Examen cu Big Brother. Vol. 2 IX. Apel către Big Brotheri

După ce termin de povestit coșmarul cu Promy, în ciuda mângâierilor și încurajărilor lui, mă cufund într-o tăcere adâncă. Timp de o săptămână nu mai spun nimic, degeaba încearcă Promy să scoată de la mine măcar un cuvânt, nu mai fac efortul nici să-i răspund monosilabic. Nu mai am chef să mănânc (nici plăcintă cu vișine de la mama), nici să beau ouzo, să fac dragoste, să înot, să explorez oceanul, să ascult muzică sau să dansez. Nu vreau nimic. De-abia mă târăsc până la toaletă și înapoi pe plajă. Zac pe șezlong la nesfârșit, cu privirea rătăcită, piciorul stâng răsucit sub mine, mișcându-mi piciorul drept în gol, la început mai alert, apoi din ce în ce mai slab până înțepenesc complet, într-o poziție nefirească și incomodă, ca madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Dar nu mai simt nimic. Doar o senzație de deshidratare teribilă care persistă în ciuda ceaiurilor de mușețel și limonadelor pe care le beau în continuu. Nu știu, nu înțeleg, m-am purtat ”așa cum trebuia, nu cum era recomandabil”, Promy a fost mândru de mine, iar eu ar fi trebuit să fiu fericită. Însă, nu, nici urmă de fericire, ci doar o epuizare cumplită și o dorință vagă de sfârșit.

Promy se străduiește, cu răbdarea lui titanică, să mă facă să râd, apoi să mă culce:

– Pământule, trezește-te, Ile, culcă-te! Oricum, ca să te trezești, trebuie să dormi mai înainte. Logic, nu? Te rog! Fac un pariu pascalian că te culci. Pe o sticlă de votcă. Și-așa ai să-mi dai 32. Uite, apropo de votcă, ăștia de la Stalingrad sunt bine promovați, nu vor și ei, băi, nene, să sponsorizeze cultura, ca să nu ne mai țigănim la Bebe, nașul-zân de la bancă, să ne acorde un împrumut nerambursabil? Măcar 100 de sticle de votcă să ne dea, așa îți poți plăti și tu datoria. Ce să mai vorbim de bruschette, marele titan Prometeu are orgasme cu Maretti! Să ne doneze și nouă 1000 de pungi de Maretti cu pizza, eventual încă 500 și cu măsline, din ăla care îți place ție. Cu 1500 de pungi de Maretti și 100 de sticle de votcă, supraviețuim ceva vreme. Ba chiar, ”trăim bine”. Hai să numărăm acum bruschette Maretti (în loc de bani sau minute și secunde) și să mergem la culcare! Ah, Madame Dezastru, cred că prefer să salvez lumea încă o dată decât să te culc pe tine. Nu știu de ce am numai taskuri din astea imposibile. Vorba lui guru Minune, câine blestemat și el. Dar un titan nu renunță niciodată. Haide, Ile la culcare, te rog, ascultă Vocea Rațiunii! Ascultă sfatul medicului!

– M-m-m-me-me-di-di-cul ă-ă-ăsta îi tratează pe toți, mai puțin pe el însuși, dottore, bolborosesc cu greu, fără să mă mișc de pe scaun.

– Medicul e cel mai fericit când pacienții îi urmează sfatul. Ăsta e începutul terapiei pentru el.

– Medicului ăstuia, la fel ca lui Dumnezeu, i-au cam ieșit greșit experimentele cu ființele ”raționale”, dottore, spun printre dinți. Nici tu nu mai creezi acum decât fluturași, libelule și, eventual, musculițe din alea drăgălașe... Drosophila Melanogaster. Ah, dottore, de ce nu produci un virus letal pentru toate ființele ”raționale” de pe Pământ, ca să-și găsească liniștea (că, oricum, suferă neîncetat), să dispară, să rămână numai plantele și animalele (mai puțin distructive și fără păcat)?!

– Și cu centaurii și faunii ce facem? Cum îi clasificăm? S-o întrebăm pe Tonciu, că se pricepe la biologie? Măi, Ile, dacă ființele raționale sunt, de fapt, niște bestii, nu ar trebui să rămână și ele pe Pământ, în virtutea dreptului la existență al tuturor animalelor? Doar n-o să fac discriminare tocmai eu. Logic, nu? Și, dacă te răzgândești și vrei să fie pe Pământ numai plante, mă tem că, invariabil, vor supraviețui și titanii, doar se știe că titanii sunt legume mutante de 40 de kile. Haide măi, Ile, mai ai un pic și ajungi ecologistă fundamentalistă ca Noe din filmul ăsta hollywoodian recent, mă refer la Noe vegetarianul anti-corporatist, preocupat de un mediu sustenabil, populat cu animale și plante, dar fără oameni. A vrut să salveze în arca lui numai diversitatea specifică, însă de oameni nu i-a păsat, erau răi, poate pentru că exploatau minereuri sau, și mai grav, mâncau carne. Cam taliban și el, nu? De fapt, nici nu prea mai avea ce să salveze, oamenii distruseseră deja Pământul, cu tot cu plante și animale. Bine că n-a auzit Deu ce-ai spus! Crezi că fii-miu a stat înainte de potop să adune șopârle, șerpișori, viermi, râme și gândaci ca să salveze diversitatea specifică? Nu, nici vorbă, s-a concentrat asupra construcției bărcii și asupra supraviețuirii sale. Cu ajutorul învățăturilor mele, Deu a reușit să învingă nu doar potopul, ci și să relanseze civilizația umană, creația mea, pe care am văzut-o cu ochii mei înghițită de puhoaie, la ordinul ”stăpânului”. Asta era miza. Când eu n-am mai putut, Deu a preluat focul meu sacru și nici potopul n-a putut să-l stingă. Ce e cu tine, Ile? Ce ai? Devii mai paranoică decât mine? Mare noroc pentru tine că suport competiția. Scuză-mă, Ile, descoperi monștri din mlaștină peste tot și nimic altceva, vezi că te faci urâcioasă ca marele intelectual Aligică, parcă ați fi amândoi născuți la PMS.

– Promy, lasă vrăjeala! Bine, dacă nu vrei să procedezi așa și o ții langa cu faptele bune ca un titan căpos ce ești, du-mă în Olimp și dă-mi brânci în prăpastie, că eu n-am putere nici să clipesc. Cum i-au dat părinții, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus, lui Hefaistos (de două ori) pentru că era prea urât ca să-l mănânce.

– Crezi că ai ajuns și tu prea urâtă ca să fii mâncată direct? Păi, Ile, așa-ți trebuie dacă nu vrei să dormi somnul de frumusețe!

Degeaba, Promy! Parcă s-a rupt ceva în mine acum. Florile de liliac au fost călcate în picioare și strivite de sandalele alea ridicole, înaripate, din aur. Floarea de cactus de pe Gliese, de un albastru luminos și ireal, a rămas numai un ciot: i-au smuls pe rând petalele și spinii. Trandafirul răsfățat al Micului Prinț a fost udat doar cu scuipat și borâtură. Născut din spuma balelor. ”Trăiască flegma în care m-am născut!” Oceanul are apele grele ca de plumb și alunecoase precum clapele pianului la care dădeam examen când eram la școala de muzică. Mă electrocutează, mă expectorează și mă azvârle înapoi în Zid, izbindu-mă de el sălbatic, fără milă. Ajunge! Roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet... Plouă torențial cu culori țipătoare, înțepătoare ca cioburile de presse-papier, sfredelitoare ca durerile de dinți și cu un iz respingător. Culorile curcubeului cu miros de halenă se amestecă obscen până ajung o pastă albicioasă, subțire și lipicioasă, cu aspect scârbos de salivă.

Năucită, mă târăsc înapoi la ocean și mă arunc în valuri, însă nu mai pot înota, apa a devenit un ocean de cioburi de presse-papiere de peste tot din univers. Un ocean de suflete moarte. Cioburile îmi perforează epiderma și îmi străpung carnea. Sunt ciuruită, dar nu mai simt nimic, de parcă aș fi anesteziată. Nu mai percep decât mișcarea lor continuă, browniană, dansul lor bezmetic și deznădăjduit ca o îmbrățișare titanică. Ar trebui poate să binecuvântez ploaia de cioburi și să le las să mă sfârtece în tăcere, la nesfârșit, însă, în clipa asta, vreau să se termine. Am dreptul la întuneric și la liniște. Ca o dovadă în plus, coralul albastru fosforescent din Ataraxia, pus de Promy în presse-papierul meu, și-a pierdut și el strălucirea. Nu, presse-papierul meu nu a fost spart, nici agentul Smith din ”Matrix” n-o poate face: e puternic, construit profesionist de Promy din material de calitate de pe Gliese... ”unbreakable”. Doar că în acest moment e descărcat, iar eu nu mai am lacrimi pentru el. Ochii mei sunt arși și pustiiți ca deșertul Exopotamiei. Și la ce bun să-mi păstrez presse-papierul când toate celelalte sunt sfărâmate? Cui prodest? Cui protest?

Mi-e rușine. Insuportabil de rușine ca atunci când am venit din Iranul fundamentalist islamic înapoi în România și nu vroiam să beau, să deschid netul, să dau jos chadorul sau să ating nici măcar pisica. Ori cum reacționează Promy când mergem de pe Pământ pe Gliese: se încuie în bungalou, zace pe jos, se zvârcolește și-și bagă singur pumnul în gură până la cot (dacă interacționează în mod accidental cu un localnic, nu spune nimic, nici de pe ce planetă a picat). Dacă mai simt ceva, numai asta e: rușine. Mi-a mai fost îngrozitor de rușine și când Iliescu a chemat minerii la București, să apere democrația de ”golanii”, ”fasciștii” și ”drogații” din Piața Universității ori când a ajuns Vadim Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale, în anul 2000, așa că am fost obligată să-l votez pe Iliescu, personajul cu mâinile mânjite de sânge la revoluție și mineriade, încă președinte de onoare al unui partid (întotdeauna crimele politice se premiază, nu se pedepsesc, logic, nu?).   

Acum, parcă s-a rupt ceva în mine și continuă să mă frângă, lent și dureros, fără speranță. Mi-e rușine să fiu fericită și să trăiesc când alții nici măcar nu supraviețuiesc. În acest moment mi-e atât de rușine încât aș vrea să mă evapor ca fostul meu șef-fantomă în spatele unor Ziduri inexpugnabile, să nu mă mai găsească nici Obama. Însă nu știu dacă am dreptul s-o șterg așa, să-l las pe Promy săracu’ singur cu 12 zei și 7 miliarde de monștri de pe Pământ (fie și susținut de echipa lui postmodernă), fără să-i fi dat înapoi măcar una dintre cele 32 de sticle de votcă pe care le-a câștigat la pariuri. Hm, de fapt, nu eu sau alte ființe raționale ar trebui să dispărem, ci Big Brotherii (din funcții măcar). Să mai sper că eternitatea nu durează prea mult, ci maximum două mandate? Nu mie și lui Promy ar trebui să ne fie rușine, ci vouă, Big Brotherilor de peste tot. Voi sunteți adevărații vinovați, nu Al Gore. Voi ar trebui să fiți pedepsiți, nu noi. Big Brotheri de pe Pământ, vorbesc cu voi pentru ultima oară, deși mi-am propus să nu mai fac asta niciodată, din dragoste și disperare:

APEL CĂTRE BIG BROTHERI

Fiți și voi o dată nebuni, dezlipiți-vă fundul de tronurile voastre (scaune imperiale sau directoriale), nu vă mai ascundeți în spatele Zidurilor (de palate sau de zgârie-nori), ieșiți afară și faceți o baie de mulțime, cu riscul să vă scuipe cineva!

Fiți și voi o dată fraieri, azvârliți măștile de ”smiling face”, de bărbați adevărați sau de zei intangibili, arătați-vă fața umană și priviți-ne în ochi, de la egal la egal, nu de sus!

Fiți și voi o dată băgăcioși, plantați un copăcel, reciclați, ajutați o bătrânică să traverseze strada sau cumpărați o ciocolată unui copil sărman, fără să televizați acest lucru sau să postați filmul/poza pe youtube sau pe pagina de Facebook!

Fiți și voi o dată dezastre la imagine și nu vă mai filmați pupând icoane, nu mai mințiți la televizor, nu mai donați bani furați, nu vă mai dați singuri diplome, nu vă mai faceți statui și nu mai participați la marșuri anti-terorism, pentru pace sau la proteste pentru libertatea presei!

Fiți și voi o dată gunoaie și strângeți mâna bătătorită de muncă a unui om simplu care v-a huiduit ori a unui intelectual care v-a criticat!

Fiți și voi o dată câini răi, nu vă mai automedaliați pentru genociduri și masacre și nu-l mai condamnați pe Al Gore, ci doar pe voi înșivă!   

Fiți și voi o dată viermi de trădători, aprindeți o lumânare pentru cei pe care i-ați masacrat și rugați-vă pentru sufletul lor! Mergeți la mormântul lor, la groapa comună sau de gunoi unde i-ați aruncat, plecați-vă capul smeriți, îngenunchiați și cereți-vă iertare, cu ochii în lacrimi.

Știu că sunteți în stare să-l jupuiți pe Dumnezeu de viu și să-i mâncați coaiele, dar fiți și voi o dată zdrențe și pămpălăi, nu mai împușcați lebede la revoluții, nu mai smulgeți petalele florilor albastre de cactus și nu mai spargeți presse-papiere! Nu mai împroșcați oamenii cu balele fundamentalismului vostru, mai corozive ca acidul sulfuric sau lichidele de fracturare. Nu ne mai sufocați cu gaze lacrimogene sau gaze sarin, lăsați-ne să respirăm!

Fiți și voi o dată catastrofe la matematica puterii și calculați ”2+2=4”! Dați casa de copii ”Pământ” înapoi oamenilor și nu-i mai faceți să se simtă exilați oriunde s-ar afla!

Nu ne mai înghețați proiectele și nu ne mai ucideți poveștile.

Nu ne mai furați timpul, lăsați-ne să ne ghicim singuri viitorul.

Mai târziu e prea târziu.

Dar ăsta nu e decât un nou ”Apel către lichele”, cum era cel al lui Liiceanu către profitorii și forțele de represiune ale regimului comunist, imediat după Revoluție, și care a avut impact asupra oricui, numai a voastră nu. Citez din apelul lui Liiceanu (pentru oamenii obișnuiți, cu bun simț, cei mulți și înțelepți, victimele voastre, nu pentru voi, căci voi nu o să înțelegeți nimic, ci o să respingeți vehement textul, asta în măsura în care vă veți pierde timpul pentru a-l lectura): ”Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. (...) Renunțați la alibiuri morale, spunându-vă ca ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din cand în cand binele. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditatitivi. Și aprindeti o lumânare pentru cei morți și pentru voi. Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Tata, săracul, spunea mereu că oamenii răi se vor face buni, iar cei buni se vor face și mai buni. Din păcate, mă tem că sunt unii răi pe care puterea îi va face și mai răi, dacă nu-i oprim.

Dragi Big Brotheri, îmi pare rău, dar cred că o să vă fie rușine când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet.

În filmul georgian ”Căința” al lui Abuladze, o femeie, victimă (împreună cu familia ei) a abuzurilor politice, dezgropa sistematic cadavrul dictatorului, după moartea acestuia. Așa trebuie să procedăm? Să vă dezgropăm cadavrele ca să vă atragem atenția și să observați ce se întâmplă în jurul vostru? Îți vine să urli, Promy? Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o odată! Urlă, Promy, în pustiul Exopotamiei! Dacă ți-ai șterge memoria (așa cum fantazai sau tânjeai uneori, deși conștientizai că nu e fezabil, nici corect), ai plonja acum în portalul infernului și ai asculta urletul de durere al Pământului, ai intra în comă în trei secunde. Ai retrăi la nesfârșit, fără să înțelegi nimic, dar fără să te poți smulge de acolo, coșmarul suferinței unui copil azvârlit într-unul dintre infernurile de pe Pământ. Poate chiar pe cel al nepotului tău, Bebe junior, care se va naște curând... în lanțuri, natural born bound, God created bound, evident, și-și va începe copilăria în Tartar. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?