Împachetez. Mâinile îmi tremură, totul îmi scapă pe jos din palmele
cuprinse de o transpirație rece. Azi e duminică, trebuie să plec. Chit că nu
ajung mai departe de capătul străzii, apoi mă refugiez, mai mult sau mai puțin
discret, înapoi în casă. Cât să mai merg (pe jos, fără să mă teleportez)? Cine
îmi cară mie bagajele? Și unde mă duc? Cine îmi mai aduce mie papucii încălziți
pe calorifer și cafeluța fierbinte la pat, cum făcea pe vremuri bunică-mea,
Mama Coca?
– Unde plecași tu, Ilenică?! Cui mă lăsași tu, Ilenică?! se lamentează
Promy, frângându-și mâinile, pe punctul de a-și smulge părul din cap (iar el
ține la coafură).
– Promy, termină cu teatrul ăsta ieftin! Mai bine mă ajuți să împachetez.
– Păi ce, numai tu să-ți faci showul? Mie îmi bagi pumnul în gură? Am și eu
drepturi. Și, spune-mi, nu trebuie să mă prefac că mă sperii și mă îngrijorez?
Nu trebuie să vin să te caut pe stradă și să te strig disperat, chit că te văd
pe iPhone 11 unde ești?
– Promy, dacă mă mai monitorizezi, nu mă mai întorc niciodată. Și, să știi,
dacă ieși pe stradă după mine și mă vede lumea cu tine, sunt și mai în
nesiguranță. Unde ești tu, acolo e pericolul.
– Dacă nu plâng după tine, sunt nesmțit, am ajuns un bolovan, a rămas numai
stânca din mine, cum a zis Kafka. Dacă plâng, mă dau în spectacol sau mă
prefac. Dacă nu vin după tine, ești în pericol și mie nu-mi pasă. Dacă vin după
tine, ești și mai în pericol și mie nu-mi pasă. M-ai înnebunit, Ile. Vezi că-ți
spun acum o ”odă pentru Kim Jong Ile” de să mă ții minte! Sau mai bine o
”predică de Nana”, exact ca mătușă-ta.
– Dacă îmi ții acum o ”predică de Nana”, o să fug înainte să-mi fac
bagajele, așa că va trebui să-mi împachetezi tu lucrurile și să mi le aduci.
– Bine, Ile, cu plăcere. De fapt, din dragoste și disperare. Dar, spune-mi,
te rog, de ce-ți faci tu întotdeauna bagajele duminica, iar luni te întorci
entuziastă aici, acasă, în Olimp?
– Păi, Promy, eu funcționez pe principiul lui Bulă: ”sarmale-sarmale”. Știi
povestea lui Bulă? Mânca, sărmanul, numai sarmale de luni până duminică și tot
așa. Lunea era un fan înfocat al sarmalelor, joia începea să-și piardă
entuziasmul, iar duminica le blestema, cu ”mânie proletară”. Pentru ca să o ia
de la capăt lunea, cu avânt revoluționar și o poftă nebună de sarmale. La mine
se aplică varianta ”cașcaval-cașcaval” sau ”brânzici-brânzici”, de luni până
duminică. Eu sunt în mod obișnuit o adoratoare a brânzicilor, dar, duminica,
brusc, mă satur. Am fobie de brânzici. Logic, nu? E exact invers ca în morala
angajatului, cea inscripționată pe plăcuțe de lemn și vândută adesea prin
târguri: acolo, oamenii sunt foarte deprimați luni, când încep serviciul, și în
extaz duminica, în weekend. Eu nu. Eu semăn cu Bulă. Poate mai am 10 minute de
trăit (nu, nu vreau să număr secundele) și mă plictiesc îngrozitor ca Seneca (din
poezia lui Sorescu) atunci când trebuia să se sinucidă la apusul soarelui și
era abia prânzul. Și ca Bulă. Ce să fac?
– Ai răbdare! Ah, sunt invidios. Ce n-aș da să am și eu parte de atâta
variație! Eu sunt născut duminica. În duminica lui Bulă. Și am rămas blocat
acolo, degeaba blestem sarmalele. Natural
born on Sunday. God created on Sunday.
– Atunci, să așteptăm ziua de luni, Promy. Titanii știu să aștepte, nu?
Indiferent de asta, sper că demisia mea de la voi (a treia în semn de protest)
e valabilă. Nu mi-ai dat niciun formular specific pentru a-l completa, a rămas
doar o demisie verbală... Se pune?
