În scurta vacanță în Vamă, răceala mea obișnuită, fără de
care îmi pierd identitatea, se accentuează. Titanii știu că eu dârdâi și mă fac
vânătă la orice temperaturi de la 25 de grade în jos, cum o fii să stai mii de
ani la – 25 ca-n Tartar sau pe Elbrus nici nu vreau să mă gândesc. În Românica
testasem gerul siberian la manifestațiile ”Stop ACTA” de acum un an jumate, din
Piața Universității. Am păstrat de atunci amintire o tuse puternică, sonoră, cu
care am reușit să încing atmosfera la filme, teatru, concerte clasice la Ateneu
ori, pur și simplu, în metrou și am primit drept răsplată priviri tandre ca fulgerașele
lui Știi Tu Cine, cuvinte dulci de încurajare, coate, șuturi și fluierături. Dar,
poate că, dacă aș scăpa de ea, mi-aș schimba identitatea. În Vamă, cum febra
crește, nu dorm și am amețeli, trec repede la ceai fierbinte și antibiotice.
Cură de ceai în Vamă! Și numai Al Gore e de vină. Ori poate Băsescu. Jos
Băsescu! Jos dictatorul!
Festivalul ”Folk
you – Florian Pittiș” îmi mai
alină durerea, deși nu rezist la mai mult de două-trei melodii. Din fericire,
sirenele de pe Gliese, fane ale muzicii folk din România, salvează situația: stau
în fiecare zi de la deschidere până la ultima melodie, știu toate cântecele
(mai puțin pe acelea care sunt în primă audiție), dar le place îndeosebi
Andrieș, cântecul despre plagiat (cred că tocmai pentru că e foarte exotic, nu
există așa ceva pe Gliese) și Taxi, ”Dramă în Vamă” (despre ce n-am vrea să
vedem niciodată în Vamă: limuzine, palmieri și piscine, cazino și parcare cu
plată, hotel de cinci stele, club și plajă privată, telegondolă, trăsuri cu doi
cai, fitness și spa, metrosexuali etc.). Sirenele (dotate și cu microcipuri cu
limba română preinstalată) se integrează perfect și s-ar putea să nu mai vrea
să se întoarcă pe Gliese. Nici turiștii din Vamă nu prea mai vor să le lase.
Foarte aglomerat: nu că n-ai unde să calci, nu ai unde să
arunci o țigară, așa că nu strică să te teleportezi. Promy se plânge din nou că
se sufocă și nu are loc: nici aici nu-i încape scula. De-abia găsim loc de
cort. Da, am venit iar cu cortul. Rămân o maniacă ”Flower Power” care, pe lângă
faptul că poartă același tricou din mai până-n octombrie și face baie doar în
mare, blochează investițiile profitabile și crearea locurilor de muncă de către
marile companii ca Chevron și, paradoxal, nu poate trăi fără parfum de firmă (Davidoff Cool Water, brandul recomandat
cerșetătoarelor ca mine). Măcar parfumul să fie cool. Așa a zis Promy. Bine că
încă mă distrează etichetările ca pe Her. Și o să-i demonstrez că schimb
tricoul și fac duș în fiecare zi (fie și rece). Cine vorbea! Promy e un fițos
și jumătate care se coafează o oră jumate în fiecare zi, nu poate sta fără
semnal wi-fi și se cazează numai la hoteluri de la cinci stele în sus. Eu nu am
cinci stele, ci miliarde la cort în fiecare noapte.
La festival, Her (mai blonziu, pletos și foarte musculos)
e surprins plăcut că se strâng multe fete în jurul lui și-i cer autografe. Singurul
olimpian recunoscut și apreciat? Într-un târziu, își dă seama că e confundat cu
unul din streaperii de la Chippendales. Promy, Mene, Deucalion și Pira nu țin
să fie recunoscuți, preferă să călătorească incognito. Mene și Mi Ko sunt
încântați să exploreze locuri noi și să cunoască oamenii, abia acum au început
să-și trăiască viața. Mene nici nu știa că sunt muritori pe Pământ când ieșise
din Tartar, credea că există doar titani, zei, ciclopi, hecatonhiri, giganți și
monstrul Tifon. Nu-și mai aducea aminte nici măcar că femeile au țâțe sau ce au
în dotare bărbații ca el. Adevărul e că în Tartar cu greu se poate recunoaște
sexul sau chiar specia. Ajungi un fel de legumă mutantă de maxim 40 de kile. Pentru
Deucalion e o plăcere să descopere că există oameni fericiți sau, mă rog, care
se bucură de viață, fie și pentru câteva zile, el, unul, nu prea văzuse.
La sporturile acvatice, Her n-are competiție, traversează
Marea Neagră cât ai clipi. După multe insistențe, Deucalion îl convinge pe
Promy să se întreacă amândoi, nu foarte departe, doar până la plasa de pescari,
unde se pescuiesc rechini (uite că, de data asta, noi îi mâncăm pe ei și nu ei
pe noi!). Deucalion îl lasă pe Promy să fie victorios. Poate așa îi vine chef
să facă mișcare și să mai participe la concursuri de înot. La următoarea competiție
între Promy și Mene, învinge Mene, iar Promy comentează: ”Nu eu l-am lăsat să
câștige, ci el m-a lăsat pe mine să pierd onorabil”.
Când intru eu în apă, uneori îl strig pe Her, să-l provoc
la o întrecere. Her face pe el de râs:
– Du-te, mă, Ile, tu să te-ntreci cu mine? Ha-ha-ha! Am
crezut că vrei să-mi ceri un autograf. Ai grijă doar să nu te piși pe mine când
intri în mare. Nu știu de ce, dar am impresia că te apucă exact când vin eu la
tine. Poate că totuși de emoție... O singură dată vin în Vamă băieții de la
Chippendales.
După atâtea întreceri (care solicită forța fizică), chiar
dacă l-a evitat sistematic pe Her pe post de competitor, Promy îmi mărturisește
că e puțin obosit și nu mai vrea să înoate cu mine. Se uită lung, pe plajă, la
sirene și la muritoare. Cică supraveghează sirenele de pe Gliese, pe Pira și pe
Mi Ko, să nu li se întâmple ceva. Când ochii i se fixează prea mult asupra
uneia dintre sirene, îi arunc o privire de gheață:
– Haide, Promy, nu vrei să-notăm? Mă rog, înot eu, tu
poți să faci scufundări, să sari și să stropești. Nu stăm mai mult de cinci
minute, eu am deja febră. Nu te-ai săturat să monitorizezi gagicile sau o aștepți
cumva pe secretara ta asiatică?
– Prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Privirea ta (pe
care aș fi simțit-o chiar și sub ochelarii de soare) m-a criogenat. Și eu care
visam să renasc ca Afrodita din spuma valurilor...
– Poate din spuma balelor.
