Examen cu Big Brother. Vol. 2. II. Prefer să nu fiu bărbat decât să mă fac zeu!

Hotărât să facă un ultim efort titanic pentru a-i convinge pe cei dragi să imigreze pe Gliese, Promy aranjează să plecăm în următorul weekend la bungalourile de pe malurile Ataraxiei și pregătește pentru noi microcipurile cu limba atarsi preinstalată. Suntem invitați toți: eu, Mene, Mi Ko, Pando, Epi, Bebe, Pegas, Rocinante, Jill, Alex, Don Quijote și Her. Ultimul sosește fără nereida al cărei nume, oricum, nu l-am aflat (poate nu vrea nici ea să fie personaj), știm doar că i-a venit ciclul, eveniment care merită sărbătorit. Într-adevăr, Her va face cinste tuturor. Atlas a ajuns la nivelul 6 la jocul ”Plante vs. Zombie”, cu ajutorul lui Bebe, și, ca de obicei, nu poate fi oprit, nici dacă arunci în el cu fulgerașe. Sperăm ca Bebe Junior, cu inventivitatea și forța spiritului său de titan, dublat de precizia și rafinamentul asiatic al mamei sale, pe la cinci-șase luni, să nu poată rezista ispitei și să-i sustragă, printr-o stratagemă sau alta, consola ultraperformantă lui Atlas. Cine și cum o mai recuperează de el ulterior, asta-i altă poveste.  

Când ajungem pe Gliese, la malul oceanului Ataraxia, Don Quijote, cu armura pe el, n-are nicio șansă la sirene și atarsiene umanoide: toate se sperie de el și fug care încotro. Don Quijote nici nu vrea să audă să-și dea jos armura, oricât insistăm că înspăimântă potențialele partenere, poate provoca accidente grave și... nici nu mai e la modă. Dacă nu vrea să renunțe complet la haine ca noi, să îmbrace măcar un tricou alb și blugi tociți de la Promy, chit că înoată în ele. Oricum, Don Quijote nu vrea să audă de sirene, își duce singur mâna la ochi, ca să n-o înșele pe Dulcineea, fie și numai în gând. Plus că sirenele s-ar putea transforma în bestii antropofage ca-n Olimp, se teme Don Quijote, recent răpit și abuzat de muze și de șeful lor, Apollo, marele artist al Olimpului, multiplu (auto)premiat și medialiat cu diplome fabricate din pielea jupuită a competiției. Ba mai mult, Don Quijote nu se poate abține și chiar în prima seară dă buzna, în armură și cu sabia scoasă, peste Pandoruța (care tocmai agățase niște atarsieni, sub ochii lui Epi) ca s-o salveze de la viol. Din acest moment, cred că sărmanul nostru cavaler o să aibă interdicție pe Gliese, Promy nu-i mai tolerează alte abateri. S-a zis cu imigrarea! 

Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus, a reînceput citostaticele și acum se simte mai bine. Cred că vrea să ne demonstreze cu orice preț că ”intelectual depresiv” nu e pleonasm sau, cel puțin, nu i se aplică lui, măcar de data asta: e în mare formă și monopolizează iar sirenele. Promy, la rândul său, se bucură că Alex petrece suficient de mult timp în compania sirenelor ca să nu mai facă tot soiul de comentarii acide cu privire la moaca lui de bacterie probiotică. Pentru orice eventualitate, se ascunde însă,  strategic, sub breton. E epuizat și n-are chef de nimic. Tot așa sunt și eu, deși Bebe insistă să sărbătorim a treia demisie a mea în semn de protest. Ba chiar, la un moment dat, de oboseală, scap porumbelul din gură și mărturisesc sirenelor că Alex e din Israel, cu toate că el, la fel ca Promy și Mene, moare de rușine să dezvăluie de unde vine de pe Pământ.

De fapt, cred că porumbelul ieșit din gura mea era papagal, l-oi fi înghițit din greșeală în bungaloul verde, exotic, african. Românii mănâncă orice... lebede, papagali, porumbei, nu? Poate că mi-am înfulecat singură și lebedele care mi-au zburat din desen, când se trăgea în cartier, la Revoluție. Nu-mi aduc aminte, dar, oricum, mie nu mi-e jenă să recunosc că sunt din România, gliesienii sunt fani Dracula, implicit și ai mei. Logic, nu? România nu e chiar o țară de lepădat: întâmplător sau nu, escrocii din ”American Hustle” (”Țeapă în stil american”) vroiau la un moment dat să imigreze în România. Cred că știau ei cumva că aici e paradisul infractorilor – raiul corupției.

