Examen cu Big Brother. Vol. 2. XI. Ani de liceu... când ții soarele în mână și te simți legendar Prometeu

Revoluția a continuat la liceu printr-o schimbare neașteptată și frapantă de look. Am trecut de la imaginea de ochelaristă șleampătă și împiedicată (în ciuda premiilor, medaliilor și diplomelor) la cea de fată rebelă. Am renunțat la ochelari (pe stradă) și am început cu fustele scurte, decolteuri, machiaj, coafat, vopsit, zdrăngănele, fumat și chefuri, chiar și note proaste în semn de protest (nu, nu 9, cum credeam eu că e o notă mică la școală, de eram în pragul sinuciderii dacă luam vreuna, ci de la 1 la 4, la profii care știau să-și facă materia interesantă și prezența obligatorie), continuând însă să particip la olimpiade (română, latină, engleză și filosofie, cu toate că eram la real). Mi-am păstrat eterna neîncredere în mine, indecizia cronică și atacurile de panică (stimulate și de mama, veșnic nemulțumită, ale cărei încurajări maxime, fie și pentru premiul întâi pe țară la olimpiade, sunau astfel: ”nu e chiar așa de rău”), dar m-am străduit să le ascund.

M-am dezlănțuit și eu la dans, la fel ca tata, dar numai dacă-mi plăcea muzica (mă adaptam până la urmă la orice, numai house să nu fie). Am luat parte la chefuri și, în scurt timp, am ajuns departe, până la... coma alcoolică, la Paris, într-o tabără pe care o primisem drept premiu pentru rezultatele la olimpiade. Am băut împreună cu colega de cameră o sticlă întreagă de țuică la doi litri, ascultând împreună ”The Doors” pe walkman. Dacă nu era Obama să mă vadă! Sticla provenea din pachetul pe care colega ar fi trebuit să-l ofere cadou gazdelor din partea părinților (un fel de dar tradițional, specific românesc). Era prima oară când consumam țuică și am făcut-o lată. Am intrat în comă, emblematic, pe acordurile melodiei ”The End”. A fost nevoie de prostia asta ca să învăț să am măsură și să mă gândesc la consecințele asupra celorlalți (părinți, bunici, prieteni, colegi, profi, gazde, medici etc.) care nu erau produse de sistem, ci de mine însămi. Bine că eram la Paris! ”La Paris, coma e ca un vis”.

De obicei, în tabere, fiind mereu răcită și cu febră, constipată, insomniacă, plină de bube, cu alergie la tot și toate (inclusiv la persoanele care mă tratau de parcă eram sclava lor), nu rezistam mai mult de trei zile: dacă eram în stare, fugeam singură, ori, de nu mai aveam putere, veneau și mă luau părinții acasă. La începutul liceului, am participat la una dintre cele mai motivante tabere din viața mea. Dacă, imediat după Revoluție, în clasa a VII-a, cochetasem cu ideea de a fi ”stăpână” a compasului pentru a înțepa cu el intelectualii în fund, la ordinul lui Iliescu, în clasa a IX-a, am experimentat pe deplin ce înseamnă să fii ”sclav”. Colegele de cameră nu doar că mi se adresau autoritar și nu mă lăsau să vorbesc neîntrebată, ci mă puneau în continuu să le fac patul, să îndrept covorul și păturile, să închid și să deschid geamul și ușa și să așez la nesfârșit lucrurile în dulap. Iar eu acceptam: eram prea uluită și contrariată de atitudinea lor ca să mai reacționez.

La un moment dat, una dintre ele mi-a spus pe șleau: ”Știi ce zice Nietzsche? Nu știi tu cine-i Nietzsche, că ești proastă și îngălată și nu pot să-ți explic. Zice așa: pe pământ sunt două categorii de persoane – stăpâni și sclavi. Noi facem parte din prima categorie, tu dintr-a doua”. Ce revelație! Eram atât de șocată încât am rămas stană de piatră și am continuat să mă supun. În a treia zi, am vrut să le aranjez, ca de obicei, lucrurile ”stăpânelor” frumos în dulap, dar una dintre ele m-a oprit: ”Stai, nu pune mâna, împuțito! Ești proastă și nespălată, o să le contaminezi.” M-am întrerupt, speriată și dezorientată, și am îndrăznit s-o întreb, deși nu mi-era permis: ”Atunci vrei să îndrept covorul?” În momentul în care am tras, stânjenită și confuză, de marginea covorului, fata a izbucnit în plâns și mi-a cerut iertare. Mai târziu, și cealaltă ”stăpână” mi-a mărturisit că-i pare rău.

Dintre tabere, cea mai traumatizantă, dar și maturizantă în același timp a fost vacanța de la sfârșitul liceului. Alesesem acea tabără pentru că speram orbește ca băiatul care-mi plăcea (și de care am fost îndrăgostită începând din clasa a IX-a, timp de 10 ani, în secret) să-mi arunce o privire, deși cred că, dacă s-ar fi întâmplat asta, făceam stop cardiac imediat (eu mă împiedicam și cădeam din picioare numai când mă gândeam la el, fără să fie prin preajmă). Întâmplător, nu doar eu eram prezentă, ci și prietena lui cu care era certat în acel moment. Fără să vreau, am nimerit, ca la loterie, în cameră și în pat cu rivala (colegă de liceu la altă clasă și olimpică internațională). ”În pat cu dușmanul!” O situație cel puțin la fel de dezagreabilă și ingrată ca a lui Her, prins la mijloc între Știi Tu Cine... Zeus și Promy. Sau Promy... între zei și muritori. Și erau și niște condiții atât de bune că nu puteam mânca nici cojile de pâine de la masă ori merge la toaletă (nu doar jegoasă, înfundată cu excremente și tampoane, ci și invadată de păianjeni, gândaci, fluturi de noapte și omizi, lighioanele mele preferate).   

Dată fiind așezarea ei strategică – în pat cu mine, fără să știe nimic din intențiile mele, rivala, s-a apropiat din ce în ce mai mult de mine, mi s-a confesat și mă ruga chiar s-o ajut să se împace cu prietenul ei. În schimb, eu mormăiam, prietenoasă, răspunsuri ambigue, ininteligibile, în timpul zilei, iar noaptea stăteam, mă uitam la ea lung și iscoditor, radiografiind-o, scanând-o până la ultima celulă și întrebându-mă ce să-i fac: s-o sufoc cu perna, s-o strâng de gât, să-i dau foc cu bricheta, s-o înec sau altceva asemănător. Cum nu mă puteam hotărî, iar ea, săraca, părea să nu aibă nicio vină, într-o noapte am ieșit pe stradă, m-am întins pe șosea și m-am rugat să mă calce tirul. Din păcate, nu a venit tirul, ci dirigul, căruia i-am spus sincer, ca întotdeauna, că vreau să mă sinucid, dar că nu pot comenta motivele cu el. Așa că dirigul m-a pedepsit militărește a doua zi și m-a trimis la curățat cartofi. Cu ocazia asta, am descoperit uluită că aceștia nu erau galbeni (cum mi-i dădea mama prăjiți), ci acoperiți de o coajă maro, urâtă și murdară.

În noaptea următoare, disperată că nu aveam unde să mă duc la toaletă, am fugit iar pe stradă, ca să caut un loc bun pentru treaba mică, pentru că mă blocasem complet și aveam dureri îngrozitoare. Din nefericire, a apărut din nou dirigul, și, nu știu de ce, a crezut că mă sinucid și m-a scos de-acolo în șuturi. Nu am înțeles de ce nici până acum: dacă vroiam să mă sinucid, i-aș fi zis în față, cum o mai făcusem, de altfel, înainte. Nu doream decât să merg la toaletă. Oricum, trebuie să-i mulțumesc pentru că mi-a salvat viața, măcar prima oară. A treia seară s-a întâmplat o minune: nu, băiatul nu mi-a aruncat mie vreo privire, nici nu s-a împăcat cu prietena lui, ci a vrăjit cu a treia fată (de la alt liceu) pe care atât eu, cât și rivala am clasificat-o drept ”pițipoancă”. Deși eram epuizată și mă simțeam foarte rău, m-am frământat din nou toată noaptea, iar a doua zi dimineața, m-am târât pe furiș afară din tabără și am făcut autostopul pentru a mă întoarce la București. Ajunsesem, în sfârșit, la o concluzie: rivala suferă și ea, săraca, iar, în ce-l privește pe el, eu îl iubesc atât de mult încât vreau să fie fericit, fie și cu ”pițipoanca”.  

Dacă taberele au fost scurte, dar intense, deopotrivă traumatizante și maturizante, în schimb, excursiile cu cercetașii sau prietenii (fără părinți sau profi) au avut un farmec irezistibil. Mers cu cortul, focuri de tabără, cântece de munte, sunet de ghitară, rom cu ceai de conifere, o gură de aer proaspăt și una de fum! La cabana Mălăiești, după cure de rom cu ceai de conifere (Promy, în sfârșit, știe rețeta) și țigări Carpați, lăsam mormanul de zăpadă din cameră (care rezista mai mult ca noi acolo, evident) moștenire următorilor turiști. De câteva ori, am rămas iarna în zăpadă pe munte, o dată a intervenit chiar Salvamontul, deși avea mari rețineri pentru că înțelesese că nu erau morți sau răniți... deocamdată. Altădată, cu intenția lăudabilă de a coborî de la Cota 2000 până în Sinaia la lumina lunii (zăpada e reflectorizantă, logic, nu?), ne-am blocat în crevase acoperite cu gheață, sus, pe vârful Furnica și vorbeam cu tanti de la cabană să ne primească înăuntru, fără să procesăm că ne răspundea ecoul (vocii mele!), iar cabana tocmai arsese și se făcuse scrum. Atunci, în lătrăturile vesele și prietenoase ale câinilor ciobănești, ne-am refugiat în cele din urmă la stația de telecabină. În altă excursie, am trecut prin cascade de fulgere pe furtună, la Cruce și la Babele, iar odată m-am împotmolit, împreună cu o prietenă, în Peștera Ialomicioara, după ce ni s-au stins, pe rând, toate cele trei leduri de la lanternă (alb, roșu și verde) și am rămas în beznă, tremurând de frig și de frică, până ne-a scos un student, explorator... bine dotat (vreau să spun dotat cu o lanternă frontală zdravănă).

La mare, de asemenea, au fost multe plecări cu prietenii și tot atâtea aventuri: închiriam câte o cameră și ne adunam acolo câți încăpeam. Unii prieteni se dovedeau și ei experți în design interior ca fii-miu, am avut ocazia să descopăr adevărate capodopere create din simple camere de hotel, păcat că nu au fost conservate. O dată am ajuns la performanța de a ne caza zece într-o cameră, eu având privilegiatul loc pe covaraș, lângă pat, iar alții mai puțin norocoși trebuind să doarmă pe balcon, la budă, în cuier, pe ”țambal” (taburet) sau în paharul cu periuțe de dinți, cum am mai povestit. Într-un astfel de context, am stabilit recordul de cinci zile și nopți nedormite: am amorțit treptat până am rămas complet imobilizată, cel mai mic gest îmi provoca dureri atroce, orice mă atingea mă curenta și, la un moment dat, am văzut un copac verde fosforescent, mișcător care venea să mă strângă necruțător cu ramurile sale și pe Zâna-Speranță Made in China de la Mc Donald’s de la Happy Meal, sărindu-mi în ajutor. Fără speranță, normal.

Mie îmi plăcea să țopăi, dar uneori nu agream muzica din discoteci, mai ales dacă era house (și pe cei care vroiau să mă agațe, câteodată persuasivi strict prin forța masculină), așa că preferam să stau ore în șir, ziua și noaptea, la malul mării, pe nisip, pietre sau stabilopozi, unde eram ferită de factorii perturbatori (până la viol) și puteam să contemplu marea liniștită. Întotdeauna preferam să ascult marea. Nicio discotecă nu-i poate face competiție. Vrăjeam câteodată cu cineva, mai mult de plictiseală sau din curiozitate decât de plăcere (căci eram îndrăgostită de colegul de liceu). Odată, am căzut un etaj întreg (16 trepte, de sus până jos), în stilul tipic, unic și inegalabil, autentic și original, Madame Dezastru, în timp ce mă pupam cu un tip, la marginea scărilor. Din fericire, niciunul dintre noi n-a avut mai nimic, eu m-am lovit doar în cot. Și mă durea în cot de-mi venea să urlu!

Apropo de dezastre la mare, am experimentat și unul care nu a fost produs de mine sau de prieteni (experți în design interior): la o depășire riscantă, microbuzul în care mă aflam s-a răsturnat. De trei ori! Când am ieșit, la început, eram absolut convinsă că sunt fantomă (ah, urăsc acest cuvânt!), îmi căutam corpul peste tot și nu-l găseam, așa că m-am ciupit singură, tare, de sute de ori, ca să mă conving că trăiesc. Mi-am dat seama apoi că eram plină de sânge. Când m-am dus să-l spăl (în mare!), am realizat cu stupoare că nu aveam decât câteva zgârieturi, sângele nu era al meu, ci al altora, ceea ce m-a îngrozit și mai tare. M-am bucurat însă din nou că cineva acolo sus mă iubește și am învățat ceva: să circul doar pe jos sau cu mașina proprie, fără microbuz. Iar acel cineva de sus m-a mai ajutat și protejat în repetate rânduri, adeseori fără să-i cer nimic.

Cu riscul unui accident de microbuz sau de a rămâne blocată iarna, în zăpadă, la munte, când eram la liceu, mă străduiam să evadez cât mai des de acasă, pentru că predicile mătușă-mii se întețiseră, în contexul adolescenței mele zbuciumate și al frământărilor politice din epocă (începutul anilor ’90). La mesele de duminică, patronate de generalul ”Nana”, după ce ajungea la al 38-lea cocoloș de pâine perfect lustruit și era gata colierul, tata izbucnea, acuzând ba guvernul Votcăroiu că nu face reformă, ba că președintele Ilicescu (Ilicescu de la ”ilicit”) nu s-a remarcat prin altceva decât că a adus minerii la București. Mătușă-mea intervenea prompt: ”Taci din gură, Radu! Nu ești copt la minte! În ciuda vârstei, nu ai maturitate politică. De ce sari cu gura și vorbești prostii? Mai bine ascultă-i pe cei cu experiență ca mine. Așadar, minerii au salvat România de intelectualii de aeroport, târâie-brâu fără ocupație, niște golani, niște lepre și niște ciume care vor să vândă țara capitaliștilor veroși din Occident și momesc Europa cu monitorizarea. ”O anumită parte” a presei și a intelectualilor, niște huligani și obrăznicături ca tine și ca fii-ta, se tot bagă, n-au nicio rușine, canaliile astea împuțite, în loc să-și vadă de treabă și să lase guvernul să lucreze. Iar tu, fetițo, să-ți vezi de carte, nu de politică. Sau de sex. Doar nu vrei să te îmbolnăvești.”

Ce zicea Nana? Intelectualii să-și vadă de treabă și să lase politica? Păi, am impresia că e exact invers: politica nu lasă intelectualii să-și vadă de treabă (îi deranjează de la munca lor cu aberațiile ei, îi pune în lanțuri și-i dă de mâncare bestiilor antropofage, îi crucifică, îi arde pe rug, îi împușcă, îi decapitează sau cheamă minerii să-i lovească în cap cu ranga). Inevitabil, mesele se încheiau apoteotic: mama fugea și se încuia strategic la bucătărie, bunica, Mama Coca, leșina (sau se prefăcea că leșină), Charlie lătra, tata țipa, Nana bătea cu pumnul în masă, iar eu o bombardam cu cocoloașe.

La petreceri la mine acasă venea ceva lume, dar prietenii aveau rețineri pentru că bunică-mea, curioasă din fire și incapabilă să se controleze, își băga nasul peste tot, sub pretextul că-l ”caută pe Charilie”, cățelul nostru. Strigând cât o ținea gura sau chemându-l încet, aproape în șoaptă, în funcție de context și de oportunități (dacă invitații zăceau mangă, putea să zbiere liniștită, mult și bine), ”Charlie!”, bunica ajungea pe balcoane unde se pipăiau îndrăgostiții, la toaletă unde borau ”alcooliștii” sau în dormitoare unde cei mai temerari ”stinseseră lumina” și încercau să ”simtă chemarea inimii”. ”Charlie, unde ești?!” Bineînțeles, săracul cățel era la bucătărie sau pe hol și nu suporta să fie condamnat pentru un asemenea deranj, doar nu Al Gore e de vină.

Charlie, canișul meu alb, frumos, elegant și distins, vorba lui Bebe, ”nu s-ar fi coborât la nivelul ăsta”: era un mare balerin, preocupat numai de arta lui (când ridica piciorul să facă treaba mică sau primea o bomboană, se înălța pe vârfuri și executa grațios o piruetă). În plus, Charile venera nu ființele ”raționale”, ci vacile.. de când mersesem împreună cu el într-o vară, la Sinaia și văzuse una urinând apocaliptic. Curgea din ea în continuu, dezlănțuit, cu un jet abundent, gata să inunde poiana unde ne aflam, iar Charlie a urmărit-o nemișcat, ținându-și respirația, mut de uimire și de admirație și apoi, de fiecare dată când zărea o vacă, se oprea imediat, respectuos, și o contempla în tăcere.

Eu nu veneram vacile... deocamdată, ci tot focul sacru al lui Promy. Dar, ca să ajung la o flacără din el măcar, trebuia să fur și eu ca Promy. Cărți – acolo era focul meu sacru. Din păcate, erau scumpe și greu de găsit, multe practic inaccesibile. Metoda era una simplă și practică: le luam de pe raft (din librărie sau bibliotecă), le îndesam în pantaloni (negri, stretch, elastici) și trăgeam tricoul sau puloverul deasupra. De obicei, nu se observa nimic. Asta dacă nu alegeam volume precum ”Critica rațiunii pure” (de Kant), ditamai cărțoaia grea (la propriu, de cinci kile și cartonată), de la Dalles, cum a făcut o amică, cu suflet mare de titan, disperată să-l ajute pe prietenul ei care vroia să dea la Filosofie. Avea o burtă atât de mare că ziceai că mai are un pic și naște, i se rupe apa. Bine, o burtă puțin mai aparte... în colțuri. Imposibil de trecut cu vederea pentru portar: a înhățat-o pe amica mea, a percheziționat-o, i-a scos capodopera din pantaloni și era cât pe-aci să cheme poliția. Până la urmă, s-a înduioșat de tinerețea ei și s-a mulțumit cu showul deja produs. Slavă Domnului că mă limitasem atunci la un volum de poezii de Blaga!

De citit, citeam nu doar cărți furate, ci și cumpărate, primite ca premiu la olimpiade sau împrumutate: devoram Cioran, Eliade, Ionescu, Pleșu, Liiceanu și Patapievici, evident, dar m-au marcat în anii de liceu în primul rând ”1984” (Orwell) și ”Jurnalul fericirii” (Steinhardt), apoi ”Procesul” (Kafka), ”Don Quijote” (Cervantes), ”Călătoriile lui Gulliver” (Swift), ”Nostalgia” (Cărtărescu) și romanele lui Thomas Mann. Pe vremea aia, scriam poezii și-mi plăceau foarte mult poeții noștri de la Eminescu, Arghezi, Blaga la Sorescu, Nichita Stănescu, Cărtărescu și Ana Blandiana (ultima era și modelul meu feminin). Într-a noua, am studiat cu venerație și ”Biblia” pozițiilor sexuale, o carte pe puțin la fel de grea și de fascinantă precum ”Critica rațiunii pure”, pe care o achiziționase amica mea. Dintre filme/seriale, m-au impresionat în special ”Brazil” și ”Regele pescar” (Terry Gilliam), ”Portocala mecanică” (Stanley Kubrick), ”Căința” (Tenghiz Abuladze) și serialul despre atrocitățile comunismului al Luciei Hossu-Longin, ”Memorialul durerii” (la care mă uitam crănțănind chipsuri ca să mă calmez), apoi filmele regizorilor est-europeni, Emir Kusturica și Andrzej Wajda.

Îmi plăceau cărțile, dar nu eram intelectuală fundamentalistă ca prietenul amicei mele, iubitorul de Kant, care devora cărțile la propriu (în loc de mic dejun, dejun și cină). Prietenul filosof al amicei mele considera că o femeie se poate înălța din mlaștina (cu broaște râioase, porci cu diplomă, zombie, fantome, împărați în curul gol, Big Brotheri etc.) numai prin intermediul unui bărbat superior. Ca el. După ce se mutaseră împreună, dacă amicei mele îi era foame, prietenul filosof îi recomanda cu tandrețe: ”Ți-e foame? Ia o carte.” Dacă nu-i trecea și amica mea se plângea iar, prietenul îi spunea din nou, pe un ton ceva mai autoritar: ”Tot ți-e foame? Mai ia o carte.” Și așa mai departe. Săraca, trebuia să fure multe cărți ca să se hrănească amândoi suficient și să supraviețuiască. Sincer, și eu, și amica mea preferam la prânz pizza.

Liceul meu, Sava, nu era doar unul renumit pentru calitatea educațională, mediul intelectual stimulativ și spiritul său liber (ceva din spiritul lui Promy, nu?), dar și plasat strategic în apropiere de Cișmigiu, așa că majoritatea orelor le petreceam acolo, în parc. Uneori, când nu aveam bani de țigări și băutură, eu și amica mea amatoare de Kant opream oamenii, plângeam cu lacrimi de crocodil că e mama la spital, ori că tata a avut un accident grav, cerșeam de urgență câte o fisă de telefon ca să-i sunăm (da, pe vremea aia nu erau telefoane mobile, încă se mai utilizau cabinele telefonice), strângeam câte puteam și apoi ne luam ce vroiam... după buget. Până ne-a prins o tanti fumând și cu berea în brațe pe o bancă! Se vede că încă de atunci mi-am manifestat vocația de cerșe...tătoare. Cișmigiul se afla cel mai aproape (ieșeam în pauză și rămâneam acolo până la sfârșitul orelor), însă nu era singurul loc sacru de pelerinaj: mai evadam și în altele precum Lăptăria lui Enache (la un pahar de votcă, nu de lapte bătut, că nu eram în Iran), Club L (la Facultatea de Litere), Club A, Backstage sau Fire.

Sincer, nu duceam grija absențelor, pentru că le ”lipeam”, odată cu catalogul. Împreună cu amica mea amatoare de Kant, cer(ș)eam catalogul în fiecare săptămână ca să-l lipim și motivam absențele (tuturor, nu numai ale noastre – o faptă eroică și nobilă, desigur, adică probabil). Catalogul clasei noastre strălucea de la soare te puteai uita, dar la el ba, atâta scotch avea. Trebuie să admit că nu petreceam tot timpul în parcul Cișmigiu, eu frecventam orele selectiv, în funcție de atractivitatea lor. Erau câțiva profi absolut extraordinari, adevărate modele pentru noi (de care recunosc că aveam mare nevoie la acea vârstă): proful de mate, profa de română și proful de filosofie. De exemplu, proful de mate, un tip simpatic, glumeț, apropiat de noi, știa să transforme lecția într-un deliciu, de parcă ai fi savurat la fiecare oră o felie de pizza, un ecler de ciocolată sau o înghețată cu stracciatella.

Profa de română, foarte bine pregătită, creativă, neconvențională, energică și provocatoare, ne stimula nu doar să asimilăm informații, ci să ne deschidem mintea și să gândim cu capul nostru și, în același timp, era de gașcă, ne invita uneori la ea acasă (unde discutam, dansam și preparam împreună cocktailuri) sau mergea cu noi la manifestațiile Convenției Democrate. Pe profa de română am urmat-o inclusiv în ce privește opțiunea pentru o facultate: nu, nu mă refer la Litere, ci la Sociologie, ea era studentă atunci acolo, a prins o bursă în Canada și a plecat din țară.

Proful de filosofie, un guru el însuși, își dedicase viața ”desprostirii” și ”desmăgăririi” noastre de puști ”scârboși” ce eram, orele sale fascinau, transcendeau cotidianul imund și ne iluminau, continuându-se uneori revelator la o berică prin oraș. Mai erau și alte ore distractive ca cea de istorie: profa își ținea cursurile pe un vraf de hârtiuțe, iar, dacă i le suflai (mai mult sau mai puțin discret) și trebuia să le adune de pe jos și să le combine, ieșeau lucruri interesante gen: Napoleon s-a luptat eroic cu împăratul Traian la Termopile unde Hitler a câștigat premiul Nobel pentru pace prin intermediul Lucreziei Borgia, sora lui Pericle și Muma lui Ștefan cel Mare, apărătorul Marelui Zid...  Chinezesc.

În anii liceului, ca-n lumea lui Eliade, Bucureștiul era unul sacru. Când mă plimbam prin Cișmigiu, Grădina Ioanide și, în special, pe strada Theodor Aman, sacrul irumpea în profan, aerul vibra și totul se ilumina straniu. Un tramvai galben mă aducea aici, acasă. În Zonă! Iar undeva, în Zonă, era și Camera. Camera băiatului de care eram îndrăgostită. Pantofii mi se prindeau în pavaj, îmi alunecau din picioare și mă ridicam ușor, plutind desculță, cu părul umed, despletit, deasupra șinelor de tramvai. Iată cum vedeam eu atunci strada Theodor Aman, descrierea e cea din romanul scris în liceu, ”Pași în oglindă”: ”Mă plimb pe strada Theodor Aman, visător, plutind undeva, departe, totuşi, în mod straniu, irezistibil captat de locurile pe care le parcurg. Există aici o atracţie de sub puterea căreia nu mă pot smulge. Strada asta, pentru mine, pare să stea sub semnul unei vrăji. De fiecare dată când o străbat trăiesc aceeaşi stare paradoxală: o împletire inefabilă de durere şi fericire… Cutii de gunoaie împrăştiate de-a valma pe stradă, la fel ca şi în faţa curţilor caselor, amestecându-şi mirosurile râncede şi greţoase cu parfumul delicat, graţios – ca balerinele lui Degas¬ – al florilor şi arbuştilor ce se caţără pe porţi şi pe ziduri. Ferestrele strâmbe ale camerelor de la demisol, sparte pe alocuri, dar niciodată îndeajuns ca să poţi vedea tot ce e înăuntru. Zidurile crăpate, unele murdare, înnegrite de praf, cu nenumărate pete cenuşii, albe şi negre învălmăşindu-se ciudat. Hibiscuşii răsărind din spatele porţilor, dincolo de masca inocenţei pe care vor (cam strident, fără  talent sau  măcar tehnică actoricească) s-o arboreze, vulgari, neciopliţi… cu o grosolănie însă blândă şi neprimejdioasă, superficiali şi pitoreşti. Curţile cu leandri, cu muşcate şi azalee, chiar şi cu câte un trandafir japonez pe care-l mai aprinde uneori, ca pe un rug fantastic, dar trecător, cu măiestria unui regizor, câte o rază. Şi perdelele de la ferestre pe care, chiar dacă nu le văd prea bine, mi le imaginez diafane, ţesute de păianjenii de la subsol şi demisol în lungile lor drumuri. Şi pavajul străzii în care poate se mai prinde vreun toc de pantof alb de lac, pavajul pe care-l invidiez pentru că-l văd uneori mângâiat de rochiile lungi, vaporoase ale femeilor din alte timpuri, din alte lumi… Casele vechi, care mie îmi par ieşite din timp, smulgându-se (prin ce miracol?) „marii treceri”, casa în care s-a filmat „Crucea de piatră”. Apoi trecerea zi de zi a unui tramvai galben… tot străbătând, de atâtea ori, acele locuri, tramvaiul intrase în povestea străzii, la fiecare trecere a sa reactualiza o lume… Şi eu mă plimb, „trec” pe această stradă şi simt că într-un fel fac şi eu parte din povestea ei…   „Trec” şi am senzaţia reîntoarcerii acasă”.

Mai târziu, când lucram în cercetare de piață, am descoperit în zona biroului, ”templul” din piața Matache. M-a șocat însăși amplasarea lui în piața aglomerată, pestriță, inundată de un miros persistent de gogoși râncede, usturoi și transpirație, plină de pirande gălăgioase cu fuste înflorate, umflate de vânt și puradei în brațe, țărănci cu basma pe cap, mâini crăpate și obrajii rumeni, lăudându-și de zor marfa proaspătă de pe tejghea și bețivi scheletici, cu fețe pământii, zăcând în mijlocul drumului, cu o sticlă de trăscău alături. Încă o dovadă că sacrul se manifestă în profan, în locurile cele mai neașteptate. Clădirea era una înaltă, veche, în stil neo-clasic, parcă un templu antic grecesc în ruină, cu coloane ionice şi corintice, frontoane decorate cu basoreliefuri, cariatide şchioape sau chiar decapitate, ziduri aproape prăbușite, cu tencuiala căzută. Dacă uşile scoase şi ferestrele sparte arătau ziua ca niște găuri negre, în lumina crepusculară cu reflexii de curcubeu, acestea începeau să scânteieze enigmatic și se transformau în porți deschise către alte lumi. Mă cheamau sfâșietor de dulce, cu voci de sirene, iar eu tânjeam de dor, însă nu îndrăzneam să trec prin ele. Poate și ca să păstrez misterul.

Și mai târziu, Bucureștiul s-a dezvrăjit: a rămas numai mizeria groasă, abundentă care îneacă totul, sacrul a devenit profan și nu m-am mai simțit acasă. Poate că ar trebui să merg la o plimbare, să o iau pe o scurtătură de-a lui tata, să rătăcesc pe străzi desfundate, pline de hibiscuși și gunoaie, să cerșesc fise de telefon și să sun dintr-o cabină părăsită tramvaiul galben. Să vină iar, zgâlțâindu-se bezmetic, beat de lumină, zăpăcit de vise, respingător și, totodată, irezistibil ca un fluture de noapte, și să mă aducă înapoi în Zonă.