Ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, VJ continuă să mă ispitească și să
mă ademenească în apă cu vocea ei susurătoare de sirenă. La început, mă prefac
că nu o aud, dar, după câteva zile, mă convinge să cobor de pe scaun (asta-mi
ia mai mult de jumătate de oră) și să merg pe plajă. Sunt amețită, nu-mi dau
seama care e stânga și care e dreapta, poate că am nevoie de ceasul de firmă al
lui Alex ca să mă orientez măcar până la toaletă. Dacă mi-l va împrumuta, poate
că o să realizez chiar a cui capitală e Israelul fără să pun mâna pe Atlas,
căci nimeni nu mai are voie să se atingă de titani, nici în scopuri
cultural-educative. Sunt atât de istovită și năucă încât nu-mi aduc aminte nici
cum îl cheamă pe pterodactilul Popescu (Promy îmi spune acum povestea lui la
nesfârșit, ca să mă culce, dar nu înțeleg nimic, în afară de faptul că
pterodactilul Popescu își face țară, mă bucur, totuși, că istorioara nu e cu
dinozauri de la fuckultate). Nu mai știu decât să ghicesc viitorul, însă din
asta nu o să câștig joburi sau bani, ci noi condamnări.
Vocea dulce-ispititoare de sirenă mă cheamă, dar nu pot să-i răspund. Am
buzele arse și crăpate, mi-e atât de sete că aș bea tot lacul de Al-Cola și
i-aș mulțumi lui Al-Lac, aruncându-mă la pământ și sărutându-l, în măsura în care
îmi permit cele 827 de rădăcini trainice și sănătoase de palmier. Nu-mi trece
setea, oricâtă apă plată și ceai de mușețel cu lămâie aș bea. Articulațiile mă
dor, spatele mi-a înțepenit complet, o gheară de vultur îmi strânge ficatul,
stomacul și inima, capul îmi bubuie, tâmplele îmi zvâcnesc, urechile îmi
vâjâie, picioarele îmi sunt grele și mi se împleticesc, mă prăbușesc la fiecare
pas, însă reușesc să mă târăsc până la malul oceanului și să mă arunc în
valuri.
Mă trezesc undeva pe fundul apei, la intrarea într-o peșteră întunecoasă,
dar nu foarte înaltă, așa că nu trebuie să merg în patru labe sau să mă târăsc.
E frig, iar eu sunt dezbrăcată. Am mâinile și picioarele învinețite și tremur.
Nu o să scap niciodată de senzația asta de frig? Știu o tehnică de încălzire
imbatabilă, care funcționează chiar și în Tartar, pe Elbrus ori în Siberia:
sexul, mă rog, dragostea. Vampirii pot face dragoste nonstop... Nu, ăsta e doar
un stereotip, iar la închisoare, nici vorbă de sex, poate numai violuri. În
aerul rece și umed plutește un miros pătrunzător de mucegai. Se aude sunetul
apei, picurând ritmic. Doar ritm, nu muzică. Picătura chinezească. Mi-e teamă
că muzica s-a terminat. Stropii de apă alunecă pe pereți, dându-le o strălucire
spectrală. Surprinzător, pereții nu au aspect granulos, nu prezintă multe crăpături
ori asperități, ci îmi apar mai curând netezi și lucioși. Pe ei zăresc desene
rupestre! Doar nu m-am chinuit să vin până aici ca să mă uit la mamuți și
oamenii peșterii.
***
Copilăria în vremea comunismului:
răsfăț și mizerie
Când mă uit mai atent, tresar puternic, ca electrocutată: surprinzător,
primul desen mă reprezintă pe mine pe vremea când eram la grădiniță și mă jucam...
”de-a Promy”. Apoi, mă văd desenând cu creta pe asfalt, împreună cu cea mai
bună prietenă din copilărie, rozetele magice, multicolore, diafane și dantelate
ca rochiile prințeselor din povești, pe care trecătorii le ocoleau, iar ploaia
nu se îndura să le șteargă. Și povestea continuă. Iată-mă pe mine cu bunica, Mama
Coca, citindu-mi ”Legendele Olimpului”! Cred că se bucură acum că am recâștigat
Olimpul, în ciuda instabilității și a avatarurilor reformei.
În copilărie, cea mai apropiată persoană din familie și, totodată, ființa
care m-a răsfățat cel mai mult a fost ea: îmi încălzea papucii și pijamaua pe
calorifer (când era căldură!), venea noaptea să se asigure că sunt bine
învelită și-mi aducea la pat cacaua cu lapte sau (mai târziu) cafeluța
fierbinte cu prăjiturele și fursecuri. Mama Coca era profă de latină, dar
predase și rusa la un ”moment” dat, adică niște ani buni la rând, în
”obsedantul deceniu” al instalării comunismului în România, cu ajutorul
prietenilor sovietici, în care latina fusese exclusă din programa școlară. Își dorise
mereu să fie profă: când era mică, preda sticlelor și borcanelor așezate pe
rânduri, ca la școală, într-o sală de clasă, iar la vârsta de 80 de ani încă
știa pe dinafară ”Metamorfozele” lui Ovidiu (pe care le scanda cu patos și ochi
scânteietori) și dădea meditații (gratuite) copiilor vecinilor, aducându-i de
la corijență la nota nouă sau zece. Se poate spune că se născuse profesoară,
acesta era destinul ei pe care și-l asumase cu dragoste și dăruire.
Bunica nu era natural born teacher
doar pentru copii, ci și pentru ea însăși. Încă din anii copilăriei sale,
fusese fascinată de pian, voise mereu să studieze acest instrument, dar
n-avusese ocazia, nici posibilități financiare pentru a-și pune visul în
practică. Îndată ce am primit eu o pianină (cumpărată la mâna a doua de
mătușă-mea, sora bunicii, Nana) și am început orele la școala de muzică, ea a
împrumutat manualele de la mine, a învățat singură și a ajuns la performanța de
a cânta cu un singur deget, arătătorul drept (degetul doi), atât notele mai
înalte (în cheia sol), cât și cele mai grave (în cheia fa). Culmea, îi ieșeau
toate melodiile, reproducea temele foarte bine (pentru că nu era capabilă să
execute acorduri), inclusiv din ”Cântecul lui Solveig” de Grieg, preferatul ei.
Fie din reflex profesional, fie din alte motive, bunica avea mania
corecturilor gramaticale în orice moment, până și atunci când se afla la
toaletă, la țară, la televizor sau Nana, sora ei, îi ținea inegalabilele sale
predici (de care eu, mama și tata fugeam mâncând pământul). Programele TV din
România de tranziție (cu excepția serialului ”Tânăr și neliniștit” pe care-l
urmărea în transă, fascinată de actori și interioare), de pe canalele
multiplicate năucitor, o scoteau din sărite: evident, o copleșeau erorile. Cred
că, tocmai din acest motiv, ar fi preferat programele TV de pe vremea
comunismului, cele două-trei ore de ”Cântarea României” (cântece și poezii
patriotice), vizite de lucru ale lui Tovarășu’ la fabrici și uzine, precum și pupatul ritualic al pionierilor și al
prietenilor dictatori ca Mobutu Sese Seko, Gaddafi și Kim Ir-sen. Măcar erau
scurte. Serialul ”Tânăr și neliniștit”, cu siguranță, i-a prelungit viața:
aștepta cu înfrigurare fiecare nou episod și zicea că nu moare ea înainte să se
termine serialul. Cu toate că suferea de mania corijării, Mama Coca nu pronunța
corespunzător un singur cuvânt, ”cur”, ci zicea, aprinzându-se la față,
chicotind și făcându-mi cu ochiul, ”tur”. Într-o primă fază, a reușit să mă
deruteze: eram sigură că ”tur” înseamnă ceva porcos. Nu îndrăzneam să spun nici
”turul României”, fără să roșesc și să mă bâlbâi.
În plină ”Epocă de aur”, în anii ‘80, dacă aș fi
avut o mașină a timpului, deși muream de rușine, aș fi făcut ”turul României”
în anii ‘30 pentru a savura delicioasele bomboane fondante, prăjiturile de la Capșa
(diplomat, ecler, savarine, amandine ș.a.) și înghețatele de fistic și ciocolată
de care-mi povestea bunica, lingându-și buzele. Eu fusesem deja marcată de
”mărețele realizări” ale ”Epocii de aur”, cu toate că, personal, nu muream de
foame. Când mă trezisem într-o noapte ca să beau apă, la bucătărie, la robinet picura
doar o flegmă maronie, scârboasă, iar pe geam am zărit ceva ce nu mai văzusem
niciodată: străzile (nu magazinele, căci acestea erau complet goale de fiecare
dată când le vizitam) gemeau de bătrânei trași la față și gârboviți, înșiruiți
cuminți afară, în frig, la coadă, pe scăunele. Așteptând. Fără să știe dacă vor
mai prinde ceva, măcar o pâine pietroasă sau mucegăită. Îi privisem minute în
șir, încremenită, fără să mă pot desprinde de la fereastră. Apoi, mă uitasem la
ceas: era aproape patru dimineața.
Pe fondul penuriei generale, pe lângă umplerea preventivă a cratițelor,
ligheanelor și bidoanelor cu apă (că se tăia frecvent și, când curgea, abia
picura și era deseori mocirloasă), Mama Coca își făcuse obiceiul de a aduna tot
soiul de lucruri mai mult sau mai puțin utile: hârtii, caiete, calendare vechi,
ziare, reviste, sticle, borcane, cutii de parfumuri, de creme și de medicamente,
mine de pix uzate, pensete și forfecuțe rupte, cioburi de porțelan. Nu suporta
să arunce ceva, mai ales dacă i se părea frumos, altfel, simțul ei estetic s-ar
fi revoltat. Avea un parfum Coty din anii ’40, consumat pe trei sferturi, pe
care-l păstra cu sfințenie și care mirosea încă bine. Mai strângea și șervețele
cu model (de Crăciun), imprimate color cu reni, moși, colindători, cutii de
cadouri, brăduți, globuri sau beteală (aduse de mătușă-mea din străinătate, din
excursiile la Paris sau la Londra, căci la noi nu se găseau nici șervețele
albe, simple sau hârtie igienică), chiar dacă erau folosite.
Mai mult, Mama Coca nu se îndura să azvârle niciodată cojile de portocale, în
cazul fericit în care primeam așa ceva de Crăciun (Moș Gerilă pe vremea aia),
tot de la Nana: mireasma lor o făcea să plutească. Un singur lucru irosea
bunica în anii grei ai comunismului: rația de orez (obținută cu trudă, după ore
de stat la coadă). O risipea pe guguștiucii care gângureau la geamul
bucătăriei, în pofida conflictelor repetate cu mama. Bunica se dădea în vânt nu
numai după coji de portocale, ci și după murături (în special castraveți murați)
și, mai târziu, când eram la liceu, după crema de whisky: dacă ascundeam o
sticlă printr-un sertar, într-o zi-două dispărea, iar Mama Coca se jura că ”s-a
evaporat”.
Mama Coca putea să facă să dispară nu numai sticla de cremă de whisky ori
castraveții murați, ci și febra – prin povestea animăluțelor trăsnite din
familia noastră: comparativ cu antibioticele administrate de Nana, medic
pediatru, aceasta dădea rezultate mai rapide, mai puternice și mai de durată și,
totodată, acționa în mod delicat, fără reacții de respingere ori efecte
secundare. Mama Coca îmi spunea povestea animăluțelor trăsnite mereu, cu un
entuziasm uluitor, fără să obosească vreodată, ca și când tocmai ar fi aflat-o.
Povestea începe cu cățeii din copilăria sa, Monica (marele detectiv care a
prins un hoț și l-a lăsat în ”turul” gol), Doly (baby-sitter-ul ingenios și iubitor
al lui Nenea Uca, fratele ei), Dolofanu’ (marele conducător de paradă militară
al Nanaei) și Bercu’ (neînfricatul companion al bunicii care îndrăznea să
meargă cu ea pe strada viscolului și a vijeliilor eterne și nu se temea nici de
monstrul din cocul doamnei educatoare).
Dintre toate animăluțele trăsnite, străbunica Lidia o prefera pe pechineza
Garona, soprana de coloratură și spioana rafinată care știa dacă or să fie sau
nu bombardamente în timpul celui de-al doilea război mondial, dar nu a putut
anticipa că o să fie răpită, sărmana, din brațele ”mămicuței” sale tocmai de
Armata Roșie eliberatoare... ”De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton”, cum bine zicea Constantin Tănase. Prietenii
Garonei erau două mâțe mofturoase din familie: Miți (un motan înfumurat care
mergea numai cocoțat pe streașină și bea apă doar de la robinet) și Țuchi
(pisica pretențioasă și grijulie ce-și adăpostea puii în lenjeria intimă din
dulapuri). Aventurile au continuat cu motanul Dapix al lui tata (cel mai bun
cititor (după Obama) și devoratorul de poezie, disperat după Topârceanu).
Eu am avut, la rândul meu, mai multe animăluțe trăsnite: pe canișul Charlie
(mare balerin și adorator al vacilor... după ce o văzuse pe una dintre ele
urinând apocaliptic) și câteva mâțe: Mița (taurul furios care ne lua în coarne
la cea mai mică mișcare și se urca pe pereți ca Fred Astaire), Ruța, sufletul
meu (cea mai grațioasă dansatoare, amatoare de Brahms și de cafeluțe direct din
ceașca mea), Mițu (unica ființă care mi-a făcut masaj cardiac și care a
încercat să mă trezească la viață, exact atunci când aveam mai mare nevoie; interesant,
Mițu avea fobie de Lady Gaga – când auzea ”Poker Face”, fugea și se ascundea în
dulap, în chiloții mei). Au trecut pe la noi și nu mai puțin celebrele Kriemhilda
și Brunnhilda, în varianta hamsteri: cea din urmă și-a demonstrat forța și
inventivitatea de walkirie supraviețuind miraculos timp de câteva luni în
libertate, prin casă, după ce evadase din cușcă. Azi am ajuns la Guru (guru,
normal, o personalitate puternică și neînfricată, spaima Zidurilor și a Ușilor
închise și Marele Gardian al Presse-papierului cu Coral Albastru din Ataraxia).
O singură persoană îi făcea competiție motanului Dapix la dragostea față de
poezie: nu, nu Obama (mare cititor și el... de mailuri, pagini de Facebook și
postări pe youtube), ci stăpânul său, tata. Mă văd chiar acum într-o nouă
imagine rupestră, dansând rock’n’roll cu tata! Dacă bunica era persoana cu care vorbeam orice și în brațele căreia mă
alintam, cu tata mă jucam, dansam, cântam, glumeam, visam, combinam și născoceam
împreună povești. Râdeam amândoi și de perlele maică-mii, așa numitele
”mamucisme”, pe care ea, săraca, le producea involuntar în momentele (foarte
frecvente) de oboseală. Cum fac și eu, mai ales când sunt posedată de Bush Jr. Exista
și un top al mamucismelor pe care maică-mea, ”anti-glumă” și ”Teroare” din
naștere (God created, natural born teror),
cum îi zicea tata (deși admitea că-i ”place sub Teroare”), nu îl recunoștea și
îl respingea cu vehemență.
Într-un an, când mama a lansat un nou experiment pentru a preveni formarea
ridurilor (acasă doar, din fericire) și a început să vorbească numai cu
vocalele ”o” și ”u”, fără ”a”, ”e” sau ”i” (extrem de dăunătoare în concepția
ei), tata râdea cu ”ho-ho” și ”hu-hu”, o striga ”Teroare Ho-Ho” sau ”Teroare
Hu-Hu” și-i cerea insistent (în loc de ”bere”) ”buru”. Tata avea și o melodie
pe care o cânta atunci când nu (mai) era nimic de spus (mamei sau altora), echivalentul
lui ”Supercalifragilisticexpialidocious”, ”Pneumonoultramiscrospicsilicovolcaniconioză”
sau ”Barzăcopilviezure”: ”Kuaseu-kuakuaukua-kuakuaua /
kuaseu-kuakuaukua-kuakuake.” Mai era și întrebarea retorică, pusă pe note:
”N-ați văzut un cal maro, maro / Îmbrăcat în chimono, mono?”
Dansul, muzica, poeziile, simțul umorului, iubirea și visele l-au ajutat pe
tata să străbată anii grei de comunism, fără să se dezumanizeze. Când s-a
îmbolnăvit mai târziu de Coreea lui Huntington, deși boala degenarativă,
incurabilă i-a degradat și distrus corpul complet, nu a reușit să-i atingă și spiritul:
acesta a rămas liber până când a murit. Cum a rezistat? Și-a păstrat credința
în Dumnezeu, iubirea, visele, simțul artistic și pe cel al umorului. Râdea mereu
de țopăiala lui continuă (mișcările bruște, necontrolate, coreice), de căderi
și împiedicări, de dificultățile de a mesteca și de a înghiți, de scăpatul
mâncării din gură, până și de constipaţia îngrozitoare (care-i smulgea urlete de
femeie în chinurile naşterii). Dacă era întrebat ce-l doare, spunea (sau scria,
când dislexia era avansată și-și pierduse vocea lui atât de frumoasă): „pe mine
mă doare în cuuur!!!”
Singurul tratament recunoscut oficial era Dumnezeu. Scria, cu eforturi
supraumane, căci gândurile îi fugeau, mâinile îi tremurau îngrozitor și nu le
mai putea controla, poezii (inclusiv un fel de imnuri religioase) și scrisori
către toți cei dragi, chiar atunci când era grav bolnav și nu mai putea să
vorbească. Unele poezii erau de dragoste, dedicate mamei. La fel ca și motanul
lui, Dapix, tata era un mare iubitor de poezie (de la Eminescu la Topârceanu,
Nichita Sănescu și Marin Sorescu). Pe vremuri, când dansam toți trei în
copilărie, maică-mea țopăia ca ursul, eu eram ”născută” complexată și împiedicată
(chiar și cu ochelarii la ochi), dar taică-miu plutea deasupra mochetei roșii,
plin de grație și eleganță. Cred că și de-asta a ”ales” boala Coreea lui Huntington
(”coree” înseamnă dans), iar el s-a ”născut dansator”.
Cred că tata nu era doar ”născut dansator”, ci și ”născut microbist”. Juca
fotbal și era mare fan Steaua, din copilărie. A participat chiar la meciul cu
F. C. Barcelona, în 1986, la Sevilla, când Steaua a câștigat ”Cupa Campionilor
Europeni”. Tata a fost unul dintre puținii din autocarul său care nu și-a
vândut biletul de meci pentru a imigra în Spania. Colegii mei de la școală erau,
la rândul lor, surescitați de marele eveniment și făceau pariuri: nu, nu dacă o
să ia Steaua cupa, ci dacă se întoarce taică-miu în țară. Majoritatea au pariat
că nu, dar eu nu-i băgam în seamă: eram sigură că va veni înapoi. Și așa a
fost. Uite că știam de mică să prezic viitorul!
Tata deținea și un talent cu totul special, manifestat îndeosebi în
excursiile la munte din copilărie: acela de a descoperi scurtături atât de
inspirate și de precise încât rătăceam ore, iar, uneori, zile și nopți în șir.
Atunci îi blestemam ”darul” (eu fiind dintotdeauna adepta drumurilor sigure,
clare, după marcaje, indicatoare și hartă), dar acum aș vrea să mai cutreier o
dată pădurile cu tata și să o luăm amândoi pe scurtătură. Dacă nu te rătăcești,
nu te regăsești. Tata se căuta pe sine, se gândea la el, dar nu numai la el, ci
avea o iubire infinită, necondiționată, accentuată și de perioada hippie a
studenției (cu blugi și plete), pentru toți oamenii, nu doar la modul general,
abstract, ci și concret, în particular, în practica vieții cotidiene. Vorbea la
fel, prietenos, fără discriminare, cu bețivul cerșetor de la colț (pe care-l
cinstea și-l îmbrățișa), femeia de serviciu, vânzătorii de la magazin, taximetriștii,
vecinii, colegii, șefii, academicienii sau demnitarii din cercul mătușii. Iubea
chiar și lighioane care mie îmi repugnau (gândacii și păianjenii) sau îmi
provocau de-a dreptul oroare (omizile și meduzele).
La un moment dat, tata a intenționat să mă vindece de cea mai mare fobie a
mea, omizile. Între paranteze fie spus, am atâtea fobii că le-am pierdut șirul,
apar ca ciupercile după ploaie, o să-i derutez și pe Big Brotheri, n-o să mai știe
cu ce să mă sperie mai tare. Plus că toate fobiile personajelor devin și ale
mele. Dar să revenim la omizi și meduze. Dacă zăream o meduză, o luam înapoi
val-vârtej spre plajă și nu mai intram deloc în apă până se încheia sejurul,
însă, când vedeam o omiduță, fugeam mâncând pământul, pe stradă, printre mașini
(doar nu era să rămân pe trotuar, spațiu suspect și periculos, controlat de
aceste creaturi oribile), așa că tata s-a hotărât să facă ceva. Așadar, a încercat
să mă împrietenească cu o omiduță albă ca zăpada și probabil destul de
grațioasă în concepția lui, botezată de el regina Mida. Singurul rezultat pe
care l-a obținut a fost că eu l-am considerat trădător, conspirator și
prietenul ”mizilor”, cum le ziceam atunci. Normal, prietenul ”mizilor” e
dușmanul meu.
Altădată, într-o perioadă în care casa colcăia de gândaci de se înnegreau
podelele, pereții și mobila, tata se străduia din răsputeri să comunice cu și
să consoleze un gândac negru, lucios, mare și nefericit, poreclit Gelu cel Singur,
căci se detașa de puzderia de confrați mărunți și amețiți nu doar prin
dimensiuni, ci și prin traiectoria sa clară, dreaptă, neabătută, prin ținuta sa
demnă și măreția lui tragică, titanică. Mi-e teamă că Gelu cel Singur, un
luptător solitar și un adevărat supraviețuitor la fel ca titanii, a ajuns până
la urmă sub papucul maică-mii, indiferent de eforturile lui tata de a-l salva.
Iar eu nu am încercat să-l resuscitez cu un sărut (ca pe Promy).
Pe tata l-am bănuit de înaltă trădare nu numai când a vrut să mă
împrietenească cu regina Mida, ci și când mi-a recomandat, împreună cu mama,
să-mi fac portretul. Eram la mare, la Eforie Nord, aveam numai trei ani, nu
văzusem prea multe expoziții, iar cele pe care le cunoșteam eu prezentau
exclusiv natură moartă. Cum să poată cineva să deseneze un cap de om? Mi se
părea absolut imposibil. Păi, sigur că nu procedează așa: îl taie și apoi îl
lipesc cu scotch pe pânză. Dacă e chel, norocul lui, poate că nici nu-l mai
decapitează. Dar dacă e un cap drăgălaș de copil, cu codițe și fundițe? Sună
irezistibil și e ușor de montat pe pânză. Când am văzut cuțitul pictoriței în
casa din Eforie, mi-a fost și mai clar: la ce bun să folosească un asemenea
instrument dacă nu pentru...? Și, în același timp, trădarea părinților a devenit
evidentă. Acum, rămânea să iau eu o decizie: vreau să-mi las căpșorul drăgălaș decapitat
și lipit cu scotch (de codițe și fundițe) la o expoziție de portrete? ”No fucking way!” sau... ”La dracu, nu!”,
în traducerea Irinei Margareta Nistor. Așa că am fugit de acasă, urlând, prin
tot Eforie Nord, disperată că vine pictorița cu cuțitul după mine să mă
scurteze de cap. Părinții au aflat explicația abia la liceu. Cu tot cu scuze.
Altădată, tot în timpul ”Epocii de aur”, am plecat cu părinții în vacanță
la mare, la Venus: nu doar că nu se mai găsea aproape nimic de mâncare, meniul à
la carte includea numai supe chioare și rasol de vită cu sos (adică un os cu
puțin zgârci, plutind într-o borâtură generoasă), iar de băut nu mai era nici
sifon, ci doar Frucola și Zmeurată (niște sucuri cu gust de plastic topit), ci
și condițiile de cazare au fost impresionante. Am nimerit, așa cum ne așteptam,
într-o cameră rece, umedă, plină de igrasie și foarte întunecoasă. Până aici,
nimic suspect. Am încercat să tragem draperiile ca să facem lumină. Culmea,
camera rămânea la fel de întunecoasă, doar că obscuritatea devenise mobilă, se
mișca spre noi bizar și incontrolabil, de parcă duhuri negre, înfricoșătoare,
furii și Dementori, se aruncau asupra noastră să ne soarbă viața.
Camera colcăia de urechelnițe! Când am realizat ce sunt, am început să urlu
și am fugit pe hol. Acolo, mi-am scuturat îngrozită urechelnițele din păr, sandale,
bluză, fustiță și chiloți, m-am cocoțat la mama în brațe, m-am pus pe bocit și
nu m-am oprit până a doua zi dimineața. Atunci, după o noapte petrecută astfel
pe hol, s-a întâmplat un miracol: tata a făcut reclamație (prima oară în viața
lui) la oficiul județean de turism și a cerut un alt hotel, pe care l-am
obținut în cele din urmă, după nenumărate insistențe. Atât îi mai trebuia lui
tata: după ce că era prietenul ”mizilor”, gândacilor și păianjenilor, să mai
fie și ”prietenul urechelnițelor”! Nu-i mai iertam o asemenea trădare.
Mai apoi, când lucram în cercetare de piață și veneam târziu de la birou,
foarte stresată, tata săracul se trezea noaptea, mă asculta și, bolnav fiind,
dacă nu mai putea să vorbească, cel puțin mă îmbrățișa, cu ochii în lacrimi. Era
psihoterapeutul meu. Avea răbdare să-i asculte pe toți – de la gândacul Gelu
cel Singur (titanic în dimensiuni și în tristețea lui solemnă), grațioasa
regină Mida (omiduța albă ca neaua) și bețivul blocului până la academicieni și
demnitari, mai puțin predicile mătuși-mii.
Într-adevăr, mătușă-mea, Nana, se remarca prin predicile ei lungi și atât
de motivante că o luau toți la goană (eu, mama, tata și cățelul, mai puțin Mama
Coca, bunică-mea, obligată să se autosesizeze, în cazul în care surprindea o
eroare gramaticală). Nana avea și o terorie interesantă despre sex pe care nu
ezita s-o promoveze: corpul uman e o cloacă (o colecție de glande, secreții și
umori), o mizerie și o scârboșenie, ea știe bine, doar e medic; când două
persoane fac sex, aceste mizerii și scârboșenii personale se amestecă și cresc
exponențial. La ce bun atunci sexul? Doar ca să te îmbolnăvești. Sau să-ți
sporești numărul și/sau gravitatea maladiilor contractate deja. Mai bine rămâi
cu mizeria și scârboșenia ta proprie, fără contacte. Curat murdar!
Cu toate astea, în copilărie, Nana reușea să mă atragă la ea acasă prin
celebrele ei șnițele cu cartofi pai și portocale ”ca la Paris” (cojile le strângea
bunica). Pentru asta merita să suport ore în șir predicile ei. Apropo de
cartofi prăjiți și predici, există un guru (crescut cu cartofi prăjiți!) care
îi face competiție mătușă-mii la predici: guru Puric. Nu e sigur, nici
probabil, că ea tolerează competiția, dar eu una o să mă străduiesc să
ascult/citesc predicile lui guru Puric în speranța că, la sfârșit, voi savura o
porție de cartofi pai ”ca la Paris”. Deja îmi lasă gura apă.
Pe lângă șnițelele cu portocale și cartofi pai ”ca la Paris”, Nana îmi
dăruia cutii goale de pastă de dinți (colorate, lucioase, cu irizări de
curcubeu) și felicitări de Crăciun sau de Paște pe care le primea de la
cunoștințe sau le strângea din excursiile ei în străinătate, iar eu le
colecționam fascinată, de parcă întreg mirajul Occidentului se aduna în ele. ”La
Paris / Totul e ca un vis”... Felicitările le păstrez și acum, alături de alte
câteva lucruri dragi din copilărie (desene, scrisorele pentru prietene, mărțișoare
ori creioane chinezești). Tot Nana era și cea care-mi aducea cadou ceva
altminteri nemaivăzut în ”Epoca de Aur”: cașcaval. De profesie medic pediatru, cu
unii pacienți proveniți din rândul copiilor de activiști și secretari de partid
cu acces la gospodăria de partid (foarte bine dotată), în vremurile acelea de
restriște, mătușă-mea nu se sfia să ceară cașcaval pentru ca să-l împartă cu
noi ulterior.
Cum suna cântecul lui Andrieș? ”Astă-seară la telejurnal / Am văzut
cașcaval”. Nu, la telejurnal și în alimentare, nici vorbă de așa ceva, noroc că
aveam un medic în familie, foarte întreprinzător, de altfel. Pe vremea aia,
dacă nu-mi aducea ea cașcaval, nu aș fi gustat poate niciodată o asemenea
delicatesă, magazinele erau complet goale, pustii, sufla vântul prin rafturi.
Niciodată n-am văzut un magazin alimentar (”alimentară”) cu ceva în el, în
afară de vânzătoare. De aceea, o profesie de vis, invidiată de toți, pe lângă
cea de medic, era meseria de vânzătoare. Mulți copii aspirau să se facă
vânzători. Se poate spune că în ”Epoca de Aur” o vânzătoare, cu statusul ei
imperial, brațele aspre și vânjoase, chipul veșnic acru și antipatic, tonul
posac, aerul marțial și atitudinea etern negativă (”N-avem!”), era mai tare ca
secretara, stăpâna fuckultății și a șpăgilor: gestiona fluxul mărfurilor și al
clienților, putea pune deoparte lucruri prețioase, nemaivăzute și revinde la
suprapreț ori schimba alimentele la troc. Vânzătoarea trona deasupra tejghelei
ca o zeiță, intangibilă și nepăsătoare la tribulațiile sărmanilor muritori.
Acum, în România de tranziție, când falimentează un magazin alimentar
(minimarket sau dintr-un lanț ca Mic.Ro) și zăresc rafturile goale, mă trec
fiori, mi se rupe inima și mi se umezesc ochii, îmi aduc aminte imediat de
comunism. De principiu, cunosc ce se va instala în locul magazinului proaspăt
închis: o casă de pariuri, una de amanet sau una de schimb valutar (ultimele
două opțiuni – posibile, dar mai puțin probabile). Da, știu să prezic viitorul,
fără să fiu baba Promida. Și ce nevoie am acum de cașcaval! Să-mi încerc
șansele la o casă de pariuri? Nu, nu încă. Nu am crezut niciodată în premii la
loto, Bingo, promoții sau concursuri TV și în succesuri facile, peste noapte,
iar șansele de a câștiga sunt foarte reduse, statistic vorbind. Poate că-mi
vine, în sfârșit, împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă. Mai
aștept măcar până primesc numărul de dosar de la Parchet. Când o să învăț să am
răbdare?
Dacă de mătușă-mea și de predicile ei fugeam disperată, în schimb, soțul
ei, Bununu (cum îi ziceam eu), reprezenta pentru mine o atracție irezistibilă.
Fusese procuror și, după o întreagă carieră juridică, se reorientase profesional
spre statistică-matematică, în anii ’50 (”obsedantul deceniu”), ca să nu participe la represiunea comunistă de
atunci. Și-a dat și el demisia în semn de protest și a luat-o de la capăt la
vârsta de 40 și ceva de ani, într-un domeniu radical diferit, cât mai departe
de compromisurile politice, refuzând să se implice în atrocitățile comuniste, am
înțeles asta mai târziu. Era un om cu totul special, un mare iubitor al
culturii ruse: citea Dostoievski, Tolstoi, Cehov și Gogol în original, asculta
Ceaicovski, Rimski-Korsakov, Musorgski, Stravinski și Prokofiev și se dădea în
vânt după colțunași cu smântână. Mie îmi povestea aventurile fascinante ale
unor urși singuratici, puternici, ingenioși și înțelepți și îmi cânta la
ghitară (cu 6 coarde) cântece rusești, inclusiv ”Ocii ciornaie”, căci eram singura cu ochi negri din familie. Fusese
dintotdeauna pasionat de șah, conducea lotul național de tineret și mergea în
turnee prin toată lumea. Odată, avusese ocazia să joace o partidă cu Fidel
Castro personal și primise de la el un șah de fildeș.
Din păcate, Bununu s-a stins din viață când aveam numai șase ani. Am crezut
atunci că mi-a căzut cerul în cap și a venit sfârșitul lumii (exact ca la
moartea bunicii, mulți ani mai târziu). L-am plâns luni în șir. Timp de un an,
am avut mereu impresia că mă sufoc, devenisem conștientă de procesul
respirației mele, doar că pierdusem orice control. Îi întrebam obsesiv pe mama,
tata și bunica: ”Mai respir? Mai trăiesc până mâine?” Și, în ciuda asigurărilor
lor că totul e în regulă, ajunsesem captivă într-un coșmar recurent, din care
nu mai reușeam să evadez: în hohotele sarcastice ale unui Demiurg malefic, îmi
cădeau părul, mâinile și picioarele, mă descompuneam lent până la ultima
celulă, uitam poezia de la grădiniță sau cântecele de pe discul cu povești,
uitam ce am băut la culcare sau am mâncat la micul dejun chiar dacă era
cașcaval de la mătușă-mea, uitam cine e mama, cine e tata, cine e Mama Coca,
cine e Nana, cine e Bununu și cine sunt, uitam și cum mă cheamă. Asta a fost
prima mea confruntare dură cu entropia și neantul, iar problema respirației a
rămas de actualitate.
Apropo de... ”cașcaval” și, totodată, de iubire, dăruire, sacrificiu,
următoarea imagine de pe peretele peșterii e relevantă: eu în pat, cu mama ghemuită
lângă mine, citind amândouă ”Prințul fericit”. Epuizată și abrutizată atât de
dificultățile de conviețuire (bunica, îngerul meu păzitor, ca soacră se
transforma câteodată într-un diavol pentru nora ei), cât și de absurdul lumii
comuniste, în special de lupta de supraviețuire de fiecare zi (pentru că ea
avea toate grijile gospodăriei pe cap), mama căuta să-și sublimeze suferința
prin cărți și să ”reziste prin cultură”. Își reținea manifestările de afecțiune
în fața mea, era serioasă, rezervată, mereu preocupată de problemele cotidiene
(”Teroare” și ”anti-glumă”, spunea tata), dar uneori mă strângea în brațe cu o
disperare titanică, gata să-mi fărâme oasele, ca și când ar fi fost pentru ultima
oară. Asta în timp ce răsturna clătitele sau fierbea rufe în cazanul încins. Interesant,
când aburul iute, înțepător al cazanului ne asfixia, mama punea o placă la
pick-up, iar aerul se limpezea imediat în acordurile Concertului în la minor de
Grieg.
Mie personal mama îmi citea / recomanda numai povești triste, ca de pildă: ”Prințul
fericit” și ”Privighetoarea și trandafirul” (Oscar Wilde), ”Oliver Twist” și
”David Copperfield” (Charles Dickens), ”Singur pe lume” (Hector Malot), ”Fetița
cu chibrituri” și ”Mica sirenă” (versiunea Andersen, nu Disney) sau ”Micul
Prinț” (Saint-Exupéry). Mă buimăcea puzderia de copii sărmani / orfani din
secolul XIX, zbătându-se să supraviețuiască într-o lume marcată de abuzuri,
abandon și mizerie, unde comunicarea era absentă sau profund distoriosionată. Să
mă bucur că-mi petrec copilăria la sfârșitul secolului XX? Din păcate,
realitatea dură și degradantă a ”Epocii de Aur” (în contrast cu fericirea
oficială, omagială, afișată grotesc, ostentativ la ”Cântarea României”) nu
reușea să mă convingă. Iar poeziile cu greierașul înghețat (Topârceanu),
cățelușul șchiop, gândăcelul storcit (Elena Farago) nu făceau decât să adauge
un strop de otravă în paharul de necazuri și ”hapocalipsuri”. ”Păi, și-așa-mi
vine câteodată, dorule, / Să dau cu cuțitu-n peatră, dorule. / Când s-o-mpărțit
norocu’
/ Fostai eu dus la lucru. / Și-unora le-o dat cu caru’ / Numai mie cu
paharu’. / Nici acela n-o fost plin / Jumătate-o fost
venin. / Nici acela n-o fost ras / Jumătate-o fost necaz.”
Săracu’ Promy! Toate poeziile și poveștile citite de mama i se potrivesc și
lui foarte bine. Nu mai zic de ”Prințul fericit”. Cu ajutorul unei rândunici, ”Prințul
fericit” dă totul de pe el (ochii de safir, rubinul de la sabie și ”pielea” lui
de aur, jupuită, foiță cu foiță) unor sărmani nefericiți, ca să fie apoi dărâmat
de pe soclu și aruncat la gunoi din ordinul primarului, pentru că nu mai era
decorativ, ajunsese ca un cerșetor, iar edilul vroia să-și instaleze propria
statuie. Inima iubitoare a prințului, pe care muncitorii n-au reușit s-o
topească, a fost azvârlită și ea la gunoi, alături de cadavrul rândunicii. La
rândul meu, am ales să fiu rândunică și să-l ajut pe ”Prințul fericit”, Promy,
pentru că m-am îndrăgostit de el, exact ca în poveste, deși știam care e soarta
”Prinților fericiți” și a rândunicilor: gunoiul (unii măreți conducători,
precum Kim Jong-un, folosesc explicit acest termen pentru ”dușmanii poporului”).
La fel, în povestea privighetorii, aceasta își înțeapă inima, cântând,
într-un trandafir alb până-l face roșu. Cântă și agonizează până la moarte pentru
ca iubirea unui tânăr sărac să triumfe, dar fata pretențioasă căreia i s-a
oferit trandafirul roșu, hrănit cu sângele privighetorii, îl aruncă disprețuitoare,
iar aceasta e strivit de roțile unei trăsuri. ”Micul Prinț” știe că lumea
oamenilor e ostilă, săracă (în spirit) și străină, iar comunicarea imposibilă,
în ciuda domesticirii vulpii. ”Mica Sirenă” înțelege că sacrificiul ei nu contează
pentru oameni și vrea să dispară. În ”Alice în Țara Minunilor”, de asemenea, absurdul
fără speranță e halucinant și crud: legile și regulile sunt aberante și deconcertante,
trandafirii roșii nu sunt naturali, ci vopsiți (cu sângele privighetorii din
povestea lui Oscar Wilde?), iar Regina de Cupă decapitează arbtirar pe oricine
prinde, cu zel patriotic și ”mânie proletară”, la competiție cu talibanii de la
”Statul Islamic”.
Nicio speranță? Când mama mi-a dat să citesc în clasa a V-a Dostoievski
(care nu cred că figura pe lista lecturilor suplimentare de la școală, nici nu
ar fi azi recomandat de psihologi la această vârstă), mai exact ”Crimă și
pedeapsă”, ”Demonii” și ”Frații Karamazov”, abia atunci am ieșit un pic din
imaginarul sumbru, fără perspective al poveștilor copilăriei și i-am fost
recunoscătoare maică-mii: acolo era o rază de lumină. Tot atunci, filmele lui
Tarkovski (”Solaris”, ”Andrei Rubliov” și ”Călăuza”), la care m-a dus tata, la
cinema, mi-au dezvăluit noi căi de căutare/regăsire a sinelui, de evadare din
cotidianul cenușiu și de descoperire a unei alte realități, sacrul (irumpt
uneori în profan). În mod similar, în legendele Olimpului, focul dăruit
oamenilor de Promy continua cumva să ardă când titanul îi spunea lui Zeus, chit
că ”stăpânul” nu înțelegea nimic, că nu poate să distrugă tot, mai rămâne ceva,
nu poate fi învins, nu-și pierde demnitatea, e liber și în lanțuri, puterea
dragostei și a creației nu poate fi complet anulată... Nu, nu erau doar replici
de erou tragic. Și dacă Zeus nu a înțeles, nu-i nimic, au înțeles oamenii. Speranța
exista, cu adevărat, în Promy și în Dumnezeul dostoievskian/tarkovskian. Și
apoi în fiecare dintre noi, oamenii.
***
Cultura și școala în
”Epoca de Aur”
Absurdul mi s-a confirmat și mai mult în experiența cotidiană a lumii
comuniste, dar, din fericire, și speranța că se poate rezista. În școala
primară, ca șefa și premianta clasei plus... viitoare actriță, cum visam să
devin, tovarășa învățătoare și mai apoi tovarășa dirigintă mă însărcinau cu
organizarea festivităților școlare de sfârșit de an. Serbările mele, mereu pe
punctul de a fi anulate, erau atipice, fără cântece patriotice și poezii
omagiale, cu texte din Caragiale (”Momente și schițe”), Sântimbreanu
(”Recreația mare”), scheciurile lui Toma Caragiu și poeziile lui Eminescu, Sorescu,
Nichita Stănescu și ale Anei Blandiana (”Întâmplări de pe strada mea”,
”Întâmplări din grădina mea”).
În clasa a V-a, am trăit unul dintre cele traumatizante momente din viața
mea când a trebuit să recit o poezie patriotică la televizor, în cadrul
emisiunii ”culturale” ”Cântarea României”. Inițial, eu am propus o poezie de
Eminescu sau Sorescu, dar tovarășa cenzor s-a opus vehement și mi-a arătat cum
trebuie să procedez. Simplu, aveam în față o cutie imensă de carton, îndesată
de bilețele gălbui (de mărimea unor post-it-uri) pe care erau tipărite poeziile
patriotice. Bagă mâna în găleată, fetițo, și extrage o poezie! Am pus mâna și
am selectat una la întâmplare: vai de mine, era dedicată Tovarășului Ceaușescu,
iar eu nu concepeam să zic așa ceva nici la serbare la școală, darămite la
televizor, în fața întregului popor. Cel mai mare compromis pe care-l puteam accepta
era să recit o poezie cu pionierii, fără Tovarășu’ ori Tovarășa, așa că am
aruncat poezia și am căutat alta. Poate aveam noroc.
După ce am răscolit găleata în decursul a zeci și sute de căutări și nu am
descoperit decât poezii cu Tovarășu’ (”mărețul”, ”gloriosul”, ”marele
conducător”, ”tatăl nostru”, ”mult iubitul și stimatul” etc.) sau, cel mult, cu
Tovarășa (”Tovarășa Academician Doctor Inginer, savant de renume mondial”,
”mama noastră”), când tovarășa cenzor mi-a aruncat o privire tăioasă, m-am
îngălbenit, au început să-mi transpire palmele și să tremur. Intrasem în
panică. Tovarășa însărcinată cu măreața misiune culturală mi-a zis pe tonul
acru, tipic comunist: ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel.”.
Din păcate, avea perfectă dreptate, am constatat cu stupoare, în stare de
șoc. Replica asta m-a marcat pentru totdeauna. Mi s-a pus un nod în gât și am
simțit că mă sufoc. Timp de câteva minute, am rămas cu mâinile înțepenite în
găleata cu poezii, pietrificată, incapabilă să rostesc vreun cuvânt. Cu toate
astea, am făcut eforturi disperate să ies din starea de paralizie și neputință
și să mă adun un pic. Or fi toate la fel, dar eu nu. Eu nu sunt la fel ca voi. Eu
nu vreau să spun o poezie cu Tovarășu’ sau Tovarășa: dacă aș face-o, aș muri de
rușine. Așa că am încercat să trag de timp, să ignor spusele tovarășei cenzor
și să scormonesc mai departe, în tăcere, cu fața lividă și mâinile acoperite de
o sudoare rece, în găleata cu poezii omagiale, după o poezie numai cu
pionierii, fără Tovarășul sau Tovarășa.
În scurt timp, tovarășa cenzor a revenit în forță, bombardându-mă cu tot
felul de întrebări indiscrete: ce-s părinții tăi, unde lucrează, sunt membri de
partid, ce funcție au în partid, dar bunicii, ai fost vreodată în străinătate,
dar familia, unde anume, ai rude în străinătate, unde anume etc. Mi s-au tăiat
picioarele și am înghețat. Și-acum, dacă nu recit poezia, ce va fi? Să vedem
dacă pot să ghicesc viitorul. Cu mine nu cred că va fi cine știe ce nenorocire:
în cel mai nefericit caz, o să ajung la Securitate, o să mă bată bine, dar apoi
o să mă elibereze și o să-mi dea drumul înapoi la școală, sunt doar un copil.
Dar ce se va întâmpla cu familia mea? O să-i aresteze pe toți și numai eu sunt
de vină. Poftim, ce zici, mă, Ile? Cum să fii tu de vină? Îi arestezi tu? Cine
îi arestează? Haide, măi, Ile, trezirea! Nu, Ile, nu trebuie să spui nicio
poezie cu Tovarășu’. Dacă o vei face, vei fi și tu un Tovarăș ca ei, dar, spre
deosebire de ei, vei regreta mereu, căci pe tine te frământă conștiința.
Înghețată de groază, însă, pe de altă parte, hotărâtă să nu recit nicio
poezie cu Tovarășu’, am continuat să scormonesc în găleată, încercând să ignor presiunile
tot mai puternice ale tovarășei cenzor de lângă mine, precum și amenințarea
Securității. Miracol! ”După lupte seculare” de aproape o oră, am găsit o poezie
doar cu pionierii, pe care am și spus-o, de altfel, la televizor. Cred că era
singura din găleată altfel. Cineva acolo sus mă iubește, și nu Tovarășu’! Mai
sus un pic și totuși atât de aproape! Ce bine! Tatăl nostru nu e Tovarășu’, ci Cel
de sus. Iar tatăl meu e taică-miu și gata.
Mai târziu, la liceu, avea să-mi confirme și dirigul acest lucru, când ne-a
povestit o întâmplare din copilărie. Într-o zi, dirigul venise plângând de la
școală și taică-su îl întrebase de ce. ”A murit tătuca Stalin!” Taică-su i-a
dat o palmă zdravănă peste gură și i-a zis: ”Cine e mă, tac-tu?! Io, io sunt tac-tu!”
Din păcate, în Coreea de Nord, chiar și în ziua de azi, oamenii din popor trebuie
să urle de durere și să leșine pe străzi la moartea Tovarășilor, iar copiii sunt
arestați și ajung în lagăre de muncă, împreună cu familia lor. Într-un final, momentul
”Cântarea României” a fost pentru mine o cutremurătoare revelație a absurdului
comunist, dar mi-a adus și o rază de speranță: în însăși decizia mea de a fi
altfel, în ciuda riscurilor. Curajul și atitudinea fac diferența. A fost clipa
mea de glorie (cea mai importantă din viața mea). Și, mai mult, mi-am dat seama
că nu sunt singură.
Apropo, când eram la școală, în anii ’80, trebuia să scriem tot soiul de
compuneri pe tema ”Anul 2000”. Îl descoperisem deja pe Dumnezeu, mă ajutase să
ies din calvarul găleții cu poezii omagiale și-i eram recunoscătoare. Pe vremea
aceea, Dumnezeu avea formă de extraterestru, GH24 (așa-i spuneam și, culmea,
îmi răspundea!), mă rugam la el nu doar să ne ajute să scăpăm de Tovarăși, de
Știi Tu Cine… Zeus și de alții ca ei, dar și să-mi facă fundul mai mic și țâțe
mai mari, pentru că doream să devin actriță și eram, oricum, foarte complexată.
Eu atunci credeam cu convingere că în anul 2000 va exista o lume paradisiacă
pentru toți oamenii de pe Pământ: va fi prosperitate, nimeni nu va mai trebui
să muncească, vor lucra numai artiștii (de plăcere), iar fiecare va avea o
miniaeronavă personală (MAP) cu care va zbura oriunde în spațiul cosmic, să-și
bea cafeaua, ceaiul sau berica împreună cu extratereștrii de pe alte planete.
Eu eram o excepție, inteționam să lucrez, căci vroiam să mă fac actriță, așa că
ar fi trebuit să dau spectacole în întreg universul, pe minim trei planete în
fiecare zi.
Acum, dacă m-aș întâlni la o berică, un ceai sau o cafea cu vreunul dintre
extratereștri, ce să le zic? Că sunt Ile și vin de pe Gliese, ca Promy? Mai e o
Ile pe Gliese și se creează confuzie, dar mai bine nu spun care e planeta mea
nativă. Mor de rușine. Ce să le povestesc despre Pământ? Fac pariu, fraților,
că ați auzit de Dracula, nu și de Prometeu sau de Iisus. Să vă invit și pe voi
pe Pământ la un schimb intercultural și să vă arăt portalul infernului, să
ascultați și voi puțină muzică de acolo? Intrați în comă într-o secundă. Și
știți ce s-a întâmplat în anul 2000 în România? A ajuns talibanul de Vadim
Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale. Iar eu, în ideea de a alege răul
mai mic, deși mă cutremuram de oroare, l-am votat pe alt taliban, contracandidatul
său, Iliescu, personajul cu mâinile mânjite de sânge la Revoluție și la mineriade,
recompensat pentru aceste fapte glorioase, chiar și în ziua de azi, cu funcția
de președinte de onoare al unui partid. Felicitări! Bine că n-am ajuns ca-n
Egipt: de la revoluție și îndepărtarea unui dictator (Mubarak) la
fundamentaliști islamici (liber aleși!) și apoi la armată (eliberatoare). Și
totuși, am cu cine să mă laud de pe Pământ: nu e doar planeta Big Brotherilor,
ci și a lui Iisus și a lui Promy și atâtor personaje dragi (ficționale sau
reale).
Din fericire, nu a trebuit să vină anul 2000 ca să aibă loc Revoluția, ci
doar anul 1989 (când eram în clasa a VII-a). Se poate spune că am așteptat
mereu Revoluția, cu o răbdare titanică (la competiție cu Promy), și că mă
pregătisem pentru ea, nu numai prin serbările mele atipice, subversive și
rezistența prin cultură, ci și prin fapte concrete, așa cum îmi amintesc
desenele rupestre: am făcut manifeste și le-am distribuit pe 21 și 22
decembrie, pe geam, de la bucătărie, când nu erau nici mama, nici bunica de
față. Aceeași fereastră prin care văzusem noaptea, la ora patru, cozile uriașe,
cu bătrâneii gârboviți, pământii la față, aliniați cuminți pe scaune, în frig,
în fața magazinelor veșnic goale (umplute doar de fundurile masive ale
vânzătoarelor), imagine pe care nu aveam s-o uit vreodată și care m-a bântuit constant.
Am creat, așadar, manifeste foarte elaborate, pe bucățele mici de hârtie
velină, decupate, scrise cu pixul, de sute de ori (căci nu aveam copiator) și
cu sloganuri complexe gen: ”Libertate” și ”Jos Ceaușescu!”. Pe 22 Decembrie,
când dictatorul a șters-o, preferând să lupte eroic din elicopter, a fost cea
mai fericită zi din viața mea: am ieșit pe străzi să sărbătorim, împreună cu
tata și cu Ralu, cea mai bună prietenă, vecina mea cu care desenam rozete
multicolore pe asfalt. Era o atmosferă de comuniune paradisiacă, oamenii
dansau, cântau, se îmbrățișau, fluturau steagurile cu gaură în mijloc, copiii
dădeau flori soldaților. Parcă zburam.
Seara, tata (deși era ferm împotriva distribuirii de arme către populație
și luase în calcul posibile diversiuni) a plecat, cu mâinile goale, să apere
televiziunea amenințată de așa-ziși teroriști și ne-a avertizat pe mine și pe Ralu
să stăm acasă. Ne uitam amândouă la televizor la ”revoluția în direct” și, în
același timp, desenam lebede, când am auzit, brusc, bubuituri, de se zgâlțâia
tot blocul. Pe moment nu am înțeles ce se întâmpla și am înghețat de frică, dar
poate că nu era nimic neobișnuit: vecinul Costel de la noi din bloc, terorist
faimos, trăgea în vecinul Gigel din blocul de vizavi, alt terorist de renume. Au
fost lansate multe diversiuni menite să creeze haos și să legitimeze puterea de
atunci. Puterea lui Iliescu și a grupului său, doar nu a poporului. Ca orice
revoluție, și aceasta a fost furată și numai Al Gore e de vină. Asta-i
politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame
Dezastru! O să te obișnuiești. Oricum, înspăimântate de împușcături, lebedele
ne-au zburat din desen și nu s-au mai întors niciodată. Eu încă sper că nu au
fost împușcate toate la Revoluție și le aștept să revină acasă.
La scurt timp după Revoluție, pe 28 ianuarie 1990, a avut loc un prim
miting important anti-FSN al partidelor istorice proaspăt reînființate, pentru ca
Frontul să nu se transforme în partid și să candideze la alegeri. Se pare că Televiziunea
Română Liberă nu a putut să filmeze fiindcă era ceață, iar Iliescu, tătuca
FSN-ului nou ”emanat” de evenimentele din decembrie, i-a transmis călduros,
tovărășește lui Corneliu Coposu, liderul PNȚ-ului: ”Nu-mi pune sula în coaste”.
Îndrăgostită fiind de Iliescu (adevăratul erou al Revoluției pentru mine în
acel moment), ușor manipulabilă și îngrozită de intelectuali, ”dușmanii
poporului”, care amenințau să uzurpe noua putere, am mers la școală cu pancarte
și am scris pe tablă (cu cretă roșie), împreună cu colega de bancă: ”Moarte
intelectualilor”, ”Jos fosilele”, ”Moarte lui Coposu”, ”Moarte lui Câmpeanu”,
”Moarte PNȚ-ului”, ”Moarte PNL-ului”, ”Noi muncim, nu gândim”, ”Nu ne vindem
țara” etc. Din dragoste și disperare (prima pentru Iliescu, a doua – provocată
de intelectuali). Iar solganurile, bineînțeles, vibrau de iubire.
Bine, trebuie să recunosc, eram și un pic ”posedată” de colega mea de bancă,
o fată traumatizată de problemele ei familiale, foarte frustrată din cauza
divorțului părinților, care ajunsese să urască bărbații și se răzbuna pe
băieții din clasă fugârindu-i și înfigându-le compasul pe unde nimerea, de
preferință în fund, dacă reușea să-i prindă. Iubirea pentru Iliescu a durat
până la mineriadele din 13-15 iunie (acestea demaraseră chiar atunci, dar cea
din iunie a întrecut orice așteptări, întotdeauna realitatea depășește
halucinant imaginația, baba Promida știe), dar dragostea pentru colega mea de
bancă s-a pulverizat imediat, mi-a fost rușine și teamă că mă transform într-un
monstru, așa că am cerut ”tovarășei” diriginte să mă mute cu altcineva, fără să
mai ofer alte explicații.
Cum, abil și inspirat, spunea sloganul său electoral din mai 1990, Iliescu
era ”un președinte pentru liniștea noastră”, amenințată de intelectuali,
”dușmanii poporului”, precum și de partidele istorice, iar minerii, culmea,
apărau democrația și noua putere revoluționară, legitimată prin alegeri.
Iliescu a comunicat inițial cu intelectualii și partidele politice concurente prin
mineriade, se știe doar că liniștea și pacea se păstrează cu ranga și bâtele. Iar
unele gospodine din București au aplaudat minerii și i-au încununat cu flori ca
pe niște eroi salvatori. Până la urmă, atât intelectualii, cât și minerii au
fost victimele manipulării exercitate de puterea de atunci. Și numai Al Gore e
de vină. Mă temeam că intelectualii vor fura revoluția. Din păcate, era deja
furată.
Și acum mă chinuie conștiința pentru comportamentul din ianuarie 1990, a
fost unul dintre cele mai rele lucruri pe care le-am făcut, bine că blonda de
Jill nu cunoaște asta (și nici n-o să citească), altfel m-ar călca cu tirul.
Apropo, la mineriadele din 13-15 iunie, eu purtam ochelari, iar lumea m-a
avertizat să am grijă unde mă duc pentru că minerii identifică intelectualii
după acest accesoriu și îi întâmpină prietenos cu bâta sau ranga. Dacă observă
fie și o varză, un cartof sau o coropișniță cu ochelari, îi bumbăcesc zdravăn.
Eram puțin contrariată, dar, la urma urmei, de ce nu? Intelectualii ăștia nu
provoacă decât dezordine. Sunt niște avortoni ai societății, morți și
neîngropați, pe jumătate putreziți, care nu știu decât să împută și să otrăvească
spațiul public. Avem noi ac de cojocul lor: o să-i înțepăm în cur cu compasul. ”Moarte
intelectualilor!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu