Examen cu Big Brother. Vol. 1. XXIX. Jupuit de un porc cu diplomă, Bebe, nașul-zân, întârzie acordarea unui împrumut nerambursabil pentru Cenușăreasa

Deși au trecut mai bine de două săptămâni de când Promy e în concediu medical, nu pare deloc refăcut. În continuare, nu are chef de nimic: stă pe jos, ghemuit și privește pierdut, în gol, ore la rând, tresărind din când în când, cutremurat de spasme. Orice i-aș zice, îmi răspunde numai: ”Taci, Ile”. A rupt tăcerea numai o singură dată, acum câteva zile, pentru a-mi spune povestea aceea tristă, înduioșătoare a unui pui de houyhnhnm emigrant din paradis în infern. Supraviețuitor. Deocamdată. Promy refuză chiar și terapia ”Bill și Monica”, abia se atinge de Maretti cu pizza ori de vinul de la Chiron și nu-și deschide iPhone-ul, laptopul sau tableta. Nu vrea să mai audă de monitorizare, preferă să nu mai afle nimic, oricum, toate știrile sunt proaste, comparabile cu cele de la ora 5 de la PRO TV (deși acolo sunt prezentate fapte diverse și nu politice). Dar oroarea lor a pătruns parcă în spațiul public politic, multiplicată la infinit, ca-n portalul infernului. Mi se rupe inima de mila lui Promy și nu mai știu ce să fac, însă Bebe mi-a sugerat să-l las în pace, așa că aștept să-și revină, mă străduiesc să am răbdare. Nu-mi spunea chiar Promy asta? Să învăț să am răbdare.

Dintr-o dată, tăcerea apăsătoare din casă e întreruptă de acorduri din ”Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră” de Rahmaninov. Mă las să plutesc în voia muzicii, sfâșietoare și, totuși, dulce-mângâietoare ca valurile mării. Inhalez adânc izul sărat al brizei, ascult fermecată cântecul valurilor și le simt dezmierdându-mi picioarele, lent și tandru, la nesfârșit. Muzica îmblânzește durerea și-mi alină sufletul. Dar, în mod bizar, acordurile se repetă, parcă în continuu. Concertul ăsta de ce nu mai avansează? Brusc, îmi dau seama că sună soneria. Promy a instalat soneria cu Concertul 2 special pentru mine, pentru că le uram pe cele stridente, scârțâiitoare și pârțâitoare ca house-ul sau dubstepul, pe care le avusesem la București și le demontasem deja. Mă ridic de pe scaun, scuturându-mi stropii de apă sărată de pe tălpi, încalț papucii și mă duc încet până la poartă să văd cine e. Ciudat! E chiar Thalia, muza comediei, poate că a venit să-l binedispună pe șefițu’.

Thalia e îmbrăcată într-o rochiță scurtă, mulată, argintie și poartă pantofi sexy, tot argintii, cu tocul cui, precum și o geantă de firmă (Vuitton) asortată. Își aranjează nervos, în continuu, părul negru cu reflexii albăstrii, lucios, lung până la bărbie, franjurat, asimetric și îndreptat cu placa (exact ca bretonul lui Promy). Roșie ca focul, țintindu-mă cu ochii ei albaștri, mari și iscoditori, Thalia îmi mărturisește surescitată că au avut loc evenimente importante la palat și trebuie să vorbească neapărat cu Prometeu. Dar noi, cu siguranță, trebuie să fim mai bine informați ca ea, lui Prometeu nu-i scapă nimic.

Nu prea știu ce să fac. Promy se simte mizerabil, nu vrea să vadă pe nimeni. Și, ce-i drept e drept, niciunul din Olimp nu prea merită văzut. Cine e de încredere? Muzele talibane ale lui Apollo, în special, Caliope? Să-i mănânce coaiele și să-l jupoaie de viu? Dar Thalia pare cumva mai independentă comparativ cu restul, a fost și în grevă data trecută când Promy și Don Quijote au căzut victimele lui Apollo și ale lui Caliope. Totuși, nu aș lăsa-o pe Thalia să intre la Promy în acest moment. Poate altă dată, când Promy e mai bine. Nu am nici scannerul de substanțe periculoase la îndemână și mi-e frică pentru Promy. Știu că e paranoia, însă e perfect justificată și chiar necesară pe Pământ și în Olimp. Paranoia e o datorie civică, nu spune asta și Promy? 

Dar dacă s-a întâmplat ceva? N-o să mi-o iert niciodată. Cu atât mai mult Jill, ”conștiința” mea blondă, nu mi-o va trece cu vederea. Și nu ziceam eu însămi, imediat după ultimul incident cu Apollo, să nu ducem paranoia la extrem și, dacă nu mai putem să credem, să pariem măcar, pascalian, pe încredere? Altfel, cuprinsă de entropie, alienată și anomică, lumea îngheață în proiect sau se descompune lent, până e înghițită de neant. În cele din urmă, cu mișcări ezitante, privind-o pe muza comediei cu o suspiciune nedisimulată și zâmbind silit, o conduc pe Thalia la Promy. Voi rămâne și eu cu ei, să-i supraveghez, cu o răbdare titanică. Din dragoste și disperare.

Când îl zărește pe Promy zăcând pe jos, ghemuit, cu privirea rătăcită, Thalia tresare și-și duce instinctiv mâna la ochi. Apoi, se repede la Promy și-l zgâlțâie puternic, dar el nu-și schimbă poziția. Thalia își mușcă buzele, își azvârle pantofii din picioare și se aruncă pe podea lângă Promy, dintr-o săritură, cu agilitatea și lejeritatea unei feline. Continuând să-l zmucească și să-i dea coate, Thalia îi zbiară în ureche:

–        Prometeu, știi ce s-a întâmplat la palat?

Promy nu răspunde. O privește absent, tace și își pocnește slab oasele degetelor.

– Prometeu! Prometeu! Prometeu, trezirea! Știi ce s-a întâmplat la palat? Ai văzut?

Observând că Thalia insistă, Promy își suflă slab bretonul, își mișcă buzele uscate și crăpate în gol și se chinuie să răspundă, fie și laconic:

– Nu... nu... nu mă interesează, bolborosește el.

– Cum așa? Ce-i cu tine? se agită Thalia.

– Am închis de aproape trei săptămâni iPhone-ul, tableta și laptopul. Nu vreau să știu nimic. Sunt în concediu medical, rostește Promy cu glas înăbușit.

Thalia îl privește cu gura căscată. În câteva secunde, se repliază și începe să turuie, din ce în ce mai tare și mai zbuciumat, strângându-l puternic de braț pe Promy:

– Prometeu, s-au întâmplat lucruri grave! Nici nu știu cum să-ți spun. Am crezut că ești la curent, ție nu-ți scapă nimic de obicei. Oricum, te-am tot sunat pe iPhone să-ți zic, dar aveai telefonul închis. Era o ședință obișnuită la palat: Bebe patina pe gresie și lansa arome de parfum ”Si” de la Armani, Heracle se încuiase la budă și te bârfea pe tine, blonda aia cu tirul... Jill juca ”Draw something” pe tabletă, ciudatul cu armura... Don Quijote plecase cu Pegas la plimbare, iar stăpânul Chiron se uita la ”Suleyman Magnificul”. Tu și cu Fata lui Dracula nici nu erați prezenți. Obosit și plictisit, Bebe s-a așezat într-un colț și a adormit. Un moment ideal ca șeful meu, Apollo, să dea o mică lovitură la palat. S-a uitat pe iPhone 11 al lui și s-a gândit să speculeze situația. Și-a făcut apariția subit în sala tronului, s-a aruncat asupra lui Bebe și i-a despicat cornul cu sabia. Imediat, Bebe și-a pierdut toate puterile, așa că a putut fi răpit lejer, împreună cu blonda. Iar acum îi jupoaie de vii. Verifică pe iPhone-ul tău dacă nu mă crezi, Prometeu!

Palidă ca un mort, deși mi se taie picioarele și simt că mă prăbușesc, mă duc după telefon și i-l aduc imediat lui Promy. Fără să se ridice de pe jos, cu gesturi automate, Promy deschide iPhone-ul pentru a verifica informațiile. Într-adevăr, Apollo i-a luat prizonieri pe Bebe și pe Jill. Și acum îl jupoaie de viu pe Bebe! Promy se îneacă, i se pune un nod în gât. I-e silă, îi vine să vomite. Își duce mâna la ochi și o apasă puternic asupra pleopelor: nu, nu se poate uita. Oftează adânc, de parcă se rupe ceva în el. Apoi, își suflă bretonul fără prea multă forță și se străduiește să-și regleze respirația. Inspiră, Promy! Inspiră! Expiră! Știi să deschizi telefonul, dar nu mai știi să respiri? E și ăsta un reflex. Inspiră! Expiră! Nu, nu merge, pironul mă împunge, inima mă strânge și mă înăbuș iar. Și nici nu știu dacă mai vreau să respir.

Cu fața albă ca varul, ochii stinși și mâinile tremurătoare, sufocându-se și tușind, Promy ia telefonul și-l sună pe Her ca să-l anunțe ce s-a întâmplat. Din fericire, Her a ieșit deja de la budă, e contactabil și răspunde de îndată. Se arată surprins, dar nu șocat, în Olimpul ăsta se așteaptă la orice. Totuși, Bebe părea infailibil, cum a putut să adoarmă la ședință? Uite că a obosit și el, oricum, Her e gata să intervină: ne așteaptă la palat ca să mergem împreună să-i recuperăm pe Bebe și pe Jill.

– De ce mi-ai spus, Thalia? șoptește Promy năucit.

– Îl urăsc pe Apollo! izbucnește Thalia, înfierbântându-se iar. E un șef tiranic. M-am săturat de fițele și de figurile lui, de repetițiile alea absurde, stupide, fără sfârșit cu ”Stinge lumina”, de diplomele, medaliile și premiile pe care și le acordă singur, de modul în care se poartă cu toți. Ah, și Apollo e atât de laș! Niciodată nu s-a luptat ca un bărbat. Nu îndrăznește să înfrunte decât nimfe adormite, bete sau drogate și bărbați în lanțuri, jupuiți de vii. Tu știi pe pielea ta, iartă-mă! Ai dreptate, Prometeu, zeii sunt niște dictatori. Și încă unii dobitoci, spălați pe creier. Jos sistemul! Jos dictatorii! ”Occupy Olympus!” Și când te gândești că noi suntem 99%, iar ei numai 1%... De ce nu mai scăpăm odată de ei?! Obama ăsta se uită toată ziua la noi și nu vede nimic?! A, stai, am ocupat Olimpul, a fost revoluție, suntem la putere! Atunci de ce nu s-a schimbat nimic?

Promy oftează iar, se strâmbă de dezgust, apoi strânge din dinți și apasă dispozitivul de teleportare. Mergem întâi la palat unde-l recuperăm pe Her și luăm formularul de intervenție specială, semnat și ștampilat de Chiron, acum disponibil, după încheierea episodului din ”Suleyman Magnificul”. Când ajungem în insula unde sunt ținuți Bebe și Jill prizonieri, Promy se clatină de parcă e gata să leșine: Bebe are botul crestat, cornul rupt, ochii goi și rătăciți, spinarea jupuită, șiroind de sânge și organele sexuale mutilate. Din fericire, Jill e mai bine: doar zgâriată pe corp și pe față, cu buza spartă și un ochi învinețit. Privind-o pe Jill lasciv și sadic, Caliope o sfâșie cu unghiile ei roșii, lungi, impecabil manichiurate, îi crestează sânii cu cuțitul și-i linge sângele, înnebunită de poftă. Apollo se ocupă de Bebe, smulgându-i pielea, fâșii-fâșii, cu zâmbetul lui larg și luminos de ”smiling face” întipărit pe față. Bebe și Jill se zbat, dar nu scot niciun sunet. Când ne zărește, zeul ne ignoră complet pe mine și pe Her și îi acordă atenție exclusiv lui Promy, întâmpinându-l cu figura lui solară și surâsul său strălucitor de star hollywoodian, dar sărmanul titan e prea obosit și scârbit pentru a fi vrăjit și a rămâne captiv în coconul gelatinos al zâmbetului său orbitor:

– Ce faci, băi, Prometeu? Ți-ai întrerupt coafura, bulangiu metrosexual ce ești, ca să-ți recuperezi animalu’, lighioana aia răpănoasă, diavolul păzitor, bestia mare, neagră și cu coarne, că așa e politically correct? Aici la noi în Olimp politically correct e o mână de fier, nu democrația ta de căcat, o invenție stupidă, decadentă și perfidă de-a ta care corupe și smintește oamenii și zeii. Poate crezi că merge vreo... democrație originală aici. Nu, nici asta nu funcționează, nouă ne trebuie o tiranie ca în Rusia, monșer! Ai repetat măcar melodia, așa cum ți-am arătat eu, dobitocule? Uite, ca să-ți intre în cap, boule, îți mai cânt eu o dată: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”. E clar? Cum să fie dacă n-ai niciun talent, ci numai pretenții? Nu pricepi nici dacă-ți predă unul genial ca mine, cu atâtea diplome, medalii și premii că le-am pierdut șirul. Sunt excepțional, unic și irepetabil, autentic și original, un geniu adevărat și inegalabil. Nici nu cred că mai are rost să repet cu tine, îmi pierd timpul și-mi tocesc nervii cu o zdreanță și o scursură, o lepădătură și un gunoi fără talent ca tine. Iar tu ai vrut să mă omori, vierme ticălos, șarpe veninos, câine rău și turbat ce ești, porcule și ticălosule, hoțule și mincinosule, trădătorule și violatorule! Era cât pe-aci să stingi lumina sfântă a lui Apollo, să distrugi focul meu sacru, să arunci lumea în bezna ignoranței și a vulgarității! Nu e păcat să stingi lumina lui Apollo și să înăbuși chemarea inimii? Nu e păcat de un asemenea talent!? suspină Apollo zguduindu-se de plâns, cu lacrimile șiroind pe fața înfierbântată de emoție. Ce mare artist piere! Și numai tu ești de vină, Prometeu! declamă Apollo.

– Apollo, ”animalu’” meu are o vorbă pe care o voi urma: ”nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta.” îi răspunde Promy scârbit, încet, dar fără șovăială.

Între timp, Her rupe, cu ușurința lui obișnuită, legăturile lui Bebe și ale lui Jill, lejer, de parcă ar desface staniolul în care e învelită o ciocolată, apoi îi face cu ochiul lui Promy, zâmbind:

– Promy, frățioare, cred că Apollo are, în sfârșit, ocazia să-și demonstreze bărbăția într-o luptă corp la corp. Cu mine. Iar Jill o va prelua pe Caliope. Legitimă apărare, nu?

– OK, Her, răspunde Promy apatic și îngândurat. Dă-i lui Jill o cutie de cremă reparatoare anti-leziuni. Eu merg cu Bebe la clinică să-l tratez.

La clinică, Promy se duce mai întâi la toaletă și vomită. Cafea și Maretti cu pizza. Vine înapoi, tras la față, clătinându-se, bea o cafea de la dozator (3’n’1 cu lapte și ambrozie în loc de zahăr), fumează o havană, apoi se spală pe mâini și se apucă să-l trateze pe Bebe: îi pune la loc cornul smuls, îi curăță rănile, îi coase bucățile de piele jupuite și-l unge pe corp cu cremă reparatoare cu ambrozie și nectar. La final, mai merge o dată la budă și-și varsă mațele. Cafea 3’n’1 cu lapte și ambrozie.

Mă surprinde puțin. Puiul de houyhnhnm, emigrant din paradis în infern... Era un supraviețuitor. Ca mine. Am sperat absurd, infantil ca cel puțin pe el să nu-l atingă nimeni din Olimp. Acum pun mâna și pe houyhnhnmi, le smulg coarnele, le înghit coaiele și-i jupoaie de vii? Nu au nicio rușine? Nu se opresc niciodată? Sunt în stare să-l jupoaie de viu și pe Dumnezeu și să-i mănânce coaiele? Chiar trebuie să profaneze totul? Puneți mâna pe Vasilică! Până și pe houyhnhnmi? Nu, vă implor, nu vă atingeți de un houyhnhnm! Măcar pe el lăsați-l în pace! E ca și cum ar rupe petalele și spinii ultimei flori albastre de cactus de pe Gliese. Eram și eu o floare albastră cândva. Acum am rămas fără țepi, fără petale, gol, murdar și putred.  

Un inorog fără piele, un unicorn fără corn... Scuipat și umilit. Mutilat. La fel ca mine. Rânjind lubric, Apollo și Caliope smulg fâșii de piele, una după alta, de pe mine, dar parcă sunt anesteziat ori în comă. Nu mai simt nimic. Și nimic nu mă mai rănește. Ce e un unicorn fără corn? O notă falsă din partitura lui Apollo pe care ar trebui s-o interpretez și eu la următorul festival, în aplauzele publicului. Apollo nu are doar talent, ci și curaj: luptă numai cu nimfe bete, oameni jupuiți și titani în lanțuri. Și, de fapt, ce mai contează? Vasilică are numai dreptate, nu și drepturi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore El-Gol! O să te obișnuiești. El-Gol e rău, El-Gol e de vină. Dezbrăcați-mă, puneți-mă în lanțuri, spintecați-mi pieptul cu pironul, jupuiți-mă și devorați-mi organele. Încă respir, strângeți, vă rog, lanțurile mai tare și înfigeți-mi mai adânc pironul în piept. Și acum, la sfârșit, scuipați-mă.

Sunt obișnuit să fiu torturat și umilit. 

Ce obiceiuri bune am! M-am obișnuit singur sau altcineva a facut-o? Cât dau 2+2? Natural born bound. M-am născut în lanțuri. Umiliți-mă și torturați-mă mai departe! Nu e nicio speranță? Să dau iute ca pasărea Colibri din aripioarele mele pârlite și să devin eu însumi Zâna-Speranță, surmenată și abulică? Sau poate să facem revoluție? De ce? Suntem la putere! Uau, ce revelație! Să-mi repet, să nu uit, poate că am rămas cumva prizonierul paradigmei culpabilizării și a victimizării: ”suntem la putere, suntem la putere, suntem la putere, ce pula mea!” ”I’ve got the power”. Sau s-a furat deja revoluția? Dottore El-Gol e de vină? El a furat-o? Sigur că da. Mi-am furat singur revoluția. Și reforma. Adevărații vinovați nu vor fi niciodată pedepsiți. Nu, dimpotrivă. Oricâte reclamații am depune noi și orice porcărie ar face el, Apollo nu va fi arestat, ci va mai primi o diplomă, o medalie sau un premiu. Mi-e silă. Și sunt epuizat. Ar fi trebuit să urlu de furie și de revoltă, dar nu mai am putere.

Până și Bebe a obosit și a adormit la ședință, așa că a fost o pradă ușoară pentru zeul soarelui și muzele lui talibane. Sunt puțin surprins, deși am zis că mă aștept la orice: mi-am dorit cu disperare ca magia intangibilității lui de unicorn să dureze la nesfârșit. Știu că intact nu a fost (când a venit în Olimp era negru ca smoala deja de la toată mizeria asta din lume), dar aș fi vrut să rămână inviolabil. Mai mult, aș fi vrut să nu obosească niciodată și să vegheze mereu, ca un Sfinx impenetrabil, Olimpul. O secundă de oboseală și de neatenție și totul s-a prăbușit. Ah, știu asta atât de bine. Iar Her se încuiase la budă și stăpânul Chiron urmărea complet transpus ”Suleyman Magnificul”, cu toate că, altfel, nu pot spune că-și neglijează îndatoririle, nici că-și pierde vremea la televizor, doar de telenovela asta nu se poate desprinde. Bine că se uită maxim de două ori pe săptămână (o dată când e transmis inițial, apoi, eventual, în reluare).

Iar eu ce făceam în acest timp? Eu, la fel ca Her și stăpânul Chiron, nu eram disponibil: îmi țineam toate aparatele închise, habar n-aveam de nimic și nu eram contactabil. Da, recunosc, mă ascunsesem în spatele Zidurilor. Tocmai eu? Păi, eram în concediu medical. Cum? Exact, în concediu medical, după ce fusesem și eu, acum câteva zile, dezbrăcat, legat, bătut și schilodit de zeul soarelui și de muzele lui talibane. Vorba vine, mă ”ascunsesem”, nu mai aveam putere pentru așa ceva, după mii de ani de chinuri și frustrare, zăceam zdrobit la marginea lor, iar Zidurile mele, oricum, sunt de spumă. Spuma valurilor sau a balelor?

Sunt născut din spuma balelor, nu a valurilor. Am darul profeției, am știut dintotdeauna că va urma sfârșitul (mai exact, o serie nesfârșită de sfârșituri oribile), și, cu toate astea, am încercat mereu să-i avertizez și să-i salvez pe cei din jur. Tot ce am prezis nu că s-a adeverit, dar realitatea m-a șocat de fiecare dată, a depășit orice mi-aș fi putut imagina. Nu m-am obișnuit încă? Nu deschide, Epi, frățioare, Cutia Pandorei! Darul stăpânului e o capcană. Fugiți, oameni buni, vine potopul! Fă-ți o barcă zdavănă și du-te, Deu, sus, pe vârful muntelui Parnas! Vine sfârșitul Troiei, nu primiți calul troian în cetate! Nu lăsați lunetiștii și armatele-fantomă să bântuie prin Europa și prin lume! Ține-ți ciocul ăla mare și cârcotaș, Casandră dementă, vrăjitoare nebună, baba Promida, de ce te iei în gură cu noi, ce te bagi tu, ce te doare pe tine, ce-ți pasă ție, ce vrei, ce mai vrei? Ieși afară! Afară! Afară! Nu te crede nimeni. Să petrecem acum, cât se mai poate! ”După noi, potopul!”

Înainte de apocalipsă, nu mă crede nimeni. După apocalipsă, nu mă crede nimeni. Fiindcă nu mai există nimeni.

Cu excepția mea. Nu, nu că vreau eu asta, nici nu-mi dau seama cum se întâmplă, supraviețuiesc, fără s-o știu măcar, fără să mai înțeleg nimic în afară de agonia mea nesfârșită, în ger și jeg, cu mâinile și picioarele imobilizate și strivite-n lanțuri, pieptul spintecat de piron și ficatul sfârtecat de bestia de vultur, vizitat o dată la o mie de ani de creaturi prietenoase ce bat drumul până acolo doar ca să-mi tragă o flegmă și pe care, de multe ori, nu le mai recunosc. Nu că eu unul aș mai putea fi recunoscut. Ajung repede o crustă de puroi și de jeg.

Dansează în cascada de fulgere, dansează cu potopul, dansează în vârtejul flegmelor, dansează printre gaze letale și bombe, Prometeu! Dansează în lanțuri! Dansează cu dezastrele, Zorba! Fără teamă, fără regrete, fără speranță. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Să-mi fac planuri? ”Forget Domani!” 10, 9, 8, 7, 6, 5... Viață futută, speranțe năruite, vise risipite. M-am săturat și vreau să se termine odată, dar nu am unde să fug. Am fost dintotdeauna neîmpăcat cu mine și cu lumea, străin și respins de toți... ”O, viața mea!” Un câine vagabond ca Al Gore. Unde să mă duc eu?! Poate știi tu, Obama? 

Miliarde de presse-papiere sparte, de trupuri zdrobite și suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi care trec prin mine fără să le simt. Stau în ploaia de cioburi, ciuruit de ele, urmărind paralizat căderea lor lentă, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, fără să rostesc niciun cuvânt. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească, dar sunt prea obosit. Și nu mai simt nimic. În afară de silă.

***

Bebe deschide ochii mari, de culoarea cafelei cu lapte, plutind în lacrimi. Unde e strălucirea aceea vie și poznașă, în același timp ușor superioară și detașată, cu o anumită solemnitate hieratică, pe care am văzut-o în ochii lui vara trecută, când am recâștigat Olimpul? Dar l-am recuperat cu adevărat? Și ce-mi pasă mie de Olimp? Olimpul e țara mea? Sau a lui Promy? Eu chiar mă simt în Olimp mai acasă decât Promy. Însă nu am apărat eu tronul de pe Mytikas cu colții mei de vampir (imediat după revoluție), nu am contribuit la organizarea primelor alegeri libere, nu am votat, nu am ținut morțiș să mi se recunoască votul și nu mă zbat atât pentru reforma asta imposibilă, ale cărei rezultate sunt la fel de vizibile ca fostul meu șef-fantomă, iar efectele se vor simți când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet? Oricum, pe Bebe unicornul nici atât nu-l putem asocia cu Olimpul. Cât de blond să fie ca să imigreze aici, fie și în calitate de diavol păzitor? Și totuși, trebuie să recunosc că și eu sunt surprinsă (nu șocată) de ce s-a întâmplat, și eu vroiam să cred că Bebe nu va da niciodată semne de slăbiciune, dar ochii lui, odinioară atât de vii, și-au pierdut strălucirea în Olimp, iar ai lui Promy, grei de milenii de chinuri și frustrare, sunt opaci și goi, rătăciți în pustiul Exopotamiei.

Aplecat asupra lui Bebe, Promy îi mângâie încet coama neagră și oftează. Văzându-i atât de triști pe amândoi, mă gândesc să-i binedispun printr-o poveste:

– Dragii mei, o să vă spun acum povestea Cenușăresei, versiunea cu cerșetătoarea, că doar eu sunt Cenușăreasa, Caliope și Minerva sunt... Caliope și Minerva din Olimp, iar Maștera e Madame Hera. O să cunoașteți curând și restul personajelor. Aveți răbdare. Voi știți să așteptați.

Așadar, a fost odată o Cenușăreasă cerșetătoare care trăia de azi pe mâine, adică lucra la o fuckultate particulară unde mai mult cheltuia decât câștiga și, de foame, trăgea pe nas... praful de pe videoproiector, nu vă gândiți la prostii. Pentru că a refuzat să treacă note din burtă unor studenți-fantomă, ea a fost alungată cu scuipaturi, pietre, paza, armata, poliția, SRI și SPP din școală. A făcut reclamații peste reclamații, dar nu a primit nici acum numărul de dosar de la Parchet. Tot cerșind din poartă-n poartă, a ajuns, din fericire, în Olimp, unde au primit-o cu căldură (tunete și fulgerașe omagiale), stăpânul Zeus, Maștera Hera și fiicele ei pline de talent, Caliope și Antenuța.

Deși aveau la început unele rezerve, după un timp, Maștera și fiicele ei s-au gândit că nu le-ar strica o sclavă muritoare căreia i se spunea Madame Dezastru, doar stăpânii Olimpului sunt mari fani ai genocidurilor, masacrelor și catastrofelor de orice fel. În plus, se povestea că Cenușăreasa putea fi ușor posedată, așa că era simplu de controlat. Mai mult, era Fata lui Dracula, ceea ce însemna pentru ei o curiozitate suplimentară în colecția lor de lucruri exotice (cum ar fi pitici, uriași, tigri, elefanți, caracatițe mafiote, dinozauri de la fuckultate și lupi de pe Wall Street) și o distracție garantată: puteau s-o expună la ospețe și, eventual, să cheme invitații să pună mâna pe vampiriță, să vedem dacă mușcă. Astfel că, în cele din urmă, Cenușăreasa a fost adoptată de stăpânii din Olimp.

Cenușăreasa muncea nonstop ca menajeră în gospodărie (un amărât de palat, nu o vilă sau un apartament, care avea atâtea camere că până și Maștera Hera, stăpâna Olimpului, le pierduse șirul și toate trebuia păstrate în perfectă ordine, fără o scamă sau un fir de praf), în timp ce surioara ei vitregă, Caliope, făcea baie în lapte de capră, se ungea cu creme de corp aromoterapeutice, se parfuma, se ruja, se machia, își aranja părul auriu, bogat, ondulat, ore în șir sau pleca la shopping în Startar, iar Antenuța, cu coiful pe cap, studia ore în șir, concentrată și încruntată, modelul complex din aripa unei libelule ori a unui fluture. Noroc că Cenușăreasa era experimentată la inhalarea prafului... de pe videoproiector. Sărmana Cenușăreasa muncea nonstop și, cu toate astea, trăia din cerșit, mai exact din resturile aruncate de surioarele ei generoase.

Dacă zilele erau grele și fiecare dura milioane de ani lumină, nici somnul nu era unul liniștit și reconfortant, căci biata Cenușăreasă avea mai întotdeauna coșmaruri. Astfel, îndată ce-și așeza capul pe pernă, surioara Caliope venea și ea imediat, își arunca pantofii argintii cu toc cui din picioare, se azvârlea asupra Cenușăresei și o dezbrăca de rochița ruptă și peticită. O trântea la podea, îi adulmeca flocii, lingându-i flămândă, mistuită de dorință și coborând cu limba până la clitoris. Bizar, Caliope părea mereu leșinată de foame. Parcă ea făcea foamea, nu sărmana Cenușăreasă. Apoi, Caliope îi dezmierda sânii, strângându-i puternic sfârcurile, gata să le zdrobească între degete, și îi mușca mameloanele până la sânge, sub privirile Antenuței care urmărea totul de la o distanță igienică, cu ochii ei mari, albaștri, nevinovați și o mină impenetrabilă de Giocondă. Nu punea mâna ca să nu se murdărească, se jena sau aștepta momentul oportun? Câteva minute mai târziu, Caliope își muta mâinile pe fundul Cenușăresei, i-l mângâia și-l frământa, apoi lua un bici și o pleznea năprasnic, râzând isteric când auzea șfichiuiturile în aer și gemetele bietei ei surioare. Abia când gemetele se transformau în țipete, iar sângele curgea șiroaie, Caliope se oprea și îl lingea lacomă, cu o poftă nesățioasă. La un moment dat, Antenuța ridica pantoful argintiu căzut pe jos și-i înfigea tocul în fund Cenușăresei, zâmbind enigmatic ca Mona Lisa. Atunci, Cenușăreasa se trezea, tremurând, udă de transpirație: știa că în Olimp coșmarurile pot deveni oricând realitate.

Într-o zi, supărată că Cenușăreasa, alias Madame Dezastru, vărsase (de emoție, oboseală ori din greșeală) un pahar plin cu nectar pe rochița lungă, verde-smarald, din mătase și voal, brodată cu paiete, cristale Swarovski și dantelă scumpă (din colecția de toamnă, Elie Saab), ultima achiziție a lui Caliope, aceasta se hotărârî să scape de surioara adoptată din Țara lui Dracula, așa că, împreună cu Antenuța, îi dădu un test imposibil de trecut:

– Câte stele sunt pe cer? întreabă Caliope pe un ton iritat, continuând să-și aranjeze o șuviță de păr rebelă și privind-o pe Cenușăreasa cu ochi verzi sticloși în care s-a aprins subit o lucire perversă. Dacă nu știi, îți dau foc, proasto!

– Câte găuri sunt în rochia mea atâtea stele sunt pe cer, răspund, puțin derutată, lăsând ochii în jos.

– Ce!? Să le numeri imediat, dobitoaco! urlă Caliope.

– Ba să numeri tu găurile din rochița mea, surioară! ripostez, ridicând capul din pământ și privind-o în ochi.

– Dacă pui întrebări tâmpite, așa-ți trebuie, fă, proasto! intervine Antenuța, aruncând săgeți de gheață din ochii mari, albaștri spre sora ei. Uită-te la mine și învață să adresezi o întrebare inteligentă! Nu degeaba sunt zeița înțelepciunii, iar tu, proasto, ești curva lui Apollo. Cenușăreaso, a cui capitală este Israelul? A... și încă una de la Mașteră... de la mămicuța noastră dulce și scumpă: ce a spus Guru Minune săptămâna viitoare pe pagina sa de Facebook? Ai o oră să răspunzi, altfel îți dăm foc. Și fără acces la net. Tu ai voie doar să inhalezi praful... de pe laptop, tabletă sau videoproiector, rostește flegmatic Antenuța, învăluindu-mă în surâsul ei enigmatic de Giocondă.

 Vai de mine, am încurcat-o. O să-mi dea foc. Și nu pot să arunc o privire pe Goangăl. Minutele trec, stropi de transpirație rece mi se preling pe frunte, capul îmi bubuie, urchile îmi vâjâie, tâmplele îmi zvâcnesc, mâinile îmi tremură, iar inima îmi bate tare, gata să sară din piept, drept în farfuria de porțelan a Mașterei Hera, mămicuța noastră dulce și scumpă. O să mi-o mănânce elegant și civilizat, cu tacâmurile ei de aur. Nu, să nu-mi fac griji, asta e din ”Albă ca Zăpada”, acolo vrea Maștera inima prințesei. Aici nu e chiar așa de rău: o să-mi dea foc și-atât. Nici măcar nu e prima oară, am mai experimentat fulgerașele sacre din sceptrul stăpânului de câteva ori. Poate că o să expună în sala tronului o nouă imagine omagială, cea a incendierii Fiicei lui Dracula, pe lângă reprezentările luptelor eroice ale marelui stăpân cu Prințul Prometeu înlănțuit, străpuns de piron, cu ficatul sfârtecat de vultur și bombardat cu fulgerașele și flegmele divine. Bine, dar nu vreau să mor acum. Nu se poate mai târziu? Mâine, nu azi. Mâine e perfect OK, mă pot pregăti până mâine.

Din disperare, îl chem în ajutor, din reflex, pe fostul șef, acela care era mereu necontactabil, încât ajunsesem să-mi pun problema metafizică a existenței sale. Îl strig insistent, dar nu-mi răspunde. Poate e doar un obicei prost să încerc să stabilesc legătura cu el, dar nu vreau să renunț. Însă nu mai e timp, trebuie să găsesc rapid o soluție. Obama se uită la mine lung și surâde. ”Help, Obama, help!” Nimic, mă fixează cu un zâmbet de ”smiling face”, dar nu face nimic. La cine să mai apelez? Aoleu, Prințul! Să-l chem și pe el, el răspunde imediat... dacă nu e reținut. ”Help, Promy, help!” Nu, nici el nu e contactabil. O fi iar la închisoare pentru că a ajutat cerșetorii de pe stradă? Pe mine nu mă vede? Nu sunt și eu tot o cerșetoare? Îi e mai milă de ăia de pe stradă decât de mine? Nu, degeaba îl strig pe Prinț, nu pot să dau de el. Ce mă fac? În curând expiră deadline-ul și gata cu mine. Am pus-o. O să mă facă scrum. 10, 9, 8, 7, 6, 5... A, stați puțin, am uitat de Zâna-Nașă, mai exact de Zânul-Naș Bebe unicornul de la Banca Transilvania sau, mă rog, FMI, Banca Mondială sau BERD. Așa zice lumea despre el aici, căci monitorizează și controlează tot ca FMI, BERD sau Banca Mondială. Să-l convoc de urgență. ”Help, Bebe, help!”

Nu apuc să termin propoziția, că Zânul-Naș, Bebe unicornul, bestia mare, neagră și coarne... corn, apare intempestiv, îmbrăcat într-o fustiță de balerină ca de ”Lacul lebedelor”, făcută din pungi de Maretti cu pizza (confecționată probabil chiar de Prinț la ședință, la palat). Are o ținută demnă și impozantă și mă privește cu un aer solemn, superior, iar ochii săi mari, cafenii aruncă scântei:

– Ce e, Cenușăreaso, ce-ai mai pățit? mă întreabă pe un ton calm și detașat.

– Ce să fie? Uite, Maștera, Caliope și Antenuța vor să-mi dea foc, iar eu vreau să fug. Mai am zece minute.

– Calmează-te! Zece minute sunt mai mult decât suficiente pentru a obține un împrumut nerambursabil consistent. Am adus și actele necesare, gata completate. Semnează-le acum!

Ce bine că a venit! Și direct cu banii, nu cu o rochiță, pantofi de bal și o diademă! Păi, să mai pierd timp să vând rochița și pantofii la second-hand, iar diadema s-o amanetez? Plus că muream de rușine. Și poate că nici nu-mi ajungeau banii să-mi cumpăr un bilet de avion și să mă car de aici. Când semnez ultimul formular, simt niște mâini mari, reci care-mi acoperă ochii. Prințul! Înghețat și în pielea goală. Tocmai a evadat de la închisoare ca să vină să mă salveze pe mine. A ajutat iar un cerșetor degerat de frig și mort de foame, dându-i paltonul de pe el și tăticuțul, stăpânul Olimpului, l-a pedepsit, lăsându-l în curul gol și azvârlindu-l din nou la închisoare. De ce nu mă miră nimic? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Prințule! O să te obișnuiești.

– Ce faci, mă, tâmpitule, pe unde umbli?! Antenuța, Caliope și Maștera vor să-mi dea foc, iar ție nu-ți pasă! Ți-e milă mai mult de cerșetorii de pe stradă decât de mine. Pe mine nu mă vezi? îl iau la rost pe Prinț, roșie ca focul și tremurând de furie.

”Cine m-a pus să fac fapte bune?! Când o să mă învăț minte să nu mai fac fapte bune?!?!” mormăie Prințul, înciudat și obosit. Între timp, apar Antenuța, Caliope și Maștera, spumegând de mânie. Observându-l pe Prinț, uită însă complet de mine și, după o scurtă muștruluială (”Vierme scârbos, porc de câine ce ești, nesimțitule, împuțitule, mincinosule, ticălosule, trădătorule și violatorule!”), încep să-l alerge toate (în special Maștera, ei îi place cel mai mult... să posede), chicotind și țipând, cuprinse de extaz. ”Ah, cine m-a pus să evadez?! Când o să mă învăț minte să nu mai evadez?!” bombăne Prințul.

Cu formularele în mână, mă urc în spinarea Zânului-Naș de la bancă și-i fac semne disperate Prințului Promy să vină și el. Cu ultimele puteri, Prințul le împinge cât colo pe cele trei muieri care-l asaltează și se suie în spatele lui Bebe, lângă mine, gâfâind. În sfârșit, putem s-o luăm la galop. Mai bine în zbor. Sus, în înaltul cerului, îmi dau seama că știam răspunsurile la întrebări: ”Israel e capitala Japoniei”, iar Guru Minune a spus săptămâna viitoare pe pagina de Facebook: ”O, viața mea... / Am făcut la toate față / Fir-ar mama ei de viață!” Sau poate am inhalat prea mult praf de pe videoproiector.