Examen cu Big Brother. Vol.1. XVI. O fetiță cu codițe îi face pe Promy, Her și Pegas bacterii probiotice ca să-i elibereze din Tartar

Nunta Antenuței cu Pan (o alegere liberă a partenerului, evident, prin intermediul săgeții lui Eros) l-a epuizat pe Promy, mai mult decât toate celelalte evenimente. Se simte mereu obosit și amețit. Mai că-mi vine să-l ascund sub vălul negru, chador ca pe Zâna-Speranță ca să se odihnească. Nu că nu mai știe exact cine e, dar nu mai recunoaște care e mâna stângă și care e dreapta, nici măcar cu ceas și brățară. Repetă mecanic ”Stânga cu ceasul, dreapta cu brățara”, dar nu mai poate distinge ceasul de brățară.

Într-una din următoarele zile, Promy se hotărăște să-l viziteze pe Her, noul stăpân din Olimp, la palat. Nu are chef să vadă pe nimeni altcineva dintre zei, îi vine să vomite când se duce acolo, dar i-e dor de Her și-și face griji pentru el. Îl sărut la plecare și-i spun să fie atent. Sincer, mi-e teamă pentru el, Promy nu se simte bine deloc, iar situația asta ar putea fi speculată de numeroșii ”prieteni” din Olimp. Dar nu pot să-l țin încuiat în casă, să facă numai exerciții de identificat ceasul și brățara.

Așadar, suspinând și frângându-mi mâinile, îl las să plece. Îndată ce iese, agitată, patrulez prin casă (adică un pas înainte și unul înapoi, atât cât îmi permite spațiul în apartamentul din Titan), mușcându-mi buzele și suflându-mi șuvița. După trei ore, cum încă nu s-a întors, încerc să-l contactez. Nu răspunde. Să nu disper încă, poate că nu vrea să fie deranjat. Mai aștept o oră-două, apoi îl chem din nou, în varianta-alarmă: ”Help, Promy, help!” Nimic. Să-l strig și pe Her? ”Help, Her, help!” Niciun răspuns. Mă trec toate apele. Ce s-a mai întâmplat? Dar poate că nu e nimic, oi fi paranoică. O să-i mai strig. ”Help, Promy, help!” ”Help, Her, help!”

Tocmai atunci apar Alex și Jill, curioși să vadă ce mai facem și nerăbdători să afle cum merg treburile în Olimp. Jill mă îmbrățișează cu forță și pasiune, dar Alex se retrage strategic ca nu cumva să mă apuce efuziunile sentimentale de tip rusesc și să-l umplu de băluțe de bucurie. Numai Alex are voie să scuipe. Intelectual, evident. De fapt, Alex a venit să-și recupereze ceasul, Promy l-a furat, așa face el, intelectualul nostru flegmatic o să se răzbune crunt măcar prin faptul că va seduce toate sirenele de pe Gliese și nu-i va lăsa lui Promy niciuna. Eu îi spun că și ”Călăuza” din filmul lui Tarkovski a furat ceasul nevestei, dar nu pentru ea, ci pentru Zonă. Așa e și Promy. Cred că de data asta nici nu și-a dat seama că a plecat cu ceasul lui Alex, era varză, săracul.

Aș vrea să-i amuz pe Alex și pe Jill cu povești din Olimp și de la nunta Antenuței, dar acum, din păcate, nu e timp și am cam intrat în panică. Culmea ironiei, nu avem nici măcar un iPhone 11 să ne uităm pe el, poate că așa am fi reușit să monitorizăm tot ce se petrece în Olimp, prin intermediul aplicațiilor instalate special. Disperată, cum nu am la cine altcineva să apelez, iar noi suntem trei muritori fără superputeri, din afara Olimpului, îl chem pe Pegas în ajutor. Din fericire, Pegas sosește imediat. Corpul îi e foarte încordat, coama îi tresaltă nervos, nările îi freamătă, are botul în spume, iar din ochi îi țâșnesc săgeți de foc. E și el îngrijorat, nu știe nimic nici de Promy, nici de Her dar poate că vedem mai mult pe noul iPhone 11, are el unul, slavă Domnului. Activăm hărțile 7D: sala tronului, bizar, e complet goală, nu se vede nimeni. Inima îmi bate nebunește. Să verificăm și pe Elbrus: nu, pot răsufla (deocamdată) ușurată, e pustiu. Să încercăm și acasă la Promy.