– Da, așa e, sunt predestinat: Afrodita din spuma valurilor
și eu din spuma balelor.
Interesant, la plajă în Vamă, generațiile adulte (părinți
și bunici) fac nudism, dar copiii stau cu costum de baie. Am văzut și o fetiță
de patru ani, ai cărei părinți și bunici erau nudiști, iar ea purta costum de
baie complet: slip și sutien. Intrase în panică atunci când își pierduse
sutienul în apă și nu mai vroia să iasă afară! Tare, pe Don Quijote nu-l mai
luăm cu noi la mare nicăieri după ce a stat îmbrăcat până-n gât, cu armura pe
el și cu mâna la ochi pe plajă, la malul Ataraxiei pe Gliese ori pe cel al
Mării Egee, la Skiathos, de frică să nu-l ispitească sirenele și s-o trădeze pe
Dulcineea, fie și numai în gând.
În sfârșit, lună plină! Nu înțeleg, parcă o mâncasem
atunci când vroiam să neutralizez portalul în stilul meu pur românesc, de fiică
a lui Dracula. Culmea, avusese un gust delicios de Mentosan. Acum, luna dementă
de mentă a reapărut ca prin vrajă, iar dâra ei argintie tresaltă tandru,
ispititor, pe apele line, moi și lipicioase ca de jeleu. E cald, briza abia
adie, aș face o baie cu Promy la lumina lunii pline, dar eu am febră, cu toate
antibioticele. ”Ești fierbinte”, râde Promy, atingându-mi ușor fruntea, ca
să-mi verifice febra. Apoi mă ia de mână, intrăm amândoi în mare, el tresărind
ușor (la amintirea poralului probabil), iar eu tremurând din tot corpul și
clănțănind din dinți). Începem să înotăm împreună pe dâra tremurătoare a lunii
către larg. Adică circa zece metri.
Acolo, Promy îmi înconjoară gâtul cu brațele sale statuare,
de un alb marmorean și mă sărută, mușcându-mi buza superioară și împletindu-și
limba cu a mea. Savurez gustul de sare, alge, votcă Stalingrad și havane
cubaneze al limbii lui (de când ne-am jucat ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas,
preferă havanele, nu țigările). Îi mângâi părul ud, bogat, în sfârșit dat deoparte
de pe față, și mă pierd în ochii lui negri, adânci, migdalați, cu gene arcuite,
strălucitori ca stelele ce se sting. Pielea îi scânteiază straniu, iradiind o
lumină dintr-o altă lume. Topită de dorință, îl sărut și eu pe gură, pe gât, în
ureche, apoi îi zgârii ușor, cu unghiile, spatele lat și puternic și-i masez
fundul tare, musculos. Îi înconjur mijlocul cu picioarele, iar el îmi dezmiardă,
la rândul său, cu o mână părul lung, despletit și cu alta fundul. O vreme
rămânem lipiți unul de altul, într-o îmbrățișare disperată, titanică, care-mi
fărâmă oasele și le preschimbă în praf de stele.
În seara următoare, cum visez la câteva minute de
liniște... de contemplare și contopire cu natura, îmi propun să merg într-un
golfuleț unde înotam anul trecut (pentru că descoperisem o apă mai limpede ca
Ataraxia pe Gliese și Egeea la Skiathos), aflat destul de aproape, pe drumul
spre 2 Mai, să văd răsăritul de lună și stelele mai clar. Să nu existe alte
surse de lumină care să interfereze cu cele naturale. S-o mai auzi terasa aia
enervantă de după Cherhana, din capătul falezei, aia cu muzică house tare,
toată noaptea? Trei note repetate la nesfârșit! Îi las pe titani la Cherhana să
înfulece rechin copt pe plită, cu legume la grătar și cu deliciosul sos picant,
cu usturoi, sarmuzac, și mă aventurez pe drumul spre 2 Mai, la lumina (naturală,
evident) telefonului mobil.
Nu apuc să fac cinci pași, că-mi ajung la ureche niște
lătrături... prietenoase, sper. ”Obama doar latră, nu mușcă”. Așa or fi și ei.
Mă uit mai atent și, la lumina telefonului mobil, zăresc vreo șapte-opt câini
cu ochii roșii, injectați (zici că-s dați cu fosfor precum câinele din
Baskerville). Mârâie spre mine. Le curg balele. Mai am un pic și renasc și eu
”din spuma balelor”? Mă opresc și aștept. Trebuie să învăț să am răbdare, nu
spune așa Promy? Nu vreau să mă sfâșie câinii, dar nici să mă întorc din drum. Și
nu o să-i chem pe Her sau pe Promy pentru câțiva cățeluși. Cineva de la un cort
îi ademenește cu ceva de mâncare și, în cele din urmă, se retrag. Ajung într-un
târziu în golfulețul meu. Terasa, surprinzător, se aude în continuare. Aceleași
trei sunete! Ce performanță! Tremur. Sentimentul sacrului și al absolutului? Mysterium tremendum? Doar tremens... La întoarcere, iar lătrături
și mârâieli, dar reușesc să trec cu bine de câini. La cort, altă surpriză: un
cățeluș la fel de drăgălaș, pe jumătate intrat în cort, inspectează salteaua și
sacii de dormit, căutând mâncare (din păcate, am doar croissante care nu cred
că-l satisfac).
După cina copioasă la Cherhana, Mene ne invită la
Canapele, să bem o bere, face el cinste. Acolo e semnal wi-fi și titanii își
pot verifica mailurile. Acum, Mene are ceva activitate. Și-a încercat mâna și el
pe softurile de construcții: a proiectat și a realizat un stadion (de proporții
titanice, evident) pe Gliese în numai 1h 23’, unde titanii vor juca fotabal contra gliesienilor,
iar eu s-ar putea să fiu majoretă, ca să râdă și ei de mine, nu doar eu de ei.
Deși nu știu dacă am vârsta legală… am numai 2 ani și 8 luni, asta după ce m-am
maturizat în urma experiențelor didactice universitare recente.
Mene vrea să și câștige ceva din arhitectură și construcții,
căci în curând va fi tată! Mi Ko e însărcinată, îl așteaptă pe Bebe (junior),
botezat așa în cinstea seniorului unicorn (care s-a sacrificat, sărmanul, acum să
vegheze Olimpul, împreună cu Don Quijote, Rocinante, Pegas și Chiron, renunțând
la vacanță). Mi Ko a rămas însărcinată în timp ce se juca cu Mene ”de-a Bill și
Monica” în Olimp, pe Mytikas, când păzeau tronul, înainte de alegeri. Pentru
prima oară, Mene și Promy numără minutele și secundele până când se va naște
Bebe junior, în sfârșit, nu e ”Countdown
to extinction”, ci o numărătoare fericită, chiar dacă Promy își face extrem
de multe griji legate de copil. Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a
scuipat pe Știi Tu Cine, primul client al lui Mene, i-a comandat deja să-i
extindă locuința din Israel și să-i amenajeze grădina, așa că Mene și-a permis
să facă cinste la Cherhana și la Canapele. Alex a fost atât de încântat de
opera lui Mene încât a preferat să rămână în Israel, în loc să vină cu noi la
mare.