– Cum să nu se pună? Iar Bebe și cu mine am zis chiar să sărbătorim, tu
n-ai vrut. Și formulare am, normal. Ce, mie nu-mi trebuie pentru demisia mea pe
care sper să mi-o dau înainte să primești tu numărul de dosar de la Parchet?
Vrei unul? Sau mai întâi te ajut să-ți faci bagajele?
Refuz mai mult sau mai puțin politicos și continui să împachetez. Ce am?
Mi-am pierdut iar răbdarea? Mi-am pierdut-o eu sau ”timpul nu mai are răbdare”?
Dacă azi e duminică, mâine va fi luni, logic, nu? Sigur? Sau cel puțin
probabil? Nu pot să aștept măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet?
Acum, în sfârșit, în Olimp e liniște... după ce au fost executați Știi Tu
Cine... Zeus și Madame Hera și a fost dejucată lovitura de stat al lui Pando și
a Antenuței. Ambele în mod inteligent și discret, pentru a nu genera noi
scandaluri și a amplifica problemele deja existente.
Cu câteva zile înainte de nașterea lui Bebe junior, Bebe senior a fost
teleportat pe planeta SPP1001, i-a transformat pe cei doi foști stăpâni ai
Olimpului într-un snop apetisant de trifoi cu patru foi și i-a înghițit cât ai
clipi. A făcut-o din nou invidioasă pe Rocinante, ca la execuția legală a
timpului... a lui nenea Cronos. Uneori trebuie să înghiți nu doar broaște
râioase, ci și porcu’
ca să iasă corect socoteala, ”2+2=4”. Chit că unii precum editura Oxford
University Press, din rațiuni de political
correctness, nu mai înghit ”porcul” în vocabular pentru a nu-i jigni pe
musulmani sau evrei. Oricum, SPP1001 ce vină avea? Antropofagia nu mai e constituțională, dar fitofagia este, în continuare,
permisă, deci, procedura s-a încadrat în limitele legii. Sau legea nu se mai
aplică pe alte planete? Ori titanii pot fi și ei consumați din nou, având în
vedere că sunt legume? Indiferent de asta, titanii (Mene, Deu și Promy) au dansat
dezlănțuit, un sirtaki (”Zorba grecul”) de s-a zguduit pământul.
Imediat după marele eveniment, a avut loc un protest ”Salvați mogulii!”,
iar sărmanul Promy, ”băiat deștept” din energie și infrastructură, IT și
sănătate, încă zdruncinat de ultimele întâmplări și amețit de extaz, a crezut
că se referă la el sau la Apollo, marele artist al poporului, multiplu
(auto)medialiat cu diplome confecționate din pielea jupuită a competiției.
Surprinzător, Apollo și Caliope au fost, în sfârșit, arestați (cât eram noi
plecați la terapie, pe VJ45) și se află în anchetă. Sperăm ca aceasta să dureze
cât mai mult, măcar 10-20 de ani ca la București, să ne asigurăm astfel că
Apollo va păstra o distanță igienică față de noi. Din păcate, protestul
”Salvați mogulii!” nu-l viza nici pe Promy, nici pe Apollo, ci pe patronul
Antenuțelor, ”motanul Felix”, proaspăt devenit erou-martir și deținut politic,
victima lui Băsescu, evident.
Chiar în momentul nașterii lui Bebe junior, în timp ce Promy o asista pe Mi
Ko, a survenit tentativa de lovitură de
stat a lui Pando și a Antenuței. Cu ajutorul lui Pando, Antenuța reușise să-și
încarce coiful dezactivat și se pregătea să evadeze din Tartar, dar Promy a
izbutit în cele din urmă să o oprească și să-i sustragă coiful. Antenuța a rămas,
așadar, sub maximă supraveghere, dezonorată, fără coif, cu acces la net doar o
dată pe săptămână și condamnată la porție dublă de mâncare din aia bio
scârboasă, iar Pando a fost exilată pe VJ45, la ginerele său, Deu. Nu știu ce a
fost în capul lui Pando, Antenuța nu ar fi împărțit cu ea puterea sub nicio
formă. Se folosise de ea ca să fugă din închisoare și să ajungă stăpâna
Olimpului. Ar fi ținut-o o zi-două prin preajmă, pe lângă tron, însă ulterior
ar fi expediat-o în Tartar (în cel real, nu în Startar, la shopping), aruncând
impasibilă spre Pando fulgerașe din sceptrul imperial și surâzând engimatic
precum un Sfinx.
Pando a crezut-o pe Antenuța? Mai curând a vrut s-o creadă. La fel cum
Promy, în ciuda exploziei Pandoruței de pe Gliese (când ea și-a exprimat foarte
direct nemulțumirile legate de revoluție și reformă), a vrut să creadă că e
doar o cădere nervoasă (le cunoștea foarte bine și pe ale lui) și că singurul
ei mare păcat e nimfomania. Dar e nimfomania un păcat? Dacă vă uitați la
”Nimfomana” lui Lars von Trier, permis de CNC... deocamdată, devine
problematică această conceptualizare. Pentru Promy nu nimfomania a fost un
păcat capital, ci faptul că l-a trădat și Pando, scurt timp după Pan. O
persoană apropiată, din familie, de care era atașat... Un nou ciob de
presse-papier (unul elegant, din platină, încrustat cu cristale Swarovski de un
albastru intens, ireal ca florile de cactus de pe Gliese ori ca ochii
Pandoruței) i-a străpuns inima. Sau era un piron? Și tu, Brutus? Asta-i
politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Oricum, Promy a încercat să rezolve
discret și, în același timp, prompt, problema, evitând în mod diplomatic
scandalul, foarte periculos în acest acest moment nu numai pentru el și familia
lui, ci și pentru reforma din Olimp.
Cu siguranță (adică probabil), sărmanul Deu l-a strâns în brațe titanic și
l-a umplut de băluțe de fericire pe tăticuțul său pentru că i-a trimis-o pe
soacră-sa în exil, după ce a încercat să dea o lovitură de stat. Să nu uite
cumva că e născut din spuma balelor. Din fericire, Pando a șters-o urgent, cu
prima delegație sosită pe VJ45. Toată lumea s-a bucurat, cu excepția lui Epi
care continuă să plângă după scorpia lui de nevastă. La câteva zile după
tentativa de lovitură de stat, deși pe moment l-am susținut pe Promy și eram
pregătită să-mi scot colțișorii de vampir ca să-l apăr pe el și democrația din
Olimp, am fost posedată de Pando într-o noapte. L-am făcut pe Promy ”zdreanță,
cârpă, pămpălău și jeg de trădător”. Ba chiar intenționam să-i introduc în fund
compasul mare, de tablă cu care vroiam să înțep în clasa a VII-a intelectualii.
”Moarte intelectualilor!” Apoi mi-a părut rău. Eu nu-i voi ierta niciodată un
lucru lui Pando: nu că l-a pipăit pe Promy (prin blugii strategic rupți la
fund), nici că m-a posedat pe mine, nici că l-a abandonat și l-a înșelat
nonstop pe săracul Epi, nici că s-a angajat într-o lovitură de stat tocmai
acum, când lucrurile începuseră să se așeze în Olimp, ci că, la lansarea
Startarului turistic, l-a invitat exclusiv pe Dracula din România, în ciuda
listei actualizate de Promy și de mine care-l includea și pe legendarul rege
Dapix, inventatorul sistemului cușmocentric, al cușmo-piramidelor și al
celebrei expresii: ”Barzăcopilviezure”.
Atlas, ca de obicei, n-a observat nimic, nu a fost capabil să proceseze
niciunul dintre evenimente, era cufundat în jocul ”Plante vs. Zombie”. Bebe l-a
ajutat să finalizeze nivelul 7, apoi Promy l-a teleportat pe VJ45 la terapie
intensivă. Prima probă pentru VJ, înainte de a-l convinge pe Mene să emigreze
și pe Dio să se dezalcolizeze! După trei ore, Atlas a apărut pe malul
oceanului, adormit, fără consolă. De atunci, sforăie la competiție cu Europa.
Secretul calmului său englezesc nu e ”Suleyman Magnificul” ca la Chiron, ci
consola. Însă, dacă îi privezi de serial sau de joc, cred că se declanșează
revolte de proporții cosmice, un tsunami universal de zboară și Kim Jong-un până
pe SPP1001, la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină.
Aveam de sărbătorit trei mari evenimente: nașterea lui Bebe junior (care
seamănă leit cu mama lui, Mi Ko, a moștenit trăsăturile ei asiatice delicate și
ochișorii ei căprui, luminoși), condamnarea irevocabilă a lui Știi Tu Cine...
Zeus și dejucarea fermă a tentativei de lovitură de stat, așa că am mers cu
toții într-un weekend pe Gliese, la bungalourile în culorile curcubeului – eu,
Promy, Epi, Mene, Mi Ko, Bebe junior, Bebe senior, Deu, Pira, Her, Alex, Jill,
Pegas și Rocinante (fără Don Quijote, are interdicție pe această planetă până
va renunța la spadă, armură și la salvarea domnițelor petrecărețe). În plus,
trebuia să-l ducem pe sărmanul Epi, foarte afectat de ultimele evenimente și
îndurerat de dispariția scorpiei de Pando, să-l consoleze un pic sirenele. Asta
da terapie! ”Răzbunarea e dulce!”
În sfârșit, pe Gliese, Promy a jucat meciul de fotbal promis pe stadionul
olimpic ”Meneceu”, construit chiar de fratele său, Mene. De când visează bietul
Promy să-i facă cineva de pe Pământ o statuie jucând fotbal! Pe Gliese, ”are,
are” și va mai avea. Astfel, deși mereu presat de timp și foarte oboshit, Promy
a conceput echipament albastru ca florile de cactus de pe Gliese atât pentru
echipă (improvizată ad-hoc și intitulată ”Câinii stelari”), cât și pentru
majorete. Păi, dacă tot se dau titanii în spectacol, s-o facem și noi, să nu se
mai simtă, săracii, singuri pe cruce.
Dacă Jill și Mi Ko manifestau entuziasm, eu îmi păstram unele rețineri.
Născută complexată și împiedicată, am avut experiențe motivante la orele de
sport (în special la cele extrașcolare). La gimnastică ritmică, de pildă, antrenoarea
se urca pe spatele meu și sărea cât putea de tare. Aveam numai șapte ani atunci
și m-am bucurat când m-a dat afară, altfel poate nu supraviețuiam. Atitudinea
în sine mi se părea degradantă. La înot, am fost convinsă că mor la primul
antrenament, când instructorul m-a băgat cu capul în apă și m-a ținut minute în
șir, în timp ce eu mă sufocam și mă zbăteam disperată. Cred că atunci am
învățat să dau bine din mâini și din picioare. Surprinzător, am supraviețuit
primului antrenament de înot și am refuzat să merg la al doilea. Las-o baltă,
Madame Dezastru! Din păcate, mai sunt și în ziua de azi, în România,
instructori de sport care stimulează copiii prin violență fizică, verbală și psihologică,
unii ajungând la performanța de a-și scuipa elevii și de a-și șterge mucii pe
ei ca eminentul antrenor de polo, Andrei Stoicuț.
Înainte de meci, noi, majoretele, am țopăit și am zbierat cât ne țineau
bojocii: ”Câinii stelari” e cea mai
tare / Madame Dezastru dă bine din picioare / Blonda-i cu tirul, Mi Ko cu
Excelu’
/ Și pe dușmani îi trimitem la Bellu / Titanii au talent
să se joace cu focul / Și nu ne va învinge nici potopul”. Da, am și eu trei
calități (să mi le repet, să le știu dacă mă cheamă cineva vreodată la
interviu): 1. dau bine din picioare, 2. sunt expertă la demisii în semn de
protest 3. mă pricep la coafat Cântărețe
Chele. Mai mult, ii iubesc pe Promy și pe Dumnezeu, nu Big Brotherii și asta e,
cred, principala mea calitate. Încă îi mai iubesc? Sigur? Măcar probabil? Și
până când?
Așadar, s-au identificat relativ ușor soluții pentru echipamente și
majorete, mai dificilă a fost găsirea unui antrenor și întocmirea echipei. Cum
nu era timp de dezbatere și trebuia luată rapid o decizie, Her s-a sacrificat
să fie, simultan, căpitan de echipă și antrenor. A organizat doar un
antrenament în cursul zilei de sâmbătă, înainte de meci, într-o atmosferă
foarte prietenoasă și relaxată. Ne-am convins de asta duminică. Pe stadionul de
pe Gliese nu se înjură... prea mult, nu se aruncă cu cutii de bere sau Cola
(acestea se reciclează), și în niciun caz cu petarde, scaune rupte sau
spectatori dezmembrați. Polițiștii nu arestează și nu amendează membrii
galeriei pentru jigniri aduse ”organului canin” ca în România. Promy a jucat ca
mijlocaș, a alergat surprinzător de bine, a driblat, a creat multe faze de gol,
a intrat și la atac și a dat 5 goluri (unul la vinclu). Înfrângere umilitoare
pentru ”dușmani”, mai rău ca a Braziliei în fața Germaniei (7 la 1) – la noi,
17 la 1. Chiar că i-am trimis la Bellu.
Am sărbătorit, totul e bine acum, atunci de ce mai plec? Și-l las pe Promy
singur, fie și numai până luni? Dacă se întâmplă ceva tocmai în noaptea asta?
Hm, poate că e mai bine să-l iau și pe el cu mine. O să-l întreb imediat, să
verific măcar dacă acum se simte acasă în Olimp.
– Ce-ar fi să emigrăm în țările nordice sau să facem măcar o plimbare... cu
bicicleta?
– Lasă-mă, Ile, știi că de-abia merg pe jos până la budă, darămite cu
bicicleta. Încă am febră musculară de la meciul de fotbal jucat pe Gliese, în
Atarsia. Și m-am săturat să emigrez. Sunt un prost de dau din abis în abis,
exact ca Brunnhilde. Nici oamenii pe care i-am creat și i-am ajutat să
progreseze nu-s prea departe de mine. Evoluția continuă. Se prostesc din ce în
ce mai mult. Ai văzut, coeficientul de inteligență a scăzut cu 14 puncte
procentuale din secolul XIX (epoca victoriană) până acum.
– Asta au descoperit cercetătorii britanici? Ăștia, cercetătorii britanici,
au mai descoperit că găina mutantă care nu-și pierdea vremea pe Facebook, ci
făcea ouă de aur (negru, cred) a născut un șarpe înaripat. Nu, nu era
”Evenimentul” lui Cristoiu, ci cercetătorii britanici. Poate că l-a născut pe
Quetzalcoatl. Apropo, Quetzalcoatl, șarpele înaripat, zeul toltecilor și
aztecilor, a inventat și el civilizația ca tine. Spune-mi, te rog, Pando și-a
tras-o cu Quetzalcoatl? Nu l-am văzut la lansarea Startarului turistic. Oricum,
valoroși cercetătorii britanici! Mai bine investești în Startar decât să le dai
lor bani de cercetare. Sau mă pui pe mine să prezic viitorul.
Ce-am pățit? Am febră, sunt posedată de Bush Jr. sau am inhalat prea mult
praf de pe videoproiector? Și eu, și Promy am jurat împreună (pe democrație, constituție,
Maretti și iPhone, nu pe Al-Lac, Al-Cool sau Al-Cola) că nu vom mai ghici
niciodată viitorul. Apropo de viitor, se pare că trendul e revenirea la natură,
la paradisul adamic și la inocență. În acest sens, un deputat rus a propus să
fie interziși pantofii cu toc (deformează picioarele) și tenișii/espadrilele
(provoacă platfus): în curând o să umblăm iar desculți, știința ne întoarce la
natură. În același timp, UE a interzis porcul, țăranul român, parfumul Chanel
no. 5 și țigările mentolate. Europa arde și Madame Merkel se piaptănă. Bine că
are părtul scurt și (aproape) drept deja, ce ne făceam dacă stătea să se
coafeze câteva ore cu placa în fiecare dimineață, ca știm noi cine, persoană
importantă, VIP fără drept de vot? La rândul lor, înalții prelați discutau
despre sexul îngerilor la căderea Constantinopolului.
Promy așază ultimul tricou, împăturit impecabil, în pungă, apoi în valiză.
M-a ajutat să împachetez, nu s-a putut abține să nu facă o faptă bună. Oftează,
își suflă bretonul negru, lung până la bărbie, filat, asimetric, perfect
îndreptat cu placa și zâmbește trist:
– Legat de Pando și Quetzalcoatl nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta.
În ce privește scăderea IQ-ului, din păcate, Ile, e pe bune.
– Atunci ăsta e și efectul pervers al civilizației tale, iubire. Oamenii au
devenit comozi și indiferenți. Au ajuns incapabili să reacționeze, nu, nu numai
la Madame Dezastru, ci și la stimuli precum o catastrofă ecologică sau un
război. Uite, Europa și Statele Unite în criza din Ucraina și din Orientul
Mijlociu.
– Ai grijă să nu generalizezi pornind de la niște actori politici
incompetenți și/sau iresponsabili! Legat de IQ, eu cred că e și o problemă
socio-demografică. Oamenii inteligenți refuză să procreeze. Ce om inteligent
mai face copii pe planeta asta, în ziua de azi?
Tac și las ochii în jos. Iau punga plină de tricouri frumos împăturite din
valiză și încep s-o mototolesc, foșnind melodios, fără să rostesc niciun
cuvânt. Nu, în ziua de azi, oamenii mai mult sau mai puțin inteligenți care
sunt dispuși să se implice, să acționeze ca să lase ceva în urma lor își fac
țară, nu copii. Păi, ce, există vreo legătură între copii și țară? Copiii se
fac pentru țară sau țara pentru copii? Vorba lui Roger Waters de la concertul ”The Wall”, ”No fucking way!” sau... ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei
Margareta Nistor. Vai de mine, tocmai mi-am adus aminte de țara mea,
Stracciatella, o neglijasem și vroiam să-l rog pe Promy ceva, neapărat, înainte
să plec:
– Promy, dacă acum tot universul e al tău, Stracciatella e și ea țara ta,
te rog să o recunoști și să nu mi-o lași fantomă! Urăsc fantomele! rostesc
precipitat, înroșindu-mă ca focul.
– Da, Ile, universul e al meu, Stracciatella e a mea, sigur că da, adică
probabil, dar nu e țara mea. E o cadă, nu o țară! Dacă mă chemi în cada ta, vin
cu mare plăcere. Însă, dacă mă inviți în țara ta, o să te refuz, răspunde Promy
pe un ton aparent calm și detașat, surâzând ușor condescendent.
– Și eu care vroiam să-ți ofer numai ție viză! Lasă, Promy, când o să te
târăști în genunchi în fața mea și o să-mi ceri azil în Stracciatella, o să te
refuz și eu, o să-ți dau brânci afară din cadă, vreau să spun din țară.
– Ba din cadă. Și ți-am spus că m-am săturat să emigrez. Am pierdut șirul
agoniilor, infarcturilor, evadărilor și emigrărilor...
Îmi ia punga șifonată din mână, o îndreaptă și o pune la loc tacticos în
geamantan. Apoi închide valiza și se așază pe ea încet pe ea, tronsnindu-și
oasele amorțite. Își scoate o pungă de Maretti cu pizza, o contemplă pentru
câteva clipe, o desface lent, ceremonios și începe să crănțene bruschettele una
câte una, plescăind și lingându-și degetele, cu pupilele dilatate de plăcere.
– Să-ți spun drept, dacă e ceva pentru care merită să mă întorc pe Pământ,
acela e Maretti cu pizza, reia Promy entuziast. Totuși, când mă duc la
shopping, trebuie să am grijă să nu care cumva să mă rătăcesc precum
soldații-fantomă, ”omuleții verzi” ruși, la graniță. Prin țările sau... căzile
altora! Misterioase sunt căile ”omuleților verzi”...
– Iubire, dacă văd ”omuleți verzi” în cada... ăăă... țara mea, îmi scot
colțișorii de vampir. Fii atent, dacă te mai bate gândul să emigrezi,
grăbește-te. Mai târziu e prea târziu. O să ajungă califatul talibanilor de la
Statul Islamic din Siria și Irak până aici, în Grecia, ba chiar și în România.
Acoperă respectuos... cu vălul integral și bombe inclusiv zonele care au aparținut/au
fost supuse Imperiului Otoman. Iar Obama se uită și nu vede. Abia aștept s-o
zăresc pe Antenuța fără coif, cu chador/burka, mutilată genital și încuiată în
casă, la bucătărie, că muierile n-au voie să circule neînsoțite de un bărbat.
Să nu deschidă gura neîntrebată și, dacă e, să răspundă doar ce vrea califul.
Și Dio să consume Al-Cola, nu Al-Cool. Na, uite c-o să reușești asta fără să-l
internezi la clinică pentru dezalcoolizare. Hm, poate că o să lupt și eu de
partea talibanilor. De ce să rămân în țara mea mică și murdară când pot alege
puritatea islamică? De ce să fiu asfixiată de falsuri grosolane, minciună și
copy-paste când pot asculta vocea lui Allah, să mă cutremur de adevăr și să
urmez calea cea dreaptă a jihadului, la fel ca mii de alți europeni? Unica și
adevărata, autentica și originala, inconfudabila și inegalabila voce a lui
Allah este Statul Islamic și numai el. De ce să fiu o mizerie, un jeg, un gunoi
nereciclabil când pot să fiu un taliban? De ce să lupt cu sistemul până mă fac praf
când pot să port un război sfânt? De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?
– Știi de ce, Ile? Mai ții minte când a-a-am-am... a-a-vut în-în-tâlnirea
de gradul minus 25, altitudine 5500 metri, cu Știi Tu Cine... Știi Tu Unde, tu
apărai telecomanda de la portalul infernului și eu mi-am reproșat că nu am
devenit un pic taliban ca să te scot din ghearele ticălosului ăluia? Tu mi-ai
atras atenția că marja noastră de manevră era mai redusă atunci, nu eram la
putere. Totodată, mi-ai spus că mai bine mori decât să fii salvată de un
taliban și că mă iubești așa zdreanță, cârpă și pămpălău cum sunt, de nu-s
capabil să omor o muscă și nu aș vrea să sufere nici o Drosophila Melanogaster.
Eu însumi mi-am zis de nenumărate ori că prefer să fiu o legumă putrezită și
storcită, ba chiar să nu mai rămână nici stânca din mine, decât să mă fac zeu.
– Da, Promy, ai dreptate. Mereu ai dreptate, nu și drepturi. Chiar dacă
împărtășesc cu talibanii revolta anti-sistem, nevoia de puritate, jihadul
interior, spiritual (lupta cu sine pentru purificare și perfecționare, în
numele lui Dumnezeu), dezgustul față de idolatrie și cultul sacrificiului, nu
înseamnă că sunt de acord și cu scopul (califatul islamic unde se aplică una
dintre cele mai opresive legi, sharia)
ori cu mijloacele lor (jihadul exterior, războiul sfânt în forma sa militară).
Accepțiunea jihadului, atât în vechime, cât și în contemporaneitate, este
dominant una militară, însă există și un înțeles spiritual (apărut sub
influența sufismului) – războiul sfânt ca luptă interioară. Violența este
permisă doar ca autoapărare conform unor versete din Coran. Dar autoapărarea ce
semnifică exact și până unde poate merge? Unii se pot simți atacați de cultura
occidentală cu valorile ei, și, astfel, îndreptățiți să riposteze prin forța
armelor. Din păcate, deși a preluat (ca profeți), din cultura ebraică și
creștină, pe Adam, Noe, Iosif, Moise, David, Solomon, Avraam, Iona sau Iisus,
Coranul înregistrează unele atitudini intolerante la adresa persoanelor de altă
religie (evrei, creștini) sau fără religie, exploatate de jihadiști pentru a se
legitima. Mai ales în surele de la Medina, comparativ cu cele de la Mecca,
atunci când profetul Mahomed se confrunta cu provocări mai numeroase și mai
diverse, în calitate de lider religios, militar și politic. Unii spun că
acestea din urmă ar avea prioriate, plasându-se cronologic ulterior.
Chiar și în ziua de azi, jihadul are un sens militar pentru numeroși
credincioși. Iată, de pildă, în ultimele luni, mii de copii și tineri nu doar
din Irak și Siria, ci și din Europa, Turcia sau Statele Unite au hotărât să
asculte vocea lui Allah, să se înroleze în Statul Islamic și să lupte alături
de el. Abu Hattab, un băiețel de 13 ani (de vârsta lui fii-miu) din Turcia,
recent înscris în Statul Islamic, știe deja să tragă cu mai multe arme,
inclusiv cu mitraliera. El a declarat presei: „Nu vreau să mai ies cu prietenii
mei, să mă distrez. Allah ne-a ordonat să luptăm pentru viaţa viitoare. Înainte
mă duceam în parc, la mare, însă mi-am dat seama că greşeam. Acum am ales calea
dreaptă. (...) Îmi place Statul Islamic, deoarece ucide necredincioşii,
non-suniţii şi cei care s-au convertit la alte religii decât Islamul. Oamenii
ucişi de Statul Islamic sunt agenţi americani. Trebuie să-i eliminăm, aşa cum
spune Allah în Coran.” Și în Coran e cuvântul Domnului, transmis direct
profetului (nu mediat cum e în Biblie), incontestabil și etern valabil, oriunde
pe pământ.
Pentru a duce cuvântul Domnului mai departe, jihadiștii decapitează,
crucifică, lapidează, iau oameni în sclavie, trec prin foc și sabie (la
propriu) sate, orașe și cimitire ale ”necredincioșilor” (yazidi, creștini) sau ale
”ereticilor” (musulmani șiiți), dar și ale credincioșilor de origine kurdă,
suniți aidoma lor. Nu au milă nici de monumentele străvechi: au aruncat în aer
mormântul lui Iona (profet islamic!) din Mosul, împreună cu moscheea sa
(sunită!) – un gest simbolic în lupta lor anti-idolatrie, pentru redeșteptarea
adevăratei credințe și reînvierea practicilor religioase originare. Israelul,
de asemenea, a reușit anul acesta, în timpul războiului său ”chirurgical” din
Gaza, performanța de a distruge moscheea Al-Omari, monument istoric și
cultural. Iar, apropo de Iona, în Iran, Mohsen Amir Aslani, un ”eretic”, ”dușman al poporului”, a fost executat pentru insultarea
profetului Iona. ”Pagube colaterale!”
Talibanii de la Statul Islamic au obținut asemenea performanțe de purificare
religioasă și etnică (nu doar împotriva minorităților creștine/yazidi sau
”ereticilor” șiiți, ci și contra kurzilor suniți ca ei), încât până și al-Qaida
lui Bin Laden din care se trag (originară din mujahedinii sponsorizați de
americani să lupte contra Rusiei sovietice în Afganistan) s-a dezis de ei.
Binecuvântați să fie Al-Lac, Al-Cola, Qatar, Arabia Saudită, Turcia și...
Statele Unite care au sponsorizat sărmanii martiri jihadiști sau au închis
ochii atunci când Statul Islamic făcea prăpăd în Siria, pentru a trece ulterior
la Irak. ”Somnul rațiunii naște monștrii”, nu-i așa, Obama?
Promy își suflă cu forță bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat de
milenii de paralizie liber alaseă și se ridică în picioare. Are fața
congestionată, îmbrobonită de sudoare, iar ochii mari, negri, melancolici,
umbriți de gene lungi, îi ard, iluminați parcă de focul sacru. Inspiră adânc,
încercând să-și regleze respirația, apoi rostește încet, dar apăsat:
– Ideea de a nu forța pe nimeni să adere la islamism, prezentă într-unul
dintre versetele Coranului și citată ca exemplu de toleranță religioasă, ce
înseamnă, Ile? Ai de ales între convertire, sclavie sau moarte? La Statul
Islamic cel puțin, cam așa e. Indiferent de asta, scopul NU scuză mijloacele. O
acțiune este definită în primul rând prin mijloacele ei, nu prin scopurile ei.
Republici comuniste, fasciste, califat islamic, țări-fantomă, toate sunt niște
utopii construite și consolidate prin minciună și teroare. Să premiem atunci
minciuna și teroarea? Să le cauționăm? Ce vorbeam mai înainte? Suntem capabili
de orice? Nu, și asta e bine. Capabili de orice sunt doar bărbați adevărați ca
Știi Tu Cine, Țarul Putin sau califul Ibrahim (Abu Bakr al-Baghdadi) al
Statului Islamic. Dimpotrivă, eu cred că bărbați adevărați sunt aceia care
poartă un jihad spiritual, adică se luptă cu ei înșiși, nu cu alți bărbați în
lanțuri, femei violate, bătrânei sau copii în cărucior.
– Să facem atunci, cu toții, din dragoste și disperare, un jihad spiritual
pentru a rămâne oameni și a calcula corect ”2+2=4”, pentru că toți suntem frați
și toți ne uităm la ”Suleyman Magnificul”, evrei, creștini, yazidi, musulmani
sau budiști! spun cu glas tremurător și ochii șiroind de lacrimi. Să nu ne
temem decât de noi înșine, căci ”Binele ce te întâmpină vine de la Dumnezeu,
iar răul ce te întâmpină vine de la tine însuți”, spune atât de frumos Coranul,
și pentru toți ”Dumnezeu e un scut îndeajuns.” Invitația la jihad interior și
la aromonie exterioară o lansează cineva cu autoritate. O ”nebună”, ”maimuță
posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”,
”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”,
”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari
filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și
”trădătoare”! Jur pe Al-Cool, ă, pardon, pe Al-Cola, ă, pe Mecca! Și-așa
plecasem pe drum spre Mecca precum emirul din poezia lui Macedonski când am
început lupta cu sistemul din România. De fapt, Mecca e în fiecare dintre noi. Jur
pe Mecca!
– Ba să te juri pe fabrica ta de diplome, Doamna!
– Taci, Promy! Ține-ți ciocul ăla cârcotaș! Am și eu demnitatea mea.
Dacă-mi mai zici așa, te decapitez! Scuze, am glumit. Nici nu știu ce să mai
spun. Pneumoultramicroscopicsilicovolcaniconioză...
– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu