Examen cu Big Brother. Vol. 1. XXVIII. Lecția de disperare

După ultimul incident cu Apollo, Promy rămâne acasă: nu se mai ascunde sub chador în grevă (nu e nevoie, are concediu medical), dar pare tot mai trist și mai îngândurat. Ronțăie Maretti absent, fără orgasmele culinare de altădată, își închide laptopul, tableta și iPhone-ul, nu mai bârfește zeii și zeițele și nu mai merge la shopping în Startar ori s-o ajute pe Pandoruța să pregătească marea lansare. Nu vine nici la tradiționala mea ședință de vineri, la ora două noaptea, dar eu nu fac presiuni. Când se intersectează cu Mene sau Mi Ko și-l vede pe Bebe junior țopăind vioi în burtică, o ia la fugă mâncând pământul. Mi-e așa de milă de el, încât, deși mor de gelozie, sunt în stare să-l las pe mâinile Pandoruței (să-l verifice cum se simte, poate să-i testeze și flautul, dacă el vrea). Și chiar pe ale Antenuței, dacă aș ști că ar găsi consolare pentru durerea lui fără margini. Mi-e atât de milă de el încât, la un moment dat, mi se face milă și de mine. Milă mai sfâșietoare și mai răvășitoare decât dorul de copiii de la școală.

A cincia zi după ultima confruntare cu Apollo, în timp ce bem un pahar de vin roșu de la Chiron, Promy își suflă bretonul, mă privește cu ochi arzători și spune cu glas întretăiat:

– Vrei să-ți prezic viitorul? Am darul profeției, la fel ca Brunnhilde. Știu dinainte ce or să spună și or să facă ticăloșii ăștia. Și totuși, de fiecare dată, mă șochează Cutia Pandorei, potopul, bomba atomică, gazele letale, genocidurile comuniste, fasciste sau islamiste. Nu pot să mă obișnuiesc. Aș vrea să pot ”ghici” viitorul astfel: pe 1 aprilie, anul viitor, se va naște nepotul meu, Bebe junior. Aș vrea să pot prevedea asta.  

Mâna lui Promy se crispează pe paharul de vin într-o strânsoare puternică, gata să-l facă fărâme. Pe fața congestionată, tâmplele îi pulsează, iar stropi de transpirație îi îmbrobonesc fruntea. Îl iau de mână, îmi împletesc degetele cu ale lui, îl sărut și-i mângâi ușor părul, cu grijă pentru coafura lui. Promy își mușcă buzele, oftează adânc și reia discuția, cu ochii împăienjeniți de lacrimi:

– Pe 1 aprilie se va naște Bebe junior... 1 aprilie, Ziua Păcălelilor. Viața e o mare țeapă. Oricum, va fi un miracol dacă vom ajunge până aici, dacă se va întâmpla asta. Și, în caz că o să fie așa, ce va fi Bebe junior? Natural born bound. Natural born political prisoner, cum zici tu. Niciun copil nu ar trebui să sufere de foame ori de obezitate, de mizerie, de abuzuri, înecat de potop sau carbonizat de fulgerașe, în sclavie, în războaie, cu atât mai mult să ”trăiască” în Tartar sau într-un lagăr de concentrare. Ce vină are un copil? Al Gore e de vină. Niciun copil nu ar trebui să sufere. ”Fericiți cei ce nu s-au născut!” Nu spun așa Dio și Silen faunul? Străvechea înțelepciune dionisiacă... ”Amintiri despre viitor”. Mi-e groază. Telenovela asta nu se mai termină.

– Da, Promy, e oribil. Dar, dacă îți faci atâtea griji pentru Bebe junior, du-o pe Mi Ko să nască pe Gliese, acolo e (relativ) sigur și sunt cele mai bune condiții. Ea a mai emigrat (din China în Olimp, inspirată alegere!), e cumva emigrantă înnăscută, natural born emigrant, God created emigrant.

– Mi-e teamă că 99% din cei 7 miliarde de pe Pământ sunt așa. Nu mai știi: ”We are the 99%”? Cred că toți ăștia 99%, 6,93 miliarde, o să vrea să emigreze pe Gliese. Sclavii, adică. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. O să sară pe mine, o să se îmbulzească și o să se calce în picioare ca la ”Black Friday”. Și atunci ce facem? Să-l întrebăm pe Obama?

– Eu zic să depună dosar și să aștepte.

– Exact, Ile, să ia exemplu de la mine și să aștepte, să aștepte, să aștepte... O săptămână, o lună, un an, un deceniu, un secol, un mileniu... Gliese merită. Să aștepte cel puțin până primești tu numărul de dosar de la Parchet.

Pentru o clipă, Promy se luminează la față, iar ochii îi strălucesc. Mă strânge tare de mână, apoi reia:

– Super, iar între timp, ca să nu-și piardă speranța, putem organiza ”Loterii ale vizelor”, de exemplu, de Crăciun, să câștige câțiva atent selecționați. Poate le aduce Moșu’ viza, dacă e eliberat de la NSA. Haide, Obama, dă-i drumul Moșului, avem nevoie de el, îți dau șpagă un iPhone 11! Ce idee bună! Așa facem, dar uite, ca să nu mai zici că eu fug de trecut și de memorie, o să-ți spun acum povestea lui Bebe senior, mă rog, o parte din ea, atât cât am aflat deocamdată.

– Cine a scris-o?

– Tu. Tu o s-o scrii. Apropo, Ile, ai grijă ce scrii. Muzele sunt împotriva ta.

– Atunci s-o atragem de partea noastră măcar pe Thalia, muza comediei. Dă-i și tu șpagă un iPhone 11. Thaliei, nu lui Obama!

– I-am dat deja, dar aici nu poți să te bazezi pe nimeni.

– Bine, merci, știam eu că ești prevăzător și că te gândești la toate. Hai, las-o pe Thalia și spune-mi ce-i cu povestea asta a lui Bebe...

– Ai răbdare! De câte ori ți-am spus să ai răbdare?! Așadar, povestea asta e o legendă apocrifă în versiunea lui Al Gore... dottore El-Gol, care nu o să fie niciodată confirmată, evident. Doar n-o să se coboare Bebe la nivelul ăsta! Așadar, să începem. Cum era introducerea? A, a fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată o țară a cailor înțelepți, a houyhnhnmilor, unde trăiau și câțiva umanoizi sălbatici, yahoo-i (tolerați și care, de regulă, nu ridicau probleme). Regele și regina aveau totul pe lume: putere, dragoste, bogăție, sănătate, respectul supușilor etc. Un singur lucru le lipsea, că așa e în povești, un moștenitor.

– Păi, asta sună a poveste clasică: unde există o lipsă pe care eroul o acoperă.

– Nu-i chiar o poveste clasică, o să vezi. Și nu e doar o lipsă, ci multe. Mai bine zis ”hapocalipsuri”. O poveste a neînțelegerii și a frustrării.

Promy își șterge fața încinsă cu podul palmei, își suflă bretonul și continuă:

– Da, le lipsea doar un moștenitor. Cum încercările de avea unul eșuaseră, iar ei vroiau un copil cu orice preț, cineva din regat, tot un houyhnhnm, i-a sfătuit să meargă la doctor. Acesta din urmă le-a spus că mai bine renunță, sunt riscuri pentru regină, dar, în cele din urmă, s-a lăsat înduplecat de lacrimile ei și i-a dat un medicament pentru stimularea fertilității. Sau, în termenii yahoo-ilor, o poțiune magică. Leacul a fost eficient și, cu toate problemele mai mult sau mai puțin inerente (contracții și grețuri), sarcina a avansat, iar regina a născut peste câteva luni un prunc. Prematur, dar foarte frumos și sănătos. Alb ca spuma laptelui. Pe 1 aprilie, de ziua păcălelilor. În mod bizar, chiar la naștere, copilul a rostit un cuvânt misterios: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Nimeni nu știa ce înseamnă.

Timpul trecea și căluțul Bebe creștea într-un an cât alții în șapte, cel puțin așa se povestește, iar părinții erau foarte mândri de el. La palat, era răsfățat și iubit, nu-i lipsea nimic, dar el își dorea să știe ce e dincolo de ziduri. Însă mama îl avertizase de nenumărate ori: ”Puiule, să nu care cumva să treci de zidurile palatului. Acolo, sunt niște ființe inferioare, niște umanoizi sălbatici care nu pot fi îmblânziți, proști și agresivi, murdari și scârboși, mi-e și silă să-i pomenesc: yahoo-i. Nu fac nimic, trăiesc numai din cerșit și furat, nu sunt capabili de altceva. Să nu intri în contact cu ei. Poți să iei toate bolile, nu doar fizice, ci și psihice. O să-ți corupă sufletul. Noi nu-ți interzicem să ieși, dar mai bine nu. O să mergi mai târziu împreună cu noi, când vei fi mai mare.”

Căluțul cel alb, Bebe, o credea pe mama lui, însă, în același timp, ardea de nerăbdare să treacă de zidurile palatului, așa că într-o zi, fără să le spună alor săi, ieși pe poartă și se îndreptă spre oraș. Fără gardă personală, oricum nu exista așa ceva în cetatea lui. Iar părinții, dacă vroiau să-l caute, nu puteau alerta poliția, armata sau serviciile secrete pentru că în țara lor nu funcționau asemenea instituții. Nu erau niciun fel de probleme, caii înțelepți își rezolvau eventualele diferende discutând rațional, cu argumente, unii cu ceilalți. Mai mult, nu existau nici media tabloide, senzaționaliste care să transforme fuga prințului Bebe de acasă într-un scandal. Așa că, dacă vroiau să-l găsească, nu aveau decât să o facă personal. Sau să-l aștepte să se întoarcă singur acasă.

Entuziasmat să descopere locuri și persoane noi, Bebe merse ce merse până ajunse în capătul orașului, unde întâlni niște ființe potrivite cu descrierea mamei lui, niște creaturi slinoase, diforme și abrutizate, desculțe, cu mers împleticit, fețele cenușii, hainele rupte și ochii tulburi, scotocind prin gunoaie și cerșind prin noroaie, la marginea drumului: yahoo-i. Bebe făcu un pas înapoi, dar apoi își reveni un pic din șoc și înaintă. Un nor greu de praf se ridică, ținându-l captiv ca-ntr-o cămașă de forță cu miros de sânge, sudoare  și urină. Unul dintre cerșetori, un bătrân șchiop și răpănos, cu barba lungă, sură, foarte încâlcită, colcăind de păduchi, îl abordă, așezându-i-se în cale:

– Cine ești și ce cauți tu pe aici, în cartierul ăsta de lux, căluțule? zise bătrânul direct, fără să-l salute, cu o voce dogită de clopot ruginit, arătându-și gura știrbă, puturoasă ca un leș, cu doar doi dinți galbeni-maronii rămași în față.

– Salut! Sunt prințul Bebe. Uite, mă plimbam și eu un pic prin oraș. Dar tu cine ești?

– Eu sunt Nicholas, un simplu yahoo. Nu am văzut mulți houyhnhnmi care să vorbească cu yahoo-ii. Parcă am fi ciumați. Dar nu suntem toți yahoo-ii la fel și o să-ți demonstrez asta. Eu, de pildă, știu că te pasionează medicina și... mai cunosc și secretul nașterii tale. Mama ta a avut nevoie de o poțiune... un medicament ca să rămână însărcinată. Eu știu cui îi aparține rețeta și-ți spun chiar acum: e însuși părintele medicinei, doctorul Prometeu. Lui îi datorezi viața. Dacă vrei să studiezi medicina, ar fi bine să o faci cu el.

– Uau! Nici nu știi cât de mult îmi doresc să studiez medicina cu cel mai bun doctor, căruia îi datorez și viața! Ești sigur de asta?

– Nimic nu e sigur. Doar probabil. Da, e foarte probabil. Cunosc astfel de detalii pentru că am intermediat chiar eu obținerea rețetei. Dar să știi că la doctorul Prometeu e destul de greu de ajuns. E undeva în Caucaz, pe vârful unui munte înalt de peste 5500 de metri, mereu înzăpezit, Elbrus.

– Păi, de ce stă acolo? Cum ajunge la pacienți?

– Da, ai perfectă dreptate, dar nu stă acolo că vrea el, ci a fost pedepsit de stăpânul lui, un yahoo nemuritor. Stăpânul l-a înlănțuit de o stâncă pentru că a ajutat niște yahoo-i muritori. El e tot un yahoo nemuritor ca și stăpânul lui. Stă acolo de mii de ani, în ger și viscol. Nu că ar fi meritat yahoo-ii muritori, asta-i partea a doua.

– A ajutat niște yahoo-i? Un yahoo?! Nu te cred. E prima oară când aud așa ceva.

– Da, pare incredibil, dar așa se povestește cel puțin. Nu e sigur, dar e probabil. Oricum, dacă vrei să studiezi medicina cu cel mai bun profesor, trebuie să ajungi la el și să-l salvezi. Eu pot să-ți arăt drumul, dar îți cer ceva în schimb. Ceva care se află în apropiere. Ei, dacă treci tu de Elbrus, asta e floare la ureche. Eu te rog doar să-mi aduci o creangă din copacul tinereții veșnice, o ramură cu mere de aur din Grădina Hesperidelor. Atlas, fratele doctorului Prometeu, care a fost pedepsit și el de același stăpân să țină bolta cerească, e prieten cu hesperidele, are acces în micul lor paradis și te poate ajuta să obții merele de aur. Dacă-l eliberezi tu pe doctorul Prometeu, o să meargă precis el cu tine la fratele lui, Atlas, ca să-l roage să ceară hesperidelor merele de aur.

– Stai puțin... Ce-ai spus, ce-i cu fratele lui? Ce ține?

– Bolta cerească!

– Păi, nu înțeleg, bolta cerească se ține singură. Atlas ăsta n-a auzit de gravitație?

– Se pare că nu, dacă a reușit să-l păcălească stăpânul lui astfel. Dar poate că așa suntem noi, yahoo-ii, ignoranți și absurzi.

– Dar stăpânul lui ce are? Pare mai absurd decât toți. La noi, maximum de pedeapsă e ignorarea.

– Să știi, puiule, că și asta e destul de dureroasă. O să vezi.

– Tot ce e posibil. Nu și probabil.

– Da, dragul meu, sper din tot sufletul să fie așa. Tu ești un prinț, houyhnhnm pe deasupra. Mai greu de ignorat.

– Dar tu de ce vrei să fii tânăr și nemuritor? Ești mai absurd ca stăpânul doctorului Prometeu? Noi, houyhnhnmii, nu avem asemenea aspirații. Cu cât trăiești mai puțin, cu atât greșești mai puțin. Iar noi vrem să fim perfecți.

– Din nou ai dreptate, dar noi, yahoo-ii avem uneori nevoie de o garanție a supraviețuirii, cu atât mai mult că viața noastră e așa de fragilă, mereu pe punctul de a se rupe. Noi vrem să trăim, în orice condiții. Uite, mie îmi plac la nebunie vinul fiert și puiul fript. Chiar dacă nu le am acum, vreau să aștept ziua când vor fi pe masa mea. Atunci plăcerea va fi și mai mare.

– Sau frustarea! Ca să nu mai comentez gusturile voastre.

După ce bătrânul cerșetor promise să-i arate drumul spre Elbrus, Bebe îi confirmă că o să-i aducă mere de aur din copacul tinereții și plecă la drum. Merse ce merse, zi de vară până-n seară, până ajunse la poalele munților Caucaz, în fața Elbrusului. Muntele întunecat se profila în zare imens și terifiant ca spinarea unui Leviathan. Locuitorii de la poalele muntelui, văzând un căluț așa mic, alb și drăgălaș pregătindu-se să escaladeze muntele înghețat și stâncos, îl avertizară îngroziți:

– Măi, căluțule, să nu care cumva să te urci acolo! Nu doar că e abrupt și acoperit de zăpezi și ghețuri veșnice... E un munte blestemat! O să mori. Păcat de tinerețea ta, ești doar un copil.

– Nu mă tem eu de blesteme! răspunse Bebe calm, sigur de el. Astea-s superstiții. Sunt un cal înțelept, un houyhnhnm, noi nu credem asemenea prostii! Vreau să ajung la doctorul Prometeu. 

– Habar n-ai tu, copile, de puterea blestemelor! O să mori. Știi ce pedeapsă are nenorocitul ăla pentru că i-a ajutat pe oameni, învățându-i artele și științele și apoi furând focul sacru de la stăpânul său ca să-l dea muritorilor? E înlănțuit de o stâncă sus, în vârf, cu un piron în piept, iar stăpânul zeilor, Zeus, trimite în fiecare zi un vultur uriaș să-i sfârtece ficatul. Nici nu poți ajunge până la el, tu, un copil. Și, presupunând prin absurd că o vei face, stăpânul zeilor se va mânia și te va trăsni de sus din cer sau îți va hărăzi și ție aceeași pedeapsă.

– Nu-mi pasă de el. Pe stăpânul ăsta atât de absurd eu o să-l ignor pur și simplu. Și, oricum, nu e stăpânul meu. Noi, houyhnhnmii, nu avem stăpâni.  

Bebe nu putea fi oprit. Scrâșnind din dinți, cu copitele sparte, coama subțiată, acoperită de chiciură, pielea crăpată de ger și ochii roșii, lăcrimoși și încețoșați, Bebe înaintă prin viscol încet, dar foarte hotărât. Din când în când, aluneca, se prăbușea, însă apoi se ridica. I se părea că face un pas odată la o mie de ani, dar nu vroia să renunțe. Era măcar pe drumul cel bun, avansa. Când ajunse sus, noaptea, la stânca de care eram înlănțuit, lui Bebe nu-i veni să creadă. Oare vedea bine? Corpul meu emaciat, scheletic, rigidizat, din care rămăseseră numai cruste groase de rapăn, plăgi purulente, escare și răni cangrenate, contorsionat oribil și complet pietrificat, devenit una cu stânca. Mâinile mele descărnate și inerte, picioarele vinete, înțepenite, cu unghiile crescute halucinant ca niște rădăcini imense și diforme, părul slinos, încâlcit, atârnând sălbatic, barba lungă și țepoasă, acoperită de gheață, gura strâmbă, fără dinți, neagră ca o cavernă, crăpată obscen și încremenită într-o grimasă hidoasă, fața trasă, cu puf alb în obraji și oasele ieșindu-mi prin pomeți. O legumă mutantă, putrezită și storcită, de circa 40 de kile, o crustă de puroi și de jeg.

Și încă Bebe nu văzuse tot: noaptea, bestia de vultur nu era prezentă ca să se refacă între timp ficatul, showul continua ziua următoare. ”The show must go on”. Șocul îl trezi pe Bebe din amorțeala frigului și a oboselii. Se apropie cât putu de repede, luptându-se cu viscolul năprasnic, de locul unde zăceam aproape leșinat, zgâlțâi lanțurile, trase de ele cu toată forța lui și se zbătu să le smulgă. Fără succes. Era doar un biet căluț, iar lanțurile erau prea mari și prea grele pentru el. Își lipi botul de pieptul meu gol, însângerat, despicat de piron și lacrimile începură să-i curgă. Atunci, am simțit și eu ceva fierbinte alunecând asupra mea și am deschis ochii stinși și goi, înfundați în orbite:

– M-m-m-ai s-s-scui-pa-pat iar? Ți-ai a-a-adus a-a-aminte de mine? Degeaba, nu-ți cer iertare, m-am chinuit să vorbesc ”stăpânului”, ca să știe că încă rezist, deși eram terminat.

Dar, ciudat, scuipatul ăsta nu mă ardea ca mai înainte precum acidul sulfuric, ci era blând și mătăsos ca o ploaie de vară. Iar, acolo unde căzuse, rănile cangrenate se cicatrizau și se vindecau. Un căluț mic și alb se lipise de mine, plângea și lacrimile lui aveau puteri tămăduitoare. Însă poate că aveam halucinații. Ce să caute un căluț mic, alb și drăgălaș tocmai aici? Ultima ”persoană” pe care o văzusem, în afară de bestie și de torționarii mei (care acum mă uitaseră și ei), fusese vaca nebună, înțepată de streche, victima violurilor lui Știi Tu Cine și a răzbunărilor lui Madame Hera, vaca de Io, cu mult timp în urmă. Ea fusese mai deșteaptă decât toți yahoo-ii cunoscuți de mine și imigrase de mult, în Egipt. Potrivit informațiilor dintr-un film hollywoodian (”Ciocnirea titanilor”), surse verificate, foarte credibile, vaca de Io s-ar fi întors în Olimp, alături de Perseu, călare pe Pegas (interesant, lui Pegas îi priise mizeria olimpiană și devenise în film mai negru ca actualul Bebe). Din păcate, pe Io nu reușesc s-o detectez deocamdată prin sateliți și scannere, la fel ca pe fostul tău șef-fantomă sau... piramida lui Dapix.

– Salut! Tu ești doctorul Prometeu? mă întrebă căluțul.

– D-d-da, am bolborosit.

– Ești un yahoo... ă, un umanoid nemuritor?

– D-d-da, d-din p-pă-pă-ca-ca-te.

– I-ai ajutat pe alți yahoo-i... umanoizi?

– D-d-da.

– De-asta ai fost pedepsit?

– D-d-da.

– Eu sunt Bebe, prințul houyhnhnmilor. Ție și medicamentului tău de fertilizare vă datorez nașterea mea. Am auzit că tu ești cel mai tare în medicină. Aș vrea să studiez cu tine, dar nu știu cum să te scot de-aici. 

– F-f-fu-fugi! V-v-vi-vi-ne v-vul..., m-am străduit să vorbesc ca să-l avertizez, dar nu-mi mai ieșeau nici răspunsuri monosilabice.

– Am încercat să-ți rup lanțurile, dar nu pot. Înnebunesc de ciudă. Îmi pare rău. Mă duc mai departe, la fratele tău, Atlas care o să mă ajute să iau mere de aur din Grădina Hesperidelor. La întoarcere, îți aduc și ție câteva, să prinzi puteri.

– F-f-fu-fugi! am încercat să strig, dar nu m-am auzit nici eu însumi.  

Bebe își luă la revedere cu lacrimi în ochi și se îndreptă spre locul în care se afla Atlas, cu ”bolta cerească” pe umeri. Când ajunse la el, fu impresionat imediat de mărimea și de forța lui titanică. ”Uau, cineva atât de mare și de puternic, ar putea smulge lanțurile și pironul doctorului Prometeu cât ai clipi! Apoi lacrimile mele ar putea ajuta la vindecarea rănilor. Doar să lase Atlas chestia aia stupidă din spate.”

– Salut! Tu ești fratele doctorului Prometeu, Atlas?

– Da, dar tu cine ești, piticule?

– Bebe, prințul houyhnhnm-ilor. Ce ții acolo în spate?

– Bolta cerească. Așa m-a pedepsit stăpânul. Trebuie să am mare grijă, că altfel ne cade cerul în cap. Și e teribil de grea. Numai eu pot s-o țin.

– Haide, lasă-mă, bolta cerească? Se ține singură. Nu-i nevoie s-o ții tu. Sunt legi ale fizicii, ale gravitației. Stăpânul tău ori te-a păcălit, ori e și mai ignorant ca tine.

– Trebuie s-o țin neapărat, altfel se prăbușește cerul cu toate stelele și planetele, n-auzi? 

– Ia încearcă să-i dai drumul o clipă! O să vezi că nu se întâmplă nimic. Iar, dacă te eliberezi, în scurt timp, ajungem înapoi la fratele tău, doctorul Prometeu, și-i scoatem lanțurile. Cu forța ta, o să fie apă de ploaie pentru tine. Și nu e departe de aici.

– Nu pot s-o las. Doar nu vrei să ne cadă cerul în cap!

Bebe se mai strădui câteva ore să-l convingă pe Atlas să abandoneze ”bolta cerească”, dar nu reuși. În cele din urmă, o lăsă boltă... pardon, baltă și se interesă de merele de aur din Grădina Hesperidelor. N-apucă să termine întrebarea, că două fete frumoase, zvelte, cu părul bălai, strălucitor, lung până la călcâie, îmbrăcate în rochii de voal străvezii, albe ca spuma laptelui, țesute cu fir de aur, perle și diamante, îl mângâiară pe coamă:

– Salut! Voi sunteți hesperide? Aș vrea și eu două crengi din pomul tinereții veșnice, cu mere de aur. Puteți să-mi aduceți, vă rog?

– Da, băiatule! Noi suntem, într-adevăr, hesperide, și, fiindcă ești așa de scump și drăgălaș, o să-ți dăm tot ce ne ceri, dar tu de unde vii și cum ai ajuns până la noi, la capătul pământului? Nu te caută ai tăi? N-au alertat poliția, armata, serviciile secrete ori măcar garda personală? spuse una dintre hesperide cu o voce suavă ca murmurul izvoarelor.

– Ah, vă mulțumesc! Eu sunt Bebe, prințul houyhnhnmilor. Am plecat singur la drum să găsesc merele voastre de aur. Părinții mei mă caută, probabil, personal, chiar dacă sunt regi. Sper că n-au intrat în panică. Vin dintr-o țară a cailor înțelepți unde nu există gărzi de corp, poliție, armată sau servicii secrete. La noi în țară nu sunt probleme, fiindcă totul este bine organizat, iar noi ne purtăm responsabil.

– Ce ciudat! N-am mai auzit niciodată de așa ceva. Ești sigur că există țara asta? Sau că o mai găsești la întoarcere?

– M-am născut și am crescut acolo. Poate vă invit și pe voi să vedeți și să luați exemplu.

– Dar tu cum ai ajuns până aici și pe unde ai venit?

– Pe jos, traversând muntele Elbrus, am vrut să-l văd și pe doctorul Prometeu. Îmi pare tare rău de tot ce i s-a întâmplat.

– A, să nu-ți pară rău, puiule, merita cu vârf și îndesat! Așa-i trebuie viermelui ăluia de trădător, lepădăturii ăleia de titan care nu-și ține ciocul mare și cârcotaș. Așa-i trebuie dacă s-a amestecat cu împuțiții ăia de muritori și l-a înșelat pe stăpânul nostru. E o zdreanță și o scursură, un gunoi și un porc de câine turbat care a mușcat tocmai mâna care l-a hrănit.

– Mi-e teamă că nu-l hrănește prea bine stăpânul Zeus, ci, dimpotrivă, doctorul Prometeu este masa zilnică a vulturului său. Și nu e niciun porc, câine, vierme sau pasăre cu cioc mare, e doar o legumă, sărmanul, acum. Și să știți că la noi doctorul Prometeu ar fi fost recompensat cu lauri, nu cu lanțuri, în țara noastră independența de gândire și de acțiune, curajul, creativitatea și responsabilitatea se premiază, nu se pedepsesc.

– Ar trebui să-ți iau merele de aur înapoi și să te spun stăpânului, dar mi-e milă de tinerețea ta. Puiule, o să înțelegi mai târziu. Și acum fugi, te așteaptă părinții acasă. 

Bebe luă merele de aur și se îndreptă din nou spre Elbrus. Urcă iar, încet-încet, cu greu, dar neclintit, muntele stâncos, prin ger și viscol, până la mine. Când ajunse noaptea târziu lângă mine, lacrimile lui calde și catifelate ca o ploaie de vară, cu puteri vindecătoare, mă treziră și de data asta. Îmi întinse un măr de aur, dar eu nu puteam mușca din el, darămite mesteca sau înghiți. Oricum, nu mai aveam niciun dinte, iar gura îmi înțepenise complet, schimonosită într-un rictus oribil, incontrolabil. Nu aveam nicio putere asupra ei, de fapt, nicio parte din corpul meu nu mă asculta. Și, în curând, urma să-mi pierd și ultima brumă de control asupra sufletului meu. Când corpul se descompune, sufletul o face și el, și viceversa.

Decis să mă hrănească, în ciuda dificultăților, Bebe îmi umezi buzele arse și crăpate de ger cu puțină zăpadă. Apoi, deși avea oroare de nemurire și se temea să nu fie lovit de blestemul ei necruțător, mușcă o bucățică din mărul de aur, o mestecă, o scuipă jos, în zăpadă, o călcă bine cu copita să se înmoaie și încercă să mi-o bage în gură. Vrui să-i fac pe plac, mă străduii să înghit, fără să mestec, dar mă înecai și vomitai. Observând că mai mult mă chinuia cu mâncatul decât mă ajuta, Bebe se opri și zise, cu ochii umezi, botul în spume și nările fremătând de durere și de indignare:

– Îmi pare îngrozitor de rău. Nici nu știi cât de rău! Tu suferi aici pentru noi toți. Dacă nu erai tu, nu exista nimic pe pământ. Nici civilizația noastră. Ție-ți datorăm totul și eu îți mulțumesc în numele tuturor viețuitoarelor de pe pământ. Nu, îți mulțumesc în numele meu și atât, nu vreau să generalizez, să mă erijez fraudulos în vocea poporului. Chiar și houyhnhnmii au învățat și mai au de învățat de la tine. Visul meu e să studiez medicina cu tine și nu o să renunț la el. Uite, acum nu pot să-ți rup lanțurile și să-ți scot pironul, dar mă voi întoarce cât de curând să te eliberez. Iartă-mă! Poate ajunge totuși cineva înaintea mea. Sunt sigur că vei supraviețui, fără să cedezi. O să te învăț un cuvânt tare, să-l lași mască pe stăpânul tău cel ignorant și absurd: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.

– C-ce?  

Cu lacrimi în ochi, Bebe își luă la revedere de la mine. M-am uitat lung după el, forțându-mă să-mi țin deschiși ochii goi, înfundați în orbite, mai mult ca să mă asigur că se îndepărtase suficient și nu mai era în pericol. Ce căutase căluțul ăsta alb, mic și drăgălaș aici? Își făcuse planuri și toate fuseseră date peste cap. Spulberate complet. ”Forget domani!” Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore! O să te obișnuiești. Doctorul Prometeu e de vină. Moarte intelectualilor! Știu să ghicesc viitorul, dar mai bine fugi și nu asculta. E o serie nesfârșită de sfârșituri, unul mai sfâșietor ca altul.

Demonii or să te-mpresoare, or să te strângă, or să te împungă cu coarnele lor, or să te sfârtece cu ghearele lor ascuțite și or să te calce în picioare cu copitele lor despicate, furiile o să-ți întunece mințile, fantomele or să te bântuie și or să te posede, porcii cu sau fără diplome te vor trage lângă ei și te vor mânji de noroi, mlaștina te va absorbi lent, dar ireversibil, după un șir (mai lung sau mai scurt) de crize, frământări, alunecări și cedări. Rahatul te va înăbuși, îți va infesta sângele și ți-l va coagula, vei face cheaguri de căcat pe creier, te vei usca și te vei înnegri.

Nu, dragul meu, nu e un blestem, e, pur și simplu, viitorul.

Îmi pare rău și mie, Bebe, ai vrut să studiezi cu mine, cu marele Doctor Prometeu. Nu ai vrut decât să înveți, iar eu ți-am predat lecția de disperare.

Bebe tocmai avusese revelația descompunerii și a neantului. Principiul II al termodinamicii, moartea termică a universului. Entropia scăpată de sub control și degenerată în haos. Degradare naturală? Nu, din păcate, una accelerată dement de stăpânii Olimpului și ai Pământului care puteau face praf până și titanii ca mine. În stare de șoc, cutremurat de oroare, Bebe descoperise nu doar neantul, ci și neputința lui în fața sa. Venise degeaba. Lanțurile mele și pironul erau prea grele pentru un biet căluț. Iar viitorul era, în cel mai fericit caz, un blestem, o sentință absurdă, inexorabilă. Nicio speranță în Cutia Pandorei ori în Cutia neagră.

Și totuși, Bebe urcase prin ger și viscol muntele stâncos până la mine ca să-mi aducă alinare, atunci când toți ceilalți mă abandonaseră și uitaseră de mine, chiar și torționarii mei. Îmi mulțumise, când ceilalți mă condamnau. Îmi arătase iubire și respect, când ceilalți mă urau și mă disprețuiau, iar eu ajunsesem o biată legumă putrezită și storcită. Îmi ștersese sângele și îmi spălase rănile cu lacrimile lui tămăduitoare. Mă întărise, îmi dăduse putere să îndur mai departe: îmi zisese că se va întoarce pentru a încerca să mă elibereze și că nu va renunța să viseze la ziua când va studia cu mine. Și, the last, but not the least, deși nu eram capabil nici să râd, nici să procesez, mă învățase un cuvânt tare pe care să-l spun când nu am altceva de spus (interesant, tot un termen medical) și cu care să-mi încurc ”stăpânul” cel ignorant și absurd: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Voi aștepta, fără să mă resemnez sau să cedez, ziua în care îi voi trânti ”stăpânului” de la obraz acest cuvânt, să vedem ce față face.

Cu ochii arzând de ”soarele negru al melancoliei” și sufletul iluminat de o înțelegere tainică, dureroasă a lumii, tresăltând de iubire, Bebe se întoarse în cetate. Când îl zări, cerșetorul țâșni din noroi, se repezi asupra lui și-i smulse o creangă cu mere de aur, cât ai clipi. Cerșetorul rupse un măr și-l înfulecă în prezența lui Bebe, iute, aproape pe nemestecate, căci nu mai avea decât doi incisivi putrezi, galben-maronii, rămași în față, în timp ce saliva îi șiroia pe buzele livide și în barba sură, lungă și încâlcită. În următoarele secunde, deși își păstră straiele lui slinoase, obișnuite, bătrânul își schimbă complet înfățișarea: se transformă într-un tânăr subțirel, cu fața smeadă, ochii verzi, pătrunzători și părul lung, ondulat, șaten-roșcat. Bebe îl urmări mut de uimire. Apoi, își reveni un pic din șoc și îl luă la rost:

– Ce faci, Nicholas?! Ai înnebunit de tot? De-acum încolo, ești nemuritor. Vei greși mai mult, vei suferi mai mult. Mai ales cu viața ta de yahoo, că tot yahoo rămâi. 

– Ce dacă? Și să știi că va veni și vremea yahoo-ilor! Chiar foarte repede. Iar lumea houyhnhnmilor va dispărea.

– Poftim?! Ce te face să crezi asta? Ai citit în măruntaiele puiului... în resturile alimentare aruncate la gunoi de houyhnhnmi?

– Nu, dragule, o să te surprind, m-am informat, am analizat semnele... adică indiciile, le-am pus cap la cap și am ajuns la concluzia că vine sfârșitul lumii voastre. Eu sunt un yahoo, dar nu chiar atât de dobitoc încât să nu-mi dau seama de consecințe, așa că m-am gândit să emigrez.

– Să... ce?

– Să emigrez! Adică să-mi iau bagajele (țoalele astea de firmă și cele două mere rămase) și să plec în altă țară. Te sfătuiesc și pe tine s-o faci. Nu-mi răspunde acum, mai întâi analizează situația și prezintă-le alor tăi un raport, așa trebuie să procedeze un houyhnhnm. N-or să te creadă, or să te ia în râs (nu sigur, dar probabil), nimeni nu e profet în țara lui, dar încearcă oricum.

Bebe ascultă sfatul yahoo-ului, se documentă în detaliu, analiză situația și pregăti un raport impresionant pentru părinții săi. Aceștia, la început, nu vrură să audă, dar apoi, gândindu-se că houyhnhnmii trebuie să reacționeze rațional, cu înțelegere și deferență, fură de acord să-l citească. Concluzia lor fu următoarea: ”Copilul ăsta a luat-o razna, mai ales de când a intrat în contact cu yahoo-ii și mintea lor întunecată și paranoică, mai are un pic și vede teoria conspirației pretutindeni, iar la noi totul merge perfect. Dar, în fine, are ceva imaginație. Ar putea să se facă scriitor!”

Peste numai o lună, cetatea lui Bebe era în flăcări, pârjolită de yahoo-i, barbari invadatori. O vreme, regele și regina urmăriră halucinați, în tăcere, flăcările care cuprindeau totul, mușcau din ziduri și se apropiau implacabil de castel. Le fixau cu privirea imobili, paralizați, fără să le vină să creadă, fără să înțeleagă, inhalând mirosul de ars și de scrum, cu coama pârlită și cu ochii roșii, lăcrimând de la fumul greu și înecăcios. Lacrimi strict fizice, materiale, fără emoție. Lacrimi târzii, fără puterea învierii sau măcar a consolării. 

După un timp, regele și regina umplură absent o cupă cu otravă și o băură repede, deciși să-și ia viața ca să nu cadă prizonieri. Se prăbușiră amândoi odată, dar la distanță, unul cu spatele la altul. Părinții îi lăsară și lui Bebe o cupă, să soarbă și el băutura uitării și a evadării din această lume nedreaptă, a suferinței absurde. Evitând să se uite la cadavrele părinților săi, Bebe o privi îndelung, ore în șir, hipnotizat, parcă în transă. La un moment dat, când flăcările ajunseră în sala tronului, Bebe răsturnă cupa de otravă cu copita și spuse încet, dar ferm:

– Voi emigra.