Examen cu Big Brother. Vol. 1 XXI. Execuția... legală a timpului

Alegerile sunt, în sfârșit, validate, voturile noastre au fost recunoscute, așadar putem să sărbătorim! Bebe ne invită la o plimbare deasupra Olimpului și, incredibil, se oferă să transporte chiar el câțiva yahoo-i... pardon, umanoizi. Îl ajută Pegas și Rocinante, prietena lui, proaspăt dotată cu aripi și infractoare de top, la competiție cu Promy (a încălcat flagrant legea circulației a lui Her și a stabilit un nou record de viteză în zbor). Mai întâi, ne urcăm Promy și cu mine pe Rocinante, Alex și Jill pe Bebe, iar Her și Don Quijote pe Pegas. Ne înălțăm deasupra Olimpului, până aproape de nori. E frig și bate un vânt puternic, dar e un aer așa de curat! Inspirăm adânc. Să avem rezerve pentru mai târziu. Dedesubt, se zărește marea de un albastru infinit, uniform, intens ca de peruzea, atât de ispititor că, la un moment dat, Her sare de pe Pegas și plonjează în valuri. Noi restul (mai ales eu), care abia ne ținem pe caii zburători, nu mai încercăm alte experimente.

După un zbor destul de solicitant (pentru mine în special, caii nu par să resimtă oboseala și amețeala), ne oprim pentru un scurt popas pe insula Skiathos, lângă pădurile de pini, pe plaja cu nisip fin, argintiu, într-un golf în care apa e de un albastru-turcoaz orbitor și... foarte curată, cel puțin la mal, mai încolo nu se mai aplică, e Poseidon, frățiorul lui Știi Tu Cine, contracandidatul lui Chiron și stăpânul apelor. Alex și Don Quijote rămân la mal (Alex nu se simte prea bine, iar Don Quijote, mai de modă veche, se jenează să se dezbrace și stă cu armura pe el), dar Jill și cu mine înotăm cât putem (undeva puțin mai departe de geamandură), iar Promy face scufundări. Ne întoarcem fericiți, râzând, stropindu-ne și scuturându-ne părul ud. Promy și-a stricat din nou coafura, însă de data asta nu regretă. Urmează seria a doua: Epi (Epimeteu) și Pandora pe Pegas, Deucalion și Pira pe Bebe, iar Mene (Meneceu) și Mi Ko pe Rocinante. Atlas rămâne jos: e prea mare și greu, pe el nu-l poate transporta nimeni. Oricum, nu-și ridică ochii de pe consola de jocuri video.

Scuturându-și stropii de apă din păr, Promy se așază lângă mine, mă ia de mână și mă privește zâmbind, cu ochi mari și strălucitori, albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli din ”Dune” sau coralul din presse-papierul de pe Gliese:

– Ile, ce zici, te mai excită politica, te mai joci ”de-a Promy”?

– O, da, e un joc periculos, dar îmi place. Nu regret nimic. ”Je ne regrette rien”. Cred însă că Her nu o să se mai joace, cel puțin pentru o vreme, ”de-a Bahmu și Prigo” cu puterea.

– Ai grijă totuși la temperatură... măcar la ”aia dintre picioare”, să n-o depășești pe Antenuța.  

– O las pe ea să bată toate recordurile, știu că are alergie la orice competiție. Ai grijă însă să nu te vadă cu trei muritoare odată, o blondă, o brună și o roșcată, parc-am fi ”armata amazoanelor” a lui Gaddafi, știi că el avea gardă personală de femei. Turbează Antenuța, o să spună că ești un porc mai mare decât credea ea și, eventual, c-ai lăsat-o cu burta la gură pe Mi Ko. Și mai bine nu te apuci să-mi testezi temperatura, s-ar putea să ți se strice termometrul.

– Termometrele sunt protejate prin lege, așa a zis Her. Nu știai de legea termometrelor?  

– Dacă s-o aplica la fel ca celelalte legi ale lui Her!... Oricum, să știi că te iubesc din ce în ce mai mult. Nu până la Lună, la Soare, la Gliese, la VJ45 sau până la SPP1001, ci infinit de mult și la un nivel de intensitate insuportabil nu doar pentru tine, ci și pentru Malraux... ăla care zice că singurul lucru insuportabil e că nimic nu e insuportabil.   

– Ba nu, știi care e singurul lucru insuportabil?

– Să-ți lipsească Maretti și iPhone 11?

– Nu, Ile, indiferența. Asta chiar e insuportabilă. Indiferența e insuportabilă, crede-mă, Malraux!

– Bine, dar activismul nu ți se pare ridicol? Uită-te la lupta lui Don Quijote cu morile de vânt. Întreabă-l, dacă mai vrei detalii, că-i aici cu noi.

– Da, Ile, cu siguranță, ă, adică probabil, activismul e ridicol, dar indiferența e și mai penibilă. Iar pasivitatea e și ea o opțiune politică: alegi să NU (re)acționezi. Indiferent dacă vrei să (re)acționezi sau nu, ești afectat de politică. Asta e și mai penibil.   

Așa e, Promy are dreptate (nu și drepturi), indiferența e și mai penibilă. Unii oameni lasă impresia că nu există. Foștii colegi de birou (într-o firmă unde era fluctuație mare și angajații își dădeau demisia și după trei săptămâni – o lună, iar eu am rezistat eroic aproape șase ani!), nu mă credeau că șeful există: nu-l văzuseră cu ochii lor niciodată, nu putea fi contactat chiar dacă erau urgențe (nici la birou, nici prin mail, telefon sau SMS). Inclusiv Promy mă contrazice cu privire la existența acestui personaj, cu atât mai mult că eu mi-am asumat misiunea sacră de a-l face să plângă prin ce scriu. Nu poate fi detectat de niciun dispozitiv de monitorizare și supraveghere, deci, nu există; nu există, deci, nu poate să plângă. Logic, nu?

