Ibricul de cafea sfârâie pe foc. Inhalez adânc mirosul proaspăt, răvășitor
de cafea fierbinte. În timp ce amestec laptele și zahărul în cească, brusc,
conștientizez ceva: beau cafea Lavazza, nu Jacobs Alintaroma, cu lapte și
zahăr, nu amară, în Olimp, nu la București! Dintr-o dată, mă asaltează o
avalanșă de întrebări metafizice. Ce-i cu mine? Cine sunt eu? Ce caut eu aici?
Și ăsta care ronțăie Maretti cu pizza lângă mine cine e și ce vrea de la mine?
Ce e fericirea? Ce e dragostea? Ce e viața? Parcă nu-mi prea puneam astfel de
întrebări. Nu mai sunt postmodernă? Ce s-a-ntâmplat cu mine? Păi, de când stau
la titani, parcă m-am schimbat, au început să îmi placă lucrurile mari: de
exemplu, m-a impresionat în excursie, la Paris, catedrala Notre Dame, deși o
mai văzusem de câteva ori și mă lăsase rece înainte, iar eu prețuiam mai
degrabă bisericuțele din lemn maramureșene și pe cele bucovinene.
Mai mult, mă uit la telefoanele zeilor și titanilor să verific dacă mai are
cineva iPhone 11 și aștept cu înfrigurare noul iPhone 12 pe care nu doar să
vezi imagini 7D, ci să poți savura plăcinta cu vișine a maică-mii. Mi-ar plăcea
ca Promy să insereze o funcție de teleportare la nevoie, deși asta nu cred că e
fezabil, oricine ar putea să o folosească pentru orice, s-ar putea teleporta și
BOMBoane cu sau fără vișine. Cu toate că șefițul mi-a zis să fac ”economie la
sânge” (e criză și, oricum, s-a vărsat prea mult), continui să mă răsfăț cu
delicatese: nu doar cafeaua o beau acum cu zahăr și cu lapte, ci consum multă
ciocolată (preferata mea e cea amăruie cu mentă), bomboane, fursecuri și
plăcinte cu vișine, mere, nuci, caise și brânză dulce și stafide de la mama.
Am și un ego din ce în ce mai mare. Ego, nu suflet. Era bine dacă aveam și
eu un suflet mare de titan (măcar ca nepotul lui Promy, George Soros, unul
dintre ultimii titani pe care l-am descoperit chiar eu, nu la ”Surprize,
surprize”, nu într-un tabloid, ci într-un ziar serios, quality, ”Adevărul”). Și
mai frustrat. Și mai paranoic: nu doar că suspectez că Obama îmi citește
mailurile și pagina de Facebook (dacă nu sigur, foarte probabil cel puțin), dar
îl bat la cap pe Promy să scaneze tot, inclusiv pe el însuși și-l urmăresc și
eu pe iPhone 11 când pleacă de-acasă, mai ales când se află în compania unei
muze, sirene sau nereide. Aici și muzele sunt talibane. Sau ăsta e pretexul de
a-l monitoriza și, implicit, de a-mi alimenta gelozia? Culmea, în ciuda paranoiei,
mi-a crescut încrederea în mine și autopercepția s-a ameliorat: nu mi se mai
pare că sunt atât de monstruoasă și de perversă, la câte am văzut pe-aici și pe
pământ. Promy îmi spune să nu-mi fac griji și mă consolează că, prin comparație
cu restul din Olimp, sunt ”like a virgin”.
Trăiesc la înălțimi olimpiene și am cam pierdut legătura cu pământul: orice
lucru de acolo mi se pare îndepărtat, mic și mizerabil. Cu excepția catedralei
Notre-Dame de la Paris. Sper că n-o să ajungă să-mi placă și Catedrala
Mântuirii Neamului! Cu atât mai mult că Pegas condamnă vehement nu doar stilul
(megaloman, nepotrivit cu bisericile ortodoxe tradiționale), cât și fondurile
(halucinante!) de la bugetele locale, alocate netransparent, fără consultare
publică, pentru construcția ei. Ori monstruozitatea aia de Casa Poporului! Sau
să nu-mi mai încapă nici mie scula în Vamă. În plus, nici relațiile cu
muritorii nu mai sunt ce-au fost. Vorbesc cu familia și prietenii de câteva ori
pe lună, și atunci, îndeosebi de boli. E un subiect mai sigur, care nu deranjează
pe nimeni (dacă nu e ceva fatal), poți să discuți ore în șir despre boli. Dar,
în ciuda schimbărilor și a ultimelor incidente cu Apollo, foarte bulversante
pentru o mare parte a echipei (Promy, Mene, Don Quijote, Bebe, Pegas și Jill),
vreau să rămân aici, cu titanii, în Olimp. Acasă la mine. E casa mea! Unde mă
simt acasă.
În unele zile, iubirea pentru Promy mi se pare atât de sfâșietoare că încep
să caut paharul mic de votcă ca s-o dozez în porții pe măsura mea. Oricum, mă
simt atât de fericită că mi-e rușine. Lumea asta e măcinată de o eternă
injustiție, oamenii și titanii, în special Promy, agonizează la nesfârșit, iar
eu sunt fericită! Și când o să se consume cu totul (sau o să mă devoreze ea pe
mine?), ce voi fi? În sfârșit, o persoană normală, la fel ca și ceilalți? Nu,
mi-e teamă că voi purta stigmatele fericirii precum Promy cicatricele de la
piept și de la ficat sau Iisus urmele cuielor cu care a fost răstignit. Toată
lumea o va vedea. Va irumpe din privirea mea precum scânteierea halucinantă a becurilor
de neon iarna, în ceață: lumina aceea de aur topit, cernută straniu, inefabil,
dintr-o altă lume aici, pe pământ. Lumina intensă, obsesivă, răscolitoare,
risipită insolent, continuu, fără măsură. Lumina unui aur sacru, intangibil
pentru muritori, pe care am mânjit-o, am profanat-o și am înfulecat-o lacomă,
cu disperare, așa cum era, fierbinte și incomensurabilă, fără să reușesc s-o
raționalizez, s-o mestec sau să aștept măcar să se răcească.
Am dreptul să fiu fericită când ceilalți din jurul meu suferă? Mai bine să
împărtășesc și eu cu ei suferința. Atunci încerc să rezonez cu Promy și ajung
să simt că mă dor atât ficatul, cât și sufletul, zile și nopți în șir, la un
nivel de intensitate insuportabil. De-asta mă jucam ”de-a Promy” când eram
mică: vroiam să trec în locul lui pe Elbrus, fie și pentru un minut, să preiau
o parte, cât de mică, din suferința lui. Și acum e la fel. Exact la fel? Nu, nu
chiar, între timp s-a adăugat ceva... scrisul. Trebuie să cobor în infern
(vorba vine, ”cobor”, uneori trebuie să urc pe Elbrus, la peste 5500 de metri,
în ger siberian, iar eu dârdâi de la 25 de grade Celsius în jos) și să simt
agonia mai intens decât în realitate, la nesfârșit, ca să pot formula o simplă
propoziție.
Empatia și scrisul mă consumă până la ultimul neuron, mă gândesc la a treia
”demisie” în semn de protest, dar sunt prea extenuată ca să o redactez. Culmea
ironiei, nu? E doar un job! Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect,
toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru, ești nebună? Ce ne învață
sociologia? O să te obișnuiești. Nu suntem talibani, plasăm eficient un scuipat
intelectual și-atât. Obama doar latră, nu mușcă. Al Gore e de vină. Dottore
El-Gol. Normal, el e șefu’. Nu mă apucam de scris dacă nu-mi plăcea ”munca
patriotică”. Mă rog, voluntariatul… Cred că și de-asta m-au ales. Nu cumva vrea
șefițu’ și ode? Sunt gata să-i recit ”Odă pentru Kim Jong Promy”.
Nu, nu sunt gata, am obosit, poate că e timpul să iau o pauză. Mă duc să
încarc bateria de la ”pufăitoare” (țigara electronică), după aceea voi ieși un
pic în curte, la aer, să mă plimb și să stau puțin la umbra pinilor negri. Dar
degeaba mă străduiesc să încarc bateria, nu mai merge, nu se mai aprinde nici
măcar ledul. Bizar, avea un led albastru fosforescent precum coralul din
Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. O vreme, ledul
albastru a pâlpâit slab, apoi s-a stins complet. Ce s-a întâmplat cu
presse-papierul meu? Ce-ar fi dacă mi-aș ușura munca de a-l încărca tăind o
ceapă și dând-o prin răzătoare? Plânsul e abundent, însă oare softul permite?