– Alex e din Israel, iar Israel e capitala Japoniei! strig către sirene, puțin convinsă atât de corectitudinea aserțiunii, cât și de beneficiile ei pentru Alex.

Sunt obosită și cred că am inhalat prea mult praf de pe videoproiector la fuckultate, poate că m-am intoxicat iremediabil. Și ăsta a fost ultimul lucru care m-a murdărit și m-a otrăvit acolo, la școală.

– Poftim? A cui capitală e Israelul? sar Alex și Promy la un loc.

– A... a... a Japoniei, îngaim eu.

– Cee?! Uită-te pe Google Maps! Pune mâna pe un glob pământesc! izbucnește Alex. Și, să știi, acum, dacă le-ai spus, sirenele nu o să fugă de mine, ci, dimpotrivă, o să le fie milă de mine și o să mă dorească și mai tare.

– Ile, ce-ai pățit? Pune mâna pe carte! se agită Promy. Dapix ar fi știut asta, cu siguranță.

– Care Dapix? Regele dac? mă impacientez eu.

– Vai de mine, Ile, cum așa, regele dac?! Ce treabă avea el cu Israelul? Avea doar cu romanii. Mă refer la Dapix, motanul. Citea mult și se gândea de o sută de ori înainte să vor’… să miaune ceva. Pune mâna pe atlas, mă îndeamnă Promy, suflându-și bretonul și privindu-mă cu ochi mari și rugători de cățeluș. 

– Promy, dar chiar tu mi-ai zis să nu pun mâna pe Atlas! Ai spus să nu mai pună nimeni mâna pe tine sau pe frații tăi, răspund eu, dezolată.

– Pune mâna pe Atlas, dar nu pe consolă! conchide Promy.

Bine că a intervenit! Ce minunat e să existe un șef... contactabil, gata oricând să-ți răspundă, să te corecteze, să te ajute să clarifici dileme sfâșietoare și să iei decizii! Dar eu nu mi-am dat demisia? E validă doar verbal? În fine, ce mai contează?

În ziua următoare, mergem la o plimbare peste oceanul Ataraxia cu caii zburători. La întoarcerea de la plimbare, o văd pe Mi Ko mâncând aripioare crocante de la KFC-ul din mall, strâmbându-se de silă și apoi vomitând. Sunt prea sărate, au crusta prea groasă și, în același timp, sfărâmicioasă și lipicioasă, parcă ar înghiți nisip, puiul nu e suficient de fraged, aripioarele astea nu se compară cu cele din Startar, de la Paris sau de la București, o să facă reclamație la KFC, pe Gliese. Ia te uită cine se plânge și încă formal! Înainte nu deschidea gura neîntrebată și abia se atingea de un pic de orez, condimentat, eventual, cu râme, viermi și gândaci (alimente mult mai sănătoase și mai nutritive, într-adevăr, decât cele de la KFC). Promy ar trebui să fie mândru de ea, el a inventat reclamațiile. Iar eu văicăreala, așa cred. Bine că Mi Ko a învățat de la el, și nu de la mine.

Mi Ko nu e încă nemuritoare (nu a consumat ambrozie/nectar deocamdată), dar se gândește serios să devină: indiferent de problemele din Olimp, ea îl iubește pe Mene și-și dorește să petreacă mai mult timp cu el. Deocamdată. În plus, când era mică, visa să fie nemuritoare și cu superputeri ca Dracula (ce surpriză plăcută, ce mică-i lumea!), iar acum i s-a ivit, în sfârșit, ocazia. Bebe junior (care se va naște muritor, nu nemuritor) va fi lăsat să aleagă când va avea o vârstă suficient de mare pentru a decide singur ce vrea să fie. Dacă va ajunge până acolo... Apropo, Mi Ko mai are puțin până naște, așa că-i întreb pe titani cum vor sărbători marele eveniment:

– Mai e un pic și vine pe lume Bebe junior. O să spargeți pahare de fericire? Parcă așa se obișnuiește în Grecia, la petrecere.

– Vai de mine, Ile, să petrecem?! A mai văzut cineva vreodată un titan fericit? Cine a văzut un titan fericit să ridice mâna! trântește Promy cu obidă.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, zice Mene cu glas sugrumat, întunecându-se la față.

– Titanii sunt gay, adică fericiți, nu-i așa? Sau nu e totuna? Dar cine e fericit pe lumea asta... în afară de mine? Uitați, de pildă, Bianca Drăgușanu a pierdut mai întâi o sarcină, apoi și-a pierdut emisiunea (”Academia Biancăi”), neavizată de CNA, respinsă ulterior de șefii ei, iar mai târziu, după o escapadă amoroasă cu Adrian Cristea, și-a pierdut și soțul, pe Victor Slav. Iar Simona Sensual, mai rău, și-a pierdut cățelul, pe Bijou.

– Cu siguranță, ă, adică probabil e mai rău să-ți pierzi cățelul decât soțul, confirmă Promy.

 – Vedeți? Eu n-am mai întâlnit ființe umane fericite, cu excepția mea. Uneori sunt atât de fericită că mor de rușine. Fericirea e traumatizantă și ea. Sau îți poate produce un infarct. Ce să mai zic? Mai curând s-a văzut un titan la menopauză decât un titan fericit, adaug eu, conștientizând de îndată că iar mi-a scăpat porumbelul... papagalul, iar Mi Ko e însărcinată și Promy și Mene de față. Ah, scuze, mă gândeam la menopauză. Mai am un pic și-o să ajung la menopauză.

– Gata, mă! O să sparg eu pahare pentru voi. 12! Câte unul pentru fiecare zeu olimpian, râde Mi Ko.

Seara, la terasă, pe malul oceanului, ne înfruptăm dintr-un delicios somn la grătar, bem vin alb, demisec (nu la fel de bun ca al lui Chiron ori al lui Dio, zeul vinului, dar, vorba românului, ”merge și-așa”) și ciocnim paharele. 5 minute de liniște... O mai fi Promy capabil să proceseze ceva? Stă crispat, ascuns sub breton, abia se atinge de mâncare, ridică paharul mașinal și nu spune nimic. La un moment dat, Pando țâșnește în picioare, cu paharul în mână, pentru a face un toast. E îmbrăcată într-o rochiță scurtă, albă, străvezie ca spuma valurilor, cu aplicații din cristale Swarovski de un albastru mediteranean (în ton cu ochii ei) și cu un decolteu generos. Părul blond, bogat, lung, despletit îi fâlfâie în vânt și obrajii îi ard. Continuă să poarte pantofi cu toc cui la plajă, iar paharul de vin poartă urmele buzelor ei pline și senzuale, de culoarea azaleelor.

– Dragii mei, revoluția asta nu a avut niciun rezultat. Se pare că a furat-o cineva. Uau! Ce surpriză! Dar ce să mai aștept de la un neam de pușcăriași ca voi, niște gunoaie și niște scursuri care s-au amestecat cu împuțiții de muritori, niște pămpălăi ca voi, titanii! Nu sunteți în stare de nimic. Nici să omorâți o muscă. Mi-e rușine cu voi. Nu sunteți bărbați adevărați, ci niște zdrențe. Oricum, eu una m-am săturat să fiu numai managerul Startarului, am capabilități să conduc universul întreg. Așa că, foarte probabil, voi face eu o revoluție. Singură. Să trăiți bine!

Toți rămând cu gura căscată. Promy tresare puternic, se face alb ca varul la față, dar apoi își revine un pic, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele, se ridică în picioare și rostește, la început mai încet și mai ezitant, apoi tot mai tare și mai sigur pe el, accelerând simultan ritmul vorbirii:

– Oops, parcă am mai auzit discursul ăsta pe undeva. Cum, Pando, ai uitat de unde ai plecat? Ai fost și tu muritoare. Eu unul nu omor nicio muscă Drosophila Melanogaster, nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau. Aș putea distruge planete întregi, dar nu o să fac asta niciodată. Nimeni nu ar trebui să sufere. Și asta am mai spus-o și-o spun din nou eu care înțeleg foarte bine ce înseamnă suferința. Iar ”bărbat adevărat” ce înseamnă după tine: cineva bun, curajos, cu voință, autocontrol și puterea de rezista stăpânilor și tentațiilor sau cineva asemănător zeilor care calcă totul în picioare? Dacă e așa, nici nu vreau să fiu bărbat. Îmi plac bărbații ăștia adevărați chiar mai mult ca supraoamenii (fasciști, comuniști, fundamentaliști islamici ori capitaliști). În acest caz, prefer să fiu cel mai pămpălău dintre supereroi. Un pămpălău cu tupeu, un jeg preacurat și un câine rău care nu se mai învață minte odată să nu mai facă fapte bune. Logic, nu? Acum, ascultă Vocea Rațiunii, adică pe mine: dacă stârnești tu o revoluție... adică o lovitură de stat, în acest moment, după atâtea eforturi și sacrificii, când avem în sfârșit un conducător liber ales și o constituție aproape finalizată, să știi că te teleportez nu pe SPP1001 (în brațele lui Știi Tu Cine, să-ți aduci aminte cum erau vechii stăpâni, poate că ești nostalgică, însă ai noroc că mi-e milă de tine, pămpălău cum sunt), ci măcar pe VJ45, la terapie, poate te regăsești.

Promy se așază la loc. Se străduiește să-și înăbușe un oftat printr-o gură de vin, își trage bretonul mai bine pe față, își aprinde o havană și se învăluie în nori de fum. Of, ce idee am avut! Eficientă, nu zic, dar mă omoară fii-miu dacă i-o trimit pe soacră-sa în exil pe VJ45, după o nouă lovitură de stat marca Pando. O să turbeze Pando acolo fără mall, fără shopping, fără vin, fără ambrozie și nectar, fără petreceri și fără contacte, doar cu... pilule concentrate ca hrană. Fac pariu că pleacă singură cu prima delegație care vine acolo în vizită, la stația orbitală.

– Pando, nu ești singura care e nemulțumită, intervine Mene pe un ton scăzut, dar fără șovăială, continuând să stea așezat la masă. Te înțeleg. Crezi că eu mai am entuziasmul de la început? Și titanii ceilalți (precum nenea Ocean) ne reproșează fie că am aprobat execuția lui nenea Cronos, fie că ne purtăm cu mănuși cu dușmanii (zeii și acoliții lor), deci, suntem trădători, niște gunoaie și niște scursuri, nu? Promy e cel mai mare trădător, se știe: inițial a trădat titanii și a susținut zeii (la sfârșitul războiului crunt dintre zei și titani, în speranța unei schimbări), apoi i-a trădat pe țăranii ăștia de zei (care habar n-au de nimic) pentru împuțiții de muritori, iar acum i-a trădat din nou pe toți (titani, zei și oameni) și a adus animalele la putere. Trage sfori și manipulează ca să obțină bani, putere și control. Așa crede și tati. Ne-am născut trădători. Și încă unii slabi, niște zdrențe. Neam de pămpălăi! Ne condamnă chiar titanii din familia noastră, când suntem la putere. Ne-am furat singuri revoluția și reforma, nu-i așa? Nu ești satisfăcută de câte milioane de șpăgi ne-am tras, de ce ”băieți deștepți”, ciocoi, moguli, baroni și oligarhi suntem, de ce stăpâni buni, care comunică eficient cu poporul prin fulgerașe, potop, bombe și gaze letale și se luptă eroic cu bărbați înlănțuiți, copilași, bătrânei și femei violate, am devenit? Pando, ne-am chinuit atât, mii de ani, la închisoare, și nu am cedat tocmai pentru că nu am vrut să fim ca zeii. Am preferat să ajungem legume decât să devenim ca ei. Și acum, după atâta suferință, când suntem, în sfârșit, la putere, să ne facem zei?!

– Așa e, Mene, aprobă Her tare și răspicat, înroșindu-se și aruncând săgeți laser din ochii săi mari, albaștri către Pando. Nu doar titanii ar trebui să se ferească să se transforme în zei, ci și oamenii. Nu mă iluzionez că zeii vor semăna cu titanii, dar, de la muritori încă am așteptări: aș vrea să fie cât mai aproape de Promy, nu de foștii stăpâni ai Olimpului (și aici vă rog să nu mă includeți pe mine, cu scurta mea istorie de... dictator bio). Pe mine Promy m-a impresionat și m-a inspirat de când am aflat legenda lui, în copilărie. Am vrut s-o duc mai departe, dar pentru asta a trebuit s-o fac să renască, așa că l-am eliberat pe Promy, mai exact, i-am rupt lanțurile, am ucis bestia de vultur a lui tăticuțu’ și i-am scos pironul din piept. Era un spirit liber în comă. Și acum aș face orice pentru el: dacă e nevoie, îmi voi strica iar somnul de frumusețe, ba chiar îi voi da un sărut gay, pasional ca să-l trezesc la viață. Scuze, Ile! Noi, acum, pe Pământ nu prea mai intervenim direct, lăsăm oamenii să se descurce, planeta e a lor, trebuie să aibă singuri grijă de ea. Le oferim oamenilor, cel mult, un exemplu. Ne străduim, în continuare, să fim altfel, chiar dacă ne zăpăcește potopul de etichete și epitete, de nu mai înțelegem cu ce animal sau legumă suntem asimilați. Pando, păpușică dragă, ia încearcă să-ți aduci aminte cum era pe vremea când erai simplă muritoare! Și până să preluăm puterea. Eu, din când în când, fac acest exercițiu de memorie. E mai util ca fitnessul și alimentația bio.

– Dragii mei, nu trebuie să mă uit în Cutia neagră sau în Cutia Pandorei ca să ghicesc viitorul, spune Alex, aruncând o privire poznașă în jur și păstrându-și, în același timp, zâmbetul lui sceptic inconfundabil. Surprinzător pentru un intelectual depresiv ca mine, viitorul sună bine. Dacă trădătorul de Promy a decăzut de la pămpălăii de titani la țăranii de zei, apoi la împuțiții de muritori, și acum la jegurile astea de animale, înseamnă că, în curând, dragă Pando, Promy va coborî și mai mult, până la plante, iar titanii vor ajunge din nou stăpânii Olimpului, căci sunt legume. 

Vânătă la față, spumegând de furie, Pando trântește paharul, se ridică de la masă și pleacă val-vârtej, țăcănind din tocuri, fără să mai zică nimic. Promy nu-și poate reține un oftat, oricât s-ar strădui, dar Mene îl apucă de mână și-l strânge cu toată forța și deznădejdea lui titanică, țintindu-l cu ochi de foc:

– Indiferent de rezultatele reformei, frățioare, eu voi continua să mă joc ”de-a Promy” în Olimp, spune Mene dârz și neclintit. Aici e nevoie. Voi duce mai departe o scânteie din focul tău sacru, Promy. Flacăra campionilor!

– Și nici potopul nu o va stinge! conchide Mi Ko, pe un ton optimist, punându-și capul pe umărul lat al lui Mene și zâmbind încurajator.

După masă, Promy și cu mine plecăm să ne plimbăm pe malul oceanului Ataraxia. Mergem alene, mână în mână (a lui caldă și transpirată, a mea rece și umedă), cu picioarele mângâiate tandru de valuri, inhalând adânc briza. Din păcate, briza proaspătă și tare a oceanului nu reușește să ne trezească. Suntem osteniți și abătuți, abia ne târșim picioarele, așa că ne prăbușim amândoi pe nisipul argintiu îndată ce ajungem la bungaloul albastru, acvatic, preferatul lui Promy, unde ne-am ”cazat” și de această dată. Îl iau de mână pe Promy, i-o strâng ușor și-i spun încet, cu glas tremurător, înroșindu-mă:

– Promy, apropo de femei și bărbați (adevărați sau nu), știi când m-am simțit eu femeie? Păi, de obicei, mă văd ca un cavaler, Don Quijote din Titan, castrat și fără vise, care vrea s-o salveze pe prințesa Dulcineea cu menstruație albastră... asta ești tu și-mi dai mult de furcă. Adică nu tu personal, nu ești tu de vină, ci ăștia care te răpesc pe tine mereu... Am pierdut șirul incursiunilor în infern cu tine sau după tine. Eu m-am simțit femeie în două cazuri, unul pozitiv, altul negativ: 1. când am rămas însărcinată cu fii-miu și l-am ținut apoi la sânul meu (mi se părea un miracol), 2. când am ajuns în Iran, din cauza discriminării și nenumăratelor restricții. Când îți pui vălul negru lung, chadorul, nu mai comentezi și nu mai atingi pe nimeni, nici măcar pisica, altfel primești mii de lovituri de bici la curul gol, devii femeie. Fundamentalismul islamic a scos femeia din mine. Apoi, au mai fost niște situații în care, din păcate, am perceput femeia din mine: cu... cu vi-vi-violatorul ăla care se ascunsese în lift, m-a amenințat cu cuțitul și a sărit pe mine (asta era cândva, la sfârșitul liceului) și cu... Ș-ș-știi Tu Cine, când vroia telecomanda de la portal și m-a...

Mă opresc, roșie la față ca focul, tremurând, iar pufăitoarea (țigara electronică) îmi scapă din mână pe nisip. O privesc împietrită cum alunecă la vale spre ocean, fără să fac nimic. Promy se cutremură, iar chipul îi capătă o paloare cadaverică. Trupul i se convulsionează, își trage bretonul pe față și-mi strânge spasmodic mâna, cu disperare, fără să spună nimic. Apoi își suflă bretonul furios și zice, în sfârșit, cu glasul sfâșiat de durere și revoltă:

– A-a-a-ha, v-v-vezi de ce nu vreau să fiu bărbat adevărat?! Și o să-mi reproșez mereu că l-am lăsat pe... pe... p-p-pri-pri-mul bărbat adevărat al Olimpului să te...

– Lasă, Promy, nu ești tu de vină, ci nenorocitul ăla. Tu ai făcut totul și încă ceva în plus, te-ai depășit pe tine, ca întotdeauna. Nu ai nimic să-ți reproșezi. Nici nu erai la putere ca acum. Hai lasă, stai liniștit, odihnește-te, nu mai trebuie să salvezi pe nimeni, o să rămân eu Don Quijote din Titan, cavalerul tău dâmbovițean, castrat și fără vise, care o va proteja pe Dulcineea lui cu menstruație albastră. Din dragoste și disperare.

În aceeași noapte, cum mă simt iar foarte bulversată și stoarsă de puteri, o chem pe Jill, ”conștiința” mea, în ajutor:

– Jill, nu mai știu ce să fac: mă simt când sclavă, când stăpână, deși mi-am propus să nu fiu nici una, nici alta. Fată, oscilez mereu și nu-mi pot păstra controlul, ai văzut doar. Și am obosit. Ah, cel mai tare mi-e teamă să nu mă transform într-o zeiță! 

– Uite ce e, fată, îți mai spun o dată, îmi răspunde Jill tare și ferm, privindu-mă în ochi. Dacă erai zeiță, te mai aducea Promy acasă, în Olimp, mai erai prietena titanilor, iar eu – conștiința ta? Termină cu prostiile! Ai încredere în tine. Dacă noi avem, tu de ce n-ai? Și să știi, fată, dacă vrei cu adevărat, nu vei mai fi posedată. Când ești în starea aia de șoc, străduiește-te să ieși din ea imediat: reacționează rapid, cu riscul de a greși! Mai bine să greșești decât să nu faci nimic. E părerea mea, nu neapărat a lui Promy. El analizează și deliberează mult. Și are (prea) multe scrupule. Uneori îmi vine să-l calc cu tirul, ca să-și miște odată curul. Iar când trebuie să aștepți, ai răbdare! Nu ți-a zis și Promy așa? Nu-ți mai descărca nervii pe alții și, dacă ai luat o decizie importantă, respect-o și mergi cu ea până la capăt!

– Bine, fată, dar crezi că toate astea funcționează la o maimuță posedată, fostă profesoară?

După discuția cu Jill, ca să mai uit de frământările mele, fără să-i implic pe Promy și pe Mene (din motive familiale), pun la cale un mic codoșlâc și o mică farsă pentru Pandoruța. Codoșlâc pentru Pando? Nu, ea nu are nevoie. Profită de orice ocazie, de față cu Epi, soțul ei. Spre deosebire de Promy, ea adoră contactele. De aceea, se și ocupă de strategiile și politicile de creare și dezvoltare a alianțelor, pe lângă coordonarea Startarului. Codoșlâcul e pentru Epi care a stat mereu singur (chiar și pe Gliese), ignorat de consoartă și înșelat nonstop, sub ochii săi. Ei, vom face sirenele să se înduioșeze de Epi. Nu doar burta lui e specială, originală și unică pe Gliese, dar, când vor auzi că nu și-a mai tras-o cu o gagică de milioane de ani (aici exagerăm un pic, dar efectul va fi mai puternic), îl vor lăsa pe Alex și vor năvăli asupra lui Epi. Sirenele au suflet mare, de titan, nu vor să-l vadă pe Epi abandonat. Sute de sirene vor sări pe Epi într-o singură noapte. Poate că Epi va depăși recordul lui Alex sau chiar pe al lui Pando și va deveni vizibil și pentru soția lui. Și o să-i demonstreze ce bărbat adevărat e. Când află ideea, ”conștiința” mea, Jill, mă felicită: am făcut, în sfârșit, după multă vreme, o faptă bună. Cu ajutorul lui Her și al lui Jill, punem ideea în practică: incredibil, toate sirenele sunt înduioșate și îl asediază pe Epi... vorba vine, ”asediază”, căci stau la coadă civilizat pentru a ajunge la el, păstrându-și bonul de ordine. ”Răzbunarea e dulce”.