Nici Obama nu-l vede, deși are la dispoziție cele mai bune tehnologii și cel mai calificat personal. Pe de altă parte, dacă personajul acesta ar exista într-adevăr, l-ar umple pe Promy de invidie: el, săracul, oricât se zbate să se ascundă, e hăitut și asaltat mereu, oriunde s-ar duce (fie și pe SPP1001), spre deosebire de fostul meu șef care poate merge liniștit, fără niciun fel de probleme, în orice colț din univers, fără să-l observe nimeni. Eu încă mai sper ca el să verse măcar o lacrimă și să devină, astfel, detectabil. Și contactabil. Cu riscul să-l vadă Obama. 

– Promy, cred că ai dreptate. Uite, vreau să-ți zic ceva: sunt pe punctul de a consuma ambrozie și nectar ca să fiu și eu nemuritoare și să rămân cu tine, deși îmi vine să vomit numai când mă gândesc la ele.  

– Să-ți dau puțină ambrozie și nectar? O să fac pe mine de râs când o să le iei.

– Nu încă. Cred că mai aștept un pic. Nu îmi zici tu mereu să am răbdare? Oricum, te iubesc prea mult și mi-e teamă. Mai mult poate fi prea mult, nu spuneai chiar tu? Parcă ai fi numai tu peste tot, Promy.

– Lasă, Ile, asta nu-i rău. Și nu trebuie să analizăm tot în detaliu. Unele lucruri mai bine le lăsăm așa cum sunt, să nu le stricăm. Să nu se piardă magia....

– Promy, ce-ai pățit? Tu crezi în magie? Parcă erai cu tehnologia!

– Nu mă refer la magia aia gen ”vrăjitoarele Melissa și Vanessa” care papă milioane de parai de la vedete din showbiz și fotbaliști! Dar, Ile, ”a kind of magic” trebuie să existe.

– OK, voi încerca să păstrez această magie, orice-ar fi. Știi ce, mi se pare că, în ultima vreme, cu toate evenimentele astea tensionate, arăți mai fericit.

– Nu doar arăt, ci sunt. Dar și tu pari. Cred că te simți mai bine printre titani... măcar printre unii dintre ei. Nu mă refer la nenea Cronos.

– Probabil de-aia am ales să locuiesc în Titan la București.

– Vezi? Nu e predestinare, ci o alegere liberă. Rămâi atunci în Titan. Ești binevenită.

– Bine, dar îmi explici și mie, te rog, dacă nu cumva se strică misterul, de ce îmi acorzi atenție tu mie, o biată muritoare? Tu ești perfect.

– Mai mult ca perfect! O dovadă că nu e așa sunt chiar oamenii pe care i-am creat. Ah, Ile, nimeni nu e perfect. Eu am demonstrat că nici zeii nu sunt perfecți, nici omniscienți, nici omnipotenți. La Mecona, când trebuia să aleagă între două pachete, unul cu oase, altul cu carne, lacom și țăran cum e, Știi Tu Cine s-a orientat după mărime și sclikitsch și a optat, astfel, pentru pachetul cu oase! Nu eu l-am păcălit, singur s-a făcut de râs. S-a autodemascat. Eu vroiam doar să-i testez omnipotența și omnisciența, în fața oamenilor. Toată puterea se baza, de fapt, pe teroare și minciună. Când oamenii și-au învins și ei frica, așa ca mine, n-a mai avut nicio putere asupra lor.

­– Indiferent de asta, tu ești un supererou autentic, un VIP adevărat, nici nu ar trebui să mă bagi în seamă.

– Aș fi preferat să vorbesc cu Bebe. Dar, dacă Bebe mă consideră un yahoo și nu vrea ”să vorbesc cu mine” cum zice EBA, ce să fac? Și ce VIP sunt eu? Un VIP fără drept de vot. Născut la gunoi, născut în lanțuri. Natural born bound.

– Lasă vrăjeala, Promy! Ai grijă că eu nu te aștept mai mult de o sută de mii de ani.

– Cuuum?! Așa puțin?!

– Asta e, știi bine că eu nu am răbdare. Până și Penelopa voastră l-a așteptat pe Ulise numai douăzeci de ani.

– Învață odată să ai răbdare, nu ți-am spus asta mereu?! Dar, bine, o să fac și eu tot posibilul să mă încadrez. ”I’m doing my best”.

***

Când se întoarce ”seria a doua” de la plimbare, Deucalion propune să mergem cu toții pe planeta VJ45 unde locuiește el în prezent împreună cu soția, Pira. Acceptăm toți cu entuziasm. Chiar de la intrarea pe VJ45 ne întâmpină o lumină proaspătă și vie ca după o ploaie ușoară de aprilie. Stația orbitală, foarte modernă și elegantă, din sticlă, cu o arhitectură futuristă, dinamică, e amplasată lângă ocean. Deucalion ne arată biroul său, tot din sticlă, luminos, spațios și stilat, cu vedere la ocean. Și dacă suntem la malul oceanului, de ce să nu facem o baie, măcar ca să ne udăm la loc? Toată lumea aruncă toate hainele (mai puțin Alex și Don Quijote) și plonjează în valuri.

Înotăm foarte lejer pentru că apa are o salinitate ridicată și ne ține la suprafață. Unde e Her? L-am pierdut pe drum? A, a ajuns undeva, departe, în larg, mai are un pic și traversează oceanul. Caii sunt pe mal, tropăie prin valuri, cu nările fremătând și boturile în spume, stropindu-se fericiți. La un moment dat, apele se dau în lături și se deschide o punte până departe, în zona lui Her. Bebe a făcut asta? Nu, Bebe nu. Nici Promy. Caii pășesc pe punte și se îndreaptă spre Her. La mal apare o barcă cu motor care parcă îi așteaptă pe Alex și pe Don Quijote să se urce. Bebe? Promy? Nu, niciunul nu știe nimic. Alex și Don Quijote intră în barcă și avansează și ei în viteză spre Her. Promy se bălăcește un pic, mă stropește, apoi, surprinzător pentru cineva care se teleportează și la toaletă, iar în apă se rezumă de obicei la sărituri și scufundări, începe să înoate în viteză spre Her și-l depășește.  

În larg, Promy se oprește să-și tragă sufletul. Se întâmplă ceva, cerul și oceanul încep să-și schimbe culoarea. Simt o presiune în aer și un miros ciudat, sărat și greu... de sânge. Cerul se înroșește, apele se încing și clocotesc, un abur dens, otrăvitor mă amețește și mă înăbușă, vânturi fierbinți și tăioase mă izbesc cu putere în față, orbindu-mă și crestându-mi carnea. Apoi, brusc, totul îngheață și încremenește. Încerc să avansez, însă mă simt imobilizat, nu mai pot face nicio mișcare. Captiv într-un sicriu de gheață. Parc-ar fi ”patul lui Procust”, iar eu nu corespund, n-o să am niciodată dimensiunile potrivite. Vreau să mă întind, dar nu am loc, mă strânge, mă doare! Mă zbat cumplit, însă nu reușesc să mă eliberez. Treptat, îmi pierd puterile, zvârcolirile sunt din ce în ce mai slabe, iar respirația mi se stinge lent. Mă sufoc. ”Let me breathe!” Prizonier într-un aisberg uriaș. Uite că aisbergul a scufundat nu doar Titanicul, ci și Titanul. Nu pot face nimic. Aud uvertura la ”Tristan și Isolda” din opera lui Wagner. Poate că e sfârșitul. Mai bine.

Deodată, simt un parfum de trandafiri în aer, dilatându-mi tandru nările. Gheața începe să se crape și se transformă în petale de trandafiri roșii care curg în valuri peste mine și mă acoperă cu mângâierile lor. Acum pot să înaintez. Dar nu vreau. O să mă las în plută. Să alunec în voia valurilor. Nu mai fac niciun efort. Fie ce-o fi. Plutesc, nu-mi pasă unde voi ajunge... Brusc, aud un fâlfâit de aripi și văd pescăruși apropiindu-se de mine tot mai mult... Ah, nu suport păsările. Cărați-vă, lăsați-mă în pace! Se așază pe mine, unul pe piept, al doilea pe mâna dreaptă, al treilea pe piciorul stâng. Al patrulea îmi vâră ciocul în ficat. De ce le țin evidența cu o atenție perversă? Mai bine închid ochii. Degeaba, le ascult halucinat țipătul vulgar, strident, freamătul continuu al aripilor și râcâitul lent și fatal al ghearelor ascuțite, înfipte adânc în corpul meu. Cărați-vă, lăsați-mă în pace! Nu mă atingeți!

Tresar puternic și înghit apă cu gust de sânge. Mă înec. Întreg corpul mi se contorsionează sălbatic în încercarea disperată de a scăpa de ei. Dar nu reușesc, parcă ar fi niște excrescențe naturale ale trupului meu. Parcă m-am născut așa. Mă vor sfâșia. Mă vor devora. Nu va mai rămâne nimic din mine. Însă, bizar, ghearele lor devin moi și pufoase ca de catifea și se preschimbă în petale de trandafiri. Parfumul dulce-îmbătător de trandafiri mă învăluie, petalele curg în cascade, alinându-mi trupul și sufletul. Apa are acum gust de dulceață de trandafiri. Liniște, ca atunci când îi privesc noaptea pe cei dragi dormind... Aud ”Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major” de Chopin și mă las să plutesc în voia valurilor. Nu mai mi-e frică.

***

Ca de obicei, fericirea e de scurtă durată. Promy a apucat totuși să ”asculte” liniștea două nopți la rând și să-i privească vrăjit pe cei dragi dormind. Asta e acum plăcerea lui cea mai mare, de când i s-a reunit familia. Se bucură de fiecare secundă petrecută cu frații și cu fiul lui, chiar și când ei dorm (mai puțin workaholica Mi Ko, secretara din China a lui Mene, și Atlas care nu se poate opri din jocul ”Plante vs. Zombie”, mai avem un pic și-l hrănim forțat ca la Guantanamo). La următoarea ședință cred că o să propun o normă minimală de liniște și fericire: 5 minute pe săptămână pentru Promy.  

Deși alegerile în Olimp sunt oficial validate, soarta Startarului continuă să ne facă nopți albe... mai exact negre ca Bebe inorogul. Nu mai sunt bani de la buget pentru finanțarea proiectului, am putea spune că ”nu tot ce zboară se mănâncă” sau ”nu tot ce zboară te mănâncă”, în termenii lui Promy. Chiar așa și e, nu tot ce zboară e horror, ce, Bebe și Pegas, mai nou și Rocinante, caii zburători, sunt horror? Din ce în ce mai mulți dintre apropiații lui Promy (începând cu Her și până la Deucalion) sunt șocați și revoltați de Startar pentru modul în care sunt ”recompensați” ticăloșii cu genocide la activ. În același timp, puterea lui Bebe scade dramatic, și-a consumat aproape toată energia, e aproape străveziu, mai are puțin și se va volatiliza, în vreme ce forța lui nenea Cronos crește neîncetat (în închisoarea de lux din Startar), iar acesta din urmă amenință să spargă scuturile lui Bebe și ale lui Promy. Scuturile de pe vârful Mytikas și de la casa lui Promy au fost deja dezactivate, dar a rămas cel mare din ”Startar” al lui Bebe. Trebuie să-l oprim și pe acesta cât de curând ca Bebe să se poată reface. Mai târziu e prea târziu.

Promy se frământă cumplit (iar cade din pat și de pe scaune, dărâmă tot în cale și sfărâmă orice obiect atinge): știe că ”Startarul” trebuie lichidat (era, oricum, o strategie de a-i ține acolo pe olimpieni până la alegeri), însă se teme de potențialele complicații rezultate din eliberarea zeilor. Oricând situația se poate răsturna: azi pe tron, pe Mytikas, stăpân al Olimpului, mâine în Tartar. Bahmu și Prigo. Telenovela continuă și nu am găsit-o pe Elodia. Mai mult, nenea Cronos e din ce în ce mai periculos și amenință întreg universul: ar putea oricând sparge scutul și hăpăi tot ce-i iese în cale. N-a avut milă nici de proprii copilași. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? ”Forget Domani / for tomorrow never comes”.

Cronos va înghiți tot: Olimpul, Pământul, Gliese, VJ45, poate ajunge și pe SPP1001 să-și revadă fiul pierdut pe care fusese gata să-l mânânce când era doar un bebeluș (Știi Tu Cine... Zeus a fost singurul care i-a scăpat). Acum, Zeus a ajuns, într-adevăr, cam mare și scârbos: s-ar putea să-l vomite. În Olimpul ăsta toți îți produc silă. Să nu uităm, totuși, că până și Zeus a fost un copil traumatizat. Ce să ne mai mirăm de cum se poartă mai târziu?! La fel și Madame Hera. Sau nenea Cronos însuși, abuzat de tatăl său, Uranus, și condamnat la torturi veșnice de fiul său, Zeus. O țară de traumatizați. Unul mai traumatizat ca altul. Cu Promy în frunte. Ce și-au dorit toți? Inițial, doar să supraviețuiască. Apoi controlul absolut. Dar asta justifică orice?

Iar noi să ne facem talibani ca să salvăm lumea? Să salvăm copilașii din Siria, electrocutați de al-Assad și cu unghiile smulse, intoxicați cu gaze sarin ori uciși de trupe speciale, paramilitare, de lunetiști-fantome (ah, urăsc acest cuvânt, nu mai scăpăm odată de fantome?!) prin intermediul rachetelor,... eventual cu bomba atomică? Să salvăm lumea de dictatori prin războaie... cu mici ”pagube colaterale” cum se zice la NATO (asta se traduce prin ”copilași, femei însărcinate, bătrâni etc.”)? Salvăm copilașii ucigându-i prin alte metode? Poate că ale noastre sunt mai prietenoase, oricum, n-aveau nicio șansă, de ce să se mai chinuie?  

Chiar dacă vrea și el să trăiască, Promy nici nu clipește când vine vorba de propriul sacrificiu, deși i-e greu să le accepte pe ale familiei și ale prietenilor. Dar poate expune întregul univers? Bine, nu face el direct răul, dar își va reproșa, îl va chinui conștiința mai mult decât torturile de pe Elbrus și din Tartar, dacă-l lasă pe nenea Cronos să înghită universul întreg. Și cum să procedeze? Să-l pună în lanțuri pe nenea Cronos și să-l tortureze până când va ajunge din nou o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile – cum era când l-am eliberat noi din Tartar – și n-o să-i mai ardă de conspirații? Cum era... Mene? Cum era chiar el, Promy? Eventual și pe Antenuța, prietena din copilărie, fata căreia i-a pus mâna pe țâțe prima oară? Cine nu e condamnabil?!  

Cine nu a greșit niciodată să arunce piatra. Nenea Cronos a trăit și el aproape numai în închisoare, sigur că e cumplit de frustrat și vrea să-și ia revanșa. Și totuși Promy de ce nu reacționează așa, ca nenea Cronos, deși a suferit și el la fel de mult și încă absolut pe nedrept? Sau Mene? Nu sunt toți la fel. Iar nenea Cronos, din nefericire, are și mijloacele necesare pentru a-și duce răzbunarea la bun sfârșit. Dar de ce să se răzbune pe noi, cei care l-am salvat? Când o să ne învățăm minte să nu mai facem fapte bune?! Pe Pământ acestea sunt mereu pedepsite, nu premiate.   

Nu trebuie să folosim orice metode, dar nici să ne fie prea milă de ticăloșii cărora nu le pare rău decât că le-au rămas câțiva supraviețuitori și care continuă să amenințe lumea furibund, cu figurile descompuse de ură. Răul trebuie nu doar respins din punct de vedere moral, ci și condamnat public, sub aspect juridic, ca balanța justiției să-și găsească echilibrul măcar pentru o secundă și 2+2 să dea 4. L-am eliberat pe nenea Cronos, iar el s-a întors împotriva noastră așa cum Ștefan Cantacuzino l-a vândut pe Brâncoveanu turcilor, după ce domnitorul, din milă creștinească, îl iertase pentru trădare. Ticăloșii trebuie să fie pedepsiți, nu să primească ”pensii nesimțite” de milioane ca Vișinescu, torționarul de treabă de la închisoarea Râmnicu-Sărat ori ca Marin Pârvulescu, unul dintre cei care l-au ucis pe disidentul Gheorghe Ursu.

Nu trebuie să-i punem pe dictatori pe prima pagină în revista Vogue, așa cum a apărut Asma al-Assad, prima doamnă a Siriei, englezoaică la origine: cea mai frumoasă, cea mai șic (doar se îmbracă la Chanel), cea mai modernă, mai deschisă, mai bună, mai caritabilă (implicată în educația copiilor și schimbarea mentalităților), gata să spargă Zidul împreună cu Roger Waters la nevoie, că ține la PR. Trebuie să pară caritabilă dacă așa e trendul. Fac pariu că are și cauze pe Facebook și-și colorează pagina în roz, în ziua luptei anti-cancer la sân. Păi, tocmai de-aia a și ordonat masacrarea copiilor din Siria, îi era milă de ei, când i-a văzut atât de neajutorați: singuri, fără părinți (uciși de ea și de soțul ei), fără o mângâiere, morți de foame și fără adăpost.  

Nu trebuie să-i încurajăm să tortureze și să ucidă. Sau, și mai rău, să-i finanțăm (așa cum Rusia și Iranul susțin regimul al-Assad). Pentru că ei nu se pot opri singuri. Vișinescu, la 88 de ani, a bruscat un reporter, Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, alt băiat simpatic, torționar de treabă, ar da orice să-l vadă iar în lanțuri, cu pironul în piept și sfâșiat de vultur pe Promy, să mai azvârle o Cutie a Pandorei în lume sau să mai trimită un potop. Mulți nu au nicio conștiință. Nu sunt nici măcar Dorian Gray. Sărmanul Dorian era bântuit și hăituit de ”Portretul” său oribil. De conștiința lui. Dar lor nu le pare rău, ci dimpotrivă, se bucură de ce au făcut. Cel mult, singurul lor regret e că le-au rămas supraviețuitori, fie și o bacterie probiotică din cineva.

***

Din ce în ce mai revoltat de Startar (la fel ca Deucalion, aflat pe punctul de a-l renega pe ta-su), hotărât să termine cu proiectul ăsta scandalos, Her îi face mereu scene lui Promy:

– Promy, îmi vine să te omor! Cum? Îți pasă mai mult de nenorociții ăștia decât de frații tăi și de ”prietena” ta care te-a salvat de jde mii de ori, am pierdut șirul deja?... Din două în două minute, ”Help, Her, help!” Dar acum, gata: eu o să fiu primul azvârlit în Tartar... Tartarul real pentru Startarul tău fantasmatic pe care îl urăsc!

– Omoară-mă, dacă poți! Ce bine ar fi! Nici nu știi cât invidiez muritorii! Ce n-aș da să mor de cancer de la sex oral, cum zicea Michael Douglas! Ce frumos! Cum să nu-mi pese, Her?! Mi se rupe inima. Tu nu doar că ți-ai asumat sacrificiul puterii, dar ai fost mereu lângă mine, la orice oră, chiar și la afurisitele de ședințe de vineri de la două noaptea ale lui Ile, care ți-au stricat somnul de frumusețe. Ai ucis monștri pentru mine. M-ai vegheat, m-ai încurajat, m-ai făcut să râd, mi-ai spus o vorbă bună când toți mă scuipau și mă împroșcau... cu epitete și etichete stupefiante și absurde. M-ai îngrijit... m-ai uns și cu cremă reparatoare la fund, de ce să nu recunosc. Mi-ai dat un sărut gay salvator când abia ieșisem din portal și eram în comă. Ai făcut mult pentru mine. Prea mult... necuantificabil. Dar nu știu dacă ne putem salva pe noi sau universul cu orice mijloace. Iartă-mă, te rog! Știu că ți se pare revoltător și injust.   

– Și tu îi tratezi pe ticăloșii care merită fiecare pedepse eterne mai mari ca a ta... în special pe Cronos, apoi pe Hermes, ca să nu zici că generalizez, ca și cum ar fi niște ființe obișnuite. Nu, Promy, nu sunt așa! Sunt niște monștri pe care tu îi lași să distrugă totul, inclusiv pe noi. Îmi vine să te scuip, să te fac bucăți și apoi să-ți teleportez resturile pe SPP1001 ca să se ocupe tăticuțu’ de ele... cred că abia așteaptă.

– Scuipă-mă, tu ești la rând. Exilează-mă pe SPP1001. Fă-mi ce vrei, Her. Te înțeleg. Iartă-mă!

Promy își trage bretonul pe față și se ascunde sub el. Parcă și-a pierdut iar cheful de viață: nu mai vrea să facă baie în Mediterana, să mănânce Maretti cu pizza ori să se joace ”de-a Bill și Monica”. Corpul încordat, îmbrobonit de o sudoare rece, are din când în când tresăriri bruște, de parcă ar fi electrocutat. Buzele și bărbia îi tremură și, când îi suflu bretonul, îi zăresc ochii obosiți, încercănați, adânciți în orbite și privirea rătăcită. Acum stă mai mult pe jos, ghemuit, ca să nu cadă din pat și de pe scaune ori să dărâme ceva.

Unghii murdare și însângerate, înfipte în Zid, râcâindu-l cu disperare, la nesfârșit. E zgrunțuros, masiv și rece. Vreau să-l sfâșii. Vreau să se facă lumină. Dar unghiile mi se rup, degetele mi se frâng, oasele îmi sunt strivite. Mă fac praf. Praf de stele? Nu, condimente pentru popcorn, pizza sau noul Maretti cu aromă de ficat în sânge. Mai toate imaginile mele (fie în literatură ori în artele plastice) sunt așa: eu pe Elbrus, în lanțuri, cu pironul înfipt în piept și ficatul sfârtecat de bestie, asta în cazul în care și-a adus aminte de mine cineva. Continui să fiu bulversat și îngrozit când le văd. Nu pot să mă obișnuiesc. Iisus e și el reprezententat mai tot timpul pe cruce. Iar Mene și Deu, săracii, nu au nici măcar o statuie la Luvru.  

Nu e nimic eroic, înălțător, nimic solemn, nimic tragic ca-n muzica lui Wagner. E doar o glumă proastă, repetată la nesfârșit. Nu sunt un luptător german care râvnește la o moarte eroică și așteaptă să se deschidă porțile Walhallei. Nu am cultul morții, ci pe al vieții. Nu cred în ideologiile care glorifică moartea, de multe ori sunt doar stimuli și justificări ale violenței (inclusiv de stat). Nu vreau războaie. Nu sunt un supraom, un Zarathustra străin și distant, un deus otiosus superior, retras în sferele lui inaccesibile muritorilor de rând. Nu am căutat cu orice preț sacrificiul: acesta nu e un scop în sine, ci doar un mijloc pe care l-am acceptat ca atare.

Am coborât alături de oameni, în frig și beznă, în întunericul și mizeria ignoranței din ”peștera” lui Platon ori în mlaștina puturoasă, bântuită de fantome, colcăind de broaște râioase și porci cu diplome, cum spune Ile. M-am amestecat cu muritorii, m-am lăsat profanat și terfelit. Mi-era milă de ei. Aveau nevoie de lumină, așa că am aprins-o. Mi-am dat foc singur. Sunt o torță vie. Arzi, tâmpitule, piromanule ce ești, așa-ți trebuie dacă te joci cu focul! Uitați-vă la reality-show în direct, pe toate canalele TV, fiindcă nici nu știți ce pierdeți! M-am autoincendiat sau altcineva a făcut-o? Mai contează? Faptele s-au prescris. Și totuși, era ceva care mă motiva. Mii de ani la rând, am sperat absurd ca muritorii să-mi semene mai mult mie decât lui Știi Tu Cine.

Dar acum sunt obosit și lanțurile sunt mult prea grele. Mă strâng prea tare. Mă sufocă. Zidul rămâne inalterabil și surd. Sleit de puteri și din ce în ce mai abrutizat, cu un ciot de mână, continui să râcâi slab, ritmic, din inerție.

***

Simțind tensiunea și pericolele, înțeleptul Chiron centaurul, noul stăpân al Olimpului, liber ales, ne vizitează împreună cu Bebe ca să discute cu Promy. Bebe are ochii stinși, goi, duși în fundul capului, iar oasele îi împung pielea uscată și crăpată. Aproape că se poate vedea prin el, atât de mult a slăbit. Se așază într-un colț și tace. Stăpânul Chiron se trântește pe canapeaua mare, moale, cu pernuțe înflorate (ocupând-o complet și împingându-l, astfel, pe Promy pe scaunul din lemn de pin de alături) și dă pe gât repede un pahar de vin roșu (dres cu ambrozie și scorțișoară). Apoi, scărpinându-se în barba albă, pufoasă ca de Moș Crăciun, îl ia pe Promy de braț și-i spune cu vocea lui caldă, prietenoasă, dar fermă:

– Băi, Prometeu, să știi că nu te las așa nici pe tine, nici Olimpul, nici universul. Tu ar trebui să mă asculți pentru că eu sunt pe de o parte ”stăpânul” tău, liber ales (chiar cu votul tău), iar pe de alta pe jumătate cal, adică semi-houyhnhnm. Te rog, ascultă-mă! Tu ții mai mult la principii decât la soarta ta. OK, asta se poate accepta. Ții la principii mai mult decât la soarta mea, a lui Heracle, a părinților, fraților și prietenilor tăi. Asta se poate înțelege, de asemenea. Dar să ții la principiile astea mai mult ca la soarta universului! ”Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”, ziceați voi. Bine, nu te fă taliban. Lasă-i să-ți mănânce ție coaiele. Sau mie sau lui Heracle sau lui Meneceu. Ori poate lui Deucalion. Nu contează. Dar nu o să se oprească la coaiele tale... sau ale noastre, o să înghită și copilașii de pe Gliese cu tot cu florile lor albastre de cactus. O să devoreze inimioare de copilași de pe Gliese, la un grătărel pe malul oceanului. Iar tu o să fii fericit că ți-ai respectat principiile.

De atâta strânsoare, Promy sparge paharul de votcă între degete. Sângele i se scurge încet pe mână. Se uită pierdut la cioburi și la sânge, dar lasă totul așa și nu zice nimic.

– Ascultă-mă, Prometeu! Trebuie să terminăm odată cu Startarul: o să proiectăm o închisoare mai simplă, fără fițe, mai mică, fără atâtea facilități, cu un singur scut energetic (pe al lui Bebe îl eliminăm chiar azi), ca să ne încadrăm în buget. O să-i ținem acolo, fără privilegii. Am avut nevoie de finalizarea anchetei, de rezultate concrete înainte de alegeri, plus de un gest de clemență pentru olimpieni din partea mea ca să am șanse minimale la alegeri, să nu induc aceeași reacție de respingere ca voi și, totodată, să mă confrunt cu cel puțin un contracandidat, așa e democratic. Dar ancheta va continua. Eu am anunțat, evident, că sunt liberi... să aleagă între avantajele închisorii și eliberare. Ai văzut pentru ce au optat majoritatea. Sunt încă acolo. Mingea e în terenul nostru. Încă. Mai târziu poate fi prea târziu, tu spui mereu asta și ai dreptate. Să profităm cât mai e timp. Tu mi-ai făcut scandal public și în particular că am desfășurat o anchetă rapidă și superficială. Așa e, ne grăbeam că erau alegerile, iar puterea lui Cronos creștea. Minunat! Este un lucru minunat că ne-am certat și toată lumea știe. Acum vei face scandal oficial încă o dată, chiar când voi spune că închid Startarul din lipsă de fonduri și că-i voi elibera: vei contesta rezultatele anchetei și vei solicita reluarea ei. Nimeni nu va fi surprins de o astfel de atitudine din partea ta. Eu, deși nu sunt de acord cu tine, în mod democratic, pentru a risipi orice suspiciuni, voi aproba redeschiderea anchetei, realizată de altcineva, nu de mine (pot fi și Minos și Ninos ca să fim credibili). Iar ancheta poate să dureze... și mai mult ca la București, și mii de ani, cât vrem noi. Măcar să mai câștigăm timp. Iar pe Cronos, dacă-l mai tratezi cu menajamente, să știi că te teleportez chiar eu pe SPP1001. Cronos trebuie anihilat imediat, puterea lui e prea mare. Sau vrei să-ți numeri la nesfârșit minutele și secundele... ție și alor tăi? Trebuie să învingem timpul, să-l oprim. Sine die. Dacă nu vrei să recurgem la mijloace prea neelegante, am putea să-l criogenăm. Știi cum e cu Duhul din lampa lui Aladdin: trebuie să rămână în lampă. Dacă te prind c-o freci...

– Promy, ascultă-l pe Chiron, că altfel îți beau tot sângele cu riscul de a intra în comă alcoolică sau de a face diabet! sar și eu.

***

O nouă șansă de a face o ”plimbare” în Tartar, doar n-o s-o ratez! Promy și Deucalion trebuie să coboare în Tartar pentru proiectarea noii închisori ”după buget” și pentru pregătirea transferului olimpienilor în aceasta. Poate că nenea Cronos rămâne acolo, e mai sigur să fie criogenat la fața locului, relocarea lui ar fi foarte periculoasă. Închisoarea va fi una foarte dură: fără ambrozie și nectar, fără pizza și ketchup, fără hamburgeri, fără chipsuri și fără mall, în schimb cu program de bibliotecă, fitness la sala de sport și mâncare bio. Asta da pedeapsă! Promy e foarte agitat ca întotdeauna când trebuie să viziteze Tartarul, dar acum se străduiește să pară cât mai calm și încrezător în fața fiului său. De Bebe nu mai știm nimic, s-a retras de câteva zile să se odihnească și e necontactabil.  

După câțiva pași în Startar, Promy tresare și se oprește brusc. A observat niște fluctuații ale scutului energetic care-l blochează pe nenea Cronos (special creat pentru a-l reține pe acesta în închisoare). Chiar și scutul mare din jurul Startarului (cel energetic, instalat de Promy, căci cel bioenergetic al lui Bebe a fost dezactivat, ca unicornul să se poată reface) are niște vibrații suspecte. Dacă e așa, nenea Cronos poate oricând să treacă de scuturi și să evadeze. Mai mult, înseamnă că a depășit deja mental scuturile Startarului și știe tot ce gândim noi, mai ales eu și Deucalion care nu am pus niciun fel de bariere în calea lui. Așadar, Promy trebuie să ne evacueze imediat din Startar. Cu fruntea îmbrobonită de sudoare și mâinile tremurătoare, Promy apasă dispozitivul de teleportare. Ne trezim undeva, afară din Startar, pe drum spre casă. De ce nu direct acasă? Era Promy prea stresat și a calculat greșit? Ne-a deviat cineva traiectoria? Promy face o eroare o dată la o mie de ani și asta doar în situații limită.

Acasă, ne revenim cât de cât din șoc și ne întrebăm ce s-a întâmplat. Mai mult ca sigur, nenea Cronos ne-a citit gândurile, a înțeles ce planuri avem pentru el și e, astfel, și mai motivat să fugă din închisoare și să preia controlul. Promy nu ne-a teleportat pentru că am fi putut divulga noi informații lui Cronos (acesta le știe deja și poate sparge singur scuturile de la închisoare), ci pentru că s-a temut pentru noi. A vrut să ne știe cel puțin pe noi în siguranță. Pentru următoarele cinci minute măcar. În plus, l-am fi încurcat dacă stăteam acolo, nu se putea concentra în confruntarea cu nenea Cronos, mai avea și grija noastră.

Dar nu putem să-l lăsăm acolo, în Startar, prea mult timp, singur cu nenea Cronos, un fel de Sauron reloaded. Îi chemăm de urgență pe Her, Don Quijote, Jill, Alex, Rocinante și Pegas. Deocamdată, păstrăm discreție față de frați (Mene, Atlas și Epi) și față de părinți, ca să nu-i speriem. Her știe foarte clar că nu o luptă fizică se impune în acest caz, așa că el și Atlas nu prea au ce să facă. Oricum, e foarte improbabil ca Atlas să lase consola de joc din mână. Cu siguranță, adică probabil, Bebe ar fi mai potrivit să intervină acum. Încercăm să-l contactăm pe Bebe, dar nu răspunde. Nici măcar lui Don Quijote (parțial ”domesticit” de el) sau lui Pegas, singurul lui prieten. Indiferent de asta, continuăm procedurile de contactare. Nimic, niciun semn de la Bebe.  

Sunt atât de obosită încât nu mai simt nimic, nu mai sunt capabilă să-mi fac griji. Cu toate astea, anunț că voi pleca în Startar singură, dacă ei nu se hotărăsc odată. Her izbucnește în râs:

– Cum să te duci în Startar singură? Nu vei găsi nici măcar drumul până acolo, darămite să treci de Cerber.

– Ba da, Her, îl voi găsi și-i voi da Cerberului prăjituri cu caise  de la mama (trei – câte una pentru fiecare cap) ca să mă lase să trec. A mai fost ispitit și în trecut cu asemenea dulciuri. Cerberul e înnebunit după dulciuri, așa sunt toți în Olimp.

– O să primești numărul de dosar de la Parchet până vei identifica tu drumul spre Startar. Iar Cerberul nu merită să primească prăjituri cu caise de la maică-ta, mâine-poimâine o să împarți cu el și Maretti din proviziile secrete, ilegale evident, ale lui Promy, spune Her, prăpădindu-se de râs.

Criza lui isterică de râs mă trezește și mă înfurie. Ce facem? Există, totuși, cineva care, chiar dacă nu are experiență, ne-ar putea teleporta acolo, în Startar și ar putea instala scuturi energetice de protecție acasă la Promy și la Her, apoi la palat la Chiron: Deucalion. A văzut la tati cum procedează, e posibil să se descurce. Deucalion acceptă provocarea, dar mai întâi va merge la Chiron la palat pentru a cere aprobarea scrisă (cu ștampilă și semnătură) pentru o acțiune în forță și ”execuția” lui nenea Cronos. Deși se pare că o să fie exact invers. În numai jumătate de oră, Deucalion obține acordul stăpânului liber ales (cu voturile noastre mai mult sau mai puțin recunoscute) pentru o intervenție în forță. Incredibil, dacă era la București, demersurile birocratice ar fi durat zeci de ani. Așadar, Deucalion predă formularul semnat și ștampilat lui Her și se apucă de instalat scuturile energetice.

În timp ce Deucalion lucrează la ultimul scut de acasă, iar eu am pierdut deja șirul minutelor și secundelor, auzim un tropăit ușor. Bebe! Singur? Nu. Cu Promy. Răsuflăm cu toții ușurați. Promy ne îmbrățișează pe toți, dar Bebe păstrează o distanță igienică față de yahoo-ii ca noi (cu excepția lui Pegas). Promy e alb ca varul la față și din când în când tresare ca electrocutat. Se clatină. Îl ajutăm să se așeze pe canapeaua mare și moale: cu o mână mă prinde pe mine de braț, cu cealaltă pe Deucalion. Ne strânge slab. Buzele vineții i se mișcă în gol, fără a putea rosti vreun cuvânt. Bea câteva guri de nectar, înecându-se și tușind, își adună forțele și, cu vocea întretăiată, începe să ne povestească: 

– Eram față în față cu el. M-a scanat dintr-o privire, până la ultimul atom. M-am simțit iar singur, gol și neajutorat ca pe Elbrus. Știa tot. Nu avea nevoie de nicio informație. Nu își dorea decât controlul. Totul a început să se schimbe într-un ritm halucinant. M-am trezit din nou în lanțuri, pe Elbrus: îmi rupeau pielea, îmi intrau în carne, mă sfâșiau, oricât mă zbăteam. Hermes mi-a înfipt, lent și adânc, pironul în piept, în hohotele sarcastice ale lui Știi Tu Cine. Apoi, flegmele lor fierbinți și toxice mi-au ars și mi-au găurit fața, au generat cratere mai mari decât în locul unde era pironul și m-au infectat cu otrava lor incurabilă. Imediat, am auzit un freamăt de aripi terifiant și, totodată, atât de familiar: gheare ascuțite, de oțel m-au imobilizat și ciocul bestiei mi-a sfârtecat iar ficatul. M-am străduit să nu scot niciun sunet, să nu le dau satisfacție. Am simțit apoi, ca prin vis, brațele calde și puternice ale lui Her, smulgându-mi lanțurile. Deu a apăsat dispozitivul de teleportare și ne-a propulsat pe Gliese, în Ataraxia. Amețit și sleit de puteri, m-am cufundat în adâncul oceanului. Vroiam să rămân acolo, să mă scald în apa vie și să renasc din spuma valurilor. Să le ascult la nesfârșit murmurul ca o incantație, să mă dezmierde ușor și să-mi aline rănile. Am contemplat recifurile de corali albaștri fosforescenți, i-am zărit pe Her și pe Deu înotând departe, în larg, și pe Alex cu sirenele. M-am trezit apoi în Olimp, pe Mytikas, jucându-mă ”de-a Bill și Monica” și ronțăind Maretti cu pizza. De acolo, am ajuns acasă. Vroiam să fiu aici, acasă. Am simțit atingerea mătăsoasă a feței de masă de satin, mângâierea lui mami pe obraz (nu pe frunte, ca să nu-mi strice coafura), mâinile prietenoase ale lui Her bătându-mă ușor pe spate, îmbrățișarea disperată, titanică a lui Deu, sărutul lui Ile și buzele ei de catifea ștergându-mi sângele... I-am văzut apoi pe toți cei dragi de acasă, dormind liniștiți, mai puțin pe Atlas care continua să joace pe consolă ”Plante vs. Zombie” și pe Mi Ko ce lucra la un tabel în Excel. Mi-am zis: ”Ce liniște e! Mai bine mă duc și eu la culcare, sunt așa de obosit!”, dar, tocmai atunci Cronos m-a apucat de păr și m-a tras de el cu sălbăticie. Smocuri, smocuri au început să cadă. Am constatat cu stupoare că era alb deja. Cu firul despicat și ars. Mâinile mi s-au pigmentat, pielea mi s-a uscat, corpul s-a zbârcit tot și s-a atrofiat, s-a strâns ca o smochină uscată. Cronos m-a aruncat în scutul energetic, izbindu-mă puternic de el de câteva ori, dar eram atât de bătrân și ostenit că n-am mai simțit nimic. Toată puterea mea se risipise. Am zăcut o vreme lipit de scut, fără să percep electricitatea, oarecum resemnat, incapabil de a mai reacționa. Ceva mai târziu, am observat, detașat, ca dintr-o altă lume, puzderie de viermi ieșind din trupul meu cenușiu, umflat și putred. M-am gândit că gata, ăsta chiar e sfârșitul. Dar am simțit ceva fierbinte alunecând asupra mea. Un nou scuipat? Nu, nu era un scuipat. Era o lacrimă. O lacrimă a lui Bebe care m-a trezit la viață.  

– Totul a fost în imaginiația ta, Promy. Eu nu vărs lacrimi pentru yahoo-i, intervine Bebe calm și ironic, privindu-ne cu aerul lui distant, superior.

– Indiferent dacă a fost sau nu în imaginația mea, lacrima asta a ta a avut puterea de a mă trezi la viață.  

– Crezi ce vrei, Promy. Nu e treaba mea. Eu n-o să-ți dau nicio explicație. Nu mă cobor la nivelul ăsta.

– Vai, Bebe, eu unul sunt atât de impresionat de ce ai făcut încât nu doar că-ți mulțumesc, dar cred că te voi servi cu Maretti.  

– Taci, Promy. Nu comentez. Să continuăm povestea, atât cât vă interesează pe voi, căci, Promy, nici tu nu știi finalul, erai iar incapabil să procesezi. Ei bine, l-am transformat pe nenea într-un snop de trifoi cu patru foi și l-am înfulecat pur și simplu. Norocul lui. Așa-i trebuie dacă vrea să ne pape pe toți. Și-a găsit nașul. Nu mă întrebați ce gust avea nenea Cronos. De trifoi cu patru foi, evident. Logic, nu? Cred că Rocinante e un pic invidioasă că nu l-a mâncat ea, e înnebunită după trifoi cu patru foi. Promy, tu nu l-ai fi hăpăit nici dacă ți-l serveam sub formă de Maretti. Și, apropo, să știi că am fost acolo de la început, chiar dacă tu și nenea n-ați observat.

– Cum?! Ai fost acolo și nu ai intervenit imediat?! sare Promy.

– Așteptam formularul de aprobare a ”execuției” de la Chiron, cu ștampilă și semnătură. Imediat cum i-a parvenit lui Her, l-am teleportat din mâinile lui și am intrat în posesia lui. Verifică, Her, te rog, să vezi dacă-l mai ai.

– Aoleu, nu e! Mi-ai furat formularul, Bebe! Ești mai rău ca Promy! se vaită Her.

– Cum, Bebe!? Ai stat și te-ai uitat până ți-a parvenit formularul? Pentru o hârțoagă?! Eu am crezut că mor.

– Nu ai zis chiar tu că trebuie să fie tot legal și să respectăm procedurile, Promy?

Mai e puțin și răsare soarele. Altă noapte albă... neagră pentru Olimp. Alba-neagra cu puterea. ”Bahmu & Prigo”. O serie nesfârșită de sfârșituri grotești și absurde. Telenovela merge mai departe și n-am găsit-o pe Elodia. Ne-am săturat și ne e silă tuturor, dar strângem din dinți și continuăm. Deși, dacă mă gândesc bine, e timpul ca titanii să învețe să ia o pauză. Promy are nevoie urgent de o vacanță. Nu doar de zece minute pe Gliese ori pe VJ45, o să-i propun să mergem câteva zile la mare, în Vamă. Nu e el foarte încântat de viața la cort, dar să vină să facă baie în mare măcar. La lumina lunii.

– O să traversez Marea Neagră, să nu mai zici că nu fac mișcare și doar mă teleportez peste tot. O să vezi, Ile, șoptește Promy.

– Promy, tu o să traversezi Marea Neagră într-adevăr, dar numai pe Google Maps.