Nici nu îndrăznesc să-l întreb pe Promy, n-o să comenteze nimic, nu se coboară
la nivelul ăsta. Sau măcar dacă aș folosi o ceapă pentru a-l face pe fostul meu
șef-fantomă să plângă și a-mi îndeplini, astfel, misiunea sacră? Bine, însă cum
îl găsesc? Se pare că numai Dumnezeu îl vede, Obama și Promy nu, în ciuda
tehnologiei performante de monitorizare. Atunci să-i dea Dumnezeu ceapa și
gata, eu m-am săturat.
Dar unde e presse-papierul meu? Nu, el nu poate fi stricat, dar îl mai am
sau l-am pierdut ca pe nenumărate alte lucruri, începând cu mănușile și
fularele și terminând cu telefoanele mobile, banii și actele? Nu trebuia să-l
păzească Guru, pisica noastră, tocmai din acest motiv? Parcă a intrat și ea în
pământ. Ei, bine că bani nu mai are cine să-mi fure, contul e la fel de plin ca
pușcăriile de politicieni după modificarea Codului Penal, schimbarea statutului
parlamentarilor (eliminarea din categoria funcționarilor publici) și aplicarea
legii amnistiei. De foame, poate că voi înfuleca papagalii din bungaloul verde
de pe Gliese ori porumbeii Afroditei. Românii mănâncă orice, chiar și lebedele
din parc de la Viena. Iar, dacă se dă liber la joburi (după 1 ianuarie), poate
că voi invada și eu Anglia ca să-mi demonstrez abilitățile de teroristă și pe
plan extern. Sau mă voi limita la zăpada roz de căpșuni de pe Gliese, are două
avantaje majore comparativ cu ambrozia și nectarul, cum spune Promy: 1. mai
puține calorii; 2. nu te face nemuritor.
Unde mi-e presse-papierul? Nu-l mai
găsesc și mi-e teamă... Mi-e teamă să nu dispară florile albastre de cactus.
”Floare-albastră, floare-albastră / Totuși este trist în lume...”
”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”
Florile albastre dispar și ele, luate de val. Fără teamă, fără regrete,
fără speranță... Reforma e stupidă și inutilă, schimbarea e doar o iluzie,
țesută de Maya, ”vrăjitoarea cosmică”, ”valul trece”, se risipește cât ai
clipi, fie că te cheamă ispititor ca o sirenă, ori te izbește ca un tsunami,
cum spune glossa lui Eminescu, inspirată de Upanishade, Vede, budism ori de
școala eleată grecească, în niciun caz de credința creștină. Și mai erau unii
care vroiau să-l sanctifice pe Eminescu, să ne rugăm la el, să zicem, pe 15
ianuarie, să ne meargă șpăgile și să moară dușmanii noștri. Săracu’ Eminescu, cred că se zvârcolește în mormânt.
O durere surdă în ficat. Încerc să mă ridic, dar o gheară de vultur mă
strânge și mă imobilizează. Mă simt iar o mizerie, un jeg, un gunoi
nereciclabil, cum eram pe vremea demisiei de la fuckultate sau la venirea din
Iran, posedată de chador. Priveam fereastra hipnotizată, înțepenită într-o
poziție contorsionată, nefirească, dorindu-mi cu ardoare să ajung la ea și să
plonjez în gol, conștientă în același timp că nu sunt capabilă să mă dau jos
din pat și să mă cațăr pe geam. O pasăre hăcuită, jumulită și expusă grotesc în
fața tuturor, începând cu Obama. ”Zboară, puiule, zboară!” Am tânjit mereu după
Ferestre și m-am izbit numai de Ziduri. La fel de mizerabil se simțea și Promy
înainte să meargă cu mine în insula Pink de pe Gliese, la zăpada roz de
căpșuni: era, sărmanul, în pragul ștergerii memoriei și al criogenării. Nu știu
de ce, de fiecare dată când, în sfârșit, mă apucă mila de mine însămi și îmi
vin idei de sinucidere, Promy mă răsfață, îmi oferă dovezi de tandrețe și
iubire sau mă face să-mi fie mai multă milă de el decât de mine. În schimb,
îndată ce simt chemarea irezistibilă a abisului, Dumnezeu mă transformă imediat
în titan în lanțuri ori femeie din Coreea de Nord, Iran sau Siria, așa că-mi
trece repede. ”Ce e val ca valul trece”. Ce strategii au!
Să te simți o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil e emo, nu goth, am
aflat și eu recent, din ”South Park”. Emo
înseamnă loser depresiv și sinucigaș (mai mult sau mai puțin) ratat care se
percepe pe sine ca un gunoi nereciclabil, dar nu învinovățește societatea, ci
se culpabilizează pe el însuși. Goth
înseamnă loser depresiv care crede că societatea murdară și coruptă îi
consideră în mod nejustificat pe el și pe emo gunoaie nereciclabile,
împingându-l pe emo la sinucidere; deci, un goth nu se autoculpabilizează, ci
condamnă societatea. Cu alte cuvinte, un goth e depresiv pentru că există emo
sinucigași (mai mult sau mai puțin ratați) într-o societate bolnavă. Un emo se
complace în propria sa suferință, însă un goth nu, reacționează. Simplu,
diferența e conformismul.
Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Edgar Allan Poe care e goth și încă unul
foarte fervent. Aoleu, dacă știe Edgar Allan Poe că am mâncat zăpadă roz de
căpșuni în insula Pink, pe Gliese? Asta nu e deloc goth. De ce nu am consumat
râme, viermi sau măcar păianjeni cu tot cu pânzele lor de pe corpul gol,
brăzdat de cicatrice al lui Promy? Ar fi fost mult mai goth. Bine, dar nu m-a
văzut nimeni. În afară de Obama. Dacă m-a spus chiar el lui Edgar Allan Poe,
încă de atunci? Acum e prea târziu să-i dau șpagă un iPhone 11. Ce contează?
Oricum, nu mai am energie pentru nonconformism.
– Salut! Ce faci, Ile, meditezi? intervine Bebe pe tonul lui obișnuit,
ironic și detașat, privindu-mă cu ochi scânteietori. Să nu care cumva să-ți
stric liniștea.
– Da, meditez. Sincer, acum la bani, răspund corect și la obiect, surprinsă
atât că Bebe pare complet restabilit după numai două săptămâni de când a fost
jupuit de viu de Apollo, cât și că vorbește cu mine.
– Tot ce se poate să vină de-acum încolo. Am înțeles că te pregătești să-ți
dai a treia demisie în semn de protest. Poate că și-o dă și Promy cât de
curând, dacă nu i-e prea frică de Jill să nu-l calce cu tirul. Uau, să
sărbătorim cel puțin demisia ta! Mai știi, pe prima ziceai c-o s-o sărbătorești
în fiecare zi, cât oi trăi.
– Da, Bebe, dar, vezi, sunt prea obosită, nu pot să o scriu. Să-ți spun
drept, m-am cam săturat. Prea multe emoții... Știi, milioanele de coborâri în
infern, urmate de resuscitări, nu învieri (da, am început și eu să simt, mai
exact... să înțeleg asta, că nu prea mai sunt capabilă să simt). M-au stors
până la ultimul neuron. Dacă nu simt nimic, nu-i bine, mă dezumanizez. Dar,
dacă simt prea mult (și în special frică, durere, rușine, scârbă, degradare),
tot nu e bine. Pot să mă blochez, să intru în comă sau să dispar cu totul. Iar
prea multă fericire (nemeritată, oricum, și parcă singulară în univers) mă
răvășește complet și mă face să intru în pământ de rușine.
– Când ai momente din astea, pur și simplu adu-ți aminte că exist eu.
Lasă-l pe Promy, poate fi depășit și el. De ce să apelezi la yahoo-i când mă ai pe mine? Nu sunt
fostul tău șef. Eu exist. Și cheamă-mă... sau sună-mă pe iPhone 11.
– Nici nu știi ce bine îmi pare că exiști! Deși nu știu de unde ai mai
apărut.
– Ex nihilo nihil! Sunt produsul
științei, mai exact al rețetei de fertilizare a lui Promy.
– Bine, Bebe, dar poți să-mi explici de ce ai ales tocmai acest loc pentru
a emigra? Blonda de Jill e blondă, înțeleg, dar tu, un houyhnhnm? Cât de blond poți să fii?