Bineînțeles că lumea din Olimp comentează deja că Promy
nu e doar un trădător nenorocit, hoț și mincinos, porc și ticălos, ci și un
mizerabil de violator care a lăsat-o pe Mi Ko (altminteri o muritoare împuțită)
cu burta la gură, iar apoi a abandonat-o... să crape de foame. Parcă nu-i
ajungeau blonda și bruneta. În încercarea de a ignora bârfele și de-a-și ocupa
timpul cu altceva, pe lângă arhitectură și construcții, Mene s-a apucat și de
hackereală: a spart deocamdată, de probă, site-ul unor școli generale din
București, iar eu l-am încurajat să treacă la fuckultățile particulare. E un ”Big
Brother” tot mai priceput, îl va ajuta, cu siguranță, pe Promy la monitorizarea
activităților de pe Pământ și din Olimp. Apropo, Mi Ko nu numai că a început să
comenteze ce zice Promy, dar l-a și contrazis pe ”stăpânul” Meneceu, Promy și
Mene sunt foarte mândri de ea, nu se așteptau la asemenea rezultate într-un
timp record. Dacă va reuși și să doarmă, va primi bonus un iPhone 11. Mene,
oricum, e atât de fericit că e acasă încât savurează orice contact cu familia,
inclusiv conflictele.
Așadar, Mene nu se poate plânge că se plictisește. Cu
atât mai mult cu cât dedică o mare parte din timpul său unui proiect solicitant,
cu un client dificil: reconstrucția casei lui Her. Aceasta arată medieval, dar
nu ca un castel, ci ca un bordei. Înăuntru totul stă într-o rână, gata să se prăbușească,
de parcă ar fi opera lui Edifis din ”Asterix și Cleopatra”, arhitectul ale
cărui creații erau strâmbe și șubrede. Până și bordeiul românesc pare net
superior casei lui Her, că era sub pământ, mai sigur și mai stabil. Când intri
în casa blondului de la... Chippendales, te aventurezi în ”Casa Surprizelor”
din parcurile de distracții: sunt numai capcane, treptele alunecă suspect și se
crapă subit, pereții cad peste tine și podeaua îți fuge de sub picioare.
Senzații tari, gratis. Sau o fi făcut-o special așa, pentru a fi mereu antrenat
și a-și ține atenția trează? Oricum, Mene i-a propus deja lui Her circa 30 de
variante de casă (și nu e satisfuckut!) și o ofertă specială: 150% discount, că
e ”prietena” lui Promy! Her are un status aparte, nu e doar un supererou și
”prietena” lui Promy, ci și un fost stăpân al Olimpului, chit că un dictator
bio.
O casă trebuie să fie stabilă și puternică, clădită pe
stâncă, nu pe nisip, titanii știu. O spune și Iisus în parabole. Nu mai vorbim
de povestea purcelușilor. Care dintre casele purcelușilor (cea din paie, lemn
sau cărămizi) a rezistat până la urmă asediilor lupului? ”To be a rock and not to roll”. Mai întâi de toate, o casă e o stare
de spirit. Bordeiul lui Her nu e tocmai o casă, dar el se simte acasă acolo. Deși
a primit 30 de modele din care să aleagă, Her trage de timp: nu se îndură să se
despartă de bordeiul lui. Acasă nu e neapărat o casă. Și viceversa: o casă nu e
neapărat acasă. Pentru Promy, de pildă, e foarte greu să se simtă acasă în
Olimp. Eu una însă m-am obișnuit atât de bine aici și sunt atât de fericită cu
el, încât aș vrea să rămân în Olimp pentru totdeauna. Chiar și acum, în
paradis, în Vamă, mi-e dor de infernul din Olimp.
Cu ochii umezi, strălucind ca focul sacru pe fața foarte
bronzată, Mene ridică paharul de bere, țâșnește în picioare și spune tare, cu
glas întretăiat:
– Dragii mei, înainte erau puține lucruri pe care le
știam. Doar câteva care nu-mi plăceau. Plăcinta cu vișine de la mama lui Ile
mi-a redeschis nu doar pofta de mâncare, ci și pofta de viață. A fost placenta cu vișine care m-a hrănit, m-a
întărit și m-a protejat. Acum sunt multe lucruri care îmi plac: nu doar
plăcinta cu vișine de la mama lui Ile, rechinul copt pe plită cu sos sarmuzac
de la Cherhana, aripioarele crocante de la Bibi sau platoul ”Dracula” de la
Canapele, ci și limba chineză, să proiectez și să construiesc clădiri, să
profanez tronul de pe Mytikas împreună cu Mi Ko, să hackeresc, să călătoresc și
așa mai departe. Pot să-mi fac deja o listă cu lucrurile care îmi plac. Și
recunosc, am învățat chineza înainte de greacă. Nu vreau decât să mă lase în
pace. Să mă lase în pace! Atât. Pe de altă parte, am aflat și multe lucruri
care nu-mi plac... tot ce a făcut Zeus, cum a vrut să extermine familia noastră
și oamenii. Tot ce au făcut oamenii mai târziu, când nu mai erau sub
autoritatea lui Zeus. Oamenii care se credeau și se cred zei. După chipul și
asemănarea lui Zeus. Aș fi dat orice să semene mai mult cu tine, Promy, nu cu
el. Incredibil! Am fost în stare de șoc. Pur și simplu, nu puteam să cred,
mintea mea refuza să conceapă, deși veneam din infern. Însă trebuia să știu,
mulțumesc că mi-ați spus. Mă bucur să bem o bere împreună, aici, la terasă. Îmi
pare bine că ești un client dificil, Her: poți să-mi faci figuri, nu mă
deranjează, nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine să lucrez la un
proiect... pentru tine. Și abia aștept să mă certați toți: mami, tati,
frățiorii mei sau nevastă-mea. Aia pe care a violat-o Promy și-a lăsat-o cu
burta la gură.
Roșcata ”violată și abandonată” de Promy, Mi Ko, a
început deja să poftească la diverse lucruri, cum ar fi rechinul copt pe plită,
cu legume și sos sarmuzac de la Cherhana, aripioarele picante cu sos Sweet Chilli de la Bibi, puiul cu
gorgonzola de la Papa la Șoni, pizza Prosciutto e funghi de la Sașa, cartofii
de Vamă trași în unt, cu busuioc de la Liana ori cei gratinați de la Roata.
Într-o seară, poftește tocmai la Maretti, dar Promy nici nu vrea s-audă, ba
chiar o amenință, în glumă, că o exilează pe SPP1001:
– Cum, Promy, exilezi pe SPP o femeie însărcinată pentru
că a poftit o felie de Maretti? Nu poți să faci asta! izbucnește Mi Ko.
– ”Yes, I can!”
– Mene, vezi ce rău e Promy? Cuum?! Nu ai observat nimic?!
Și mai zici că-ți pasă de mine, se plânge Mi Ko, spre fericirea lui Mene care
chicotește, încântat că ”nevastă-sa” ripostează.
– Al Gore e rău. Al Gore e de vină, confirm eu mașinal,
zâmbind stupid.
Dacă poftele lui Mi Ko devin din ce în ce mai sofisticate,
iar ripostele tot mai vehemente, Atlas continuă să fie interesat parcă exclusiv
de jocul video ”Plante vs. Zombie”. Habar n-avem în ce măsură ”îi încape scula”
în Vamă, căci nu și-a ridicat ochii din consolă: joacă jocul zi și noapte, a
ajuns abia la nivelul 3, iar Promy, Mene și Epi încep să-și facă griji pentru
el. În disperare de cauză, Promy îi dereglează încărcătorul de la consolă, așa
că aceasta se descarcă după câteva ore. Toată noaptea, Atlas se uită năucit la
consolă, nu înțelege nimic. Promy îi explică de numai cincizeci de mii de ori că
încărcătorul s-a defectat și trebuie schimbat. Ceva mai puțin decât înainte,
când îl convinsese să abandoneze povara, așa-zisa ”boltă cerească”, pe care o
purta pe umeri. Sau era Atlas foarte obosit și-o scăpase singur? Promy preferă
să creadă prima variantă. Un lucru e clar: fără încărcător nu merge consola.
Iar singurul care știe să facă un încărcător de acest tip e Hefaistos. Din acel
moment, Atlas se mută la ușa atelierului lui Hefaistos (stimulat între timp cu
un iPhone 11 și o consolă performantă ca a lui Atlas să-i dea încărcătorul...
în timp record). Bine că titanii nu-și pierd niciodată răbdarea!
Scorpia de Jill, aleasă oficial ”conștiința” mea (pentru
că e foarte bătăioasă și nimic nu-i stă în cale, nu se teme nici de ea însăși,
dar îi sperie pe toți, pe mine cel mai tare, normal), e foarte încântată că
lumea din Vamă știe filmele lui Terry Gilliam (”Brazil” îndeosebi, unde e ea
eroină) și-i cere autografe. Practic, ea e singura recunoscută. Îi place așa de
mult în Vamă că va rămâne la mare, cu acordul (tacit și explicit) al lui șefu’,
după ce plecăm noi. Cred că și lui Promy i-e frică de ea. Nu o poate refuza. O
să stea până-i îngheață fundul (sperăm că cel târziu în octombrie). Eu una
(obișnuită deja cu cortul și dușul rece) aș mai rămâne și eu, nu simt decât
lipsa cafelei la ibric. După trei zile de nessuri 3’n’1, i-am uitat gustul. Și
în Iran, în doar câteva zile, îmi ieșise din minte complet gustul berii. Nu-i
nimic, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare, nu zice așa Promy?
Sau frustrarea?
Fie de frica ei, fie că uităm, antrenându-ne cu altceva,
o lăsăm în pace pe Jill, ne rugăm doar să-și țină gurița și să nu fredoneze
niciun refren de la festival, nici ”Si j’avais quatre dromadaires” din ”
Balada dromaderelor”, melodia ei
favorită din repertoriul lui Alifantis, cântată și la festival, măcar când e Mi
Ko de față, ca nu cumva să avorteze spontan:
– Lasă, fată, că nu-i mai rău ca terasa aia house de lângă
Cherhana. Sau ca dubstep. Muzica aia compusă dintr-o alternanță de scârțâieli,
scremete și bășini.
– O, ba da. Și
cred că, indiferent dacă aude sau nu Mi Ko, o să fac eu parkour înaintea lui
Her aici, în Vamă: o să sar de sus, de pe faleză.
Apropo, după 20 de ani în care eram disperată după Nestea
de lămâie și îl consideram cel mai bun ceai din lume, mi-am dat seama brusc, în
Vamă, că are tot gust de ness 3’n’1 și că, de fapt, e suc. Ce revelație! Se vede că
îmi crește măseaua de minte, mai bine mai târziu decât niciodată, merită
durerile astea pe care le am de juma de an, poate că m-am mai maturizat, adică
am crescut de la 2 ani și 8 luni la 2 ani și 9 luni. Mai am un pic și o să fiu
un guru ca mâța mea.
***
După numai patru zile în Vamă, pentru că mie nu îmi scade
febra nici cu antibiotice și nu pot dormi (și mai am un pic și-o văd pe
Zâna-Speranță cu tot cu copacul fosforescent mișcător, care mă strânge cu
ramurile sale), ne teleportăm pe Gliese, la malul oceanului Ataraxia, ca să
încerc să mă refac și, totodată, să mă relaxez la bungalourile în culorile
curcubeului. Aici, fiecare apartament reproduce o culoare din spectrul luminii,
ROGVAIV. Bungalourile sunt mai frumoase decât cele ale vampirilor din Brazilia,
unde s-au cazat Bella și Edward în luna de miere în ”Twilight”. Știu asta
pentru că, în timp ce am păzit tronul din Olimp, pe Mytikas, am făcut cură de
filme siropoase cu vampiri. Mai aveam un pic și treceam la telenovele. Câte
sacrificii trebuie să faci pentru putere! Și numai pentru că-l iubesc pe Promy!
Și democrația.
Apropo de putere, bungaloul roșu te face să te simți
stăpânul lumii (când te trântești pe canapelele sale imperiale, imense,
purpurii) și îți încântă ochii cu florile sale opulente (crini, trandafiri și
rododendroni): cresc peste tot, ai impresia că ies chiar și din obiectele
electro-casnice. Bungaloul orange e împodobit bogat, somptuos, în stil oriental
și are un baldachin uriaș, moale, auriu (de fapt, de culoarea mierii sau a
ambroziei) în dormitor, care te ispitește să plonjezi în el și să nu te mai
ridici niciodată de acolo. Bungaloul galben, cu un aspect elegant, clasic și
decoruri minimaliste (doar câteva amfore grecești, ce să pună acolo, săracul
Promy, doar nu era să amplaseze statuile zeilor ori pe a lui în ipostaza tipică
de pe Elbrus!), te întâmpină cu coloanele sale simple, dorice, marmură de Paros
pe jos și lumina lui proaspătă, vie, purificatoare ca a unui templu antic.
Bungaloul verde impresionează prin artă africană, vegetație luxuriantă (liane,
orhidee) și păsări exotice (colibri, papagali, pasărea paradisului), de parcă
ai fi în junglă. Bungaloul indigo redă, prin efecte de lumini și umbre, lunile
pline (trei luni pentru Gliese, am zis eu că planeta asta e de fițe!) plutind
peste Ataraxia, cu dârele lor tremurătoare. Bungaloul violet reconstituie
atmosfera Parisului din secolul XIX, a tavernelor și a cabaretelor, cu artiști,
absinth și prostituate și, totodată, expune tablouri impresioniste de valoare:
Renoir, Monet, Manet, Lautrec, Degas și alții.
Când intri în bungaloul albastru, preferatul lui Promy, unde
stăm noi, parcă te-ai scufunda în Ataraxia: pereții sunt fluizi și evanescenți
ca apa și simți valurile calde și catifelate ale oceanului mângâindu-ți ușor tălpile.
În bungaloul albastru, mobila din camere e de un bleu pal, de culoarea
topazului albastru și sertarele par țesute din stropi fini de apă (dar lucrurile
dinăuntru nu se udă!). La baie, cada cu hidromasaj e imensă, în formă de scoică
sidefată, iar dușul poate fi setat să picure perle micuțe, argintii, care se
topesc pe piele și emană un parfum delicat și fresh deopotrivă, apropiat de ”Davidoff Cool Water”. Bucătăria, foarte
luminoasă și spațioasă, are mese, scaune și ornamente din corali albaștri,
fosforescenți precum ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”.
Toate bungalourile sunt confortabile, foarte bine dotate
(inclusiv acces wi-fi și semnal excelent) și conțin nenumărate obiecte de artă,
pe care trebuie să avem grijă să nu le spargem. Cum le spunea Obama băieților
de la Led Zeppelin pe care i-a decorat pentru întreaga activitate muzicală, nu
și pentru calitățile lor de experți în amenajări inedite ale camerelor de
hotel: aveți grijă pe ce puneți mâna, tablourile sunt scumpe!
Când intrăm în ocean, în Ataraxia, pielea lui Promy se
face albastră fosforescentă precum coralii, astfel încât sunt pe punctul de a-l
confunda cu Radu Mazăre în costum de carnaval, interpretându-l probabil pe
Ștrumful Cochet, alături de mii de ștrumfițe topless, la Rio sau la Mamaia. Mă
uit mai atent: Radu Mazăre, Ștrumful Cochet, e asediat de ștrumfițele topless
care-l sărută pasional pe tot corpul, iar amprenta buzelor lor senzuale are
forma și conținutul unei ștampiluțe de vot. ”Votat!” Ce se întâmplă? Iar ne excită
politica?
Promy îmi face și mie ochii fosforescenți, dar nu de
coral albastru sau de extraterestru rebel din ”Dune”, ci de câine din
Baskerville, așa că acum pot speria toată planeta. Eu prefer înotul în apele line,
clare, calde și mătăsoase ale Ataraxiei, dar Promy optează pentru scufundări,
sărit și stropit, plus plimbările cu delfini înaripați. Deși nu mă țin prea
bine, iar delfinii zburători au mania vitezei ca Pegas și, mai nou, Rocinante,
îmi fac curaj și încalec unul, împreună cu Promy. Plutim deasupra Ataraxiei și
a unui orășel din apropierea bungalourilor pentru a admira casele mici, albe,
de trei-patru etaje, cu balcoane în formă de scoici sidefate și puzderie de
cactuși albaștri sus, pe terase. Apreciem, totodată, armonia și unitatea de
stil arhitectural:
– Promy, tu ce floare ai vrea să fii: crin imperial,
orhidee, trandafir... că doar n-o să te întreb dacă vrei să fii zambilă? îi zic,
în timp ce mă țin strâns de el ca să nu cad de pe delfin, străduindu-mă să sune
cât mai tandru, cu toate că am rău de înălțime, gâfâi și vorbesc poticnit ca
Senzaționescu.
– Trandafir roșu, Ile! Însă numai dacă ești tu Micul
Prinț și mă răsfeți. Eu nu sunt pretențios. Nu am nevoie decât de un iPhone 11,
Maretti cu pizza și un semnal bun wi-fi. A, și de un duș fierbinte, plus o
placă pentru îndreptat părul.
– Eu zic că mai bine ai fi o floare albastră de cactus ca
cele de pe Gliese. Sunt florile pe care le visez de când eram la grădiniță,
adică de când am început trainingul cu tine. De pe la patru ani... Ehei, și
acum am ajuns la vârsta de 2 ani și 9 luni. Ai văzut ce-am progresat, Promy?
– Incredibil! Eu nu am nevoie decât să schimbi câteva
cuvinte cu mine, Micuță Prințesă cu colți de vampir și tatuaj cu bestii mari, negre
și cu coarne! Doar două-trei vorbe să-mi spui. Măcar ”Odă pentru Kim Jong
Promy”! Atâta vreme am fost singur, ignorat sau uitat de toți...
– Tu ești floarea mea albastră de cactus. Te voi asculta
și te voi îngriji. Și nu voi lăsa pe nimeni să-ți mai rupă petalele sau să-ți
smulgă spinii.
Mă dau jos de pe delfin, galbenă la față, clătinându-mă
și mă așez pe malul oceanului, să-mi trag un pic sufletul după zborul amețitor,
în viteză, din fericire încheiat fără accidente (cam așa e și cu motodeltaplanul
în Deltă, dar merită). Încă îmi vâjâie urechile de la vântul năucitor și am
mâinile înghețate. Îmi întind picioarele și ascult valurile care-mi dezmiardă
tălpile obosite, iar Promy îmi mângâie părul ciufulit, mă ia de gât și începe
să îmi povestească despre Gliese.
Aici suntem în Atarsia, unul dintre cele 180 de state de
pe Gliese, dar pe această planetă nu există decalaje majore între țări, deși se
înregistrează, desigur, diferențe culturale. Statul în Atarsia e unul
democratic-liberal, minimal, cu o structură birocratică foarte restrânsă, sub
controlul cetățenilor. Armata, poliția, serviciile secrete ”sunt admirabile,
sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire”. Mă rog, armata e prezentă doar sub
forma unor trupe de cavalerie de paradă pentru că domnișoarelor de pe Gliese le
plac ofițerii călare pe cai și în uniforme, la fel ca pe Pământ, iar
domnișorilor – să defileze în fața fetelor, să execute figuri acrobatice și să
le impresioneze.
Justiția, la fel, este puțin dezvoltată, fiindcă rareori
se ajunge la infracțiuni grave, respectiv la procese: de cele mai multe ori,
gliesienii își rezolvă problemele discutând respectuos direct cu partea
adversă, negociază și ajung, de regulă, la soluții acceptate unanim. Unii
dintre ei (similar japonezilor) au un simț al responsabilității atât de
puternic încât sunt în stare să se sinucidă pentru că au lăsat apa deschisă la
robinet, au uitat să recicleze sau și-au printat un bilet de avion, utilizând
hârtia și tonerul imprimantei de la birou. Așadar, există fundamentaliști și pe
Gliese, fie și ai responsabilității!
Religia, instituțional vorbind, e și ea aproape absentă
(rar vezi un templu chiar și în centrul orașului, nu cum sunt la noi la țară
mai multe biserici decât case/locuitori), dar credința în divinitate/divinități
nu e exclusă, deși sunt preferate raporturile directe cu Dumnezeu, iar
gliesienii pot avea o viață religioasă destul de intensă (chiar dacă nu
gălăgioasă și ostentativă).
Promy însuși nu s-a prezentat pe sine (și, din fericire,
nici nu a fost perceput) ca un zeu care să inspire adorație și teamă, ci ca un
prieten, un partener ori, cel mult, un șef de gașcă. S-a implicat îndeosebi la
început, cu circa o mie de ani în urmă, însă acum îi lasă pe gliesieni să se
descurce relativ singuri, ca și pe pământeni. În ziua de azi, Promy monitorizează,
mai exact veghează și l-a avertizat și pe Mene să nu intervină pe Pământ sau pe
Gliese, indiferent cât de mult ar fi impresionat de vreun eveniment. O
eventuală implicare se admite doar dacă e în joc soarta planetei și numai după
o evaluare foarte serioasă a situației. Oricum, dacă ar fi să mai creeze vreo
ființă, cel puțin pe Pământ, Promy s-ar limita la o nouă specie de fluturași
sau libelule. La fel și Hefaistos, creatorul femeii (Pandora).
Acum, Promy facilitează schimburile culturale cu
Pământul, de exemplu, ajută la diseminarea filmelor, cărților, obiectelor de
artă, precum și la transmiterea curentelor și trendurilor. De asemenea, îi
stimulează pe gliesieni să progreseze tehnologic: se dau în vânt și ei după
produse electronice și gadgeturi, merg și ei ”la plimbare la mall”, dar nu s-ar
călca în picioare pentru o reducere la ”Black Friday”, fie și pentru noul iPhone
11, ci stau la rând civilizat. Gliesienii curtează, nu violează. Unii dintre ei
consumă ocazional stupefiante, însă la ei nu există trafic de droguri ori de
persoane. Sunt și ei înnebuniți după filmele comerciale hollywoodiene, mai ales
fani ai lui Dracula, iar pe mine mă admiră ca urmașă a acestuia, oricât aș vrea
să le explic că e doar un stereotip. Fata lui Dracula e populară pe Gliese.
Teoretic, există informații despre istoria Pământului: la
bibliotecă, la muzee sau, în zilele noastre, pe net, dar, cei mai mulți nu
consultă astfel de documente, ci recurg mai curând la istoria romanțată,
frecvent partizană și deformatoare din filmele hollywoodiene. Cu siguranță,
știu mai bine istoria SUA decât a altor țări de pe Pământ, asta din filmele
comerciale pe care le urmăresc.
În întreaga lor istorie și artă, gliesienii glorifică nu
zei sau lideri asemenea zeilor, ci pe gliesienii obișnuiți. Gliesieni simpli, dar
nu banali, fiindcă fiecare are povestea lui specială în care crede. În istorie,
au fost momente când unii dintre gliesieni au fost ispitiți de demonii puterii,
însă aceștia, sub presiunea teribilă a societății și a propriei conștiințe,
s-au sinucis. Dacă nu mă credeți, deschideți un manual de istorie de pe Gliese!
Pe ansamblu, Gliese nu este o planetă perfectă, fără probleme, paradisiacă, ci
una normală, a bunului simț, unde locuitorii ascultă Vocea Dragostei și a
Rațiunii, a Libertății și a Responsabilității.
Surprinzător, Promy are și statui pe Gliese, poate mai
multe decât pe Pământ și nu în ipostaza tipică: pe Elbrus, în lanțuri, cu piron
în piept și cu ficatul devorat de bestia de vultur. Ca să mă convingă de
diferență, Promy îmi arată câteva poze de pe site-ul unui muzeu de artă din
capitală. Incredibil: statui clasice ale lui Promy ținând un copil în cârcă,
jucând fotbal (!) cu băieții, coafând o fetiță (e expert), învățând micii
gliesieni să scrie, îngrijind bătrânii, tratând bolnavii, plus un exponat
modern: o bilă imensă argintie, înconjurată de un inel și intitulată ”Dragostea
lui Prometeu pentru Gliese”.
N-am ce lucra și-i povestesc delfinului zburător care
ne-a dus pe noi la plimbare (câte ceva din) povestea lui Promy, despre Pământ
și despre Olimpul actual, în timp ce Promy e plecat să-mi cumpere o bere de la
magazin. Delfinul mă privește cu ochii bulbucați de groază, în stare de șoc, incapabil
să rostească vreun cuvânt, dar nu pleacă de lângă mine. Atunci când Promy revine
cu berea, delfinul își întoarce ochii spre el și îl fixează, terifiat și uluit,
în tăcere, minute în șir. Pare pietrificat. Promy se uită și el nedumerit, ambarasat,
nu înțelege. Îi șoptesc la ureche ce am făcut, cerându-mi scuze. Promy se
înroșește și-și dă pe față părul ud și încâlcit, trăgând de el cu furie și disperare.
Însă delfinul își lipește botul umed de picioarele lui Promy, întinse până-n
apă și spune într-un sfârșit, cu glas înăbușit:
– Ah, îmi pare rău. Mi-e milă de tine. Aș vrea să te ajut.
Nu prea înțeleg, ai făcut pe Pământ cam același lucru pe care l-ai făcut și
aici. I-ai ajutat și pe pământeni ca pe noi.
– Da, ceva de genul ăsta, rostește Promy cu glas sugrumat,
înecându-se și tușind. Am vrut să ajut. Numai că aici voi mi-ați mulțumit, în
schimb, pe Pământ, am primit drept recompensă... pe lângă scuipaturi, un piron,
lanțuri și... o bestie de vultur care-mi sfârteca ficatul zi de zi, pe un vârf
de munte, pe un ger cumplit, iar creația mea a fost contaminată de răul din
Cutia Pandorei și spulberată de potop. Sună penibil și oribil în același timp, nu?
Nici eu nu pot să cred. În Olimp și pe Pământ, cei care vor să ajute sunt
premiați cu lanțuri, flegme și chinuri veșnice. Cei mai norocoși au parte de
execuții și de o groapă comună. Nu eu, din păcate.
Promy își acoperă fața congestionată, incomplet ascunsă
de bretonul ud și ciufulit, cu mâinile. Delfinul se lipește de el și mai
puternic:
– Dar sunt și lucruri bune. Cu siguranță se întâmplă și
lucruri bune, nu-i așa? întreabă delfinul, privindu-l pe Promy cu ochi mari și
triști. De exemplu, ce-ai făcut tu pentru oameni, ce-a făcut prietenul tău, Heracle,
pentru tine...
– Da, sunt, dar lucrurile bune nu compensează lucrurile
rele. Nu există nicio compensație. Răul e ireparabil. Mai ales când se pierd
vieți. Sau, și mai rău, suflete, șoptește Promy.
– Aș vrea să te ajut, continuă delfinul, în timp ce ochii
i se luminează. Dacă pot, te rog să-mi spui. Știi, acum apreciez mai mult ce am
aici. Și voi apăra ce dețin.
– Știu. Mulțumesc! Contează foarte mult pentru mine să
văd că te interesează ce mi s-a întâmplat, deși, sincer, mă simt stingherit. Nu
știu, iar nu-mi vine să cred: sunt atât de puține planete în univers pe care
există condiții de viață, pe care le poți amenaja și unde pot trăi ființe
raționale. Atât de puține! Una dintr-un miliard. Viața e un miracol. Chiar și o
bacterie probiotică e un miracol. Sunt convins că voi sunteți mai conștienți
decât pământenii de ce aveți și că o să apărați mai bine viața pe Gliese. Voi,
ca și hobittii din ”Stăpânul Inelelor”, ca Frodo sau Sam, aveți o putere foarte
mare: inocența. A, și simțul responsabilității.
După discuția cu delfinul, lui Promy nu-i mai priește
vacanța pe Gliese, nu mai are chef de nimic, se agită în continuu, se foiește
și se răsucește toată noaptea fără să închidă un ochi, cu riscul de a dărâma și
a sparge obiectele de artă din bungaloul albastru. Cu obrajii în flăcări și
ochi arzători, mă imploră să mergem acasă, în Olimp:
– Hai să mergem înapoi! Te rog, Ile!
– Gata deja? De-abia a-nceput să-mi scadă febra. N-au
trecut decât trei zile. Ce e? Ți-e dor? Îți faci griji pentru cei rămași acasă
și pentru Olimp? Te simți vinovat că tu ești aici, în siguranță, iar Chiron, de
exemplu, nu-i? Îți lipsesc problemele? Problemele din Olimp și de pe Pământ...
Ți-e dor și de probleme?
– Da, Ile, exact. Toate astea și încă ceva. Nu mai suport
să stau aici, după ce le-ai spus ce-ai spus. Mi-e rușine.
***
Chiar dacă Promy, cu voința lui titanică, își impune
să-și prelungească vacanța pe Gliese cu trei zile, deși n-are niciun chef
(ajungând astfel la numărul record de șase zile de concediu la malul
Ataraxiei), ne întoarcem de pe Gliese la București, la concertul ”The Wall” al lui Roger Waters la
București, mi-am luat bilet din iarnă și nu trebuie să-l ratăm. Mă
impresionează prezența foarte mare a publicului la concert (peste 50.000), mă
bucur că are audiență, chiar dacă stăm presați precum cărămizile din Zid sau ca
la cozile nesfârșite din vremea comunismului. În copilărie, am perceput intens
și dureros Zidul comunist din ”Epoca de aur”, așa că vroiam cu disperare o altă
Românie, fără Ziduri, din care să dispară frica și mizeria (deopotrivă morală
și materială). ”The Wall” nu a fost pentru
mine o muzică a evaziunii, ci, dimpotrivă, una care m-a ancorat în realitate
cât se poate de adânc și m-a impulsionat să mă confrunt cu Zidurile din mine și
din exterior.
Imediat după concert, am citit un articol ”Sânge pe Zid”
al jurnalistei Elena Dumitru de la ”Adevărul”. Sincer, autentic la fel ca spiritul
”Pink Floyd”. Un strigăt țâșnit din ciocnirea de Zid! Concertul a trezit-o pe
jurnalista desensibilizată (care scria articole despre masacrele din Siria fără
să simtă nimic, fără să arunce măcar o privire la fotografiile copiilor
intoxicați de gaze sarin) din starea de comă... Fusese ”comfortably numb”. Violența mediatică excesivă și continuă, sigur,
ne desensibilizează. Suferința și moartea nu ne mai spun nimic. A fost nevoie
de muzică pentru a putea simți din nou. Iar muzica a reușit asta pentru că era
”o experiență sângeros de personală”, așa a spus, inspirat, jurnalista. Tot
ce-a compus Roger Waters a fost o expresie a experienței sale (moartea tatălui
în al doilea război mondial, mama ultra-protectoare și posesivă, profesorii
agresivi, sarcastici și convenționali de la școală, relațiile problematice cu
femeile, politicile guvernului etc.), dar tocmai autenticitatea l-a făcut
credibil și capabil, în final, să depășească sfera personală și să devină
universal.
În timpul pauzei dintre cele două părți ale concertului,
Zidul a fost acoperit de imaginile victimelor războaielor și ale terorismului
(inclusiv de stat), invitându-ne la reculegere și reflecție. Liniște adâncă,
minute în șir. Tăcerea morții. Încă un memorial al victimelor... Ce rost mai
are are? Cui protest? Dar imaginea
morții vroia să ne invite, de fapt, să apărăm viața. ”Hey you! Don’t help them to
bury the live / Don’t give in without a fight”. Nu avem dreptul să luăm nicio viață, cu atât mai mult a celor nevinovați.
Nici măcar una.
O zi după concertul de la București, cântăreața Hyon
Song-wol (fostă prietenă a lui Kim Jong-un, liderul nord-coreean) a fost executată
împreună cu alți 11 artiști, în fața familiilor lor care vor fi și ele arestate
și duse în lagăre de detenție, căci se practică pedepsirea exemplară și
colectivă în Coreea de Nord. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate
sunt la fel, o să te obișnuiești. Cântăreața interpreta muzică patriotică (de
genul celei de la ”Cântarea României” de la noi, din vremea comunismului,
festivistă și ultrastandardizată), altceva nu prea e accesibil în Coreea, doar
nu ne gândim că ar fi putut participa la un concert ca ”The Wall”, împreună cu Roger Waters. Mare noroc că a fost
executată! Și-ar fi putut petrece următorii ani într-o vacanță prelungită
într-un lagăr de concentrare, să muncească până crapă (dacă n-ar fi ucis-o
foamea mai înainte), înhămată ca animal de povară la care pline (femeile
primesc frecvent acest rol decorativ), să mănânce pământ, șerpi și viermi, să-și
înece copiii sau să care greutăți până avortează (dacă era însărcinată), să fie
violată, torturată și sfâșiată de câini.
Apropo, concertul ”The
Wall” nu ar fi putut avea loc în nicio țară fundamentalistă (comunistă,
islamică) ori unde e dictatură. Trebuie, totuși, să apreciem ce avem în România:
internet (chiar dacă monitorizat de Big Brotheri – ai noștri și ai lor),
muzică, spectacole, filme, cărți, libertate de circulație, putem să ne îmbrăcăm
cum vrem și să spunem ce vrem în public. Libertatea de expresie nu se poate
compara cu nimic, este singura care poate aduce o gură de aer pe o planetă
intoxicată cu gaze sarin, ideologii și corupție.
O vacanță întreruptă pentru noi ca să vedem concertul.
Dar viețile curmate de Zid... miliarde de-a lungul timpului? Chiar vieți de
copii. Zidul înghite și copii, mai rău ca nenea Cronos. Copii mitraliați sau
intoxicați cu gaze sarin în Siria, copii epuizați de muncă, foame și frig, bătuți,
arși, înecați, sfâșiați de câini în gulagul din Coreea de Nord, copii abuzați
în fabrici, ateliere, lupanare, tabere de refugiați și lagăre. Copii care nu au
avut niciodată o vacanță în timp ce dictatori la modă ca Madame Al-Assad petrec
la Paris ori bătrânei de treabă ca torționarul Vișinescu își plimbă liniștiți
cățeii în fața blocului. Dictatori caritabili, ale căror poze apar în revistele
de modă și lifestyle, le-au dăruit acestor copii o primă vacanță eternă. Ofertă
specială cu 100% discount. Vacanță direct în paradis.
Mă uitam hipnotizată, îngrozită și scârbită la articolele
despre execuția artiștilor din Coreea de Nord și încercam din nou senzația aia
cumplită de neputință. Parcă asistam la execuție. Mă uitam și eu, la fel ca și
rudele victimelor, și nu puteam face nimic. Încă puțin sânge pe Zid? În seria
nenumăraților morți, victime ale războaielor și terorismului de stat? În
avalanșa halucinantă a imaginilor horror din media? Mai contează? Nici nu mai
încap toți pe Zid, nu mai e loc să-i comemorăm, Roger! Iar de cei mai mulți
nimeni nu știe nimic.
Până și pe Promy, o ființă superioară, sublimă, un titan
inteligent și creativ, bun și curat, demn și curajos, ”so fucking special”, niște Kim Jong-un-i spălați pe creier și
ticăloși din Olimp au reușit să-l pună în lanțuri, să-l mânjească cu labele lor
împuțite, să-l umple de balele lor și să-și bată joc de el, (inclusiv de opera
lui) mii de ani la rând, cu nerușinare. Le pare rău doar că a supraviețuit
(numai el și cu fii-su, din milioane) și continuă să-i sfideze. Și în România,
în anii ’50, în ”obsedantul deceniu” al instalării comunismului, intelectuali
de marcă precum Vulcănescu (mort în închisoare), Noica, Pillat, Paleologu,
Steinhardt ori Petre Țuțea au fost arestați și izbiți în mod organizat,
sistematic, de Zidul comunist pentru a fi transformați în ”oameni noi”. ”Hei
rup, hei rup, muncim, muncim, o lume nouă construim.” ”Noi muncim, nu gândim”. Iar
Iisus, ”regele iudeilor”, a fost victima Big Brotherilor iudei, farisei (și,
într-o anumită măsură, a sistemului de represiune roman și a poporului
fanatizat care a urlat să fie eliberat Barabas și nu Iisus). Al Gore e rău, Al
Gore e de vină. Sistemul, reprezentat prin personaje ca Zeus sau Kim Jong-un,
continuă să se perpetueze. Nu mă întreb cum pot să existe asemenea creaturi, ci
de ce au atâta putere? De ce-i lăsăm? Și de ce legitimăm sistemul (fie și prin
tăcere sau conformism), indiferent cât e de absurd?
Ce e corect? Uite, Big Brother, încă îmi iese corect
socoteala: ”2+2=4”. Fă ce vrei, dezbracă-ne, întoarce-ne cu fața spre Zid,
leagă-ne la ochi și pune-ne pistolul la tâmplă! Sau trage cu mitraliera. Mai
sigur și mai de efect. Big Brother, pe mine nu mă mai întreba nimic, nu-ți voi
răspunde. Nu voi schimba notele, nu te voi pupa în cur, nu-ți voi cânta ode și,
mai ales, nu te voi iubi niciodată. Asta e ce pot eu să fac. Și o să fac ce
pot. Și gata, nu mai vorbesc cu tine! Nu meriți. Și, oricum, nu înțelegi nimic.
Mă clatin pe picioare, dar nu mai contează. Îmi lăcrimează
ochii, îmi simt buzele uscate, arse, mi-e sete, iar legătura de pe ochi mă
strânge. Nu, scoate-mi legătura, vreau să mai văd o dată Zidul! E imens, alb și
rece, atingerea lui înghețată mă curentează: un cimitir fără margini, fără
pietre de mormânt, al celor fără nume, prea umili și neînsemnați și, totodată,
prea speriați ca să-l mai bântuie măcar. Încă respir. Totul e alb. Albul
ochilor unui orb. Și acum trage!
Fără aplauze, fără ID, fără mail
Mi-e frig.
Mi s-a zbârlit părul de pe mâinile și picioarele
neepilate,
Corpul mi s-a curbat curios,
Privesc la nesfârșit podeaua nemăturată, covoarele
neaspirate și gresia necurățată cu mopul.
Părul meu e un ghemotoc țepos și încâlcit ca firele
mopului.
Sunt un croasant mucegăit, obez, colcăind de E-uri,
expirat de mult,
care nu mai știe să-și treacă în CV nici data nașterii,
nici aroma,
care și-a uitat adresa... chiar și pe cea din mail,
fără educație, fără ocupație,
fără nume.
Cineva a vrut să mă arunce la gunoi, dar a renunțat.
I-a fost scârbă să pună mâna pe mine.
Un câine vagabond mă adulmecă,
Dar trece mai departe.
Tânjesc după o atingere...
O atingere delicată ca ploaia de frunze a toamnei.
Frunzele alunecă mereu atât de ușor,
Se sting atât de discret, atât de frumos,
În noaptea dulce cu miros de vreascuri arse, de vin fiert
și ciocolată caldă.
Nimeni nu o să-mi aprindă nicio lumânare
Nici măcar una parfumată... cu aromă de merișor și
scorțișoară.
Nimeni nu mă va mai aplauda niciodată.
Cu mâinile unsuroase și murdare
Îmi sfâșii carnea putredă și-mi smulg inima.
Grăsimea și sângele îmi picură pe mâini încet,
Plouă,
Stropi de grăsime, burți zgâlțâite la nesfârșit pe
youtube - o reclamă la produse de slăbit,
Tremur de silă.
Inima mea bate incorent și zmucit, în ritm de dubstep,
O alternanță de scârțâieli și pârțuri,
O mănânc
Crudă
Ca talibanii.
”My precious”!
Era totuși o inimă de ciocolată
Pe care o puteai cumpăra la promoție
și da cadou de Valentine’s Day.
E frig,
știu că e frig,
dar nu mai simt nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu