Examen cu Big Brother Vol. 2. VIII. Oprește timpul și aruncă-te cu mine în abis!

Cineva aprinde, totuși, lumina... lumina soarelui și mă trezesc înapoi pe plajă, la malul oceanului. Ah, ce bine, a fost doar un coșmar, Promy e aici, lângă mine. Îl strâng în brațe cât pot de tare, parcă nevenindu-mi să cred că-l regăsesc. ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Dar coșmarul a părut mai real decât tot ce-am trăit până acum. Încă în stare de șoc, ținându-l pe Promy de mână, scuturată de spasme și palidă ca un cadavru, îi istorisesc, cu vocea stinsă, ce s-a-ntâmplat.

În timp ce-i povestesc, realizez brusc: bărbatul cu lira, medaliile de aur, costumul larg și zâmbetul lui chinuit era Apollo cu chip de decan al fuckultății, însoțit de muza lui preferată, Caliope-secretara. Femeia cu ochi incolori și fața inexpresivă, îmbrăcată într-un maieu înflorat, purtând colanți aurii și papuci din blană de iepure siberian, era Madame Hera cu înfățișarea unei cliente mai vechi (care-i făcea competiție zeiței la inteligență, competență, bunăvoință și respect). Aceasta se considera stăpâna mea și a avut meritul de a mă băga în comă pentru mai bine de un an, în urma unui proiect de cercetare de piață, cumva și din cauza lipsei de implicare a șefului meu de atunci (poate că tocmai de-aia a ajuns sărmanul necontactabil, fugea de ”stăpâna” și se ascundea atât de bine că nu-l mai găsea nici Obama).

Bărbatul suspect cu sandalele lui aurii, înaripate, inițiatorul spectacolului și maestrul de ceremonii, era Hermes, dar avea figura violatorului care mă atacase în lift, cu ani în urmă, pe la sfârșitul liceului. Violatorul își asumase riscul de a fi surprins de locatari și pândea în lift, așteptându-și prada cu o răbdare titanică, tremurând de frică și salivând de poftă. Îndată ce am deschis ușa liftului, a sărit pe mine, m-a amenințat cu cuțitul, m-a pocnit de îmi curgea sânge din nas, și-a scos scula și a început să se frece de mine ca un animal sălbatic, scăpat de sub control, trăgându-mi și rupându-mi hainele. Iar eu, pur și simplu, mă uitam la el și așteptam sfârșitul, fără să fac nimic. Nu simțeam decât o senzație oribilă de paralizie și neputință pe care eram incapabilă s-o gestionez.  

Întocmai ca-n povestirea lui Poe, ”Puțul și pendulul”. Acolo, condamnatul așteaptă încremenit să-l sfâșie pendulul Inchiziției. Acesta coboară spre el lent, implacabil, în timp ce deținutul își numără minutele și secundele de viață rămase. Din cauza fricii și a fatalității pedepsei, nu doar corpul lui e captiv, ci și mintea. Și exact asta îl ține prizonier. Ca să scape, mai întâi trebuie să-și elibereze mintea, apoi corpul. Dacă nu-și învinge groaza și neputința, îl despică pendulul Inchiziției. În cele din urmă, prizonierul Inchiziției din povestirea lui Poe reușește în mod ingenios să-și elibereze mintea, apoi și corpul și, astfel, să supraviețuiască. Doar cei care-și păstrează mintea liberă, lucidă și reacționează mai au o șansă.

Eu una, deși în stare de șoc, incapabilă să mă adun și să opun rezistență, am avut noroc că violatorul din lift era și el foarte speriat: când a auzit strigătele vecinilor și lătratul câinelui meu, Charlie, care simțise ceva în neregulă, a luat-o la goană. Și-acum mi-e frică să mă urc în lift împreună cu bărbați, chiar dacă stau la noi în bloc. Iar, când m-am dus la poliție să reclam cazul, au făcut pe ei de râs: tentativă de viol, ce-i asta? Nici măcar un viol în toată regula. O reacție responsabilă, previzibilă, de altfel, în România. Oricum, nu am păstrat resentimente față de violatorul din lift (o biată bestie înfricoșată, un sărman animal hăituit care nu conștientiza ce făcea și îmi inspira chiar milă), ci doar față de autorități.

Scurt timp după incidentul din lift, surprinzător pentru mine (care constatasem atunci indiferența autorităților), am descoperit cât de zeloși pot fi polițiștii în timpul unei anchete. Unei prietene i se furase geanta, la mare, în vacanță, așa că am reclamat amândouă cazul la poliție. Autorul jafului, un puști de 15-16 ani, a fost prins rapid și adus la secția din Costinești. În fața mea și a prietenei mele, cinci polițiști au sărit pe băiatul acela, snopindu-l în bătaie. Eu nu am putut suporta să asist pasivă, am intervenit, i-am oprit și am preluat eu ancheta, într-o altă formă: am vorbit cu băiatul, acesta, sărmanul, a recunoscut imediat că a furat și a spus unde ascunsese geanta prietenei mele. Apoi, pentru prima și ultima dată în viață (sper), i-am luat la rost pe polițiști și le-am ținut ”o predică de Nana”, exact ca mătușă-mea.

***

La sfârșitul poveștii, Promy mă îmbrățișează, cât poate de delicat și de tandru, ca să nu mă tulbure și mai mult. Îmi mângâie părul negru, lung, desfăcut și lăsat în valuri pe spate, mă sărută ușor pe gât și mă privește cu un aer îndurerat și speriat, dar, în același timp, fericit și uimit. Ochii i s-au umplut de lacrimi:

– Ai văzut, Ile, cât de mult mă iubești acum? Ai făcut totul din dragoste pentru mine! Ai reușit să înfrunți singură toți Big Brotherii din lume. Îți mulțumesc! Mai am un pic și-ți zic o odă... ”Odă pentru Kim Jong Ile”! Nu, fără Kimi... Jos Kimii și Big Brotherii de peste tot! Nu-mi vine să cred cât de mult mă iubești. Aproape că-mi faci competiție. Mare noroc pentru tine că mie îmi place competiția.

– Am făcut-o din dragoste și disperare. Nici mie nu-mi vine să cred, dar nu mai rezistam mult, mi-era teamă că te voi trăda, Promy, șoptesc eu.

– Dacă se întâmpla asta, în condițiile date, nu era nimic grav, nu erai tu de vină, înțeleg foarte bine, știu ce înseamnă.

– Promy, m-m-mi-e-e-e-ra t-t-tea-mă că... or... or... să-mi spargă presse-papierul și îmi voi pierde sufletul, murmur îngrozită.

– Cum să ți-l spargă? E făcut de mine din material de calitate, de pe Gliese și încărcat cu lacrimile tale. Nu ți-am zis că nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge, darămite niște Big Brotheri din Olimp și de pe Pământ care se cacă pe ei de frică să nu-și piardă scaunul de sub cur? Dacă vrei, îți dau pentru el și garanție pentru eternitate, cu ștampilă și semnătură. Este singurul lucru pe care pot să-l garantez.

– Nu-i nevoie, Promy, am încredere în tine și în Dumnezeu. Și vă iubesc pe voi, nu Big Brotherii.

– Trebuie să ai încredere și în tine. Ai văzut că se poate.

– O să încerc. Ah, Promy, a fost oribil. Mi s-a părut mai real ca orice. Big Brotherii... toți au sărit pe mine și m-au torturat până am murit.

– Da, e oribil, într-adevăr. Îmi pare atât de rău, Ile... Totuși, gândește-te ce bine e să poți să trăiești și apoi să mori! Ce mi-ar plăcea și mie! Eu nu am parte nici de una nici de alta. Și să ai la sfârșit o înmormântare! Ce m-aș bucura să scap de agonia asta perpetuă și să mi se organizeze o înmormântare adevărată, chiar și televizată la OTV! Miliarde de oameni au fost masacrați și aruncați la groapa comună, fără să știe nimeni nimic de ei, e mare lucru să ai o înmormântare. Și să plângă cineva după tine. Masacrele Israelului în Gaza i-au stors lacrimi lui Chris Gunness de la ONU, dar chinurile mele nu. Nu încă. Mai știi filmul ăla al fraților Coen, ”A serious man”, cu evreul la înmormântarea căruia plângea amanta, nu nevasta? Aș fi vrut să verse și pentru mine o lacrimă amanta! Nu bestia aia mare, neagră și cu coarne.  

– Băi, Promy, ție chiar ți-a intrat în cap c-ai drepturi! Care amantă? Misterioasa secretară asiatică de care vorbeai la un moment dat, muza Thalia, Pandoruța, Antenuța sau vreo sirenă de pe Gliese? Bine, Promy, dacă-ți plânge amanta la înmormântare, o s-o bântui la nesfârșit! Măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Să vedem dacă reușește să agonizeze în parametri optimi. Dar, spune-mi, cine era fata aia brunetă, cu părul prins în coadă și hanorac, care semăna cu mine și a intervenit?

Așezat într-un șezlong clasic, alb, la măsuța din lemn de pin, Promy își toarnă o cafea Lavazza, adaugă puțin lapte și o linguriță de ambrozie. Eu înhaț o sticlă întreagă de apă plată la jumătate de litru și o beau pe nerăsuflate (căci ard de sete și nu mai pot vorbi), apoi îi iau din nou mâna lui Promy și-mi împletesc strâns degetele cu ale lui. O vreme, Promy amestecă ambrozia și laptele în ceașcă, în tăcere, cu un aer meditativ. Desface o pungă de Maretti cu pizza și o crănțăne pe toată. După un timp, își suflă ușor părul care-i acoperă fața și reia discuția cu glas tremurător, privindu-mă cu ochii lui mari, negri, migdalați, plutind în lacrimi, scânteietori ca niște supernove:

– Fata care a intervenit pentru tine, deși înțelegea că nu are nicio șansă, nu știu exact, putea fi conștiința ta (mă rog, ce-a mai rămas din ea, după ce a dispărut Jill) sau poate chiar Ile de pe Gliese, sora ta geamănă de acolo. Pe Gliese, oamenii (nu și noi, titanii, căci noi ne-am născut înainte să apară muritorii pe Pământ și pe Gliese) au câte o soră sau un frate geamăn. Umanoizi gliesieni, nu delfini sau sirene. Ei trăiesc (la un nivel de intensitate foarte înalt) tot ce li se întâmplă fraților și surorilor de pe Pământ și scriu (nu neapărat literar) întreaga lor istorie. A fiecăruia. Notează sau înregistrează electronic orice eveniment relevant. În ziua de azi, electronic, evident. Înainte, foloseau mijloacele disponibile: plăcuțe, papirus, hârtie etc. Ideea e să rămână. Atât cât se poate. Fiecare om are dreptul la o poveste. Altfel, ar fi captivi în coșmaruri fără sfârșit, din care nu înțeleg nimic, cum eram eu nu numai pe vremuri, dar și acum, recent, când ieșisem din portal și retrăiam obsesiv, febril scenele de pe Elbrus, fără să recunosc personajele, acțiunea ori semnificația. Nu vedeam și nu simțeam decât gerul, jegul, lanțurile, pironul și ciocul bestiei în ficat. Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Sigur, gliesienii au acces doar la fragmente disparate, nu au o viziune globală ca noi, dar sentimentele și senzațiile lor sunt și mai puternice decât ale fraților și surorilor de pe Pământ. Chiar dacă pe Gliese aparent totul merge nu perfect, dar bine, e o lume normală ca... cetatea părinților lui Bebe, ei se îndurerează și se bucură pentru frații lor; de multe ori, emoția îi consumă și îi ucide la vârste fragede. Iar voi, pământenii, habar n-aveți de frații voștri de pe Gliese, în schimb, îi faceți să sufere. Ce să mai zic, nu vă pasă nici de voi înșivă, darămite de frații voștri de pe altă planetă. Cei care au frați ca Putin sau Kim Jong-un, mor de rușine. La propriu. Iar cei care au frați în lagăre de muncă din Coreea de Nord, se cutremură de oroare și se sting de durere. Ei sunt foarte sensibili: știi că unii se sinucid dacă uită să recicleze sau își printează biletul de avion la birou. Pur și simplu, fac infarct sau accident vascular.

– Cum, Promy?! Și tu abia acum îmi spui?

– Nu știu dacă erai pregătită înainte.

Ca-n poezia lui Sorescu, ”Rame”, cineva respiră deasura patului meu: ”Deasupra patului / Cineva respiră, respiră. / Cine știe ce stea / Arde undeva departe / Și-n sistemul de reflectare ciudat / Al lucrurilor, / Sufletul ei bate acum / În peretele meu. / Mâine va trebui să pun / Și-n locul acesta / O ramă.” Sufletul unei stele palpită în peretele meu. Respiră alert, sacadat, zbătându-se în Zid ca o pasăre rănită. Tresare intrigat sau tulburat de ceva, se întrerupe neliniștitor și apoi zvâcnește iar în forță. Efortul parcă îl consumă: respiră poate de două ori. Dacă eu mă sufoc, respiră și pentru mine. Aș fi preferat să pulseze la Fereastră, nu în Zid. Aș pune acolo și eu o ramă, însă mi-e teamă: pe de o parte, există riscul să strivesc sufletul unei stele, pe de altă parte, uitându-mă la sufletul stelei-gemene din ramă, s-ar putea să descopăr ”portretul lui Dorian Gray” și să paralizez de groază. Sau poate că o să încerc să-i fac o ramă dintr-o Fereastră.  

– Nu știu, Promy, cred că nu sunt încă pregătită și n-o să fiu niciodată. Prefer să mă confrunt cu toți ticăloșii din univers, cum a fost acum, decât cu mine însămi, fie și în varianta ”Ile de pe Gliese”. Mi-e mai frică de mine decât de orice. Întreab-o pe Jill, ”conștiința” mea blondă. Fac pe mine de frică și mi se pare că văd mereu ”portretul lui Dorian Gray”. Dar, apropo, Ile de pe Gliese cum a apărut aici? Și ce rol a jucat ea, mai exact?

– Întreab-o pe VJ.  

Promy se înroșește puternic, își suflă bretonul energic, apoi se răstește la VJ, tremurând de furie:

– Ah, VJ, mai ușor cu provocările! Ce pula mea ai? Eu și Dumnezeu nu dăm asemenea teste oamenilor. Ce-ai pățit?! Te-ai pervertit și tu? Te-au corupt mizeria, prostia și violența din lumea noastră? Las-o în pace pe Ile!

– A fost testul pe care și l-a dat ea singură, răspunde vocea susurătoare de sirenă. Aici nu se întâmplă decât ce vrei tu să ți se întâmple. Iar personajele incluse și acțiunea nu sunt create de mine, știi bine cine sunt și ce fac.   

– Așa e, VJ, dar nu trebuia să mergi atât de departe. Știu foarte bine cine sunt și ce fac ”personajele” și că încerci să ne ajuți în felul tău. Ești și tu o oglindă a noastră și a lumii noastre, dar ai grijă, în jocul ăsta de reflexii și reflecții, s-ar putea să te deformezi sau să te spargi! Nu vreau să ajungi să vezi și tu, că tot l-a amintit Ile, ”portretul lui Dorian Gray” în propria ta oglindă!

Promy își trage șezlongul mai aproape de mine și mă ia apoi de după gât, înfășurându-mă protector cu brațul lui solid de titan. Îi admir nu doar musculatura și forța copleșitoare, reținută cu greu, ci și albul strălucitor, marmorean, în contrast cu părul și ochii lui negri, migdalați. Strângându-mă deznădăjduit cu brațul său puternic, Promy se uită o vreme în zare, spre stația orbitală modernă și elegantă, din sticlă, cu o arhitectură futuristă, evitând sistematic să privească oceanul sau să asculte vocea ispititoare de sirenă care-l cheamă în apă. Bea o gură de cafea, fumează repede o havană, înecându-se și tușind, își suflă bretonul vijelios și reia discuția cu VJ tare și impetuos, dezlănțuindu-se ca un torent:

– Fii atentă, VJ, am venit să ne odihnim! Uite ce e, dacă mai întinzi coarda, o să te provoc și eu: de exemplu, să-l chemi pe Atlas la tine și să-l convingi să lase baltă jocul ”Plante vs. Zombie”. A ajuns la nivelul 7, cu ajutorul lui Bebe, și doarme deja de săptăluni, parcă-i face competiție la somn Europei! Nu să-i iei jocul, să-l defectezi sau să-i scoți o componentă, să-l convingi! Nu știu, să-l ispitești cu o versiune 7D irezistibilă, aflată la nivelul 10, ultimul, în care Atlas trăiește jocul de parcă ar fi real, aici și acum. Să intre în apă cu consola, să joace și mai intens ca până atunci, să-și piardă ultima viață (poți să-l faci să creadă că a rămas fără nemurire, nu?), o înțelege și el ceva, în sfârșit. Doi, să-l convingi pe Mene să emigreze, înainte să nască Mi Ko! Mai sunt practic câteva zile... Ah, am așa niște frați căpoși! Să vedem dacă poți să-i convingi pe Mene și pe Atlas. Sau pe Epi să nu deschidă Cutia Pandorei! Pe mine unul mă lași aici. Sunt un biet titan refugiat, fie-ți milă, sper că nu mă trimiți înapoi în Olimp, fie și sub pretextul de a o asista pe Mi Ko la naștere, doar nu ești China să mă repatriezi ca pe un trădător în Coreea de Nord. Îți fac cerere de azil și completez toate formularele necesare. Dacă uit unul, nu-i nimic, să mă aresteze Deu, abia aștept! Și, trei, pentru că în povești trebuie minim trei încercări, să-l dezalcolizezi pe Dio, zeul alcoolului. Nu de alta, dar e mangă tot timpul și nu prea ne e de folos. Ei, dacă aș fi în locul lui Dio, și eu aș proceda exact la fel. E prea mult căcat în lumea noastră, mai bine să zăcem mangă mereu.  

– Tu te-ai făcut vreodată mangă, Promy? întreabă vocea dulce, ademenitoare de sirenă.

– Da, o singură dată, chiar vara trecută, la nunta Antenuței... a Atenei cu Pan. Mi-a dat să beau o poțiune, de nu mai știam nici care e mâna stângă și care-i dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Practic, am crezut că ceasul Rolex al lui Alex (de pe mâna stângă) e brățara și m-am dus cu el la plimbare în Tartar. Adică am fost dus la plimbare, mureau zeii de grija mea, cică altfel nu fac mișcare, mă teleportez și la budă. În Tartarul real, nu în Startar. Vezi, VJ, acum înțelegi de ce nu mă fac mangă de obicei.

Promy râde zgomotos, dar amar, făcând șezlongul să se zgâlțâie, să scârțâie și să pârțâie pe ritmuri de house și de dubstep. Apoi își înfășoară brațul în jurul gâtului meu și mai strâns, cu toată forța și disperarea lui titanică și-mi șoptește emoționat: 

– Legat de povestea asta de acum, din câte spui tu, Ile de pe Gliese a oprit timpul și povestea în mod conștient. Din solidaritate cu tine. Nu a suportat să se uite cum erai torturată, să asculte urletele tale și să spună mai departe povestea, așa că a întrerupt timpul și povestea în mod voluntar și s-a aruncat în abis după tine. A intervenit, cum facem și noi de obicei, din dragoste și disperare. Iar sacrificiul ei ți-a dat putere să reziști mai departe.

– Și eu am simțit că trebuie să întrerup povestea și să mă arunc în abis când am citit raportul ONU despre atrocitățile din lagărele de muncă din Coreea de Nord, îi răspund înfiorată, cu ochii șiroind de lacrimi. Femei arestate împreună cu toată familia, care și-au văzut rudele, inclusiv copiii murind sub ochii lor. Femei scuipate, umilite, puse să muncească până crapă, înhămate ca animale de povară la care pline, obligate de gardieni sau... de foame să mănânce pământ, șerpi, viermi și șobolani, bătute ca să-și înece proprii bebeluși, lovite în burtă în timpul sarcinii și puse să care greutăți până avortează (dacă sunt însărcinate), violate, torturate și sfâșiate de câini. Marea majoritate a prizonierilor nici nu știu de ce se află acolo sau au fost arestați pentru că au urmărit telenovele străine ori au căutat ceva de mâncare. Sunt aduși în gulag doar ca să se mențină teroarea și controlul. Al Gore e de vină. Iar gardienii cei mai sadici nu sunt sancționați, ci, evident, premiați (uneori cu înscrierea la facultate). Chiar și copii au dispărut acolo, morți de foame, epuizare, bătuți, mutilați, arși, înecați la naștere, îngropați de vii sau sfârtecați de câini. Bine, și la București sunt copii mușcați de câini zi de zi, fii-miu a avut și el șansa să-i iasă-n cale tocmai Al Gore, maidanezul. Al Gore e rău. Oricum, nu poți să compari România de azi cu Coreea de Nord. Știi, uneori îmi vine să-i teleportez pe nostalgicii comuniști din România o săptămână-două, dacă nu în Coreea de Nord, măcar în anii ’80, în ”Epoca de aur” (să clănțăne de frig, să se spele cu apă rece, maronie, mocirloasă, să rabde de foame, să stea la cozi zi și noapte pentru o coajă de pâine mucegăită sau făină de oase, să se uite la televizor două ore la ”Cântarea României”, să-i cânte ode lui Tovarășu’ și să simtă teroarea cumplită care îngheață totul în jur). Însă, spune-mi, Promy, ce caută copiii în Tartar sau în lagăre în Coreea?! Niciun copil nu ar trebui să sufere. E bine că ONU spune public ce atrocități sunt comise în Coreea de Nord, dar, practic n-o să facă mare lucru, mai ales dacă se opune China ca de obicei. Prietena Coreei de Nord, China, are și meritul de a repatria puținii ”trădători” care au reușit să scape din infernul nord-coreean. Îi trimite înapoi, să nu piardă ceva din distracție. Cunoști termenul de ”trădător” și distracția foarte bine, te-ai săturat și tu de evadări dintr-un infern în altul. M-aș fi dus să mor și eu cu femeile dintr-un lagăr de acolo, așa cum a făcut Ile de pe Gliese pentru mine. Presupunând prin absurd că aș primi viză și aș ajunge în Coreea de Nord, ar fi exact ca și cum aș pica acolo de pe planeta Gliese.

– Știu, Ile, e oribil. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Însă Big Brotherii azi sunt, mâine nu sunt, se și autodistrug frecvent, se mănâncă pe ei înșiși ca nenea Cronos. Eternitatea nu durează prea mult, e valabil chiar și pentru zei. Trebuie să nu-i recunoaștem de stăpâni, să nu-i credem, să le vedem adevărata lor față de pitici spălați pe creier (care dârdâie de frică pentru scaunul lor) sau de împărați în curul gol (ca-n povestea cu hainele împăratului), să ne învingem frica, să-i sfidăm, să căutăm soluții alternative și să acceptăm suferința. Apropo, tot un copil de 3-4 ani (ca-n povestea cu hainele împăratului) i-a zis Țarului Putin ”palacina”, ”călău mititel”, în timpul unei băi de mulțime. Iar un copil de 6 ani, cu vestă antiglonț confecționată dintr-o pungă de gunoi și un microfon improvizat, transmitea știrile din Gaza, în timpul bombardamentelor israeliene. Copiii spun întotdeauna adevărul. Și, ascultându-i pe copii și privind lumea cu ochii lor, printre picături, trebuie să încercăm să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim.  Fie și pentru cinci minute.

– Nu știu ce să-ți zic, Promy, dar mie mi-e rușine să trăiesc și să fiu fericită când atâția suferă pe Pământ sau în Olimp. Chiar și pe Gliese ori VJ din cauza a ce se întâmplă pe Pământ. Și tu suferi mereu, atroce, ești prizonier într-un coșmar fără sfârșit. Mai știi... atunci, vara trecută, când ai fost liniștit și fericit câteva minute la rând, într-o noapte, iar eu vroiam să sun la 112, căci credeam că ai luat-o razna complet, tu, Vocea Rațiunii? Fericirea și liniștea par pură demență. Mai ales în cazul tău. Dacă mă identific fie și cu unul dintre cei care suferă, mă chinuiesc și eu înfiorător. ”Simț enorm și văz monstruos”, cum spunea Conu’ Iancu. Iar, dacă și scriu despre asta, trebuie să retrăiesc coșmarul suferinței la nesfârșit, la un nivel de intensitate mai puternic decât în realitate. Nu zice și Sf. Augustin ”omul nu poate spune nimic din ceea ce nu poate simţi, dar poate simţi ceea ce nu poate să spună”? Trebuie să simt ca să spun. Bine că mi-am dat demisia deja de la voi, oricum fac ”muncă patriotică”. Sau voluntariat. Singura compensație e un scuipat intelectual: au ajuns și ei, Big Brotherii, personaje în cărțile lui Madame Dezastru și nu cred că le place. Dar am oroare, mi-e scârbă și am obosit și eu, ca tine.  

Mă opresc din perorație. Mi-e sete. Fruntea încinsă mi s-a acoperit de broboane de sudoare, tâmplele îmi pulsează, obrajii mi s-au aprins brusc, cuprinși de o vâlvătaie incontrolabilă, iar gura mi-a luat foc și nu mai pot să vorbesc. Mă simt vinovată și mi-e rușine. Mă mistui în focul Gheenei. Culpabilitatea mă arde mai tare ca fulgerașele lui Știi Tu Cine... Zeus și mă devorează mai sălbatic ca bestia de vultur, până la ultima celulă. Sângele și limfa îmi clocotesc, delirez, neuronii îmi explodează. Mi-e rușine că trăiesc și sunt fericită. Mai dau pe gât o sticlă de apă plată la jumătate de litru, fără nicio șansă de a-mi stinge vreodată setea asta dementă, insațiabilă, îi strâng mâna lui Promy și continui încet, răvășită:

– Și, tot ce se întâmplă oribil pe Pământ ori în Olimp nu vine din neant, ex nihilo, ci e generat de acele... ”personaje” inteligente, curajoase, respectuoase, responsabile, multiplu (auto)medaliate și (auto)premiate pentru corupție, tortură, crime și genociduri, aflate în serviciul cetățenilor, produsele de top ale sistemului, care fac pe ele de frică să nu-și piardă scaunul, telecomanda sau inelul puterii. De fapt, ei sunt adevărații sclavi. Sclavii puterii.

– Chiar așa e. Lor le e mai frică de noi decât nouă de ei, intervine Promy, tare și răspicat, țintindu-mă cu ochi de foc. Când revoluțiile din mintea și din sufletul oamenilor vor fi desăvârșite, acestea nu vor mai fi furate și Big Brotherii nu vor mai avea nicio putere, nu-i așa, Obama? Oricum, de cele mai multe ori, să recunoaștem, ei sunt doar niște supereroi care tremură pentru scaunul lor (într-adevăr, foarte fragil) și, ai văzut, se luptă cu titani în lanțuri, cu piron în piept și sfârtecați de bestii antropofage, nimfe bete, femei lăuze, bătrâni în cărucior și copii preșcolari. Pentru asta au nevoie cel puțin de gaze lacrimogene și gaze sarin.

Promy bea o înghițitură de cafea și își suflă bretonul furtunos. Obrajii i s-au aprins și aruncă flăcări din priviri. Revine în discuție, zâmbind cu subînțeles și făcându-mi cu ochiul, ștrengărește și complice:  

– Și încă ceva: cine vrea să ajungă în gura mea sau personaj în cărțile lui Madame Dezastru? Să vedem dacă are vreunul curaj și se poate duela în scuipaturi intelectuale cu mine. Nu prea cred că se înghesuie. Măreții conducători fac pe ei de frică. Întreabă-l pe Ianukovici, un mare luptător din Ucraina, cât de eroic a șters-o la revoluție, după ce a tras în propriul popor! Sau pe tovarășul Ceașcă, că tot l-ai pomenit, care a procedat la fel și apoi a încercat să-și ia zborul... cu elicopterul în decembrie ’89.

– Apropo, amândoi tovarășii ăștia sunt și ei doctori multiplu automedaliați și autopremiați, personalități multilateral dezvoltate, produse de elită ale fabricii de diplome.

– Iar Țarul ar face bine să spele și el Putina!

Promy chicotește și îmi dă un ghiont. Eu nu schițez nici măcar un zâmbet. Știu că are, într-un fel, dreptate, dacă nu și drepturi, și că încearcă să mă încurajeze și să mă consoleze, din dragoste și disperare. În același timp, se chinuiește să se autoconvingă de adevărul lui și să se motiveze să nu abandoneze lupta. Ar trebui poate să-l aprob și să-l susțin, cu atât mai mult că el însuși e devastat de traume și sleit de puteri, dar durerea, rușinea, greața și frustrarea continuă să mă macine fără milă, așa că izbucnesc, cutremurată de oroare și de furie:   

– Promy, nu mă consolează că sunt și ei sclavi (ai puterii), roși de frică și de ură, tot mai pretențioși (nimic nu le mai ajunge și, implicit, nimic nu le mai place), detestați la rândul lor, și de-asta, poate cei mai nefericiți dintre sclavi, nici că-și vor pierde cât de curând scaunul de sub cur. Tocmai asta e, Promy. Mai întâi, de ce trebuie să fie niște pitici spălați pe creier, creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a ta sau a lui Dumnezeu, care se luptă eroic cu copilași, bătrâni, femei și bărbați în lanțuri, stăpânii lumii? Apoi, în al doilea rând, răul comis strict față de mine îl pot ierta și îl iert. Dar cum să iert răul făcut lui Dumnezeu (uite portalul infernului, produs de oameni, nu de zei!) ori ție sau oamenilor din Iran, Coreea de Nord, Siria, Ucraina și așa mai departe?! Ori gliesienilor? Sau lui VJ? Și, în special, suferința copiilor. Simt și eu, în corpul și în sufletul meu, în continuu, suferința asta nesfârșită a celorlalți. Nu e în puterea mea decât să mă rog pentru sufletul lor, al Big Brotherilor de peste tot. Și nici măcar nu-și cer iertare decât, vorba ta, că le-au rămas supraviețuitori. Unu-doi, ca tine și ca Deu. Mă simt prost să ies afară în parc când în Ucraina, în Crimeea, se plimbă tancurile rusești pe străzi. Mi-e jenă să deschid netul, să beau, să umblu cu corpul descoperit sau să ating pe cineva, fie și pisica, atunci când știu că cei din Iran nu au acces la nimic. Mi-e rușine să râd ori să mă joc cu fii-miu când mamele din Coreea și-au văzut copiii morți de foame, epuizare, arși, înecați, îngropați de vii sau sfâșiați de câini, iar tați din Siria și-au găsit fiii împușcați de lunetiști-fantomă (iar ”fantome”, detest cuvântul ”fantomă”, și ăsta ar trebui șters din dicționare!), electrocutați și cu unghiile smulse sau, în cel mai fericit caz, asfixiați cu gaze sarin. Oricum, în ce te privește, Promy, vreau să știi că te iubesc atât de mult încât aș sacrifica oricând povestea ca să mor cu tine.  

– Ile, voi aștepta următoarele minute de liniște și fericire pe care să le trăim împreună, în ciuda suferinței de peste tot (inclusiv a mea) și a Big Brotherilor. Dacă ai prea multă fericire, te rog, dă-mi și mie și celorlalți care mai au nevoie, când se ivește ocazia! Titanii știu să aștepte și să aprecieze un minut de liniște și de fericire, fie și o dată la o mie de ani. Poate-ți vine și numărul de dosar de la Parchet până atunci. În ce privește povestea, merci, Ile, dar cred că mă sacrific să rămân personaj. Mă știi ce tâmpit sunt, sunt obișnuit să fac sacrificii.  

Îmi las capul pe pieptul lui Promy și mă lipesc de el. Mă uit în zare: oceanul violet tresaltă lin, iar în aer plutește un parfum răvășitor de liliac. Petale violet încep să ningă lent, hipnotic, asupra noastră.

– Ile, fii atentă, ca să mă revanșez față de tine, îi fac lui Promy plete! intervine în discuție vocea ispititoare de sirenă.

– VJ, sper că nu-mi faci și helancă neagră ca la Steve Jobs! sare Promy.

– A, ba da, bună idee! răspunde vocea fermecătoare de sirenă, chicotind ușor.

Nu-mi vine să cred: Promy are iar plete negre, bogate și strălucitoare și poartă acum o helancă neagră ca a lui Steve Jobs. Părul lung, ondulat, des, scânteietor, negru cu reflexii albăstrii îi cade în valuri pe spate. Să îndrăznesc să-l ating? Mă joc cu câteva șuvițe. Promy nu spune nimic, așa că eu continui. Îi mângâi părul și-l ciufulesc. E atât de frumos, fin și puternic totodată! Apoi îmi afund fața în el ca-ntr-o noapte mătăsoasă și mângâietoare care aș vrea să mă absoarbă.

– Ce frumos e! Exact cum îmi aduceam aminte.

– Da, sunt perfect, mai mult ca perfect. ”I’m so fuking special”. Dar și tu, Madame Dezastru, ești singura catastrofă care îmi place.

– Ah, ce romantic! Știi ce, dottore, parcă am început și eu ca tine cu agoniile, morțile și puzderie de resuscitări, dublate de o fericire insuportabilă, mă simt iar nemuritoare blestemată ca pe vremea când lucram full-time (adică nonstop) în studii de piață, cu deadline-uri de azi până ieri și zile lungi, care durau milioane de ani. Ești nemuritor blestemat atunci te percepi ca nemuritor blestemat. Na, uite că am reajuns nemuritoare blestemată, fără să consum ambrozie sau nectar. Mi-am făcut iluzii că am scăpat, dar nu, nu e cazul. Să nu-mi zici ”La mulți ani!”, e o glumă macabră, la fel ca toate bancurile tale cu Big Brotheri, bestii antropofage, ”hapocalipsuri” și fantezii de înmormântare. Încă puțin și-o să am și eu fantezii de înmormântare ca tine (că tanatice aveam deja). Să știi, Promy, comparativ cu jobul din cercetarea de piață sau de la fuckultate, acum apreciez că am un șef contactabil, cu care se poate comunica (atunci când nu e reținut). Altminteri, mai bine speli geamuri ca Vaclav Havel pe vremea dizidenței decât să faci munca asta intelectuală, are mai mult sens și obții mai multe satisfacții (nu satisfucktion). Sau lucrezi într-o fabrică ca un roboțel la banda rulantă, cum era Charlie Chaplin în ”Timpuri noi”. ”Noi muncim, nu gândim”. Ce bine! Iar pe fostul meu șef-fantomă îl las în pace: dacă va primi și el o scânteie din focul sacru, atunci ochii i se vor umple de lacrimi, se va ilumina și-l va da apoi mai departe. Păi se poate așa ceva, mă răzbun? Mi-am jurat că nu o să mă răzbun niciodată, dimpotrivă, o să-l ajut. Să-i transmit blestemul focului sacru? Mi-e milă de el. De-asta mi-am dat demisia din echipa voastră, tot în semn de protest. Nu uita că, indiferent de demisie, am drept de veto ca Rusia la ONU și pot bloca orice rezoluție, fie și exclusă din G8, să nu care cumva s-o aduci în echipă pe bomba sexy, amanta lui Colin Powell, Corina Crețu, cum ai intenționat acum câteva luni. Până la urmă, deși mi-am dat demisia, m-am întors într-un fel la voi, să continui ”munca patriotică”, pardon, voluntariatul. Din dragoste și disperare, logic, nu? Te iubesc atât de mult că sunt gata oricând să opresc timpul și povestea și să plonjez cu tine în abis. Oricum, înainte să reîncep să agonizez în parametri mai mult sau mai puțin optimi, aș vrea să mai simt o dată disperarea îmbrățișării tale!

Promy se conformează: mă strânge tare în brațe, în stilul lui titanic obișnuit, cu disperare, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secundele următoare și preferă să dispar în mâinile lui. Îmi presează oasele, le fărâmă și le transformă în praf de stele.

– Uite, Ile, știi care ar fi o chestie tare, demnă de Exopotamia? Să mă aresteze fii-miu la funeraliile mele pentru că am dat șpagă unei caracatițe, supraviețuitoare a măcelului tău, ca să-mi permită accesul la propria înmormântare de la OTV!