Mi-a promis că o să mergem la el acasă să-mi prezinte familia, dar, în ultima vreme, m-a tot amânat. Am fost doar o dată, demult, (când nu erau Atlas și Meneceu), acum se reuniseră, în sfârșit, toți frații și trebuia să sărbătorim. Surprinzător, chiar în seara asta! De ce ne-am făcut iar planuri? Hărțile 7D de pe iPhone 11 sunt destul de clare, se vede întreaga familie: taică-su, Iapet, mama, Temis (zeița justiției, un fel de ”mama-soacră”, în termenii Antenuței) și frații – Epi (Epimeteu cu nevasta, Pandora), Atlas și, mai nou, și Meneceu, proaspăt eliberat din Tartar după mii de ani de temniță în infern.

Mă îngrozește apariția fratelui mai mare, Meneceu: numai piele și os, ca la Auschwitz, cu ten cavernos, brăzdat de un puf alb (semnul morții) și orbitele ochilor adânci și goale. Zace într-un fotoliu, cu o privire rătăcită. Parcă nu e capabil să schițeze o singură mișcare. Mama încearcă să-i dea ambrozie cu lingurița, dar Meneceu se îneacă și scuipă. Temis are aspectul unei adolescente, dar fiul ei pare un pachet de oase strâmbe și roase, pe care niciun câine năpăstuit ca Al Gore nu le-ar vrea. Poate tocmai de aceea a amânat Promy constant să mă ducă în vizită la părinți acasă, l-a marcat probabil întoarcerea lui fra-su, precum și starea lui fizică și psihică. Așteaptă ca Meneceu să se pună cât de cât pe picioare.

Meneceu a fost arestat când Promy era mic pentru că i s-a opus și el lui Zeus. Cei doi frați nu au petrecut împreună prea mult timp, dar exemplul lui Meneceu l-a inspirat pe Promy în confruntarea cu Știi Tu Cine. Tătăl lor, Iapet, nu a fost niciodată de acord cu rebeliunile celor doi frați, se plângea mereu că rămâne singur la bătrânețe, fără reazem, că lor le pasă de toți amărâții, numai de el nu și că i-au înșelat încrederea tocmai ei, băieții dotați cu un IQ mai mare și aparent mai înțelepți (”brânză bună în burduf de câine”). Tatăl lor are măcar meritul că nu i-a mâncat când erau mici, cum era ”la modă” atunci și cum a procedat însuși fratele său, Cronos. A fost destul de avansat pentru epoca lui. Totuși, regretă acum cumva că nu i-a mâncat la momentul potrivit, poate le-ar fi scos gărgăunii din cap. Poate că peste o mie sau zece mii de ani, tatăl lor le va împărtăși gărgăunii. Promy și Meneceu știu să aștepte. Titanii au răbdare. În schimb, mama, Temis, zeița justiției, i-a înțeles pe amândoi. Mai ales pe Promy, în ce privește salvarea muritorilor. Ea a fost capabilă să aprecieze viziunea și dragostea lui pentru oameni și l-a susținut discret. A fost singura, restul l-au considerat și-l mai cred și acum un vierme de trădător. Al Gore e de vină, normal. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Ce e corect?

Nici Atlas n-a scăpat de furia punitivă a stăpânului: el (mai slab la minte, dar cu o forță fizică colosală) a fost pedepsit și păcălit de Zeus să țină bolta cerească. Recent a aflat că avea în spate, de fapt, altceva și că bolta nu trebuie susținută, se ține singură. A dus-o în spate până s-a prăbușit cu ea, rupt de oboseală. Din patru frați, trei au fost condamnați politic. Mai mulți înăuntru decât afară, un principiu aplicat și la noi în anii ‘50, la începuturile glorioase ale comunismului. Acum, toți cei patru frați sunt acasă, spre bucuria părinților. De fapt, nu chiar toți. Am sperat că Promy e acasă, dar nu e.

Ce s-a întâmplat? Oare iPhone 11 prinde Tartarul? Numai intrarea în Tartar, mi-a explicat Pegas care se pricepe la gadgeturi și el: nu are acoperire pentru restul și, oricum, există filtering și bruiaje. Atunci trebuie să mergem în Olimp să-i găsim pe Promy și pe Her. Pegas se bucură că vrem să facem ceva pentru salvarea prietenului său și se oferă să ne ajute, el cunoaște bine Olimpul. Ochii îi strălucesc de bucurie, dar, deodată, privirea lui se schimbă și aruncă raze laser tăioase către mine. Parcă am mai văzut undeva privirea asta. Privirea asta... clocotind de mânie și de ură!

Dacă Pegas nu e Pegas și e... chiar Antenuța? Nu știu, parcă ceva nu e în regulă. Dacă e o capcană? Mă trec fiori de gheață. Ce am, iar sunt paranoică? Îl rog pe... ”Pegas” să aștepte puțin și mă duc să vorbesc între patru ochi cu Alex și Jill, în timp ce privirea lui ”Pegas” mă urmărește, mă arde și mă tranșează de la distanță. ”Alex, Jill, nu am încredere în Pegas, parcă n-ar fi el. Mi-a aruncat o privire atât de plină de ură încât nu pot să cred că e el. Poate fi oricine, chiar și Antenuța. Mă detestă atât de mult că nu s-a putut abține, ura a răbufnit, n-a mai putut-o controla și s-a deconspirat. Eu zic să-l chemăm pe Bebe, inorogul, împreună cu Don Quijote. E ultima șansă.”

Nici nu apuc bine să-i strig, că Bebe apare într-o clipă împreună cu Don Quijote, iar eu le mărturisesc amândurura, albă ca varul, cu vocea întretăiată, tremurând, temerile mele. În timp ce mă ascultă, Bebe se uită în jur cu atenție și inspiră adânc: el poate detecta și identifica persoanele după miros. Clar, e Antenuța, Bebe o recunoaște fără urmă de îndoială, așadar, trebuie să plecăm imediat spre Olimp, suntem toți în pericol. Bebe ne micșorează ca să încăpem toți patru pe el (deși nu-l lasă în mod normal decât pe Don Quijote să-l călărească): Alex, Jill, Don Quijote și cu mine, apoi zburăm spre Olimp cu viteza record a lui Pegas.

În sala tronului, pustiu, așa că ne ducem acasă la Promy: într-adevăr, hărțile par să fi spus adevărul, nu e acolo, iar părinții nu știu nimic și se îngrijorează și mai tare. Abia apucaseră să-și strângă și ei de câteva zile toți copiii acasă. Să încercăm la înțeleptul Chiron, centaurul, poate cunoaște ceva sau ne dă vreun indiciu. Din păcate, Chiron nu știe nici el nimic, dar ne sugerează să mergem în infern, în Tartar: acolo sunt, probabil, șanse mai mari să-i găsim. În Tartar? De ce nu? Trebuie să-i salvăm pe Her și pe Promy. Bebe se gândește și la o metodă practică de acces în infern: ne poate preschimba pe toți în bacterii probiotice Bifidus Essensis nedetectabile, iar el va deveni o fetiță drăguță, cu codițe împletite, funde și pompoane, care face promoție (cu sampling) la iaurtul Danone cu Bifidus Essensis. Va avea mai multe cutii de iaurt pe care le va împărți, iar într-una vom fi noi. Nimeni nu va bănui nimic și toți vor fi încântați să guste noul iaurt.

Zis și făcut. Bebe ne micșorează și mai mult... până la dimensiunea unor bacterii, iar el se transformă într-o fetiță drăgălașă, cu o față angelică, ochi albaștri, mari și inocenți, păr lung, bălai, bujori în obrăjori și piele de porțelan. La intrarea în infern, Bebe îi dă Cerberului trei cutii de iaurt (că are trei capete) și trecem de el fără probleme. Depășim primul nivel din infern și nu găsim pe nimeni. Coborâm în continuare, hotărâți să mergem până la capăt. La ultimul nivel, în Tartar, Bebe tresare, gata să verse iaurtul: l-a simțit pe Pegas, undeva la capătul tunelului, dar semnalul era foarte slab. Pe Promy și Her nu-i detectează.

Avansăm la ultimul subnivel, în beznă, frig și umezeală. În sala destinată trădătorilor e animație mare. Pe scena de tip amfiteatru, înconjurată din toate părțile de public, se află, într-adevăr, Pegas, dar și Promy și Her. Aripioarele albe ca zăpada ale lui Pegas sunt zdrobite cu ajutorul unui aparat de tortură, iar el geme slab. Promy e din nou dezbrăcat, în lanțuri, cu un piron în piept și cu un vultur înfipt în ficatul lui, Her – legat  și îmbrăcat cu haina înveninată, înmuiată în sângele otrăvit al Hidrei. Niciunul dintre ei nu se mișcă și nu scoate niciun sunet. Poate că au leșinat.

În sală sunt prezenți majoritatea zeilor olimpieni și apropiații lor. Încinși la față și agitați, făcându-și vânt cu evantaie (deși înăuntru e un ger siberian) sau sorbind nectar din pahare înalte, împodobite cu pietre scumpe și cristale Swarovski, olimpienii își dau coate, se foiesc, șușotesc și chicotesc. Se aude respirația lor grea, înecăcioasă ca icnetul unui vulcan gata să erupă. Murmurul lor puternic, insinuant zguduie pământul, podeaua și pereții trepidează halucinant. În curând, din gurile lor strâmbate de ură vor țâșni flăcări otrăvite, vulcanul diform va exploda, iar lava epidemică, fierbinte și oarbă, va curge în valuri. Foc contagios, pustiitor, fără leac: va contamina și va devora totul în jur. Vom urmări o vreme, fascinați, strălucirea maladivă a flăcărilor și a lavei, în urletele zeilor din sală. Cumva, știam asta. Focul profetic, mistuitor. Am ghicit. Mai exact, am anticipat. ”Two minutes hate!” ”Două minute de ură!”  

Îmbrăcat într-o robă lungă, argintie, strălucitoare și cu perucă albă de magistrat pe cap, Hermes citește actul de acuzare. Pentru trădători, evident. De ce nu mă miră nimic? Asta e doar prima ședință din miile care vor urma, procesul-spectacol continuă, ”the show must go on”. Epoca modernă nu mai recurge la execuții sumare, în locuri obscure, neștiute de nimeni (cum a fost înlănțuirea lui Promy pe Elbrus), ci la procese-spectacol în văzul tuturor, de preferință televizate și/sau online, cu audiențe cât mai mari. Fiecare trebuie să-și joace rolul. Acuzații trebuie să-și recunoască vina pe scenă, în fața publicului, să se târască în genunchi și să cerșească îndurare, chiar dacă știu că nu o merită. Acuzatorii trebuie să emane siguranță de sine și măreție și, totodată, să creeze senzația că reprezintă o forță inexorabilă... a destinului.

Mai mult, Hermes e conștient că-l vede însuși Obama, deci, trebuie să fie totul pregătit în detaliu, impecabil și să producă impresie. Aflată în rândul întâi, ușor adusă de spate, cu fața pământie, sufocându-se parcă sub coif, Antenuța închide ochii. Dar Bebe nu se lasă copleșit de spectacol, își mușcă buzele, își prinde cercelul desfăcut din urechea dreaptă, își aranjează fundițele și înaintează grațios spre scenă, împărțind iaurturi și zâmbind dulce. Va ajunge pe scenă cu orice preț. Nu suportă să-l vadă pe prietenul lui, Pegas, cu aripioarele strivite. Pegas trebuie să zboare din nou.

Dacă va fi absolut necesar, Bebe va folosi dispozitivul de teleportare pe Gliese pe care l-a găsit la Promy acasă și pe care știe acum să-l utilizeze. Pe scenă, Bebe îl servește cu iaurt pe Hermes, apoi se repede la Pegas, îi șoptește cine e, cu lacrimi în ochi, și-i eliberează aripioarele. Pegas se bucură, dar nu are putere să zboare, nici să meargă măcar, așa că fetița cu codițe îl preschimbă în bacterie probiotică și-l introduce și pe el în cutia cu iaurt. Trebuie să se ducă și la Promy și Her, dar mai întâi să scape de zeii olimpieni. Aruncă niște vânturi hipnotico-adormitoare și, totodată, lanțuri pentru toți din sală. Apoi se îndreaptă spre Promy și Her, le rupe lanțurile și le dă drumul. Aceștia se prăbușesc ca morți. E clar, nu sunt prea cooperanți, trebuie să-i transforme și pe ei în bacterii probiotice, nu-i poate scoate altfel de-acolo. În sfârșit, are cutia de iaurt plină. Cu obrajii îmbujorați, zâmbind satisfăcut, Bebe își ia zborul, vertical, de la ultimul nivel până sus, afară, în viteză și străpunge Zidurile infernului. Gata, Bebe nu a creat o mică breșă în Zidurile infernului, ci o gaură zdravănă. Sper că infernul e asigurat, căci Bebe n-o să plătească nicio pagubă.   

Acasă la Promy, imediat după ce ne face pe toți la loc cum eram și instalează scuturi energetice, dublate de scuturi mentale (bioenergetice) de protecție (cam cum avea Bella în ”Twilight”), astfel încât să nu putem fi nici detectați, nici să treacă altcineva de ele, Bebe începe consultațiile și tratamentele. Mai întâi cu Pegas. Deocamdată, Pegas nu poate merge sau vorbi (când s-o porni, n-o să-l mai oprească nimeni), dar Bebe speră să poată zbura împreună diseară. Și el, și Pegas au nevoie de o plimbare undeva, departe, să nu mai știe de nimeni și de nimic. Bebe își freacă botul negru, cald și umed de coama albă, rece și zbârlită a lui Pegas, apoi se lipește de el. Pegas clipește din ochii roșii, injectați și încearcă să facă doi pași, însă se prăbușește. Cu nările fremătând și botul în spume, Bebe se apucă de preparat siropuri regeneratoare pentru toți: îi dă să bea prima oară lui Pegas (cu ajutorul medicamentului, într-o zi-două, Pegas se va înălța la cer din nou, poate chiar în seara asta), apoi lui Meneceu (într-o lună, dacă-l consumă de trei ori pe zi, ar trebui să fie mai bine, întremat cel puțin fizic), și, în sfârșit, lui Her și lui Promy ca să se trezească.

Her deschide ochii primul și șoptește: ”Merci”. Promy își ridică și el genele negre, arcuite, alungite de flegme și lipite cu sânge închegat (după ultima modă), clipește de câteva ori, ne privește confuz și întinde brațele tremurătoare către noi: ”Ile, Her!” Aoleu, iar ne recunoaște numai pe noi, ca atunci când ieșise din portal? Nu, din fericire, ne știe pe toți, dar are impresia că i-a rămas ciocul bestiei în ficat unde, într-adevăr, e o rană mare, deschisă, sângerândă. Ficatul îi curge afară fatal, nu poate să-l oprească. Promy își apasă mâna acolo obsesiv, strângând în ea resturi de ficat și intestine. Din când în când, tresare, zguduit de spasme. Gâfâie și are senzația că se sufocă. Hemoragia parcă nu mai poate fi stopată. Îi iau (cu greu) mâna tumefiată și însângerată, încleștată la ficat și i-o sărut. Îi mângâi ușor părul ciufulit, năclăit de sânge. Cred că cel mai tare îl doare că i-au stricat iar coafura: doar stă mai mult de o oră zilnic să-și întindă părul cu placa și să se aranjeze.

Her are arsuri grave pe toată suprafața corpului, iar Promy o rană mare la ficat și alta adâncă la piept de la piron, e nevoie, deci, de cremă regeneratoare, pe lângă siropuri. Îi ungem repede pe Her și pe Promy cu crema recuperatoare a lui Bebe (competiția lui Promy) și ne convingem cu toții îndată de diferență. Efectul e, într-adevăr, miraculos și aproape instantaneu, iar acțiunea, deși în profunzime, în același timp foarte delicată, crema nu ustură ca a lui Promy, recunoaște chiar creatorul ei (care acum poate să comenteze din nou, i-a revenit cioculețul cârcotaș). De ce nu există și siropuri și creme pentru sufletul rănit și umilit?

Am putea încerca și cu presse-papierul de pe Gliese. Nu, încă nu. Bebe mai vrea să testeze dacă Promy și Her nu au fost cumva otrăviți/intoxicați, i se pare că e ceva în neregulă, el se pricepe. Promy și Her nu-și amintesc să fi mâncat/băut ceva în Olimp, în sala tronului, au fost prevăzători. Poate la nunta Antenuței, acolo da... Ar putea să facă și Promy analize de sânge la laborator, dar nu e nevoie, Bebe poate scana țesuturile și detecta orice substanțe nocive dintr-o privire. Poate scana și ingredientele unui produs precum iaurtul cu Bifidus Essensis. În câteva secunde, Bebe descoperă substanțe puternic otrăvitoare, într-o formulă complexă, cu efect pe termen mediu și lung, dar el va căuta un antidot pentru ele. Dacă Promy și Her au riscat să consume porcării la nunta Antenuței, ar fi culmea să n-aibă încredere tocmai în el și să refuze antidotul, chiar dacă o să le provoace greață.

Mai multă silă decât Olimpul? NU, nu se poate. Acceptă amândoi să ia antidotul și, în scurt timp, se duc la toaletă și vomită otrava din ei. Acum se simt amândoi, în sfârșit, mai bine. Promy e puțin invidios pe ce poate face Bebe, dar, pe de altă parte, se bucură că Bebe obține performanțe superioare lui (în anumite domenii, cel puțin), că, astfel, are ocazia să asimileze noi tehnologii și metodologii de la el (nu i-e rușine să învețe de la nimeni) și că unicornul e în echipa lui, chiar dacă nu vine la ședințe și n-a predat până acum niciun raport. Bine că Promy știe să aprecieze concurența! Și să-i atragă pe cei mai competitivi în echipa sa.

Încântat că lucrurile evoluează bine, Bebe se apucă să le povestească despre salvarea lor sub formă de bacterii Bifidus Essensis din iaurt și îi întreabă ce s-a întâmplat de au dispărut. Nici Promy, nici Her nu știu nimic. S-au trezit direct din sala tronului în Tartar, la judecată.

– Hei, Promy, să știi că nu am venit pentru tine sau pentru Her, ci pentru ceasul Rolex al lui Alex, nu puteam să las o asemenea ”bunăciune” de gadget în Tartar. Nici măcar la marele artist al poporului, Apollo. Și-apoi, am coborât în infern pentru Pegas, prietenul meu, spune Bebe pe un ton glumeț.  

– Păi ce, noi nu suntem prietenii tăi? îi răspunde Promy, puțin jignit, dar, pe de altă parte, destul de convins, la rândul lui, că ”bunăciunea” de ceas al lui Alex merită o intervenție în Tartar.

– Nu, numai Pegas e, Promy.

– Și Don Quijote?

– Nu, Don Quijote e în curs de domesticire, ca Micul Prinț îmblânzit de vulpe. De-aia îl las doar pe el în șa. Eu sunt vulpea, încă nu știu rezultatul final. Voi însă nu sunteți prietenii mei.

– Știi ce, Bebe, dacă mi-ai aduce cele 258 de rapoarte de la ultimele ședințe consecutive la care ai lipsit, poate că am reuși să ne împrietenim. ”This could be the beginning of a beautiful friendship”. ”Ar putea fi începutul unei frumoase prietenii”, așa ca-n ”Casablanca”.

– Domesticiri. Promy, te-ai zăpăcit și nu ești politically correct. Folosește conceptul potrivit.

– Domesticiri... da, așa e corect, Bebe.

– Doamne ferește, mi-e teamă că nu pot să te domesticesc, nu știu sigur nici dacă merge cu Don Quijote. Și, de fapt, sincer, nu prea vreau. Nu mă-ndeamnă inima să domesticesc și, eventual, să fiu prieten cu umanoizii sălbatici, yahoo-i, fie ei zei, titani sau oameni. Uite ce fac umanoizii, mi se întoarce stomacul pe dos.

– Atunci nu ai vrea să fii tu stăpân în Olimp ca să remediezi situația?

– Uite cât de negru am ajuns deja de la toată mizeria asta din lume, îmi ajunge. Eram alb ca Pegas înainte să mă bag în cloaca asta. De ce nu vrei să fii tu stăpân, Promy?

Promy oftează adânc și tace. Își apasă în continuu mâna în dreptul cicatricei de la ficat (rana s-a închis imediat cu ajutorul cremei lui Bebe), nu și-o poate desprinde de acolo, deși am încercat de mai multe ori să i-o iau, parcă s-ar teme că-i vor curge iar afară bucăți din organul zdrobit. Venele de pe frunte i se umflă și palpită, tâmplele îi pulsează puternic, iar corpul contractat, contorsionat bizar îi e străbătut de o sudoare rece. Bărbia îi tremură și înghite în sec. Își trage bretonul încâlcit și năclăit de sânge tot pe față, fără a putea rosti vreun cuvânt.   

Deodată, Her izbucnește într-un râs isteric:

– Ce e, Her? Te bucuri că va urma o nouă invazie a Olimpului, că ai scăpat deocamdată de responsabilități sau că vei ajunge din nou în Tartar? întreabă Bebe. 

– Întreaga situație e ilariantă. Dezastrul mă face să mă piș pe mine de râs. Am fost salvați de și... sub formă de bacterii...

– Probiotice!

– Probiotice! Am fost salvat de niște bacterii și sub formă de bacterii! Puterea a durat așa de mult! Sincer, nu mă gândeam că o să țină mai mult de o oră, a fost peste așteptări. Am ajuns și în Tartar, unde visam să merg de multă vreme. Acum, adevărul e că, decât să mă întorc în Olimp ca stăpân, mai bine mă duc în Tartar. Scuză-mă, Meneceu, tu tocmai ai ieșit de acolo, zice Her, printre hohote de râs.

– Crede-mă, Her, nu-ți dorești să stai acolo, spune încet, cu glas întretăiat Meneceu.

– Her, o să-ți piară râsul în Tartar în maxim o lună, rostește Bebe. Întreabă-i pe Promy și pe Meneceu.

Her continuă să râdă nervos, Promy tresare și-și trage bretonul și mai mult pe față, iar Bebe ne privește pe toți cu un aer superior și îndepărtat. Alex aproape sforăie pe scaun, Jill fumează în fața lui Her și-i suflă fumul în nas, dar stăpânul proaspăt ales și detronat aproape că nu observă. Eu mă lupt cu o cratiță murdară pe care nici Her (care a făcut lună grajdurile lui Augias), nici chiar Vaclav Havel (care a devenit profesionist la spălat geamuri când sistemul comunist nu-i permitea alt job) nu ar fi putut-o curăța: vreau să o impresionez pe ”mama soacră”, Temis. Don Quijote vine să anunțe că l-a bătut a 28-a oară pe Epi la ”Plante vs. Zombie”. Până și Meneceu (care nu mai știa să meargă ori să vorbească, după ce a stat în temniță mii și mii de ani, de când era adolescent) a învățat jocul video și l-a învins pe Epi. Atlas urmărește confruntările cu mare interes, dar, deocamdată, nu îndrăznește să joace.

Mă bucur pentru Meneceu, recuperează repede, e isteț ca Promy, ei doi sunt frații cu cel mai mare IQ din familie, dar, din păcate, și cei mai loviți de soartă... soarta purtând un nume – Știi Tu Cine... Zeus. Deși proaspăt ieșit din Tartar, Meneceu are un telefon mai șmecher ca al meu cu care se descurcă mai bine ca mine: noul iPhone 11, normal. O să-i fac scene lui Promy că nu mi-a dat și mie unul, toată lumea din Olimp are, până și Antenuța. Este o nevoie de bază, nu poți trăi fără un iPhone 11, mai ales când toată lumea are. Îl vreau! Acum! Hm, nu chiar acum, nu-i momentul. Mâine atunci. Mai bine îmi oferea un iPhone 11 în locul telecomenzii de la portalul infernului. La urma urmei, poate că îmi va dărui cât de curând un iPhone 11, da’ Maretti nu o să împartă niciodată cu mine.

Pentru că e ora mesei, Chiron centaurul coboară în pivniță după vin (unul excelent, creat după rețeta lui și pe care l-a făcut cadou mai demult lui Iapet), iar Pandora, nevasta lui Epi, aduce nectar și ambrozie și insistă ca Meneceu să mănânce. Acesta, deși aflat în plin proces de refacere, le refuză vehement: îi provoacă scârbă atât pentru că sunt mult prea dulci, cât și pentru că îi aduc aminte de zei. Nu mai e mult și-i va revedea. În curând o să fie înapoi în Tartar. De data asta, foarte probabil cu toți frații alături.

Descopăr și eu o bucățică de pască cu brânză dulce și stafide de la mama în rucsăcel și îl îmbii pe Meneceu cu ea, acum, până nu e prea târziu.

– Asta-i pască cu brânză dulce și stafide de la mama, vrei? Îți place?

Cred că n-a înțeles decât cuvintele ”mama” și ”vrei”. Eventual și ”place”.

– Nu știu, Ile, habar n-am ce vreau. Habar n-am ce-mi place. N-am apucat să descopăr, n-am apucat să învăț. Acum e poate prea târziu. Nu știu decât câteva lucruri care nu-mi plac, zice Meneceu, privindu-mă cu ochi cafenii, mari și triști, de sălbăticiune a pădurii.

Viața asta irosită... Speranțe risipite, vise furate, proiecte înghețate... Toate planurile date peste cap. Nicio altă experiență în afară de agonie și asta la nesfârșit. Prea multă durere și prea puține amintiri pentru a fi remomorate. Nu i-ar fi recunoscut acum nici pe părinți, darămite pe frați sau casa (cu atât mai mult că e una nouă, ecologică). Și nici ei pe el. Dacă se caută pe Google, nu găsește mare lucru despre el, nici el nu-și aduce aminte, dar va reînvăța. Cine e Meneceu? Păi, cel puțin, cum ar zice Antenuța, e un fel de ”cumnat” al meu, încă și mai dezavantajat ca Promy. Măcar Promy a apucat să pună mâna pe țâțele Antenuței.

Acum Promy se uită în pământ, cu mâna încleștată în dreptul cicatricei de la ficat, pe care nu i-o pot smulge de acolo. Își ascunde, în continuare, chipul sub breton și tremură ușor. Mi-e milă de el și de fratele lui. Îi îmbrățișez pe amândoi: ușor pe Meneceu (că e îngrozitor de slab) și puternic, de parcă ar fi ultima oară (așa cum face el de obicei), pe Promy, apoi îi întind bucățica de pască rămasă lui Meneceu. O privește cu atenție, o studiază, o mângâie cu vârfurile degetelor și, în cele din urmă, gustă din ea. Ochii i se luminează.

– E bună chestia asta, Ile, de la mami a ta. Sper să mai facă și să-mi mai dai. Ah, mă bucur așa mult că sunt acasă! Mi-era dor... Și e atâta liniște... Aș vrea să fie mereu liniște, șoptește Meneceu.

Ura! Se pare că îi place pasca, mai vrea. O să-i mai dau la București. Când? Când face mama. Sau poate o să pregătesc chiar eu o pască cu brânză dulce și stafide. Când? Poate că acum sunt ultimele minute de libertate și de fericire. Să încep să le număr? Să le numărăm împreună? Vreau ca Meneceu și Promy să trăiască. I-am promis lui Promy că va trăi cu adevărat. Cu puțin timp în urmă, Promy savurase liniștea două ore la rând: ”Ce liniște e, Ile! Ce bine! Sst, să ascultăm. Câtă liniște... Sunt fericit”, zicea el, în timp ce eu credeam că înnebunise de tot și eram gata să chem salvarea. Vreau ca Promy și Meneceu să rămână acasă, în liniște, fericiți. Doar n-am făcut drumul până în Tartar degeaba, trebuie să găsim soluții, la nevoie să recucerim Olimpul.

– Promy, nu putem să lăsăm lucrurile așa, trebuie să recucerim Olimpul, asta dacă nu vrei să fugim pe Gliese, spun eu îngrijorată. Altfel, o să ajungem toți în Tartar și o să-i înghețe râsul până și lui Her. Îl avem și pe Bebe cu noi. Hai să ne ducem acum în Olimp, în sala tronului, să facem o mică inspecție.

– Haide, Promy, ”mișcă-mișcă din buric”! zice Bebe, făcându-i cu ochiul. Trebuie să ne folosim toate atuurile. Repede. Mișcă-te odată! N-aș mai suporta să-l văd pe prietenul meu, Pegas, cu aripile strivite. Vreau ca Pegas să zboare cu mine, fără griji, unde și când avem chef. 

Promy nu își face iluzii și ar mai sta să delibereze, însă e destul de târziu. În cele din urmă, acceptă să ne ducem toți să inspectăm sala tronului. Cum nu poate să meargă prea bine și e încă slăbit și amețit, iar Pegas nu-l poate transporta nici el, Promy trebuie să apeleze la Bebe, dar acesta din urmă nu se lasă încălecat decât de Don Quijote. Totuși, în situația de față, Bebe face sacrificiul suprem și-l ia în șa pe Promy. Her vine cu Rocinante, teleportată de Bebe în curtea casei lui Promy. Noi restul (eu, Don Quijote, Jill, Alex, Chiron centaurul) ne deplasăm pe jos, inclusiv Pegas care nu poate să zboare deocamdată.

În sala tronului, pustiu, ca mai înainte. Nici o adiere de vânt, totul e încremenit, parcă ar fi palatul vrăjit al Frumoasei Adormite. Cum nimeni nu se înghesuie să se așeze pe tron (acum, un scaun directorial imens, negru, ergonomic, reglabil și cu balans), pe Mytikas, Bebe îl lasă acolo pe Alex, predându-i totodată sceptrul cu fulgerașe pe care l-a luat din Tartar de la Hermes. Alex, ca un adevărat intelectual rafinat, nu trebuie să aibă milă de nimeni, ci să arunce cu fulgerașele. S-a mai antrenat când i-a tras lui Zeus un scuipat intelectual necruțător, demn de a fi pomenit în toate epopeele. În compania lui Alex rămâne Rocinante, cu o poftă de bârfă nestăvilită, să-i țină de urât. La nevoie, Alex va striga: ”Help, Bebe, help!” Mai târziu, poate totuși se va răzgândi Her și își va recupera tronul.

Promy se clatină. Se uită în jur cu o privire rătăcită, de parcă nimic nu ar fi real. ”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”. Natural born bound. Mai bine o crustă de puroi și de jeg decât să fiu ca voi. Prefer să ajung iar în lanțuri, singur, pe Elbrus, sfârtecat de vultur, decât să vă mai văd o dată. Mi-e groază și silă să mă mai intersectez cu voi. Mă doare mai mult contactul cu voi decât orice chin fizic. O sală întreagă urlând împotriva mea, chipuri descompuse de ură. Portretul lui Dorian Gray fără mască. Ăsta a fost doar un episod al showului, distracția continuă. ”The show must go on”.

Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul?

Nu, nu mai suport. Vreau să merg acasă. Mă așteaptă mami și frații mei. Vreau să fac un duș cald, să inhalez aburii, să suflu baloane de săpun cu irizații de curcubeu. Vreau să pun mâinile pe țâțele și fundul unei femei. Vreau să fiu iubit. Să fie liniște. Să mă cufund în oceanul ei binecuvântat. Să aud ”Oda Bucuriei”. Muzică, nu zgomot și urlete. Mami pune masa acum, la ora nouă jumate, se întreabă deja ce fac și se frământă, frații mei ciocnesc un pahar de vin de la Chiron, tati mă bârfește, plângându-se de toate prostiile mele. Aud foșnetul feței de masă albe, din satin, cu margini tivite cu aur. O față de masă ca de nuntă, de sărbătoare. Nu vreau să întârzii. Nu vreau să mai aștepte o sută de mii de ani, până ajung eu.