Examen cu Big Brother. Vol. 1. XVII. (Re)întâlnire (de gradul - 25) cu un torționar de treabă

Cum majoritatea zeilor olimpieni se află încă în Tartar, captivi în lanțurile lui Bebe, și trebuie luată rapid o decizie în privința lor, ca și în problema reasumării puterii, Promy se frământă foarte mult și e iar pe punctul să explodeze. Sunt multe variante și toate aparent la fel de satisfuckătoare. ”I can get no satisfaction”. Just satisfucktion.

Dacă-i lăsăm acolo pur și simplu (cum zice Her, stăpânul alungat, care condamnă vehement lovitura de stat împotriva lui, deși el însuși a ajuns la putere prin mijloace cvasi-similare), ar însemna că tratăm în bloc, omogenizator, problema, cu toate că ar putea fi grade diferite de vinovăție, iar unii dintre zei chiar nevinovați. Și oricine îi poate elibera (pe toți sau pe unii dintre ei), oricând, chiar și acum, răsturnând situația iar. Mereu provizoratul ăsta nenorocit, planurile anulate, visele năruite, viața futută. Entropia. Principiul II al termodinamicii.

Dacă îi teleportăm pe SPP1001 (cum susține Don Quijote și chiar Promy înclină, asta e fix ce și-ar dori), înseamnă să rămână Olimpul fără zei (nu știm dacă e mare pagubă), și, de asemenea, să aplicăm pedeapsa globală, nediferențiată a exilului pentru toți, indiferent de gradul de vinovăție.

Dacă îi ducem la închisoare și începem o anchetă ca să aflam cine e vinovat și în ce măsură, teoretic trebuie să folosim mijloacele lor... foarte delicate, evident. Promy nu se încumetă să acționeze așa, știe foarte bine ce înseamnă lanțurile și tortura. Nu suportă să-l vadă în lanțuri nici măcar pe Zeus. Și nu mai vrea să dea ochii cu niciunul dintre zei niciodată, își dorește cu disperare să-i știe pe toți la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină, pe SPP1001 sau în altă parte, undeva, cât mai departe. Ar face stop cardiac și ar reintra în comă dacă ar trebui să-i reîntâlnească la anchetă. Să le facem atunci tuturor o închisoare cu jacuzzi, grădină, izvorașe de ambrozie și nectar și, eventual, plasmă, iPhone 11 și Tonciuri cum are Zeus pe SPP1001? Sau numai celor care se demonstrează cooperanți? Parcă nici așa nu merge. Oricum, mama lui Promy, Temis, zeița justiției (al cărei spirit l-a moștenit și el), se pronunță ferm împotriva unei pedepse nediferențiate și arbitrare.

Indiferent de soluția aleasă, pentru început trebuie să facem investigații. Vom merge probabil din nou în Tartar să vedem exact cine a rămas acolo, în locul destinat trădătorilor. Prima oară n-am observat mare lucru (noi ăștia care eram atunci bacterii probiotice), iar Promy, Her și Pegas nu-și amintesc nici ei – au fost mai mult leșinați. Her i-ar abandona pe toți acolo, fără nicio judecată: ”Sunt trădători, acolo e locul lor, au vrut să mă răstoarne pe mine. Cine sapă groapa altuia cade singur în ea. Și, oricum, indiferent ce au făcut acum, merită să rămână acolo”. Promy vrea totuși să investigăm, chiar dacă îi e groază și silă să mai calce acolo.

Iar în infern, în Tartar?! Toată lumea sare ca arsă. Ah, urăsc cuvântul ăsta, ”ars”, îmi aduce aminte de fulgerașe. Promy e primul care ar refuza să se ducă, dacă s-ar lăsa călăuzit de afecte și nu de rațiune. Dar el e și a fost mereu Vocea Rațiunii, va reuși și de această dată să se controleze. Deși nu are niciun chef, înțelegând că mai târziu poate fi prea târziu și, totodată, că trebuie neapărat să se informeze, Promy solicită să se organizeze o nouă coborâre în Tartar, împreună cu Her cel puțin. Bebe vine și el, dar, de data asta, nu va interveni, îi va lăsa pe Promy și Her să se descurce. Doar dacă vor fi în pericol, îi va scoate de acolo imediat. La fel, în ce privește decizia, nu e treaba lui, dar își rezervă dreptul de a evalua hotărârile yahoo-ilor.

Așadar, ne pregătim de noua incursiune în infern. Alegem ca formă de acces în Tartar chiar focul sacru (simbolic și destul de practic în condițiile date). Vom face impresie. Eu, Promy, Her și Bebe vom fi toți scântei din focul sacru. Vom intra prin gaura uriașă făcută de Bebe în Zidurile infernului la ieșire. Înainte de plecare, Promy bea nu o votcă, ci o ceașcă de cafea neagră, tare, fără zahăr, Her – suc bio de roșii, eu – o bere, iar Bebe mănâncă jăratic, ca să se obișnuiască puțin cu focul. În cinci minute, suntem deja în fundul infernului, la ultimul subnivel. Ce frumos cred că se vede foculețul nostru în bezna Tartarului! Parcă ar fi ”luminița de la capătul tunelului”.  

Când ajungem pe scena unde se desfășurase spectacolul, Promy, Her și cu mine ne recăpătăm forma umanoidă, iar Bebe se arată în toată splendoarea lui de inorog – mare, negru, mândru, cu ochi de foc și cornul strălucitor ca o sabie de lumină a unui cavaler Jedi. Promy se uită năucit la scena amfiteatrului: în dreptul stâncii de care a fost înlănțuit sunt pete mari de sânge închegat. Al lui.

Nimic neobișnuit... De ce trebuie să fie mereu așa? Deși leșinasem, la un moment dat, scuipatul lui Hermes mă arsese mai puternic decât fulgerașele lui Știi Tu Cine și mă trezise. Îl simțisem pe Hermes trăgându-mă de păr și stricându-mi coafura la care muncesc zilnic mai bine de o oră. Țin la ea mai mult decât Golum la inelul puterii. ”My precious!” Apoi îl văzusem pe Hermes înfigându-mi mai adânc pironul în piept, să nu cadă cumva. Plăcerea lui. Așa făcea și atunci. Așa face și acum. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Al Gore, câine turbat ce ești! O să te obișnuiești. Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare!

Hermes a fost mereu mâna dreaptă a lui Zeus, a vorbit în locul lui și i-a pus în practică toate fanteziile distructive (violuri, crime politice, genociduri), căci stăpânul singur nu se putea descurca, nu era capabil să emită altceva decât fulgerașe și onomatopee. Cutia Pandorei și potopul n-ar fi existat fără el. Hermes e genul de băiat simpatic, de treabă, care bea un pahar de vin de la Chiron sau Dionysos cu tine, te servește cu chipsuri, joacă ”Plante vs. Zombie” cu tine, postează pe pagina ta de Facebook cauzele lui ecologiste, te pupă și te îmbrățișează când te vede pe stradă, apoi te scuipă și te torturează cu mâna lui. Și e nepotul meu, vă vine să credeți?!

 Un băiat de treabă ca bătrânelul ăla simpatic, torționarul Vișinescu, care sparge capetele deținuților politici și ale reporterilor. Nebunule, hoțule, mincinosule, porcule, ticălosule, nesimțitule, violatorule, trădătorule, câine rău ce ești, numai tu ești de vină! Ai mușcat din nou mâna stăpânului care te-a hrănit. Ai venit aici ca să ne sfidezi iar. Cum ți-ai permis? Ce vrei? Ce mai vrei? Nu te mai înveți minte? O să te arunc din nou în beznă și frig, în lanțuri, să te străpungă piroanele și să te sfâșie bestiile înaripate. Acolo o să zaci pentru totdeauna, ha-ha-ha! Nici scuipatul meu nu-l meriți. Mișcă, porcule!

Da, sunt vinovat, așa e, recunosc. Vinovat pentru că iubesc oamenii. Și sunt mândru de asta.

Mai bine pedepsit pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură.

Hai, scuipă-mă, Hermes, nu ezita! Flegmele tale mă onorează. Mai bine în lanțuri, devorat de bestii antropofage și împroșcat de balele tale decât să te ascult. Măcar dacă ați scoate din voi altceva decât o ploaie fierbinte și otrăvită de etichete sau onomatopee. Tu măcar ești capabil să etichetezi, alții știu doar să urle. Și totuși, Hermes, m-am săturat să te ascult. Voi înceta să vorbesc cu Zidurile. Dezbarcă-mă, leagă-mă iar, aruncă peste mine apă clocotită și otrăvită, îneacă-mă în potopul tău de etichete și în balele tale! Paralizează-mă cu privirea ta de reptilă și strânge-mă până la sufocare! Batjocorește-mă, stoarce-mi sângele și limfa, storcește-mi ficatul, fă-mă praf! Praf de stele... voi zbura iar, cu Ile și Her alături.

”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”! Mai bine o crustă de puroi și de jeg decât să fiu ca voi. Da, dar de ce trebuie să fiu mereu redus la asta, o crustă de puroi și  jeg, o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile? Vorba lui Marin Sorescu: ”De ce ficatul?” Asta chiar era o poezie dedicată mie, ce tare! De ce ficatul? Credeați că, astfel, îmi veți distruge sufletul? În acele vremuri, ficatul era considerat un fel de inimă, sursa emoțiilor. Ați vrut să nu mai simt nimic... în afară de durere și de frică, v-a deranjat foarte mult că-i iubeam pe jegoșii ăia de muritori.

Știți ce, aproape că ați reușit să-mi ucideți sufletul: m-ați lăsat mii de ani în comă, abandonat pe Elbrus. ”I can get no satisfaction”. Just satisfucktion. Am trăit într-o lume în care erau numai starturi (intenționat) greșite, unde alergătorii se călcau în picioare între ei ca la promoție la ”Black Friday”, iar cursele erau dinainte câștigate. Când am luat o supradoză de absurd (genocidul pregătit pentru... împuțiții de muritori), n-am mai putut răbda, am intervenit. Am dat startul chiar eu, împușcându-mă singur în cap, ca-n altă poezie a lui Sorescu, că tot l-am pomenit. ”Start”... Și așa lucrurile au mers bine. Stați puțin, m-am împușcat singur sau altcineva a făcut-o?

M-am săturat de procesele trucate, de injustiția asta revoltătoare, cumplită, fără sfârșit, aș da orice pentru un strop de dreptate. Întotdeauna am avut dreptate. Dreptate și nu drepturi. Când eram pe Elbrus, le-am chemat pe bunica Geea, zeița-Pământ și pe mami, zeița justiției (!), să vadă ce nedreptăți îndur! Mami e zeița justiției, dacă puteți să credeți! Ah, aveam nevoie disperată de un martor. Cineva care să vadă și căruia să îi pese. Mă prăbușeam în abisul indiferenței. În lanțuri, gol, singur, abandonat, sălbăticit... Până la urmă și tu m-ai uitat, Zeus! Chiar și tu, Hermes, după câteva sute de ani. Am crezut că pe mine n-o să mă uitați, dar în câteva secole nimeni nu-și mai aducea aminte de mine. M-ați abandonat toți acolo, în pustiu. M-ați lăsat singur pe cruce...

Născut în lanțuri. Născut vinovat. God created, natural born bound. Mă simt ca ”Muntele” (din poezia aceluiași Sorescu, cu siguranță, tot mie închinată): ”Am ajuns aici / printr-o regretabilă confuzie (...) Și cu toate că-mi suport / Cu destul stoicism / Soarta mea de granit / Câteodată mă pomenesc urlând: / Circulați numai pe partea carosabilă / A sufletului meu, / Barbarilor!” De fapt, Muntele e mai puțin chinuit ca mine, el se manifestă, pe când eu trebuie să mă controlez permanent. Muntele se cutremură și urlă, dar eu mă închid în tăcerea mea eroică ce mă apasă și mă strânge mai tare ca lanțurile. Aș vrea să pot urla și eu, dar știu că, dacă aș face-o, tot universul s-ar pulveriza într-o fracțiune de secundă.

Mi-e silă. ”În jurul cochiliei / E lumea, / Restul lumii, / Dispusă încolo și încoace, / După anumite legi / De care mi-e silă. / Și-n centrul acestei / Sile universale / Mă aflu eu, /  Melcul, / De care mi-e silă.” Am ajuns un melc. M-ați transformat într-un melc. Mi-e silă de voi. Mi-e silă de mine. Mi-e silă de tot. M-ați făcut să-mi fie silă de tot. Îmi vine să vomit când văd fețele voastre descompuse de ură, mai ales chipul tău, Hermes. Fața ta e încinsă și nădușită, schimonosită de un rânjet barbar, mâinile – umede și lipicioase, curg apele pe tine pe gerul ăsta siberian, te zvârcolești ca o fiară în călduri și urli. Erai singurul care bătea atâta cale până pe Elbrus ca să mă onorezi cu scuipatul tău, asta chiar și după o sută de ani. Întotdeauna am apreciat devotamentul tău. Dar și tu m-ai uitat, în cele din urmă.

Aș vrea să mă ascund sub breton, să nu te mai văd niciodată, nici pe tine, nici pe ceilalți. Să nu mai am niciun contact cu tine, să nu te mai apropii de mine, să nu mă mai atingi. Nici o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină (de-aici până la SPP1001) nu e de ajuns. Și totuși, nu pot să dispar sub breton, nu-mi pot desprinde privirea de chipul tău congestionat, desfigurat de ură, de rânjetul tău sarcastic, de ochii tăi galbeni de fiară (de un galben bolnav, hepatic), de pumnii tăi strânși și ridicați. În curând, voi fi iar gol, în lanțuri în fața ta și a lor, mâinile tale mă vor pipăi, îmi vor zdrobi coaiele, îmi vor storci ficatul să-l facă pateu, iar scuipatul tău îmi va lăsa cratere pe față și pe corp. Sunt în mâinile tale, fă ce vrei cu mine! Mă uit la tine narcotizat, paralizat, fascinat de propriul meu sfârșit pe care-l ghicesc în tine. ”Baba Promida” știe. ”Două minute de ură!” Dar ce am? Iar vorbesc cu tine? Cu Zidurile? Am venit aici să anchetez, de ce mă port ca un condamnat?

***

Promy se clatină. Îi vine să vomite și i s-au tăiat picioarele. Mă strânge spasmodic de mâna dreaptă. Aruncă o privire spre zeii olimpieni din sală: l-au recunoscut, își zornăie lanțurile, urlă, se tăvălesc, scuipă spre scenă, își agită pumnii în aer. E și Hermes, undeva aproape, chiar lângă scenă. Spumegă de furie și azvârle din priviri săgeți de foc mai fierbinți și mai tăioase ca cele îmbibate în veninul otrăvit al Hidrei. Antenuța nu spune nimic, își acoperă fața cu mâinile. Promy s-ar întoarce cu spatele, dar nu are cum pentru că scena e înconjurată de public, așa că inspiră cât poate de adânc și le înfruntă privirea. Eu mă lipesc de el. Ne susținem reciproc. Her face o piruetă ca să-i vadă pe toți, apoi izbucnește într-un râs isteric: ”E tot Olimpul acolo, inclusiv Pan, soțul Antenuței. Ăsta e un noroc sau un ghinion pentru noi? Ia te uită, au ajuns ei acum în sala trădătorilor, ce baftă pe ei! Așa le trebuie dacă au vrut să-mi uzurpe tronul. Până mâine dimineață suntem noi acolo, în locul lor.” Numai Bebe rămâne drept, semeț, dominând scena și publicul cu aerul lui hieratic și aruncând flăcări din priviri.

Cum Promy pare incapabil să mai facă ceva, Her îi ia repede telefonul mobil din mâna stângă și, continuând să râdă nervos, fotografiază și filmează rapid sala pe iPhone 11, ca să-i avem pe toți înregistrați. Vom verifica înregistrarea cât de curând, îndată ce își revine Promy un pic. Cu mâna încleștată de a mea, înfigându-mi unghiile în carne, alb ca varul și scuturat de spasme cumplite, Promy îi șoptește lui Bebe: ”Să plecăm! Te rog! Acum”.

De voie, de nevoie, Bebe îi face pe plac lui Promy: ne întoarcem imediat la masă, acasă la Promy, unde familia ne așteaptă cu un grătărel în grădină. Nu vrem să întârziem, Promy a promis că o să fie la timp la dejun. Bebe verifică scuturile din jurul casei, le mai încarcă puțin și îl roagă pe Promy să le dubleze cu propriile lui scuturi energetice. Ce bine e să lucrezi în echipă! Ne așezăm la masa din grădină unde ne întâmpină un souvlaki delicios de miel, vițel, pui și porc, cu garnitură de pâine prăjită cu usturoi și lămâi. Și vin roșu, sec, tare și aromat de la Chiron.  

În sfârșit, arunc și eu o privire în jur, pentru că înainte nu-mi arsese de așa ceva (Aoleu, iar? De ce vorbesc astfel? M-am săturat de fulgerașe!): e o casă ecologică proiectată de Promy recent, mare (normal, pentru titani), dar prietenoasă, nu foarte înaltă, cu forme curbate, naturale, feminine, vii și expresive, suprinse parcă în mișcare precum clădirile lui Gaudi din Barcelona (Batlo, de pildă). Culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate hipnotic, dansând  un ultim tango cu pământul ca frunzele de arțari canadieni toamna târziu, într-o explozie de lumină și culoare. Un dans al forței și al echilibrului, în același timp aristocrat și plebeu, pe de o parte controlat, elegant, precis, păstrând ritmul și pașii cu acuratețe, iar pe de alta explorând abisuri, pasional, dezlănțuit, fără limite. Controlul rațiunii și puterea iubirii nemăsurate, interzise. Tandrețea dulce-sfâșietoare a ultimelor mângâieri... Mai strânge-mă o dată în brațe înainte să mă cufund în întuneric și să fiu devorat de spaime!

Casa are și un design special: ferestre cu margini aurite, în formă de frunze sau de ochi, prin care se zăresc nenumăratele plante decorative de pe holuri, din camere sau din grădină. Sute de ochi scânteietori de aur clipind în întuneric. Lumina nu se vede decât în întuneric. Și doar dacă o aprinde cineva. Logic, nu? Întrebați-l pe Promy. Sau pe Dumnezeu. Și încă ceva: un miros de ars plutește în aer și, surprinzător, îmi place. E un miros dulce de ars care mă face să-mi doresc să mănânc căsuța din povești întreagă precum Hansel și Gretel. Un miros dulce-răvășitor de cremă de zahăr ars, cum îmi făcea mama demult, în copilărie...

Pereții sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice cum ar fi membrana rezistentă la umezeală. Se simte finețea, forța și siguranța mâinii de titan. Aer... E atâta nevoie de o gură de aer proaspăt în Olimp. Aici e singurul loc respirabil. Surse de încălzire? Energie solară, eoliană, biogaz (ultima ceva mai puțin, în ciuda potențialului, pentru că nu există un cadru legal corespunzător, nici subvenții suficiente). Arhitectură sustenabilă: totul construit ingenios, fiabil, economic din punct de vedere energetic, prietenos cu mediul, deopotrivă elegant și practic. Nimic nu se pierde, totul este reciclabil, de la materialele de construcții la apa de la toaletă (provenită din apa de ploaie). Titanii știu ce înseamnă să pierzi totul și nu vor să risipească nimic.

Curtea e străjuită de pini negri, iar masa mare, ovală, din lemnul aceluiași arbore, e plină de souvlaki aburind. Mor de poftă și de foame, dar nu îndrăznesc să mă ating de nimic, nici să comentez ceva. E și ”soacră-mea”, titanida Temis, zeița justiției, în capul mesei. Toate lumea stă la masă... cu excepția lui Bebe care se află la o distanță nu tocmai igienică, de numai 3 metri în raport cu noi. Înainte să apuc să sparg liniștea apăsătoare și să iau o bucată de souvlaki de pe masă, cu un aer aparent nepăsător și vesel, Bebe deschide discuția:

– Ce-aveți de gând, yahoo-ilor?

– Păi, ai văzut ce ne-nghesuim să preluăm iar puterea și să pedepsim, zice Promy, cu glas înăbușit. Her, vrei să-ți reiei tronul?

– Până o să-mi reiau eu tronul, o să fim înapoi în Tartar, mormăie Her. O să-i elibereze cineva.

– Asta nu-i chiar așa de simplu, intervine Bebe. Lanțurile mele nu pot fi desfăcute decât de mine. Iar oricine vrea să-i elibereze, fie și unul dintre voi, va ajunge el însuși în lanțuri. Așa e formula. Tare, nu?

Promy rămâne cu gura căscată. Îi cade souvlaki din gură la propriu. ”Cum așa? Face mișto? Sau formula e reală? Și eu de ce n-o știu? Nu că n-aș putea s-o învăț... Dar, în cazul ăsta, se schimbă lucrurile.”

– Acum, măcar un lucru e clar, rostește Bebe, privindu-ne cu un aer poznaș. Depindeți toți de mine. Numai eu pot să desfac lanțurile. Și le voi desprinde sau nu, în funcție de decizia voastră. Îmi rezerv dreptul de a analiza și de a evalua hotărârile voastre de yahoo-i. Și voi acționa în consecință.

– Bebe, ce naiba e asta? zice Promy, încă foarte șocat și bulversat. Faci mișto? E un test ca să vezi dacă merită să încerci să ne împr... să mă domesticești?   

– N-ai decât să te întrebi, deși nu prea cred că tu poți fi domesticit. Mă dau în vânt după yahoo-ii care-și pun întrebări. Procesele voastre de gândire și de conștiință sunt distracția mea preferată. Cam puțină, din păcate, în ultima vreme... Din ce în ce mai puțină.  

– Atunci mă bucur că ai dat peste mine, probabil că sunt destul de distractiv pentru tine. Nici eu nu prea cred că pot fi domesticit. Te rog însă să nu ne mai zici ”yahoo-i”. Nu e politically correct. Ori ne spui pe nume ori, nu știu, ”umanoizi”. Ce ziceți, fraților, se acceptă ”umanoizi”?

Lumea pare să fie de acord. ”Umanoid” e un termen acceptabil comparativ cu ”yahoo”, deși s-ar putea ca Bebe să nu fie foarte departe de adevăr.

– Bine... umanoizilor, să vedem ce-ați hotărât. 

– Încă nu am hotărât, răspunde Promy. Vom vota. Deci decât avem două variante (așa se zice la București, nu?): a. propunerea lui Her – îi lăsăm pe olimpieni acolo, în Tartar, așa cum sunt și ne băgăm picioarele; b. propunerea mea și a lui mami – îi ducem deocamdată la închisoare (una cât de cât confortabilă), facem investigații (Chiron, chiar eu, la nevoie, în măsura în care suport, să vedem, poate găsim totuși pe cineva mai neutru) și pedepsim diferențiat, în funcție de gravitatea vinei. Haideți să votăm! Alex...

– Stai puțin, frate, de ce votează Alex? Ce treabă are el? sare Epi (Epimeteu). Numai noi, ăștia de-aici, trebuie să avem drept de vot. 

– Frățioare, trăim într-o lume deschisă, multiculturală, a fluxurilor și rețelelor comunicaționale, a unei conștiințe globale, în ”societatea cunoașterii” și a solidarității comunității internaționale, zice Promy, gesticulând dramatic. Toată lumea trebuie să se implice și să voteze. Noi nu am intervenit în treburile lor? Ei, și ei trebuie să participe la acțiunile noastre, așa cum au și făcut până acum. Nu ne-au ajutat pe mine și pe Ile când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine, apoi să-l teleportăm pe tăticuțu’ pe SPP1001, să scăpăm de Antenuța și să recucerim Olimpul? Așa le mulțumim noi?

– Hei, Promy, lasă vrăjeala! Să știi că sunt de partea lui Epi de data asta, să votăm exclusiv noi, cei de-aici, intervine și Her. Noi știm mai bine cum stau lucrurile aici.

– Vă rog, votul trebuie să fie universal, nu facem discriminare, intervine mama lui Promy, Temis.

Cei prezenți continuă să se agite și să țipe. Cine-o ascultă pe Temis? Balanța ei, a justiției, nu e niciodată în echilibru, ci se învârtește haotic, nebunește, în sensul acelor de ceasornic sau în sens trigonometric, după cum bate vântul... puterii. Oricât s-ar strădui Temis sau Promy, dreptatea e strâmbă și tocmai cei care tânjesc după un strop de justiție sunt primii pedepsiți. ”Vinovații fără vină”...

Cum lumea vociferează și lucrurile nu sunt tocmai clare și acceptate de toți, Bebe bate cu piciorul (mă rog, copita) în pământ, apoi suflă flăcări pe nas și aprinde lumânarea parfumată cu aromă de vanilie, în formă de flacără olimpică, de pe masă.

– Toată lumea votează, spune Bebe grav. Toți. Sper că e clar. Altfel îmi retrag sprijinul.

Vocile amuțesc. Fără Bebe totul e pierdut, așa că votul se reia în liniște.  

– Acum, că votul universal a fost... impus democratic, Alex, te rog să începi. Ești primul care va vota, spune Promy.

– Varianta mai puțin arbitrară, ceva mai corectă și mai individualizată, deși prezintă un grad mai ridicat de instabilitate... entropie, ca să nu spun că vom ajunge toți iar în Tartar, că și eu sunt acum ”prietena” ta, Promy. Varianta b.  

– OK, 1-0 pentru varianta b. Her... 

– Varianta a, evident. Promy, m-ai înnebunit, ai grijă, faci totul ca să nu mai fiu ”prietena” ta! După ce că mi-ai ridicat Olimpul în cap, acum nu mai vrei să scăpăm de ei, când avem, în sfârșit, ocazia. O să ajung să am aceeași relație cu tronul ca Bahmu cu Prigo. Her și tronul – Bahmu și Prigo. Încă un pic și o să mă însor cu Olimpul a 1243-a oară, după jde mii de scandaluri. Cred că încep și eu să mă pricep la cuantificat și predicții, am învățat de la tine.

– OK, 1-1 pentru varianta b. Pegas... 

– Varianta a. Trebuie să gândim raportat la Olimp și la noi. Varianta ta e prea exotică, extravagantă și riscantă deopotrivă.

– OK, 2-1 pentru varianta a. Epi...

– Varianta a. Ce mă mai întrebi?

– OK, 3-1 pentru varianta a. Atlas...

– Tot a. Nu am ce să comentez.

– OK, 4-1 pentru varianta a. Don Quijote...

– Aș spune varianta a, dar e Bebe de față. Așa că aleg b. Varianta b. 

– OK, 4-2 pentru varianta a. Meneceu...

– Frate, mi-e foarte greu. Pe de o parte, știu ce înseamnă lanțurile, la fel ca și tine, și nu sunt de acord cu ele. Pe de altă parte, vreau să trăiesc, să fie liniște, să stau acasă și să fiu alături de frații și prietenii mei. Iar ei acum înclină spre varianta a. Așa că mă abțin.  

– OK, 4-2 pentru varianta a, cu o abținere. Ile...

– Varianta b. Pare soluția cea mai democratică, deși știu că e foarte dureroasă și ingrată pentru tine, Promy, și, totodată, implică nenumărate riscuri.

– OK, 4-3 pentru varianta b, cu o abținere. Chiron...

– Mă abțin. Teoretic, aș fi pentru varianta b. Practic, pentru a. Nu corespund teoria cu practica, așa că mă abțin și eu. 

– OK, 4-3 pentru varianta b, cu două abțineri. Eu, c-am ajuns la mine... Oops. Votez b, cu riscul să spuneți chiar voi, ai mei, că sunt dușmanul vostru. Parcă e prima oară când mă considerați trădător! Deci, acum avem egalitate 4-4, cu două abțineri. Continuăm, mami...

– Promy, nu, acum pe bune, ai votat împotriva ta și a noastră, intervine Pegas, spumegând de furie.

– Îmi pare rău că asta e percepția, dar e dreptul meu să aleg și cred că pe termen lung opțiunea mea se va dovedi funcțională. Trebuie să avem viziune. Mai știți, un pic mai devreme, am coborât în Tartar sub formă de foc sacru... Focul sacru trebuie să ne ilumineze, nu să ne ardă, să ne facă scrum. Asta-i și diferența între mine și Știi Tu Cine... Zeus, suspină Promy. Mami, te rog...   

– Varianta b. Chiar eu am sugerat-o. Cred că ăsta e spiritul justiției. Iar spiritul justiției trebuie să se detașeze de problemele personale, de fantasmele bovarice locale, de etnocentrismul îngust, precum și de diferențele de status socio-economic, spune Temis privindu-ne îmbujorată și cu ochi strălucitori.

– OK, 5-4 pentru varianta b, cu două abțineri. Tati...

– Varianta a. Ai înnebunit de tot, Promy? În ce căcat ne mai bagi? Dacă nu-ți pasă ce faci cu tine, ar trebui să te intereseze ce faci cu noi.

– OK, egalitate, 5-5 pentru varianta b, cu două abțineri. Pando, te rog... 

– Păi, și eu știu ce înseamnă să fii condamnat fără vină. Multă lume m-a considerat pe mine vinovată pentru că am adus Cutia cu tot răul din ea pe pământ. Frecvent, femeile în bloc au fost culpabilizate pentru asta. Femeia e sâmburele răului din lume, nu-i așa? Stați puțin, eu am făcut Cutia cu tot ce era în ea sau Zeus? Eu am dăruit-o oamenilor? În spiritul unei justiții reformate, aș vota pentru b, dar, având în vedere instabilitatea permanentă și contextul de acum, pe de altă parte, mă solidarizez și cu cei care au votat a. Așa că, în cele din urmă, mă abțin.

– 5-5 pentru varianta b, cu trei abțineri. Bebe, tu votezi? Cred că e rândul tău, spune Promy.

– Doar n-o să mă cobor la nivelul ăsta, comentează Bebe. Treci la Jill, să nu uiți de ea, e ultima și cred că are votul decisiv. 

– Jill, te rog...

– Varianta b. Dacă vreți într-adevăr o schimbare, trebuie să mergeți pe ea.

– Deci, 6-5 pentru varianta b, cu trei abțineri.  

– Promy, nu trebuie să fac cine știe ce calcule ca tine ca să observ că voturile și opiniile sunt divizate: noi vs. muritorii, spune Her pe un ton ridicat, întunecându-se la față. Muritorii au înclinat balanța... lui mami a ta. Și, ca întotdeauna, ai fost de partea muritorilor, nu a Olimpului.

– Atunci nu e nicio surpriză, v-ați obișnuit deja. Yeah, a câștigat propunerea mea și a lui mami! Am câștigat! Am câștigat! Îmi vine să plâng de ciudă și să mă criogenez. Cât am sperat să iasă învingătoare varianta a!