– Te rog să te uiți la mine ce blond sunt! Platinat chiar, vopsit și coafat
la beauty salon-ul de fițe din Startar. Am un look angelic, tipic olimpian,
nu-i așa? Sunt mare și blond. ”Marele Blond”, exact ca spionul din film. Cât de
curând îmi va compune Apollo o odă pentru ”Marele Blond”, unicul și adevăratul,
autenticul și inegalabilul soare al Olimpului. Mă iubește până la soare. De
ce-am venit aici? Din dragoste și disperare, cum zice Promy. Păi, unde era mai
mare nevoie de mine? Obama monitorizează, Bebe veghează. Întâi pe Pegas, Chiron
și Promy, apoi... revoluția și reforma. Sper că e clar. Nu zic că nu mă
motivează și gadgeturile lui Promy ori ale Antenuței, mai ales coiful ei cu
funcție de teleportare și metamorfozare. Strategic loc de emigrat, nu? Cred că
sunt masochist. Masochist doar, nu depresiv ca voi ăștia intelectualii, ca
Alex, Promy ori ca tine. Diferența e că eu mai simt plăcerea, spre deosebire de
voi. Dar poate că ești numai obosită. Du-te și culcă-te, poate că la trezire o
să redevii și tu masochistă.
– Să redevin masochistă ca să reiau munca intelectuală și să ajung iar
depresivă?! Oricum, să știi, Bebe, că, în ce privește imigrarea în Olimp, nici
nu puteai să faci o alegere mai inspirată. Dar spune-mi, Bebe, mă știi doar ce
”nevricoasă” sunt, mereu cu atacuri de panică și în pragul stopului cardiac, tu
cum reușești să fii așa de cool?
– Sunt cool pentru că sunt coolt. Și, din acest moment, nu mai comentez
nimic. Vorbesc prea mult cu yahoo-ii.
Bebe are dreptate, își pierde timpul cu mine. La urma urmei, am eu dreptul
să fiu fericită? Nu e oare un sacrilegiu mai mare ca jefuirea unui templu sau
profanarea mormintelor? Mă simt și mai vinovată decât atunci când am trecut
notele false în catalog ori când l-am azvârlit pe Promy în portal și apoi l-am
scuipat drept în față. Complexul supraviețuitorului multiplicat la infinit. De
fapt, nu numai supraviețuitor: eu chiar am trăit (cel puțin în ultimii doi
ani). Mi se pare că am fost singura ființă umană vie de pe pământ și mi-e
rușine. Știu că nu merit fericirea asta, vreau să se termine, iar lucrurile să
reintre pe făgaș normal, așa că încerc să mi-l scot pe Promy din minte, să nu-l
mai văd, să nu-l mai aud, să-l șterg cu totul în binecunoscutul stil Madame
Dezastru, dar atunci, după câteva minute, vocea lui caldă și puternică îmi
bubuie în urechi și-mi sparge timpanele:
– Ce faci, Ile, îmi bagi pumnul în gură? Mă ștergi și pe mine ca pe notele
tale? Las-o baltă, Madame Dezastru, nu sunt o notă falsă! Nu mă poți face să
dispar. Au mai încercat și alții și nu au reușit. Trebuie să ne certăm ca să-ți
dai seama că mă iubești? Ești la sindromul premenstrual? Parcă tot timpul ești
la PMS. God created at PMS. Natural born at PMS. Dacă râd sau dacă
plâng, de ce mă dau în spectacol? Dacă zâmbesc, de ce sunt fals, cu masca de
”smiling face”? Dacă sunt încruntat și încrâncenat, de ce am fața de Harry
Potter? Dacă nu mă manifest, de ce am moaca aia de bacterie probiotică? Dacă
tac, de ce sunt deprimat? Dacă vorbesc, de ce am ciocul mare? Nu, pe bune, nu
mai știu ce să fac. Ești răcită... mă rog, foarte răcită (că tu mereu ești
răcită) și ai febră? Ești la PMS? Sau ambele?
– Am febră mare. Da, poate că de-asta m-au apucat crizele de identitate și
întrebările metafizice.
– Ia un Nurofen!
– Am luat deja.
– Atunci mai ia un Nurofen! Ce mai vrei?!
– Ce vreau? Știi ce vreau, Promy?
– Nu.
– Nici eu.
– Ce naiba ai, Ile, crezi că eu știu ce vreau sau cine sunt? Nici nu
contează. Singurul lucru important e ca 2+2 să dea 4. Hm, dacă mă gândesc un
pic, știu cel mult cine NU sunt. NU sunt o maimuță carpatină, NU sunt un
taliban, NU sunt o bestie antropofagă nemuritoare...
– Taci, Promy! Eu SUNT o maimuță carpatină! Și-ncă una cu iPhone 11. Din
țara lui Dracula, țara aurolacilor, a lui guru Gigi (știi că e și el ”născut
filosof”, natural born philosopher),
guru Minune și guru Handicapatos, țara aia mică, murdară, a derizoriului fără
sfârșit, unde nu-ți încape ție pula și arunci inelul puterii în Dâmbovița. Sunt
o maimuță care ar vrea să fie om și nu reușește.
”I wanna be a man, mancub / And
stroll right into town /
And be just like the
other men / I'm tired of monkeyin' around! (...)
Now don't try to kid
me, mancub / I made a deal with you /
What I desire is
man's red fire / To make my dream come true (...)
Oh, oobee doo / I
wanna be like you /
I wanna walk like you
/ Talk like you, too
You'll see it's true
/ An ape like me / Can learn to be human too.”
”Are you human?” Dacă da, introdu
codul de cifre și litere de mai jos ca să poți accesa site-ul nostru. Fac stop
cardiac dacă mai văd întrebarea asta, mă enervează mai tare decât reclama
online pentru slăbit, cea cu burta goală, imensă, plină de osânză,
zgâlțâindu-se amenințător, cu ”mânie proletară”, care-mi apare invariabil, la
deschiderea oricărui site. Ia să încerce o cură în Coreea de Nord, în Somalia
sau în Tartar. Cine sunt? Sunt o ființă rațională, o ființă rațională, o ființă
rațională... Ha-ha-ha! O maimuță rațională!? Sunt o maimuță carpatină, și încă
una din ce în ce mai fițoasă. Nu doar că am iPhone 11, dar l-am depășit la fițe
și pe Daddy Fizz, știți voi, marele compozitor și interpret care era atât de
precoce că putea cânta sonate de Merlucius la numai șapte ani. Ei, eu acum
prefer sonatele de ton, nu de Merlucius.
Sunt o maimuță carpatină care, vorba lui Iliescu, nu poate ”eluda meandrele
concretului și sinergia faptelor”, nici măcar prin ”recurs la universalitate”?
Cum? Nici în Olimp, printre titani?! Iar nu am încredere în mine? Iar caut
confirmarea acțiunilor mele, fie și de la Big Brotheri? Mi-am dat demisia
(demisiile) cumva din motive personale? Nu, dar mă afectează personal.
Universal e personal. Și viceversa.
Vă mai aduceți aminte lecția de bio a lui Tonciu? Delirantă. Știi Tu
Cine... Zeus era mare fan al ei, i-am dat o telecomandă personalizată, în formă
de Tonciu, special pentru a-l păcăli și a-l ține departe de portalul
infernului. Tonciu se pricepe la biologie aproape la fel de bine ca Știi Tu
Cine. Ciuperca e animal? Bradul e gândac? Găina e mamifer? Între noi fie vorba,
găina care năștea pui vii și primul ziar tabloid din România chiar era.
Telespectatorul e plantă? Românul e o maimuță carpatină? Titanul e o legumă
mutantă de circa 40 de kile? Intelectual depresiv e pleonasm? Dar femeie
născută la sindrom premenstrual? Și asta e politically
correct?
Nu știu dacă e politically correct,
dar, în ultima vreme, s-au accentuat insomniile, cu toate că am renunțat să
număr oi sau văcuțe Milka și am trecut la bani: asta, în loc să mă calmeze, mă
excită și mai tare. Sau să încerc să număr iar, împreună cu Promy, minutele și
secundele rămase? Nu, nu e o idee prea bună. Mă sucesc, mă răsucesc și dau din
mâini și din picioare mai rău decât toate celelalte personaje din cărțile lui
Madame Dezastru la un loc, așa se plânge șefițul. Noroc că Promy nu prea se
urcă în pat, ci zace, în continuare, pe jos, ghemuit sub chador ca un fetus în
placentă, deși s-a scurs mai bine de o lună de la incidentul cu Apollo și
Caliope. A intrat din concediu medical direct în grevă (nud sub chador). Se
pare că nu mai vrea să fie personaj. I-o fi intrat în cap că are drepturi.
După dreptul de vot, grevă și concediu medical, acum și dreptul de a nu mai
fi personaj? Și nimeni altcineva nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame
Dezastru. Nu am cu cine să-l înlocuiesc. De cele mai multe ori, mă sacrific eu
însămi (fie și sub forma alter-ego-urilor). Mă străduiesc să reduc la minimum
rolurile lui fii-miu și pe cel al maică-mii, tocmai din acest motiv. Dar cu
Promy e altceva. El nu e doar eroul, ci și guru și șeful meu, încă unul foarte
traumatizat căruia i s-a pus mereu pumnul în gură, așa că am vrut să-i ofer o
șansă să se exprime, un drept la replică binemeritat. Mai mult, vreau ca
spiritul luminat, liber și creator, sensibil și iubitor, curajos și demn al lui
Promy să rămână veșnic viu, iar focul lui sacru, aprins din dragoste și
disperare, să nu se stingă. Tocmai de-asta s-a sacrificat Promy să fie personaj
până acum, atât în viața reală, cât și în ficțiune.
Aș opri imediat povestea ca Promy să nu mai sufere. Și nici eu. Dar nu e în
puterea mea. Telenovela continuă. Iar povestea nu-mi aparține mie. Am înțeles
acest lucru, în cele din urmă. Aș șterge totul, fără să clipesc, în
binecunoscutul stil Madame Dezastru, dar, dacă aș proceda așa, cum aș mai putea
să-mi împlinesc misiunea sacră de a-l face să plângă pe fostul meu șef-fantomă
astfel încât să devină detectabil (inclusiv de către Obama), dacă povestea s-ar
sfârși?
Cândva, în anii liceului, proful meu de filosofie, inspirat de Aristip,
spunea că trebuie să devenim toți un pic filosofi, mai puțin răi și mai puțin
proști (să ne ”desprostim și desmăgărim”) și să ne comportăm ca și cum
paradisul ar fi deja pe pământ, iar oamenii –frați. Ce zicea Aristip mai exact?
Filosofi sunt aceia care se poartă la fel în orice împrejurări, orice s-ar
întâmpla. Se comportă demn, nu-i schimbă Big Brotherii, calculează și aplică
”2+2=4” întotdeauna, indiferent de context. Gândesc și acționează liber, sunt
responsabili și-și exprimă dragostea, de parcă ar fi în paradis, și nu captivi
în infernurile noastre cotidiene (din spațiul public ori de acasă). Se poartă
la închisoare de parcă ar fi în paradis. Așa procedează Promy și Iisus. Sau
Steinhardt care a descoperit credința și fericirea în pușcărie. Ar trebui să ne
străduim să le urmăm exemplul și să aducem și noi un strop de paradis pe
pământ. Până la urmă, ca-n ”Cântecul lui Solveig” de Grieg, ”va trece și iarna
/ și-april va veni”.
Acum câteva nopți, după multă frământare, am reușit să adorm și m-am trezit
după numai două ore, urlând. Am avut un coșmar apocaliptic: venise potopul și
în România. Totul era inundat (blocurile, străzile, școala lui fii-miu, firmele
și supermarketurile), câini maidanezi, copilași cu găletușe și bătrânei cu
sacoșe se zbăteau în puhoaie, ploua dezlănțuit, în continuu, fără
speranță, numai că, în loc de apă era căcat.
În România, și potopul e de căcat. Logic, nu?
Dacă potrivit Bibliei numai Noe poate învinge furia apelor, construindu-și
o corabie pe care sunt salvate diferitele specii animale și vegetale, iar în
Elada, doar Deu (Deucalion), fiul lui Promy, învățat chiar de taică-su, își
face o barcă zdravănă, înfruntă eroic puhoaile lui Zeus, se refugiază pe
muntele Parnas, rezistă torentelor și apoi relansează civilizația, în România
potopul se reduce la traversarea solemnă a unor băltoace nămoloase cu barca
pneumatică, trasă de pompieri, cum a procedat recent premierul Ponta în
Teleorman, și Ministrul Apelor e chemat la lupta cu stihiile astfel: ”Tu ce
faci, fă, Doino, aicea?! Ai chef de niște inundații?” Nu lipsesc pantofii cu
toc pentru sinistrați ai lui Udrea. Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure,
barzăcopilviezure... Totuși, să recunoaștem, potopul de căcat specific românesc
e mai puțin devastator decât cel al lui Zeus ori față de metodele de abluțiune
și purificare fundamentalist islamice.
Și parcă potopul e singurul coșmar apocaliptic! Realitatea de zi cu zi
produce o serie infinită de apoca...lipsuri. Cu câteva nopți în urmă, am avut
și alt coșmar în care eu eram unica și (ne)fericita supraviețuitoare a unei
invazii extraterestre pe Pământ pentru că prezentasem combinația ideală de
maladii și mutații ca să produc anticorpii corespunzători și să rezist gazelor
letale. Cel puțin așa mi-a comunicat afabil unul dintre extratereștrii
invadatori, în timp ce-l țineam în brațe și-i mângâiam blănița: luase formă de șobolan,
investigând pe teren în București și ajungând la concluzia că aceste animăluțe
drăgălașe nu sunt doar comune pe Pământ, ci și reprezentative. Cred că preferam
maimuțele carpatine sau câinii comunitari.
Oricum, ”maimuța carpatină” nu e decât o versiune inofensivă. Ar fi bine
dacă aș fi numai un animăluț caraghios. Uneori, posedată de fantome, Big
Brotheri, chador sau telecomenzi, mă transform într-o dihanie hidoasă și
înspăimântătoare ca portretul lui Dorian Gray. Chador... Să nu uit: căcatul și
vulgaritatea din România sunt mai suportabile decât curățenia și puritatea
islamică. Și nu e imposibil să păstrezi controlul și să reziști Big
Brotherilor: chiar acum, o femeie creștină din Sudan, Meriam Yehya Ibrahim,
născută musulmană, medic, în vârstă de 27 de ani, căsătorită cu un creștin,
mamă a unui bebeluș și însărcinată în luna a opta, a refuzat să-și renege
principiile, iubirea și credința, deși a fost condamnată la 100 de lovituri de
bici și... la moarte. Iar Promy nu s-a lăsat niciodată posedat de dementorii
locali (furiile), Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus, de alți zei ori de Big
Brotheri de pe Pământ. Pur și simplu, trebuie să-ți învingi groaza, sila și
oboseala (absolut normale), să realizezi că Big Brotherii nu sunt monștri sacri
ori uriași falnici, ci numai niște pitici complexați și spălați pe creier, pe
care nu trebuie să-i crezi, ci să-i ignori. În schimb, trebuie să ai încredere
în tine și în dreptatea ta și... să accepți suferința.
Nu știu cum se întâmplă, acum mă feresc de Big Brotheri, trăiesc
înconjurată de guru (începând cu guru Dumnezeu, guru Iisus și continuând cu
guru Promy, guru Bebe, guru Chiron, guru Mene, guru Deu (Deucalion) și chiar
guru Guru, pisica, ființă superioară non-umanoidă, luată direct din paradis,
din Zona-Vamă, maestra mea și Marele Gardian al Presse-papierului cu Coral
Albastru din Ataraxia) și am rămas tot o maimuță posedată. Dar, să nu uit, la
supermarket verific data expirării produselor, precum și lista de ingrediente
(dacă am ochelarii la mine), reciclez, am scos televizorul din funcțiune (am
învins măcar această bestie antropofagă, iată că nu mai sunt posedată de
telecomenzi), știu că Băse (la fel ca Promy) nu e de vină pentru orice se
întâmplă și, din când în când, îmi mai iese nenorocita de socoteală: ”2+2=4”.
Cine e de vină? Numai eu? Sau Al Gore? Ne posedăm singuri sau altcineva o face?
De fapt, aici e toată șmecheria, cum spune și Promy: nu contează cine suntem,
ci să calculăm corect ”2+2=4”. Este uluitor de simplu, dar la fel de complicat
de pus în practică. Și totuși, aici e focul sacru, primit de la Promy, care ne
iluminează, nu ne face scrum.
