Planul ”malefic” al lui Bebe și al lui Promy e pus în
aplicare impecabil (surprinzător, fără incidente de această dată) și nenea
Cronos e, în sfârșit, arestat. Mă rog, rearestat. Nu se poate spune că se
întoarce de unde a plecat: de la Tartar la Startar e o cale lungă de minim o
sută de mii de ani lumină. Putem răsufla ușurați? Din păcate, nu. Chiron
centaurul ne anunță că mai e puțin și va finaliza ancheta: bineînțeles, marea
majoritate a olimpienilor din Startar vor fi eliberați din lipsă de probe și
își vor păstra privilegiile, gadgeturile și țoalele de fițe numai dacă rămân în
închisoare. O anchetă gata în patru săptămâni? Nu-mi vine să cred. Promy își
face însă griji că vom cădea de pe vârful Mytikas direct în Tartar și ar fi dat
orice ca ancheta să dureze ca în România, să mai câștige ceva timp, dar asta
contravine chiar principiilor lui și ale maică-sii, Temis, zeița justiției.
Pe lângă emoțiile anchetei și ale rezultatelor ei finale,
se acumulează ineluctabil, din ce în ce mai intens, tensiunea, presiunile și
neliniștile alegerilor. După anunțarea rezultatelor anchetei, se vor organiza
alegeri pentru funcția de ”stăpân” al Olimpului, în câteva zile. Primele
alegeri libere din Olimp! Cu siguranță, Chiron va candida. Probabil și Her,
măcar ca să lase impresia de consecvență și, totodată, pentru a exista un contracandidat
al lui Chiron. Noi (muritorii și Promy cu familia lui) aparent îl susținem pe
Her, chiar dacă și noi vom vota tot cu Chiron, ca să nu risipim voturile.
Inspirat poate de ideile cu secretara asiatică ale lui
Promy, după ce a învățat chineza într-o dimineață, într-un avânt titanic, în
numai două ore, Mene (Meneceu) dă anunț pentru a-și angaja o secretară din
China. Din milioanele de aplicații pe care le scanează fulger, dintr-o privire,
o selectează imediat pe Mi Ko, întâmplător sau nu, roșcată, exact ce ne lipsea.
Din rațiuni de securitate și eficiență, Mene o aduce pe noua secretară să
lucreze și să locuiască acasă la mama lui Promy. Mi Ko poartă ținută office
chiar și la bucătărie, are părul mediu, până la bărbie, moale, drept, filat, cu
breton deasupra sprâncenelor, ochi căprui luminoși, o guriță mică, discret
rujată și unghiile tăiate scurt, din carne, fără manichiură, doar lăcuite (ca
mine). E foarte drăguță și politicoasă, dar Mene nu o poate opri din lucru înainte
de încheierea unui interval de 16 ore în fiecare zi, oricât s-ar strădui, și,
deocamdată, îl strigă pe șeful ei ”Stăpâne”. Iar el, abia ieșit din Tartar
(unde, bineînțeles, a avut onoarea să fie tratat ca și obișnuit să se considere
”stăpân”), înțelege perfect situația. Cum s-o învețe el să nu-l mai strige
”stăpân” sau să-și ia o pauză?! Habar n-are nici el. La fel și Promy.
Venirea lui Mi Ko suscită noi întrebări, dificile chiar
pentru titani. E posibil ca Mi Ko să fie și ea nemuritoare, Promy și Mene au
dificultăți în a o clasifica, pentru că seamănă mai curând cu titanii decât cu
muritorii obișnuiți: muncește aproape nonstop, nu mănâncă și nu doarme mai mult
de o oră pe noapte. Acest ultim lucru o aduce aproape de pragul sinuciderii,
căci ea depune eforturi titanice, de multă vreme, să-și reducă rația de somn la
10 minute, așa cum procedează sute de milioane de alți chinezi în prezent. Se
simte inferioară, cu toate că Mene și Promy o privesc admirativ, dar și ușor
îngrijorați. Un singur lucru pare să o distingă de titani: Mi Ko nu comentează
nimic (ceea ce pentru Promy, care a inventat reclamațiile, este inacceptabil și
trebuie remediat urgent).
Cred că inclusiv Bebe are nevoie de o pauză: ochii îi sunt
injectați, nările uscate, pielea și coama lui și-au pierdut din strălucirea de
dinainte, scuturile îi consumă foarte multă energie, așa că Promy dezactivează
unul dintre scuturile bioenergetice ale lui Bebe, cel de pe muntele Olimp (în
stilul lui specific, după o deliberare serioasă, însă din proprie inițiativă, fără
acordul unicornului). Cele de acasă, de la Promy, fuseseră deja oprite. Îl
păstrează totuși pe cel mai important, care înconjură Startarul.
În ziua finalizării anchetei, Promy e incredibil de
agitat: patrulează înainte și înapoi, își suflă nu șuvița, ci tot bretonul cu
furie, scapă orice obiect care îi cade în mână, îmi strânge degetele gata să mi
le frângă, își înfige adânc unghiile în carne, făcând să țâșnească stropi de
sânge în aer, tremură și izbucnește în crize de râs isteric. Este atât de
neliniștit că e gata să aplice legea interzicerii circulației a lui Her și să se
apuce de parkour: adică să sară de pe munte, de pe Olimp. Primul și singurul
care aplică legea! A luat-o complet razna? Mai bine ar face o terapie de tip
”Bill și Monica” pe Mytikas, cu sau fără secretară asiatică, tot vom preda
tronul în curând.
Rezultatele anchetei sunt cele prevăzute, anticipate mai
exact (baba Promida nu se înșeală niciodată): sunt condamnați oficial la
sențințe cu executare doar Cronos, Atena, Hermes și Pan (acesta din urmă, sub
presiunile nevestei, a complotat împreună cu soția mai întâi la otrăvirea lui
Promy și a lui Her, la nunta sa cu Antenuța, apoi a luat parte, într-o anumită
măsură, și la lovitura de stat organizată de Hermes și Atena). Restul vor fi
eliberați din lipsă de probe. Așa cum aranjaseră în prealabil (ca să lase
impresia unei opoziții autentice), Promy îl critică pe Chiron, de față cu toți
olimpienii, pentru grabă, superficialitate și, totodată, pentru că îi
subminează autoritatea lui Her, încercând să-și asigure suportul alegătorilor
prin mijloace netransparente, destul de suspecte. Chiron își joacă rolul cu
calm și detașare: nu se pune el la mintea lui Promy, alegerile vor fi peste trei
zile, organizate impecabil, iar orice cetățean al Olimpului poate participa. Olimpienilor
aflați acum în infern li se va prezenta superoferta ”Startar 2013”: doar dacă
rămân la închisoare își vor păstra privilegiile și vor avea primii (înaintea
muritorilor) cele mai tari gadgeturi și țoale. Trebuie să se decidă într-o oră.
Ora asta trece incredibil de greu pentru Promy, aproape
că intră în convulsii și-i vine să se tăvălească pe jos de emoție. Totul se va
sfârși curând. ”Timpul nu mai are răbdare”. Iar ne mănâncă nenea Cronos cu ai
lui. Mă rog, ai noștri. Nu, nu sunteți ai mei, nu vă recunosc! Dar ce contează?
Nici nu mă mai obosesc să număr minutele și secundele. Sunt stors de puteri și
știu că nu are sens. Nu trebuie să fiu Casandra ca să prezic sfârșitul Troiei.
Sau vrăjitoarele Melissa și Vanessa ori Mama Omida. Apropo, ce vezi tu, Baba
Promida? Anticipez... ca de obicei. Nu am nevoie să mă uit la ”Știrile de la
ora 5” ca să prevăd dezastre. Ca să spun că totul va fi rău. Mult mai rău decât
îmi pot eu imagina vreodată. Apoca...lipsuri după apoca...lipsuri. Mereu
lipsuri. Eterna frustrare... De fapt, secretul profeției apocaliptice este că
nu există niciun sfârșit. Doar sfârșituri. Succesive. Fără număr, fără număr,
fără număr... La fel de oribile și penibile. Telenovela asta nu se termină
niciodată și numai Al Gore e de vină. Natural
born bound. Câine rău, vierme, porc, trădător, violator... Târăște-te în
genunchi și cerșește îndurare! Târăște-te în genunchi! Acum!
Promy tresare puternic. În sfârșit, vești din Startar! Îi
scapă paharul de nectar din mână și havana aprinsă din gură. Havana îi alunecă
pe picior și-ncepe să adâncească artistic gaura originală din blugi, dar Promy
nu observă nimic. Her ne anunță vesel că olimpienii preferă în majoritate superoferta
și rămân, deci, în închisoare, cu toate că zece dintre ei optează pentru
eliberare: Apollo, Artemis, Poseidon, Hefaistos, Orfeu, doi fauni și trei nimfe.
Apollo și în special Poseidon ne îngrijorează, au ceva susținere, poate că or
să și candideze acum la alegerile ”prezidențiale” din Olimp și or să încerce să
obțină un rezultat favorabil. Prin orice mijloace.
În două zile, într-adevăr, se confirmă candidaturile lui Apollo
și Poseidon, pe lângă cele ale lui Chiron, Her și Thalia, muza comediei
(anunțate chiar în momentul finalizării anchetei). Trebuie să amenajăm rapid sala
de votare sus, pe munte, în Olimp: cabine de vot, urne, ștampiluțe, buletine de
vot, mese și scaune, liste electorale (aici e o problemă delicată, pentru că
informațiile ori lipsesc, ori sunt eronate, ori nu se cunoaște clar universul
populației la care ne raportăm și, automat, se poate specula foarte mult – ca la
noi la referendumul pentru demiterea președintelui din 2012). Din comisia de votare
vor face parte câte doi reprezentanți ai fiecărui candidat (de exemplu, Promy
și cu mine vom veni din partea lui Her), iar președinte va fi Bebe unicornul.
Dacă Apollo și Poseidon sunt periculoși și capabili să fraudeze rezultatele, ce
să mai spunem de nenea Cronos! El nici măcar nu se va gândi la alegeri, pur și
simplu va sparge la un moment dat scutul și ne va hăpăi pe toți.
***
Sus pe Olimp, cu două zile înainte de vot, Promy contemplă
în tăcere apusul de soare. Fâșii de lumină roșiatică, bucăți fierbinți și aspre,
desprinse dintr-un soare putred, alunecând fatal în continuu, năucitor. Brațe
de foc, contorsionate sălbatic, care mă strâng până la sufocare. Buze înfocate,
cu gust de nectar, care mă sărută nesățioase și mă intoxică cu otrava lor
dulce, incurabilă. Liniile încinse ale transpirației mele scurgându-se pe față,
la început paralele, într-o simetrie perfectă, apoi curbându-se, apropiindu-se
bizar și topindu-se împreună într-un șuvoi halucinant de lavă. Lanțuri incandescente
care mușcă din corpul meu. Cascadă de fulgere orbitoare, tăioase ca razele
laser, căzând asupra mea la nesfârșit și tatuându-mi trupul cu mesaje de
dragoste: ”câine turbat”, ”vierme ticălos”, ”porc de violator”. Chiar și pe
ficatul meu scrie: ”trădătorul”. Pentru totdeauna. ”Love is forever”. Dansez pentru tine, Olimp! Pentru ultima oară.
Dansez ca întotdeauna patetic, dezlănțuit, până leșin. Din
dragoste și disperare. Așa am făcut mereu. Cu tălpile sfârâind în flăcări... Mă
doare, dar mă forțez să tac, îmi înghit lacrimile și las focul să mi le
încingă. Focul care te pârjolește și te face scrum, în loc să te ilumineze. Pelicula
unui film îngălbenindu-se subit, topindu-se și arzând. Pete maroniu-roșcate
mușcând din lumină, fără speranță. Nu există nicio Speranță în Cutia Pandorei.
Trebuia, oricum, să o arunc în Styx, după ce i-o trăgeam bine lui Pando. Pelicula
se descompune lent. Un film prost... o telenovelă fără sfârșit. Mă sufoc.
Pironul îmi străpunge pieptul: Știi Tu Cine îl verifică, împreună cu Hermes și
Antenuța. Hermes mi-l înfige mai adânc, Știi Tu Cine râde în hohote, iar
Antenuța surâde... enigmatic ca Gioconda. Bestia e și ea cu ciocul vârât în
ficat, degeaba încerc să-l smulg de-acolo, acum îmi înghite și mâna. Din nou
gol, în lanțuri, sfâșiat și devorat. M-am născut în lanțuri. Natural born bound. Pe punctul de a mă
prăbuși în abisurile leșinului, dar scuipatul lui Hermes și al lui Știi Tu Cine
mă arde mai rău ca fulgerașele, îmi perforează fața, îmi cască cratere în obraz
și mă trezește. Târăște-te în genunchi, porcule și cerșește îndurare!
Târăște-te și cere-ți iertare!
În curând va fi întuneric. Nu voi mai asculta cântecul
valurilor, nu voi mai face scufundări în Ataraxia, la recifurile de corali
albaștri, nu voi mai proiecta iPhone 12 (în cazul în care nu l-a lansat deja
nenea Cronos), nu voi mai avea orgasme cu Maretti, nu voi mai pune mâinile pe
țâțele și fundul niciunei femei, nimeni nu mă va aștepta acasă, la masă... S-a
stricat chiar și ambrozia. E târziu. Prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Va
fi întuneric. Și liniște. Ca-n filmul ”Nunta mută” atunci când nunta din sat a
fost oprită și dizolvată în tăcere la moartea lui Stalin. Împușcături și
arestări. Apoi, liniște. Adusă de tancuri.
Încă mai dansez deznădăjduit, cu o furie sălbatică, dar
tancurile sunt aproape. Simt răsuflarea lor înghețată, încearcă să mă
împietrească precum privirea Meduzei. Avansează lent, dar constant,
amenințătoare ca niște blocuri imense de gheață în derivă, venind implacabil
spre mine. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul? Nu mai știu,
sunt epuizat. Mii și mii de ani în lanțuri, sub tortură. Milenii de frustrare
și paralizie liber aleasă. Se spune că vezi lucrurile mai limpede când
sfârșitul e aproape. Dar eu nu mai zăresc nimic. Poate că am văzut prea multe
sfârșituri. Am luat supradoză. Acum percep doar tancurile – uriașe, compacte, deplasându-se
terifiant către mine, trepidând, tot mai aproape cu fiecare clipă care trece. Am
obosit să număr secundele rămase. Ascult sunetul greu de șenile,
rostogolindu-se încet și hipnotic ca un verdict implacabil și simt apăsarea lor
de plumb. ”Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripile de plumb.”
Sunt mort și eu. M-am născut mort. God
created dead. Natural born dead. În curând mă vor zdrobi. Nu va mai rămâne
din mine decât o pungă ferfenițită de Maretti cu pizza, dansând bezmetic în
vânt, fără să știe unde se duce.
”The rest is
silance”. E prea multă liniște, îmi vine să urlu. Asta nu e liniștea pe care
mi-am dorit-o eu: liniștea nopților în care să mă uit la cei dragi cum dorm
(chiar dacă îi surprind jucând jocuri video sau lucrând până dimineață),
liniștea mirosului de souvlaki de pui cu lămâie și usturoi, a clinchetului de
pahare umplute cu vin de la Chiron și a feței de masă de satin foșnind,
liniștea jocurilor ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas, în Olimp când sperma mea
avea gust de de whisky, liniștea ședințelor la care Bebe nu a venit niciodată
ori în care ironizam legile lui Her, iar el râdea de ideile mele ”originale”...
Liniștea voastră e diferită. E una a pumnului în gură. Mă simt iar în lanțuri, strâns,
sufocat, înăbușit. Cu pumnul în gură. Ascultați-mă! Am ceva de spus. Ascultați-mă!
Vreau să vorbesc, dar pumnul îmi strivește buzele.
Dacă ar putea vorbi, Doctorul Prometeu, Dottore Al Gore,
câinele rău și turbat care l-a mușcat pe stăpânul lui, v-ar recomanda tuturor
(oameni, zei și titani) următorul experiment, pe care l-a început Madame
Dezastru în Iran. Mai întâi, încercați să respirați în căcatul din România,
țara lui Dracula cea mică și murdară. Dacă simțiți că vă sufocați, duceți-vă în
Iran: acolo e aer curat, puritate islamică. Puneți chadorul pe voi! Încă mai
respirați? Atunci încercați cu sacul de gunoi strâns pe cap. Înfășurați-l bine
și strângeți! Tare! Nici așa nu merge? Încă mai aveți aer? Haideți atunci în
Olimp: veți primi un accesoriu scump, de firmă, lucrat chiar de Hefaistos. Un
piron în piept! Înfigeți-l mai bine! Mai adânc! Și acum respirați din nou.
Am glumit, nu faceți experimentul ăsta acasă, mai bine vă
apucați de parkour, ”Saw” sau ”Hunger games”. Asta nu era o lecție de
supraviețuire. Era lecția de disperare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu