-prea t-t-târ-zi-zi-u, mă străduiesc să repet.

– Cum adică prea târziu? Eu am bătut atâta cale ca să te salvez, mi-am riscat viața pentru tine! Ce dacă Zeus e taică-miu, mă poate pedepsi la fel de rău ca pe tine.

Vreau din nou să vorbesc, dar văd negru în fața ochilor și mă cufund în abisurile uitării. Am o nevoie insațiabilă de somn, aș vrea să dorm, să nu mă mai trezesc niciodată. Dar ciudatul ăsta cu cască și cu blana de leu nu mă lasă în pace, și-a pus în cap să mă resusciteze cu orice preț. E târziu, e prea târziu, ce nu-nțelege? Mă stropește cu apă, ca să-mi revin. Apoi încearcă să-mi dea să beau ultimele guri de apă rămase în butelcuță, dar nu reușesc să înghit mai nimic, mă înec, tușesc și scuip.

– Da, mă, tati mă poate pedepsi la fel de rău ca pe tine, reia eliberatorul meu cel bizar, când vede că dau vagi semne de viață.

– N-n-nu l-l-la f-f-fel, am șoptit. C-c-câți-v-va a-a-ani. T-t-tu e-e-ești m-mu-mu-ri-ri-tor.

– Câțiva ani aici, o eternitate în viața de dincolo! Ce, crezi că numai tu ești nemuritor? Din păcate, eu zic că și noi suntem condamnați la nemurire și nu scăpăm niciodată. Nu-i nimic, nu-mi pare rău că te-am eliberat. Ei, poate că se va îndura de mine, e, totuși, tati! Ironia sorții, nu, ha-ha-ha?

– T-t-tu e-e-ești f-f-fi-fi-ul lui Ze...?!

– Da, sunt Heracle, fiul lui Zeus, momentan sclav al lui Euristeu, cel mai stupid, fițos, rău și laș rege! izbucnește Heracle în râs.

– M-m-mai r-rău c-ca t-t-ta-ta-ti...?

Cu spiritul lui de observație inegalabil, Heracle remarcă imediat că tot ce îmi spusese mai devreme avusese cumva darul să-mi trezească interesul și să mă resusciteze, așa că se hotărăște să continue. Parcă ochii mei începuseră să prindă culoare, chiar dacă foarte vag, iar corpul meu pare, în continuare, un pietroi mutilat, ciuruit și murdar de excrementele bestiei de vultur. Heracle își plimbă necruțător privirea ageră și iscoditoare asupra mea. Noroc că sunt obișnuit să fiu disecat, nici nu mă interesează. ”Uluitor! Cât de mic a ajuns marele Prometeu! Parcă n-are mai mult de 40 de kile, din care grosul e jegul, evident. Și casca mea e mai grea.”

– Ha-ha-ha, fiul lui Zeus și sclavul lui Euristeu! râde Heracle. Bine că am simțul umorului! Îți povestesc imediat toată tărășenia. Dar hai să-ți dau mai întâi o gură de nectar, ca să te întremezi.

– N-n-nu, m-m-mi-e g-g-grea-ță.

– Atunci niște vin bun, vechi de la Chiron centaurul?

– N-n-nu, d-d-doar a-a-p-pă...

Apă! Mi-e sete. Aș putea bea apa dintr-un ocean întreg de lacrimi nevărsate niciodată. Un ocean latent de lacrimi reprimate, înghițite cu forța, suprimate din start. Nu vreau să mă vedeți plângând. Nu vreau să mă auziți urlând. N-am făcut-o niciodată, m-am abținut mereu, n-am vrut să vă dau satisfacție. Iar acum ochii mei sunt uscați și goi. Focul meu m-a ars și m-a făcut scrum. Baie! O baie imediat! Să mă cufund gol în apa limpede. Să uit tot și să ies de acolo renăscut. Tânăr, frumos, curat ca lacrima.

– Îți aduc acum de la izvoraș, deși să știi că nu sunt sigur că e cea mai bună alegere: e cam poluată, continuă Heracle. Eu am curățat grajdurile lui Augias, aruncând mizeria în râu și deversându-i cursul. Nu e tocmai ecologic ce-am făcut, recunosc, dar e practic. Nu știu sigur dacă râul lui Augias e afluent al râului de aici, mi se pare însă că gunoiul a ajuns până la tine. Parcă se pișă și toți centaurii în râul ăsta! Ei, nu-i nimic, apa e un pic maroniu-gălbuie. Ha-ha-ha, fiul lui Zeus, sclavul lui Euristeu și gunoierul lui Augias! Fac pe mine de râs. Îți povestesc imediat.

– O-o-ori-ce v-v-vrei t-t-tu.

Apă! Baie! De când mă știu, am făcut cele mai bune alegeri, așa că recidivez. Adu-mi apă din aia maroniu-gălbuie, infestată de balega din grajdurile lui Augias și de pișat de centauri. Ah, jegul ăsta sufocant, mai mare decât în grajdurile de care vorbește băiatul ăsta... Ar putea contamina toată lumea. Dar, de fapt, nu contează. Nimic nu mai contează.

Heracle se duce la izvoraș și se întoarce în câteva minute cu o sticlă plină cu apă nămoloasă. Mă ajută să mă ridic într-o rână.  Încerc să beau câteva înghițituri, dar mă înec. Rămân doar cu puțin noroi pe buzele vinete și crăpate de ger. Nici nu-i simt gustul. Apoi mă prăbușesc iar în valul înalt de iarbă, smălțuit cu clopoței de munte. Heracle suspină adânc, mă privește cu milă și mă mângâie pe frunte. Scoate o cârpă din dăsagă, o înmuie în apa maroniu-gălbuie și îmi șterge rana de la ficat, de la piept (de unde-mi scosese pironul) și fruntea. Nu scot niciun sunet, nici nu mă mișc. Parcă aș fi mort. Heracle scotocește din nou în dăsagă și găsește o pătură gri, veche, scorojită cu care mă învelește. Se așază lângă mine și începe să-mi povestească toată istoria lui. Povestea, deși relatată amuzant, nu reușește neapărat să mă înveselească, cât să mă trezească la viață. La un moment dat, îl întrerup și îi cer apă mlăștinoasă, pe care o beau cu greu, înecându-mă și scuipând, dar fără să renunț, până la sfârșit.

– Nu pot să cred, frățioare, că nu te bucuri că te-am eliberat, zice Heracle, ștergând ușor stânjenit marginea de sus a butelcuței după ce băusem eu.

– E c-c-cam t-t-târ-zi-zi-u, vorbesc cu greu, dar hotărât să-i spun ce am pe suflet.

– Mai bine mai târziu decât niciodată, răspunde Heracle.

– M-m-mai târziu e prea târziu. Nu-mi mai pasă de nimic, mă străduiesc să vorbesc, forțându-mă să-mi controlez mușchii faciali, limba și gândirea.

– Nici de principiile tale? I-ai cedat și lui tati? I-ai cerut iertare?

– Lui tati? Niciodată! La început nu i-am cedat pentru că așa am vrut, apoi pentru că, deși nu mai vroiam, mi-am impus să fac asta, crezând că așa e corect, iar, la sfârșit... adică în ultimele mii de ani, din inerție... N-am cedat, dar la un moment dat nu mi-a mai păsat. N-am mai simțit nimic, am intrat în comă. Am fost în comă câteva mii de ani. 

Surprins eu însumi de cuvintele mele care se înlănțuie (ah, iar, ce cuvânt blestemat!) tot mai cursiv, mai coerent și mai rapid, mai beau o gură de apă și reiau dezlănțuit, abandonându-mă torentului vorbirii proaspăt redescoperite și tremurând în același timp de teama de a nu fi întrerupt:

– În comă. Starea aia când vezi totul de la distanță, dar uneori cu o precizie monstruoasă, o claritate înspăimântătoare, și fiecare detaliu ți se dezvăluie hipertrofiat și ostil. Când viața ți se pare iluzorie. Când ești pur și simplu anesteziat. Când acționezi doar din rutină și inerție. Când faci eforturi supraumane... supratitanice pentru a realiza cel mai mic lucru: să îndoi un deget, să înghiți, să mesteci, să respiri. Când spui aceleași replici pe scenă la nesfârșit și-ți păstrezi zâmbetul ăla fals și stupid numai pentru că spectacolul trebuie să continue.

– Știu ce vrei să spui, și eu am avut starea asta, după ce am făcut nebunia aia, când mi-am... u-u-u-cis copiii. Asta a pus-o la cale Hera, din gelozie, mă urăște că sunt bastardul lui Zeus. Dar eu m-am simțit vinovat și am acceptat să fiu sclav la Euristeu ca să ispășesc păcatul ăsta cumplit, răspunde Heracle, întunecându-se la față.

– Vezi? Puteai să mă lași acolo, pe stâncă, în lanțuri. Nu era nicio diferență. E prea târziu.

– Vai, frățioare, nu pot să cred că spui asta! Niciodată nu e prea târziu.

– Ba da. Ia încearcă să stai tu măcar o lună înlănțuit pe Elbrus, cu pironul în piept, cu bestia de vultur înfiptă în ficatul tău, în ger și viscol. Complet neajutorat. Singur, absolut singur. Complet abandonat. Pentru totdeauna. Fără credință, fără speranță, doar cu durerea ta incomunicabilă. Până și pe... tati l-am văzut o dată la o mie de ani, asta dacă își amintea de mine. De fapt, nu cred că a mai apărut deloc în ultimele mii de ani. La început, în primul an, venea des, de multe ori împreună cu Hermes să-mi aducă alinare: să mă scuipe, să verifice dacă pironul din piept e bine instalat sau să-mi arunce un fulgeraș peste ficatul zdrobit. Era distractiv. Când m-a adus aici, m-a dezbrăcat, mi-a instalat pironul și lanțurile cu ajutorul lui Hefaistos, iar apoi și-a chemat bestia de vultur. Făcea pe el de râs. La fel și Hermes. Mă rog, Hefaistos a pus în practică execuția, dar nu era așa de entuziast. Eu mă străduiam să mă țin tare, să nu scot un sunet, dar eram confuz și muream de rușine și de frică. Eram sigur că totul s-a sfârșit, deși nu vroiam să recunosc și să arăt nimic. Lui tati și lui Hermes le plăcea showul, dar, treptat, s-au plictisit și ei. Mai ales tati. Era și incomod să străbată atâta distanță doar ca să se distreze un pic cu mine.

Mă opresc, uimit din nou de propria mea avalanșă verbală și de descărcarea mea, fără să mă mai gândesc la consecințe (dar ce putea fi mai rău?). Vorbind de... tati, simțisem impulsul de a mă strâmba de dezgust, dar mușchii faciali nu mă ascultau, iar fața mea își pierduse, oricum, orice mobilitate și expresivitate, cu excepția unei grimase de cadavru în putrefacție, cu obrajii supți, ochii adânciți în orbite și gura crispată, întredeschisă, colcăind de viermi. Trebuie să vorbesc acum, până nu e prea târziu și mă găsesc din nou în lanțuri, așa că fac eforturi să continui, deși îmi e silă:

– Tati nu a înțeles niciodată ce am făcut. El nu gândește ca noi, ci doar în termeni de putere, control și frică. A fost extrem de uimit că l-am sfidat. În concepția lui, ce am făcut reprezenta o încercare de a-i submina autoritatea pentru a-i lua locul în fața zeilor și a muritorilor, a deveni noul Zeus. Crede-mă, Heracle, ultimul lucru din lume pe care mi l-aș fi putut dori era să fiu ca el. Dar el percepea totul ca pe o luptă pentru putere cu intrigi de culise. Așa e el. Iar eu am acționat din dragoste. Am fost pedepsit pentru că iubesc. Oamenii. Și n-am cerut absolut nimic în schimb. Dimpotrivă, am oferit totul și m-am sacrificat. Dar el nu poate să conceapă asta, de fiecare dată când încercam să discut cu el, vorbeam cu Zidul. Ce să priceapă un dobitoc tupeist, fițos și lacom, care nu era în stare să deosebească două ambalaje la Mecona și care condamnase specia umană la extincție? Nu doar dobitoc, ci și plin de ură. Știi, asta mă sperie cel mai mult, chiar și acum. 

– Hei, ai grijă cum vorbești, e, totuși, tati, sare Heracle. Mie, sincer, Euristeu, stăpânul meu, mi se pare mai rău.

– Atunci de ce m-ai mai eliberat? Ce părere credeai că am? Asta-mi dă frisoane mai mari ca bestia de vultur a lui tati: prostia delirantă și plină de ură a puterii. Încă mă șochează, nu m-am obișnuit. Din păcate, nu prea avem cum să o controlăm. Stăpâni ca... tati ne etichetează drept nebuni, ne culpabilizează pentru tot ce se întâmplă (real sau nu) în lume, ne acuză că vrem să le luăm locul, să fim ca ei și ne torturează în mii de feluri, la nesfârșit, dincolo de orice limită, ca să ne facă precum ei. Oribil și absurd! De ce mă chinuiești ca să fiu ca tine, stăpâne?! Nu am ce să-ți mai explic, dar eu nu vreau să fiu ca tine! Refuz și acum!

Cu ochii în lacrimi, Heracle mă îmbrățișează cât poate de ușor, ca să nu-i facă rău corpului meu și așa chinuit și mutilat. Mă trezesc și eu cu ochii șiroind de lacrimi. Nu se poate, eu și Heracle plângem? Oare ne vede cineva? Și ce dacă? Nu mai vreau să mă ascund. Să mă vadă toți. La urma urmei, ce am eu de ascuns? Corpul și sufletul meu au fost mereu expuse în fața tuturor, strânse în chingi, disecate, pipăite, violate și devorate. Să mă cufund în oceanul de lacrimi reprimate, să mă curăț de mizerie, să mă mângâie, să-mi șteargă și să-mi aline rănile din trup și din suflet... Nu, e imposibil... lacrimi? Să le gust să văd dacă sunt reale? Dar mai știu eu gustul lor? Încă mai simt? Sunt încă viu?   

– Păi cum așa, frățioare? Și tu ai crezut asta? rostește Heracle cu glas sugrumat, tremurând de milă pentru mine și, în același timp, de furie și revoltă față de... tati.

– Am făcut eforturi disperate ca să nu cred asta, șoptesc. Disperate... Am luptat atâta timp nu numai cu el, ci și cu mine însumi!

– Păi, da, frățioare, tu chiar ai făcut ceva, spune Heracle emoționat, strângând butelcuța gata s-o spargă. Și cred că ești primul care a făcut. Ai dat un semnal, un exemplu, ai creat un precedent. Acum, chiar și sclavii ca mine... ha-ha-ha pot să viseze la libertate. Tu ai fost primul care te-ai eliberat. Nu doar pe plan mental. Ai și acționat. Tu l-ai înfruntat pe tati. Le-ai oferit oamenilor o șansă nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze. Să fie altfel. Le-ai dat sentimente și rațiune, științe și arte, focul... I-ai iluminat și i-ai inspirat. Prin curaj, libertate, responsabilitate, spirit inovator, dragoste, autosacrificiu. Tati a vrut ca oamenii să rămână animale lipsite de orice apărare, fiare sălbatice, sclavi care se târau în fața lui. Tu nu ai suportat asta, ai vrut ca oamenii să zboare. Tu, chiar și în lanțuri, erai liber.

– Atunci de ce ai omorât bestia de vultur, mi-ai smuls pironul din piept și mi-ai scos lanțurile... chit că nu am observat?

– Păi, erai liber, dar simbolic.

– Și de ce nu m-ai lăsat în lanțuri, cu libertatea simbolică? Poate că nici n-ai mai văzut lanțurile, se dizolvaseră singure, așa liber eram.

– Nu știu, mie mi s-au părut destul de reale și am vrut să ți le scot. Poate că mi-a fost milă de tine.

– De un spirit așa liber?

–  Un spirit liber în comă.

Oftez adânc și mai cer o gură de apă, dar mă înec cu ea. Am gura înfundată de nămol. Totul se învârtește cu mine. Mereu strâns în lanțuri, străpuns de piron, sfârtecat de bestie. Mereu cu pumnul în gură și buzele strivite. Ciocu’ mic, Prometeu! Ține-ți gura! Ce mai vrei, măi, animalule, hoțule și mincinosule, porcule și ticălosule, trădătorule și violatorule? Ești vinovat pentru toate! Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Încerc să te ignor, stăpâne, să mă fac că nu aud. Îmi vine să urlu. Aș urla de s-ar cutremura pământul și ar exploda tot universul. Dar mă străduiesc să mă abțin. Parcă m-am născut în lanțuri. Sunt numai o crustă groasă de jeg și de puroi pe care o poți spulbera dintr-o suflare. Atât a mai rămas din mine.

– Ca un spirit practic ce sunt, mie mi s-a părut că asta... coma e indusă de lanțuri, așa că ți le-am scos. Dacă vrei, ți le pun la loc, continuă Heracle.

– Fă ce vrei, oricum, nu-mi prea pasă. Iar oamenii pentru care m-am sacrificat m-au uitat primii.

– Nu e adevărat, frățioare! Eu cum am știut de tine? Și ca mine sunt mulți alții. Unii chiar ți-au dedicat poeme și piese de teatru, ți-au făcut basoreliefuri sau te-au reprezentat pe amfore. Povestea ta n-a murit.

– Nici nu poți să-ți imaginezi... Zilele de tortură continuă. Nopțile înghețate, fără lună și stele, când mă simțeam atât de singur, condamnat pentru totdeauna. Cu mâinile și picioarele degerate, țurțuri încâlciți în barbă și în păr și sufletul pustiit. Sălbăticit. Eu, care iubeam așa de mult civilizația... Mă uitam adeseori hipnotizat la focurile din vale pe care chiar eu le aprinsesem și a căror flacără nu ajungea până la mine să mă încălzească. Atât de aproape și totuși așa de departe, inaccesibile... Sfîșiat de dor și de frustrare... Singurul lucru care mă făcea să rezist și-mi aducea alinare era gândul că cineva, un om oarecare, de oriunde din lumea asta, ar putea spune povestea mea. Chiar atunci.           

Heracle tresare, cutremurat de milă, gata să scape butelcuța din mână. Blana de leu îl încinge, casca îl strânge și îi vine s-o arunce. Îmi simt din nou ochii umezi. Gândul că cineva își aduce aminte de mine și-mi spune povestea mi-a dat, într-adevăr, putere. Am suportat atâta injustiție! Nu înțeleg cum am putut să îndur. Condamnat fără judecată la tortură veșnică pentru că iubesc și am vrut să ajut. Iar cei care urăsc, ucid și distrug primesc premii, medalii și diplome, șpăgi și palate. Și totuși nu eu am greșit. Nu eu trebuia să-mi cer iertare, ci tu, stăpâne. Mai bine o crustă de jeg și de puroi decât să fiu ca tine. De fapt, nici nu ești stăpânul meu, te-am renegat de mult. Va veni o zi când muritorii nu te vor mai recunoaște nici ei de stăpân. Atunci va fi sfârșitul puterii tale. În ziua în care oamenilor nu le va mai fi frică de tine. Și pe mine ai încercat să mă sperii. Cu toate scamatoriile tale, trucurile tale de doi bani, efectele tale speciale ieftine: tunete, fulgere, cutremure, întuneric, furii, frig, lanțuri, piroane și bestia ta antropofagă. Dar eu mi-am învins frica.

– Ah, frățioare, dacă aș fi trăit acum mii de ani când ai fost tu înlănțuit, aș fi venit la tine, indiferent ce s-ar fi întâmplat, spune Heracle cu glas întretăiat, strângându-mi ușor mâna subțire, vineție, numai jeg și os, înțepenită într-o postură stranie, contorsionată. Să-ți aduc o gură de apă, fie ea și maroniu-gălbuie, dintr-un râu poluat. Să-ți șterg fruntea. Sau măcar să vezi o altă față pe-acolo. Una mai umană. Nu numai monștri. N-a fost să fie. Oricum, povestea ta a trecut din gură în gură, e vie și inspiră oamenii.

– Da, asta era singura mângâiere, deși nu puteam ști sigur. Povestea, memoria, istoria... Dar, la un moment dat, nu m-am mai gândit nici la asta. Am obosit. Sunt atât de obosit, încât aș vrea să dorm și să nu mă mai trezesc niciodată... Lasă-mă să dorm, Heracle! E singurul lucru pe care mi-l mai doresc. Dacă mai apuc... Poate voi fi înapoi pe stâncă, înlănțuit, în următoarele zece minute.

Mă opresc brusc, închid ochii și suspin adânc. Am zece minute de libertate și le irosesc? Aș putea face o baie în izvorașul plin de balegă și pișat de centauri, dacă mă ia Heracle în brațe, că nu mă pot mișca, nu pot nici să clipesc. Da, interesant, sunt liber, dar imobilizat în continuare. Aș putea bea un pahar de nectar împreună cu Heracle, ca să sărbătorim eliberarea, păcat că-mi vine să vomit numai când mă gândesc la ambrozie și nectar, hrana și băutura zeilor. Încă prefer muritorii, nu zeii. Aș putea să visez și să-mi fac planuri de viitor. Care viitor? Din păcate, doctore Prometeu, vă anunțăm că cele zece minute de libertate au expirat. Pregtătiți-vă! 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Mișcă, animalule!

– Presupunând prin absurd că ar fi așa, deși nu văd de ce să fim pesimiști, ar trebui să-ți savurezi cele zece minute de libertate, încearcă Heracle să mă încurajeze, cu jumătate de gură.

– Poate că ai dreptate. Zece minute de libertate! Uau, poate că ar trebui să cronometrez. Să număr minutele și secundele. Ce ciudat că libertatea și viața se cuantifică (poți calcula că ai avut patru minute și trei secunde de libertate, și cincizeci și opt de ani, patru luni și șapte zile de viață), în timp ce captivitatea și moartea, mă rog, coma pentru mine, sunt incomensurabile. Câte aș fi putut face în zece minute de libertate! Păcat că sunt așa de obosit... Te rog, lasă-mă să dorm!

– Eu cred că o să fie timp pentru toate, stai liniștit. Te las să dormi, bine, dar mai întâi îmi spui cum ajung la Hesperide. Știi că trebuie să-i aduc merele de aur figurantului ăsta de Euristeu.

Ultimele cuvinte ale lui Heracle mă lasă complet siderat. Incredibil, mai sunt lucruri care mă uimesc, după toate prin care am trecut. Mă repliez și mă lansez precipitat într-o diatribă necruțătoare:

– Ah, Heracle, de-asta m-ai salvat? Ca să-ți explic drumul și să te ajut? Tu nu ai venit special pentru mine, ci din interes. Salvarea mea e accidentală, e rezultatul unei simple conjuncturi... Pofta figurantului de Euristeu. Hazardul... Și scena salvării mele este una secundară, doar o mică parte din povestea ta. Mai rău, o mică parte din povestea celei de-a unșpea munci a lui Heracle, aducerea merelor de aur din grădina Hesperidelor, care e, la rândul ei, a douășpea parte din povestea muncilor lui Heracle, care e a douășopta parte din povestea vieții lui Heracle și tot așa... Ce ridicol! Puteam să mai aștept câteva mii de ani.

Dar Heracle își așază mai bine casca pe cap și ripostează:

– O, frățioare, te-ai trezit la viață? Ți-a revenit debitul verbal? Cioculețul ăla mare și cârcotaș? Egoul tău uriaș nu te lasă să înghiți așa ceva? Să-i spun și lui tăticu’? Fie și dacă te salvam numai din interes, și tot trebuia să-mi spui ”mulțumesc”. Ar trebui să fii recunoscător. Da, e hazardul, e conjunctura cu doza ei de accidental, e o mică parte dintr-o poveste inclusă în altă poveste și tot așa. Dar nu numai. La un moment dat intervine și alegerea mea. De ce am luat-o pe-aici? Mai aveam și alte variante de drum și alți potențiali consultanți. Nu ești unicul. Cine îmi garanta că tu o să mă ajuți să găsesc merele de aur? Chiar și acum e valabil. Și cine m-a obligat să pun mâna pe săgeata înmuiată în sângele Hidrei și să-i ucid bestia lui tati, cu riscul unei pedepse eterne? ”Stăpânul” Euristeu? Conștiința datoriei? Setea de glorie? Pe naiba. Poate că nici nu m-am gândit inițial să te eliberez. Poate că vroiam doar să vorbesc cu tine. Sau poate că te-aș fi salvat, dar fără să-i omor vulturul lui tăticu’. Dar când te-am văzut acolo, pe stâncă, cenușiu de parcă erai mort, gol, în lanțuri, cu pironul în piept și cu bestia înfiptă în ficatul tău, sugându-ți sângele, am pus imediat mâna pe săgeată. Fără să mă mai gândesc la consecințe.

Ah, Heracle are dreptate. Dacă mi-ar fi răspunde corpul la comenzi, mi-aș lăsa în jos genele (odinioară negre, lungi și arcuite), mi-aș simți fruntea îmbrobonită de sudoare și obrajii în flăcări, tâmplele mi-ar zvâcni, iar buza de jos și bărbia mi-ar tremura. Dar nu am niciun control asupra lui, trupul meu e doar o crustă de jeg și de puroi. Și totuși știu ce simt. Îmi e rușine:

– Îmi pare rău, Heracle, poate că te-am judecat greșit. Întotdeauna e un amestec de hazard și de libertate de alegere. Iartă-mă, am o gură mare. O să te ajut să găsești merele. Nici nu e nevoie să mergi la Hesperide, roagă-l pe frate-miu, Atlas, să ți le aducă, e prietenul lor, singurul care are acces în grădină. Dacă îi spui lui Atlas că vii din partea mea, o să te susțină. Îl urăște pe Zeus. Poți să-i zici că m-ai eliberat și că-i transmit salutări. Îți explic cum ajungi la Atlas, iar acolo sunt convins că te descurci. Ești nu doar puternic, ci și inteligent și sensibil. Semeni cu mine... frățior, nu-i așa? Doar după mamă. Să nu mai aud de tac-tu! La întoarcere, treci pe la mine, ca să te asiguri că totul e în regulă.

– Stai liniștit, nu se întâmplă nimic. O să am grijă de tine.

– Acum vreau doar să dorm. Așa, vreo 150 de ani. Și, când mă trezesc, să fac o baie bună. Fie și în izvorașul ăla infestat de pișatul de centauri și de gunoaiele lui Augias.

– Bine, culcă-te. Îți promit că totul va fi bine, te voi veghea permanent.

– A, și... mulțumesc!

– Ai zis ceva, frățioare? N-am auzit!

– De ce trebuie să repet? Iar încep să vorbesc cu Zidul?