– Da, ai dreptate, Promy, cel mai important lucru e să ne iasă socoteala
”2+2=4”. Dar crezi că o maimuță posedată ca mine poate să calculeze corect? Ah,
cât aș fi vrut să fiu altceva, de pildă, un hobbit, cum i-a zis Wendy din
”South Park” lui Kim Kardashian, mă rog... Kim Kardashian așa cum arată fără
Photoshop! continui visătoare. Eu nu m-aș supăra dacă m-ar face cineva ”hobbit”.
– Să știi că nici eu, Ile. Eu unul aș putea scrie o mie de pagini numai de
etichete aplicate mie, fără niciun fel de menajamente, iar hobbit chiar nu am
fost făcut niciodată, sunt invidios pe Kim Kardashian. Câine, porc, vierme,
șarpe... Nici nu mai știu ce animal sunt! Ce tare ar fi să-mi spună și mie:
”Băi, Prometeu, ești un hobbit!” Aș plânge de bucurie.
– ”Prometeu, ești un hobbit!” Cu sau fără Photoshop. Na, am zis eu. Ești
mulțumit? Să știi că și eu sunt fotomodel cu diplomă, fără Photoshop.
Da, așe e, am absolvit o școală de manechine și fotomodele, am dat examen
și am primit o diplomă, când eram puștoaică. Până mi-am luat diploma de
fotomodel, credeam că sunt urâtă cu spume. Uite că e bună și școala la ceva. Și
Photoshopul. Ambele cresc stima de sine. Pe principiul lui Hagi: ”Copii,
mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”. Pentru Promy nu prea contează,
cine îi vede lui fața, asta în cazul fericit în care are una? Vai de mine, iar
mi-am adus aminte de școală și de copii! Cel mai tare urăsc să mă facă cineva ”profesoară”.
Când eram prezentată ca ”profesoară”, muream de rușine. Beau o înghițitură de
cafea cu lapte, și, roșie ca focul, îl avertizez pe Promy, ridicând tonul la
înălțimi olimpiene:
– Știi ce urăsc cel mai tare? Să mă facă cineva ”profesoară”, să nu care cumva
să mă strigi așa! Poți să-mi zici ”hobbit”, ”maimuță posedată”, ”cățea”,
”femeie născută la PMS – sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”Dezastru”, ”vacă
proastă”, ”intelectual depresiv”, ”sclavă obraznică”, ”Vampi”, ”Fata lui
Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”teroristă”, ”trădătoare”, ”băsistă”, chiar
și ”intelectual de-al lui Băsescu”, dar ”profesoară” în niciun caz! Am și eu
demnitatea mea! Însă, spune-mi, Promy, că nu-mi trece febra și mi-e rău,
oricâte Nurofene aș lua, ce fac eu acum?! Deocamdată, doar un nou atac de
panică, așa bănuiesc.
– Știi ce facem? Baie! Nu, nu în Ataraxia. Hai să pregătim o baie cu spumă,
lumânări și șampanie ca la Paris, doamna profesoară! mă ispitește Promy,
privindu-mă cu ochi mari, negri, languroși.
– Poate cu spume! Te omor! Să nu-mi mai zici așa, mârâi eu.
– Sigur că da. Doamna, nu știai că Afrodita s-a născut din spuma valurilor,
iar eu din spuma balelor? O profesoară ar trebui să știe. Trăiască flegma în
care m-am născut!
– Termină cu ”doamna”! Ține-ți ciocul ăla mare și cârcotaș! Te omor! Să mă
mai târăști altădată în flegmele tale împuțite, atâta-ți trebuie, dottore
El-Gol! M-am săturat de mizeria asta. Și tu, creatorul civilizației și
salvatorul umanității, vrei să faci baie... cu spume împreună cu o maimuță posedată,
fostă profesoară?
Clocotind de mânie, iau ceașca de cafea și o trântesc de masă, cât pot de
tare. Din fericire, nu se sparge, dar cafeaua țâșnește și-l împroașcă pe Promy
drept în față. Noroc că bretonul îi ascunde, strategic, chipul. Ține mai mult
la coafură decât la moaca lui. Promy își șterge ușor părul cu un șervețel
(prosop de bucătărie), își scutură șuvițele, încet, atent să nu-și deterioreze
și mai mult coafura, își suflă bretonul și revine în discuție pe un ton
conciliant:
– Haide, măi, Ile, am glumit. Ce-i cu tine? Ai febră mare? Mai ia un
Nurofen și bagă-te în pat. Stau eu lângă tine, am grijă de tine. Ce ai?
Complicăm lucruri simple, de ”2+2”? Creăm false probleme, nu sunt destule deja?
– Ce, Promy, crezi că sunt o clientă infidelă din Conversion Model? Mai știi, modelul de clasificare a clienților
unui brand: fideli, infideli, disponibili, indisponibili.
– Da, Ile, ești o clientă infidelă. Pe care o von fideliza.
– Nu, Promy, sunt o clientă indisponibilă. Pentru brandul tău și al lui
Dumnezeu. Și pentru toate celelalte. Oricum, voi aveți un share foarte mic pe
piață. Sunt obosită și eu, nu numai tu. Și m-am săturat de prostiile voastre.
Nu mai pun botu’.
Mi-e silă de voi, sunteți niște gunoaie nereciclabile,
niște jeguri.
– Uau, începi să vorbești ca o stăpână! Mă mir că mă bagi în seamă, așa vierme
împuțit cum sunt. Poate vrei să facem o baie împreună, să-mi întinzi mai bine
jegul, că tot nu scap de el niciodată? Sau poate dorești să-l adopți pe
sărmanul Al Gore, câinele vagabond.
– Nu, nu sunt chiar așa perversă și nu vreau să adopt o jigodie ca tine,
deși te-aș pune în lanț și te-aș tortura chiar acum. Dacă nu mi-ar fi scârbă să
te ating. Mă murdărești și mă contaminezi. Ești o legumă putrezită și infectă,
iar Bebe
junior o să ajungă și el așa sau, mai rău, o să semene cu nepoțelul tău,
Hermes, torționar de treabă.
– Ba poate că o să semene cu verișorul său, Deu. Ce-ai, Ile? Vrei să fii
”Venus înveșmântată în blănuri” și să pui biciul pe mine? Nu credeam că ai
aspirații de zeiță. Nu cumva vrei să mă și scuipi? Ori să apeși telecomanda și
să mă arunci în portal, ”stăpâno”? E mai igienic, eviți contactul direct și
contaminarea. Și ai mai făcut-o. Să nu care cumva să mă dezobișnuiesc, așa
merit, nu? Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Nici nu mă interesează să mă
adopți tu, nu vreau niciun stăpân. Tu nu ești și nu o să fii niciodată stăpâna
mea, nu te recunosc. Dar, pentru modul în care ai vorbit, sper că-ți pare rău.
– Îmi pare rău, dar nu-mi pare rău. Sunt foarte obosită. M-am săturat de
tot, crede-mă, nu mai vreau nimic. Și-mi dau acum a treia demisie în semn de
protest: de la voi. Și nu mai scriu nimic.
– O să-ți pară rău că nu-ți pare rău, când o să fii capabilă să procesezi.
O să te doară mai mult ca pe mine. Legat de share, da, e mic, dar bun. Iar tu,
dacă-ți dai demisia, să știi că nu mai faci de acum încolo decât ”muncă
patriotică”. Însă tu ești obișnuită. Și nu mai pupi tu, Ile, vacanțe la
bungalourile de pe Gliese, ce să mai vorbim de noul iPhone 12! Și, poate-mi dau
și eu demisia și mă duc să sărbătoresc cu sirenele pe Gliese!
– Nu dau doi bani pe gadgeturile tale și pe vacanțele tale de fițe,
întrerupte în Tartar sau pe Elbrus. Poți să consideri că mi-am dat demisia,
chiar dacă numai verbal. Ce mai vrei de la mine, șefițu’?! O odă?
– Da, exact, o odă. Eu chiar merit.
– Păi, hai să-ți mai cânt ”Odă pentru Kim Jong Promy”, dacă ai uitat-o.
”Cât de tâmpit ești tu, Kim Jong Promy! Cât de prost și de nesmițit ești tu, Kim
Jong Promy! Cât de rău și de pervers ești tu, Kim Jong Promy! Cât de dobitoc
ești tu, Kim Jong Promy! Cât de ticălos și de dus ești tu, Kim Jong Promy! Te
urăsc, te urăsc, te urăsc!”
Promy râde în hohote și aplaudă frenetic, dar eu, după ce m-am dat (iar,
din nou și înc-o dată) în spectacol, îmi păstrez mina acră, bosumflată, de
femeie născută la sindrom premenstrual. Ursuză precum piticul ”Morocănosul” sau
vânzătoarele din ”Epoca de aur”, mă legăn cu scaunul pe punctul de a-l rupe,
scârțâind, pe ritmuri de dubstep, la fel de melodios ca vechea mea sonerie
dezasamblată, apoi îmi pun și eu picioarele sus, pe masă ca șefițu’. Adică fostul meu șef că tocmai am demisionat. Mă dor picioarele și mă
strânge ceva nevăzut. Parcă nu am loc. Cum? Nici eu? M-am molipsit de la Promy?
Torn o nouă porție de cafea în ceașcă, adaug, cu mâini tremurătoare, un pic de
lapte și un vârf de linguriță de zahăr și amestec încet, cu un aer absent,
pierdută în gânduri. Uitându-mă, în continuare, cum se dizolvă lent zahărul în
cafeaua cu lapte, reiau cu glas întretăiat:
– Nu știu, Promy, poate că, de fapt, te iubesc prea mult și sunt prea
fericită. Nu mulțumită (asta nu voi fi niciodată, uite ce se întâmplă în jurul
nostru, până și cu tine, iar de mine însămi nu am fost și nu o să fiu mulțumită
vreodată), dar foarte satisfuckută (cu tine și cu politica, normal că-s mereu
excitată), ba chiar fericită. Insuportabil de fericită. Crede-mă, fericirea
asta mă face să sufăr și mă epuizează.
– Vrei să-ți dozez fericirea și iubirea cu paharul mic de votcă? Din
păcate, nu se poate, Ile. Asta nu pot cuantifica. Nici Dumnezeu. Dar Baba
Promida ghicește că Ile va învăța să suporte, pe lângă durere și ură, și
fericirea și iubirea. Na, că Baba Promida a reușit să ghicești și dă bini!
”Binidităt”. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, o să te obișnuiești. Uite, dacă
ai prea mult, nu prea puțin, dă-le, te rog, și altora din iubirea și fericirea
ta! E atâta lume care are nevoie. Începând cu mine și fără să-i uiți pe
muritori. Sau te transformi într-o zeiță, recte într-o bestie nemuritoare?
– Eu, zeiță?! ”No fucking way!”,
vorba lui Roger Waters din ”The Wall”.
”La dracu, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor, afișată pe Zid la
concert. Uite cum se comportă zeii, chiar și cei mai înțelepți dintre ei!
Antenuța a vrut să mă storcească, iar eu am stat și i-am căutat iarbă bio cu
Bifidus! Nu, nu vreau să fiu zeiță, dar mă simt privilegiată. Ce caut eu aici,
Promy? Eu nu pot să deschid nici o ușă, o conservă, o sticlă de bere de doi
litri sau să car o sacoșă fără să mă rănesc și să-mi rup degetele și vin aici,
în Olimp, printre supereroi!
– Păi, vezi, tocmai de-aia ai nevoie de ajutorul nostru.
– Nu, pe bune, ce caut eu aici?
– Să știi, Ile, că și eu mă întreb fix același lucru. Ce pula mea, caut eu
aici? Și calu’ ăsta... ciudatu’ ăsta, ce caută aici? Cine dracu’ l-a adus? Ce dracu’ face aici? Toată lumea
comentează. La noi nu s-a mai văzut așa ceva. După ce că-i negru ca smoala, mai
are și un corn în cap. Ia te uite cine dă ordine în Olimp. Parcă ar fi NATO,
FMI, BERD sau Banca Mondială.
– Să mor io dacă știu ce caută calu’ ăsta aici.
Apropo, calu’ ăsta se cheamă unicorn, iar numele lui e Bebe. Dar eu ce caut
aici? Mă simt foarte aiurea: eu, simplă muritoare, în casa titanilor, cu tine.
E prea mult.
– Sigur că da. Ce tupeu ai, ce nesimțită ești! Cum ți-ai permis? Ce te bagi
tu? Ce-ți pasă ție? Cum e posibil așa ceva? Ce vrei, ce mai vrei? Afară! Ieși
afară! Ce căutași aici, Fata lui Dracula? Cară-te, golanco, ciumpalaco,
teroristo, trădătoareo, intelectual de-al lui Băsescu, femeie născută la
sindrom premenstrual, cățea, vacă, Vampi, catastrofă și Madame Dezastru ce
ești! A, stai, am uitat de ”maimuță posedată”. Tu singură te-ai făcut așa.
– Păi chiar așa! Nu sunt prea nesimțită?
– Ai o nesimțire aproape... titanică, însă nu o să mă ajungi niciodată.
Dar, știi, poți să încerci, ai noroc că mie îmi place competiția.
Promy râde, mă ia de gât și încearcă să mă sărute, însă eu mă forțez să nu
răspund gesturilor sale de tandrețe, îmi încleștez corpul, îmi țin buzele
strâns lipite, îi dau peste mână și îl împing cât pot de tare. Să păstrăm o
distanță igienică de ani lumină între noi. Nu trebuia să vin aici, știu că nu e
bine ce am făcut, e un păcat prea mare, nu aveam dreptul să-l ating pe Promy și
să-l târăsc după mine în noroi. Să-l profanez tocmai pe creatorul civilizației
și salvatorul umanității. Parcă am jefuit templul lui, i-am furat focul sacru
și l-am scăpat apoi, din greșeală, în cloaca dâmbovițeană, în stilul unic și
inconfundabil Madame Dezastru. Mai bine aruncam în Dâmbovița inelul puterii sau
telecomanda de la portalul infernului. Oare, dacă aș călca rufe zilnic, timp de
câteva luni, aș putea să-mi spăl păcatul ăsta înspăimântător? Era o metodă
eficientă de ispășire a păcatelor, dar acum nu cred că mai funcționează. Și
poate că e prea târziu. Mai târziu e prea târziu.
Vreau să-mi acopăr și eu, strategic, fața cu părul, dar nu reușesc: e prins
strâns cu un elastic în coadă, îmi tremură mâinile și nu-l pot desface. Cu
ochii șiroind de lacrimi și obrajii în flăcări, murmur pierdută:
– E... e... e... u-un p-p-p-pă-cat prea mare...
– Sigur că da, aprobă Promy, zâmbind cald și încurajator. Dar acum, la câte
păcate ai, dacă se mai adaugă unul...
– Promy, pot să calc rufe o lună, zi de zi, și tot nu ispășesc un asemenea
păcat. E prea mult pentru mine, e un păcat prea mare. Îmi vine să intru în
pământ de rușine. Nu am nicio scuză. De fapt, singura mea scuză e iubirea.
– Și a mea. Și a altora. Nu spune și sfântul Augustin: ”Iubește și fă ce
vrei?”
– Aș vrea eu să fie așa. Oricum, Promy, nu pot ține pasul cu tine.
– Nu-i nimic, dacă nu poți, te teleportez. Și eu prefer exact același
lucru. Și dacă mă duc la budă, știi doar.
– Promy, eu sunt o simplă muritoare. O să mă uiți cum ai uitat de daci.
– Nu, nu cred. Cu Decebal, Burebista și Dapix nu m-am jucat de-a ”Bill și
Monica în Biroul Oval” sus, pe Mytikas. Logic, nu? spune Promy foarte convins.
– Sper că da și că nu mi-o zici doar ca să mă consolezi. Știi ce, o să-ți
dau o dovadă suplimentară a nesimțirii mele. Uite, Promy, mi-ar plăcea să-mi
compui și mie nu o simfonie, nu un concert, ci doar un vals de un minut, cum
era valsul op. 39/15 în la bemol major de Brahms care îi plăcea atât de mult
pisicii mele, Ruțica că o făcea să abandoneze deliciul cafelelor (savurate
direct din ceașca mea) și să vină să danseze cu mine. Eu prefer mi bemol major.
Un vals scurt, de un minut.
– Nu numai că voi compune, dar vom și dansa valsul ăsta, măcar o dată la o
mie de ani, fie și în Tartar sau pe Elbrus. Cu o dedicație: ”Pentru o iubitoare
de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de oameni”.
Cu un ochi râd, cu altul plâng. ”Mă uit la toate lucrurile / De două ori /
O dată ca să fiu vesel, / Și o dată ca să fiu trist.”
”Pentru o iubitoare de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de
oameni”! Așa e. Iubesc oamenii, nu câinii. De fapt, nu câinii pe stradă. Chiar
dacă sunt numai o maimuță carpatină posedată, iubesc oamenii și aspir să devin
și eu cândva o ființă umană. Dar ce simt pentru bagabontul ăsta de Al Gore,
câine nebun, iubitor de oameni? I-am dedicat și eu, acum câteva săptămâni, o
manea cathartică, pentru un suflet mare de titan ca al lui, ”O, viața mea!”,
”de la o iubitoare de oameni, nu de câini, pentru un câine, iubitor de
oameni!”. Brusc, îmi aduc aminte și de dedicația de pe presse-papier care se
activează când plâng (justificat): ”From
crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile”. Deși era atunci,
sărmanul, în pragul criogenării și al ștergerii memoriei, Promy a mers cu mine
pe Gliese, la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, pentru a-mi crea
presse-papierul care-mi protejează sufletul. Acum, Promy îmi va dedica un vals
în mi bemol major, scurt, în câteva măsuri, simplu precum ”2+2=4”. Ca să nu uit
niciodată cât fac.
– Îți mulțumesc, Promy, dar, de fapt, nu merit, spun încet, cu glas
înăbușit și ochii în lacrimi. Mă simt prost, mi-e rușine, te fac de râs. Nu
sunt destul de bună pentru tine. Nu ar fi trebuit să... Mă prăbușesc în abis, e
un hybris prea mare și mă întreb unde e catharsisul... Poate doar în maneaua
aia pentru un suflet mare de titan, ”O, viața mea!” Însă eu nu sunt titan, ci
doar o maimuță posedată, fostă profesoară.
– Dar eu sunt suficient de bun pentru tine?! ripostează Promy vehement. ”Al
doilea cel mai tâmpit după Dumnezeu, care nici măcar nu e om, ci... gay” cum ai
zis tu, ”trădătorul, violatorul, porcul, ticălosul, hoțul, mincinosul,
nesimțitul, împuțitul” cum m-au făcut alții, cel mai rău dintre toți câinii
turbați din lume care-și mușcă proprii stăpâni și nici nu-i recunoaște de
stăpâni! Inclusiv pe tine te-aș mușca, dacă m-ai adopta. Singurul avantaj cu
mine e că poți să ”agonizezi frecvent în parametri optimi”, cum spune Alex. ”O,
viața mea!” Am și eu dreptul măcar la o manea cathartică? Și știi bine că eu
prefer muritorii și-i invidiez. Nu doar pentru că agonia lor se termină la un
moment dat, ci și pentru că glicemia și colesterolul lor sunt măsurabile.
Apreciez și detalii de-astea, sunt părintele medicinei.
– Păi chiar așa! Ce caut eu aici cu părintele medicinei, doctor în toate
științele și artele? Ce caut eu cu tine, dottore?!
– Care dottore? Dottore El-Gol? Doctor Frankenstein, noul Prometeu?
Savantul nebun care pierde experimentele de sub control? Și asta e una dintre imaginile
mele preferate. Și nu vine de la zei, ci chiar de la voi, muritorii. Cred că
n-au existat atâtea rele în Cutia Pandorei câte imagini și etichete inspirate
au fost concepute special pentru mine.
– Cum așa?! Tu ești Vocea Rațiunii. O ascult... În acest moment, Vocea
Rațiunii îmi spune să plec. Plec, Promy, plec. Chiar acum.
Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, fac eforturi să mă ridic, ținându-mă de
masă. Mă clatin și sunt pe punctul de a mă prăbuși, dar Promy mă prinde în
brațe și mă strânge cu disperarea lui titanică. A presimțit că mă voi
volatiliza în următoarele secunde, așa că preferă să-mi sfărâme el oasele și să
le preschimbe în praf de stele ca să dispar în brațele lui.
– Nu, nu, Ile! îmi șoptește Promy răvășit, continuând să mă strângă în
brațe. Nu pleci singură nicăieri. Plecăm împreună. Mai exact, emigrăm, Ile!
Aici nu sunt acasă la mine, ci numai în casă la mami. Casa de copii ”Olimp” nu
e acasă. Aici nu doar că mă pun pe mine în lanțuri, în vârful unui munte
îndepărtat și înghețat, cu pironul înfipit în piept și ficatul sfârtecat de
bestia de vultur, ci îi jupoaie de vii chiar pe unicorni, iar lui Dumnezeu îi
mănâncă coaiele. Dacă dorești, îți lăsăm ție cheile de la Startar, dar prefer
să vii cu noi. Nu ești obligată, vii numai dacă vrei. Avem acum și o femeie
însărcinată în familie. Tot muritoare, ce coincidență! O emigrantă înnăscută,
doar a venit din China. Natural born
emigrant. God created emigrant. Sincer, primele 12 emigrări sunt mai grele.
După aceea, o să vezi, te obișnuiești.
– Ceee? Fugim? De-abia am imigrat și eu în Olimp și vroiam să rămân aici cu
tine.
– Păi, n-ai zis că vrei să pleci chiar acum?
– Nu știu, Promy, sunt confuză. Sunt foarte răcită, cu febră mare, epuizată
și poate că am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Cred că vroiam doar
să te las în pace pe tine, să nu te mai inoportunez și să te fac de râs. Tu, în
schimb, să rămâi aici. Dar... te iubesc și, înainte să plec, aș vrea să dansăm
împreună, o dată măcar, valsul acela în mi bemol major, simplu ca ”2+2=4”.
– Aici o să-l dansăm pe Elbrus ori în Tartar, pentru eternitate.
– Dacă tot vrei să rămân cu tine, să mai stăm atunci un pic aici, în Olimp!
Așteaptă măcar până îmi vine mie numărul de dosar de la Parchet. Tu ai răbdare.
Haide, Promy, am fost alături de tine și la revoluție, și la organizarea
alegerilor, și la realizarea reformei. Am trecut împreună prin atâtea... Și, la
urma urmei, nu uita, iubire, acum suntem la putere, ce pula mea!
– Suntem condamnați chiar când suntem la putere. Al Gore e de vină mereu. Dottore
El-Gol. Nu, nu fugim, Ile, emigrăm din Olimp, asta e altceva! Să-și ia labele
de pe noi. Nu mai puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are și el drepturi! Dreptul
de a emigra. Crede-mă, urăsc Olimpul! Pământul și muritorii nu, dar Olimpul da!
M-am săturat. Olimpul nu merită niciun sacrificiu. Ah, îmi vine să-l chem acum
pe Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine, să
tragă o flegmă zdravănă peste Olimp, să-l înece pe tot în bale. Uite că am și
eu fantezii distructive.
Promy presează tare, între degetele lungi și fine, ceașca de cafea cu lapte
și ambrozie, până o sparge. Câțiva stropi de sânge roșu aprins se scurg încet
pe gresia albă ca zăpada. Le contemplu în tăcere nuanța rubinie și forma
perfectă, circulară, deși mă tulbură și-mi sfâșie sufletul. ”Roșu aprins,
colorează-mi tăcerea!” Cioburile și petele de sânge rămân pe jos, neatinse,
fără ca Promy să le acorde atenție. Acesta își întinde picioarele (pe masă),
trosnindu-și oasele, își suflă bretonul puternic, de câteva ori, astfel încât
îi văd fața încinsă, fruntea înaltă, îmbrobonită de sudoare și ochii mari,
negri, migdalați arzând de durere și de dor. Îl iau de mână și-i șoptesc,
tulburată și dezorientată:
– U-u-un-de vrei să plecăm? Pe VJ45?
– Nu știu, Ile, nu vreau să-l deranjăm pe Deu, să stăm pe capul lui.
– Atunci pe Gliese?
– Poate.
– Pe Gliese nu poți să stai nici trei zile, Promy. Răbdarea ta titanică se
spulberă într-o clipă.
– Ce să-ți spun, ești tu un exemplu de răbdare? De câte ori nu ți-am spus
să ai răbdare, când e cazul, evident, nu atunci când se cere să intervii? Cred
că de 14.258 de ori. Uneori, stai și deliberezi până intri în comă. Mai târziu
e prea târziu. Dar de ce mă pun eu la mintea muritorilor?
– Pentru că muritorii sunt mai receptivi ca zeii.
– Asta-i adevărat, s-ar putea ca a cinșpea mia oară să înțelegi. Și să
aplici.
– Atunci, continuă, Promy, un titan nu renunță niciodată, nu? Mai ții minte
cum a fost în vacanță pe Gliese, la malul oceanului? Te foiai și te răsuceai,
nu puteai închide un ochi. Nici vorbă de liniște! Îți făceai griji pentru Olimp
și pentru Pământ. Te simțeai vinovat. Complexul supraviețuitorului, nu? Cum
eram eu când am venit din Iran în România și nu vroiam să deschid netul, să
beau, să scot chadorul ori să ating fie și pisica. Era oribil, frustrările
tuturor femeilor din Iran se adunaseră în mine, cedasem psihic și mă certam cu
toți furibund. Atunci a fost și prima dată când le-am spus Big Brotherilor că
2+2 dau oricât vor ei și că pot să-mi ia sufletul, dacă a mai rămas ceva din
el. Ne-au aruncat pe amândoi la gunoi, îmi pare rău, te rog să mă ierți. Acum
sufăr din nou de complexul ăsta, încă și mai intens, când mă simt unica ființă
vie și fericită de pe Pământ. Apoi, ție pe Gliese ți-e rușine de tot ce s-a
întâmplat în Olimp și pe Pământ. În Olimp, acasă, nu prea te simți în largul
tău, însă pe Gliese nici atât. Îți lipsesc chiar și problemele. Prea multe
probleme nu e bine să fie, dar nici prea puține. Și, mai mult decât atât, ți-e
dor. ”Mi-e dor, mi-e dor / De frații mei din Labrador”. Neliniștea asta, dorul
ăsta de ducă... în continuu.
– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Așa spun
supereroii când n-au ce să mai spună. Cel puțin ăia care au învățat limba dacă.
Mă uit așa, în jurul meu, și mă întreb ce să fac. Am cea mai performantă
tehnologie, cunosc atâtea planete, dar habar n-am unde să mă duc. Unde să mă
duc, în pula mea? Poate știi tu, Obama?!
Promy se ridică în picioare, își trosnește din nou oasele și-și îndreaptă
spatele anchilozat de milenii de paralizie... liber aleasă. Calcă cioburile de
pe jos în picioare, cu furie și disperare, de parcă ar vrea să le fărâmițeze și
să le facă să dispară complet sub tălpile lui, fără să-i pese dacă se rănește.
Gâfâie, obosit de acest ultim efort. Își aprinde apoi o havană și fumează în
tăcere, învăluindu-se în nori de fum. Guru, pisica noastră, apare chiar atunci
și se freacă de picioarele lui Promy. Toarce. Dacă e fericită, înseamnă că atât
ea, cât și presse-papierul meu sunt în siguranță.
– Promy, tu cum ai crescut așa de înalt? îl întreb destul de stingherită,
mai mult ca să rup tăcerea, deși mă tem că nu sunt nici momentul, nici subiectul
alese corespunzător.
– Nu știu dacă să-ți spun. E un secret științific.
– Te rog!
– Bine, dar nu-l mai spui nimănui. Cu excepția lui Obama. Să nu apară nici
pe blog. Vrei să știi cum am crescut? Cu chipsuri, Ile.
– A, deci decât avea dreptate medicul pediatru care mi-a spus să nu-mi fac
griji că fii-miu mănâncă numai cartofi prăjiți și chipsuri. Și băiatul
doctoriței a crescut tot așa. Până la doi metri, cam ca tine. Iar guru Puric,
un mare spirit creștin-ortodox, a povestit la o întrunire că un milionar chinez
s-a însurat cu o româncă pentru că aceasta știa să prepare cartofi prăjiți.
Toți copiii din România au crescut cu cartofi prăjiți. Inclusiv guru Puric.
Cred că e cazul să ascult sfatul înțelepților și al medicilor.
– Mă bucur. În sfârșit, asculți și tu Vocea Rațiunii.
Promy își suflă bretonul și râde sonor. Tare și nestăvilit ca pe vremuri,
zgâlțâindu-se din tot corpul. E mare, înalt până-n tavan. Mă domină. Ochii
negri, mari și migdalați, i s-au făcut iar fosforescenți și strălucesc precum
coralul albastru din Ataraxia. Rămâne neclintit, drept, în picioare și continuă
să fumeze havană după havană, zâmbind mândru, ușor provocator, fără să
rostească niciun cuvânt:
– ”What’s up, Doc?” Sau, în traducere liberă: ”ce faci, dottore El-Gol?” Nu te dor picioarele? Nu ești oboshit? îndrăznesc
să-l deranjez.
– Aștept.
– Ce?
– Aștept. Știi că asta e una dintre specialitățile mele (cu sau fără
premii, medalii și diplome): să aștept.
– Ce anume, Promy?
– În niciun caz numărul tău de dosar de la Parchet. Nici americanii. Nici
pe Obama personal. Nici să te domesticesc, deși încă mă distrează experimentul
ăsta. Uite ce vreau, eu spun întotdeauna fix ce gândesc. Proaste obiceiuri!
După ce că am prostul obicei de a gândi, mai am și prostul obicei de a spune ce
gândesc. Dacă nu-mi pune cineva pumnul în gură. Deci decât vreau să plecăm pe
Gliese. Fata lui Dracula poate obține viza de Gliese instantaneu. Are pile. Iar
glesienii sunt mari fani Dracula. Sau preferi să te teleportez la Paris? ”La
Paris, totul e ca un vis...”
– Aici măcar e aer condiționat!
– Sigur că da, Ile, doar că în Tartar și pe Elbrus e setat pe – 25 de
grade.
– Bate un vânt de emigrare?
– Da, nu știu dacă e de la Bebe senior, dar are aromă de bere tutti frutti.
– Ba cred că e un vânt cu aromă de răhățel chiar de la Bebe junior, Promy.
– N-o mai freca și hai odată! Te iau pe sus!
– Eu zic să nu mă iei în brațe. Nu de alta, dar sunt mai grea decât bolta
cerească a lui Atlas sau decât soarta universului care apasă pe umerii tăi.
M-am îngrășat în Olimp 295 de grame. Așa că ascultă Vocea Rațiunii, dottore!
Mă simt aproape ca în reclama aia cu burta enormă, respingătoare, scuturată
cu ”mânie proletară” pe net, pe toate site-urile (pe care le deschid eu,
inclusiv pe blogul meu). Deși e deja foarte emoționat și agitat, cu nervii
întinși la maximum, pe punctul de a exploda, Promy tresare ca electrocutat și
îmi pipăie îngrijorat burtica:
– Sper că nu ești însărcinată, chiar acum erai la PMS... God created at PMS. Uite, Ile, îți spun
drept, eu nu sunt pretențios. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai
că ambele sunt imposibile. Să mă împuște Bombo și pe mine! Tot degeaba. Cât de
curând vom face o baie în Ataraxia, pe Gliese sau în flegmele lui Apollo. Sunt
născut din spuma balelor. God created,
natural born... cum spui tu.
– Lasă, Promy, eternitatea nu durează prea mult, încerc să-l consolez.
– Asta cred că a zis-o Bush Jr. Măcar, în cazul lui, se aplică. N-a avut
mai mult de două mandate.
– Nu, Promy, eu am zis-o. Dar cred că sunt posedată de Bush Jr.
– Mai termină cu prostiile, Madame Dezastru! Ascultă mai bine o manea
cathartică, în versuri albe, ”Las-o baltă, dottore!”:
Las-o baltă, dottore!
Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?
Toate sunt la fel.
Al Gore e rău, Al Gore e de vină.
Las-o baltă, dottore!
Te-ai născut în lanțuri.
O să te obișnuiești.
Secretul sfârșitului
E că nu există niciun sfârșit
Și deci decât abandon și agonie.
Ascultați-o pe baba Promida
Care ghicești binidităt
Hapocalipsurile!
Sau mai bine fugiți!
Adică emigrați.
Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.
Mai mult e prea mult.
Mai târziu e prea târziu.
Mai mare e prea mare,
dar mai mare sau mai mic decât Maradona
nu există,
vorba unui comentator sportiv,
guru și el,
ca guru Gigi sau guru Hagi,
deci decât numărul doi mondial după Lady Gaga
și numărul unu în univers,
dottore El-Gol, Al Gore, câine turbat,
vierme împuțit, porc de trădător și violator,
mogul degenerat,
metrosexual și gay,
greu lovit de soartă să fie personaj
în cărțile lui Madame Dezastru,
și mai greu lovit de stăpâni
care i-a mușcat și care l-a mâncat,
doctor Frankenstein, noul Prometeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu