Imediat după liceu, cum vroiam neapărat să-mi iau mașină, fie și la mâna a
doua, m-am orientat spre un prim job corespunzător: dealer de cazinou, pentru
un an și jumătate (într-adevăr, câștigam, cu tot cu șpăguțe, mai mult decât
mama, tata și bunica la un loc). Mediul era, în continuare, stimulativ: aveam
colegi studenți sau absolvenți de ASE și profi de mate (pentru că erau calcule
dificile la ruletă, așa că era indicat să socotești bine și ultrarapid, iar
piața muncii nu oferea atunci prea multe oportunități), în pauze citeam
”Monadologia” lui Leibniz și făceam probleme din culegeri (mă pregăteam pentru
admiterea la sociologie și aveam de dat probe la algebră și filosofie). Eu eram,
ca întotdeauna, mereu în pragul stopului cardiac, mă emoționam (în special la
ruletă), îmi tremurau mâinile, mai răsturnam stackurile de chipuri (jetoane)
sau nu reușeam să dau spin, pentru că-mi sărea bila, dar măcar calculam corect
și zâmbeam profesional.
Atmosfera era agitată și pitorească: chinezii strigau gutural ”Cola” și
”Fanta” (și primeau în schimb Pepsi și Mirinda), se cățărau unii pe alții și
executau adevărate numere acrobatice când aveau loc spectacolele de striptease,
iar masa de ruletă se elibera subit când apărea Miss Păduche, o chinezoaică
soioasă, cu un coc mare, foarte suspect, mustind de mătreață și gângănii, îmbrăcată
cu un tricou înflorat, colanți fosforescenți și teniși scâlciați în picioare. La
pocker (american), black-jack sau ruletă jucau și mulți fotbaliști, antrenori
sau manageri din fotbal ca Lăcătuș, Pițurcă și clanul Becali, vorba lui Gigi, ”oameni
serioși, din lumea interlopă”.
L-am avut odată client la ruletă și la black-jack chiar pe Gigi Becali,
aflat atunci pe culmea succesurilor. A pierdut la ruletă, apoi și la black-jack
și s-a enervat teribil. Mi-a dat peste mână, când vroiam să-i iau chipurile
pierdute la black-jack, și a început să zbiere, acuzându-mă că l-am furat. Și eu,
și inspectorul de masă am insistat că aveam dreptate (nu e nimic ocult, există întotdeauna
o doză de aleator, așa sunt jocurile, concepute special ca uneori să câștigi,
dar mai frecvent să pierzi, tocmai de-asta personal n-am jucat niciodată). I
s-a arătat inclusiv caseta înregistrată a jocului ca să se convingă, dar nici
așa nu vroia să creadă și a plecat cu scandal, în stilul lui tipic (”M-am
certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am
făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat!”) Nu doar că era captiv în propria sa
realitate ca Țarul Putin la invazia Ucrainei, dar vroia s-o impună și altora. ”2+2”
fac cât vrea Gigi.
Gigi crede din tot sufletul său mare că "Prieteniile sunt relațiile interumane
cu oameni care au un interes și pe urmă ai o chimie". Sincer, nici eu,
nici inspectorul, nici șeful de sală, nici tipa de la cameră nu am reușit să
avem vreo chimie cu Gigi. Interes am fi avut. Este ”voința lui Dumnezeu ca Gigi
să pască acest popor”? Săracul Dumnezeu, cine vorbește în numele lui! Din
păcate, nu Dumnezeu l-a făcut pe Gigi vedetă media. Dar mai bine mă opresc
aici, căci Gigi punctase odată clar și irevocabil: ”Toți cei care scriu rău
despre mine sunt homosexuali”. Acum, în sfârșit, clanul Becali a câștigat... o
condamnare cu executare, iar sărmanul Gigi a ajuns ”deținut politic”, la fel ca
Adrian Năstase sau mogulul Voiculescu, Motanul Felix, turnător de elită, patronul
Antenuțelor. Mai bine intri în gura bestiilor antropofage din Olimp decât în a
lui Badea, Gâdea și Ciutacu. Să mă împuște Bombo!
După ce s-au închis cazinourile și mi-am încetat activitatea de dealer, am
reușit să-mi cumpăr din târg un jaf de Dacia Break care pufăia și pârâia ore în
șir până pornea și apoi se oprea brusc, în mijlocul intersecției. Examenul de
conducere a fost și el o întreagă aventură: prima oară, am tremurat și am dat
din mâini și din picioare atât de tare, în stilul autentic și original, unic și
inimitabil, Madame Dezastru, că l-am umplut de vânătăi pe polițist, iar el m-a
scos afară, înainte să apuc să pornesc mașina. Drept urmare, instructorul (fire
emotivă și el) m-a sfătuit să procedez cum a făcut el: să dau pe gât ceva tărie
înainte de examen ca să prind curaj. A doua oară, am băut 100 de ml de votcă,
am mestecat o gumă, am dat sala și m-am urcat la volan zâmbind, sigură pe mine,
fără rețineri. Am luat examenul cu felicitări: 26 de puncte la sală și nicio
greșeală în trafic.
Cu toate că am învățat numai în pauze, la cazinou (lucram șapte nopți la
rând, iar în ziua liberă ce le urma picam lată), am reușit la facultate, la
sociologie, urmând, bineînțeles, exemplul profei de română din liceu. După ce
s-au închis cazinourile, m-am întors la facultate și, deși pierdusem aproape
tot anul I, am reușit încet-încet să recuperez. La facultate, mi s-a
reconfirmat cât de răi și de proști sunt oamenii: mai curând raționalizatori
decât raționali, percep totul prin filtrele lor și conform regulilor grupurilor
lor, definesc și redefinesc situațiile (memoria și istoria) cum vor ei/anumite
instituții, cine are resurse, are și mai mare control, manipulează, iar comunicarea
e distorsionată și, frecvent, imposibilă. Totuși, au fost și surprize plăcute,
am avut colegi și profi extraordinari la facultate, master și doctorat, de la
conducătorul tezei de doctorat la specialiștii excelenți cu care am lucrat la
diverse proiecte de cercetare. Nu sunt toți dinozauri comuniști mafioți, unii
reprezintă adevărate modele pentru studenți, chiar și la facultățile
particulare (acolo, mai curând excepții, din păcate).
În timpul facultății, în martie 1998, am participat ca observator OSCE, din
partea Ligii Studenților, la alegerile parlamentare din Moldova. Atunci, la
Chișinău era o atmosferă încă destul de caldă și de prietenoasă, dar nu așa de
entuziastă și de deschisă ca imediat după Revoluție, când am avut ocazia să
vizitez întâia oară Basarabia. Țin minte că am intenționat să mergem și la
alegerile din Ucraina, însă nu ne-au permis accesul în țară și ne-au întors din
drum. Să ne mai mirăm că observatorii OSCE din Crimeea sau din Estul Ucrainei
au fost și ei acum împiedicați să-și exercite funcția (unii ajungând să obțină
nesperatul privilegiu de a fi răpiți și de a trăi o aventură palpitantă alături
de separatiști în lupta pentru eliberarea de ”fasciști”)?
Am reușit să ajung în Ucraina, în Bucovina de nord (fostă românească), la
Cernăuți, doar o singură dată până acum, la scurt timp după Revoluție, într-o
excursie cu un grup de pensionari de-ai mătușii mele, Nana. Nu a fost nevoie
să-mi țină nicio predică, am acceptat foarte încântată și am plecat ”la drum cu
mătușă-mea”. Primul șoc s-a produs la granița cu Ucraina: trebuia să completăm
un formular, să spunem de unde venim și unde ne ducem. Oops, la prima întrebare, răspunsul era simplu, ”România”, dar la a
doua? Mai tot grupul de pensionari a scris ”U.R.S.S”, cu excepția mea: eu am
trecut ”Ucraina”, deși am regretat ulterior că nu am zis, pur și simplu,
”România”, de vreme ce intenționam să mergem la Cernăuți, în Bucovina
românească.
Acolo, am fost frapată de atmosfera apăsătoare, de plumb a orașului, de
statuile marțiale și impunătoare ale lui Lenin, de bisericile închise și
transformate de sovietici în depozite sau ateliere (inclusiv Catedrala fusese
depozit de hârtie), de puținii români întâlniți, interesați preferențial de
lucrurile pe care le aveam de vânzare (de parcă eram toți bișnițari), de
pliantele turistice care condamnau abuzurile Regatului Român asupra
bucovinenilor și glorificau armata rusă eliberatoare și mărețele realizări
comuniste. Cel mai mult m-a marcat cimitirul din Cernăuți, cu cele două
secțiuni ale sale, a căror imagine continuă să mă bântuie și azi (când o să
scap de fantome?). Până la instalarea comunismului, se zăreau cruci și cripte obișnuite,
inscripționate cu caractere latine, cu nume predominant românești. După invazia
sovietică, în a doua secțiune nu mai întâlneai decât pietre de mormânt
(frecvent de un roșu țipător, obscen, decorate grotesc, supraabundent, cu steme,
medalii și insigne) cu nume slavone, trecute cu litere chirilice, de parcă
românii dispăruseră complet, fără urmă. Și acum mă trec fiori.
În timpul facultății, am încercat un an-doi și o experiență politică direct
într-un partid (istoric, PNL), dar am fost, bineînțeles, dezamăgită și am
renunțat. M-am limitat să merg la vot, continui și acum (n-am lipsit niciodată,
am fugit de la birou sau mi-am întrerupt vacanțe ca să votez), dar mi-am
pierdut entuziasmul inițial (de când a câștigat prima oară Convenția Democrată
alegerile, în 1996) și mi-e tot mai greu să mă motivez să mă duc. Uneori, mă
bate gândul s-o las baltă, însă, când mă gândesc că în alte părți oamenii mor
pentru democrație și dreptul la vot, iar democrația nu poate exista fără
voturile noastre, mi se face rușine și pun imediat mâna pe ștampiluță, chiar
dacă am de ales între talibani.
Dacă implicarea politică mi se părea (deja) din ce în ce mai puțin
distractivă, nici ieșirile în oraș nu mai erau ca pe vremea liceului: în timpul
facultății, dominau agresiv house-ul și manelele în cluburi, baruri și terase,
așa că am început să reduc numărul escapadelor. În schimb, am descoperit o nouă
sursă de distracție: m-am reorientat spre gadgeturi, mai exact telefoanele
mobile. Cred că am fost una dintre primele persoane cu telefon mobil din
București (la vremea aia, prin 1997-1998, o buturugă de Bosch), un future maker, spre mândria lui Promy. Cum
nu aveam cu cine să discut la telefon (niciunul dintre cunoscuți nu deținea așa
ceva), sunam la Call Center și întrebam tot felul de lucruri mai mult sau mai
puțin ridicole. Am simțit (am anticipat) că trendul va fi ascendent, tehnologia
va fi diseminată către grupuri tot mai largi, gadgeturile astea vor ajunge
departe, așa că mi-am asumat riscul de a vorbi ”singură” pe stradă și de a se
uita lumea la mine ca la o nebună. Noroc că știam că sunt nebună.
***
Imediat după facultate, la master, a intervenit deja copilul: un accident
îngrozitor care s-a transformat într-un eveniment fericit abia când m-am văzut
cu el la sânul meu. Fiind dintotdeauna o promotoare a dreptului la viață (ah,
iar cuvintele astea: ”drepturi” și ”viață”, nu mai suport), nu am avortat, deși
nu era cel mai potrivit moment pentru a deveni mămică. Nu am făcut și nu aș
face niciodată avort, deși nici nu l-aș interzice (având în vedere cât au
suferit femeile din acest motiv pe vremea comunismului, uitați-vă, de pildă, la
filmul ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, e destul de relevant). Sunt de acord cu
avortul din punct de vedere legal, nu și moral. Cum însă nici eu, nici tatăl nu
eram pregătiți pentru copil și căsătorie (eu, oricum, rămăsesem îndrăgostită
absurd, în secret, de colegul din liceu), am preferat să-l cresc singură, cu
condiția să fie recunoscut, ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă. Ai mei,
acasă, se arătau inițial destul de ostili și complet derutați de marele
eveniment, dar s-au topit de dragoste îndată ce l-au ținut pe bebe în brațe.
În timpul sarcinii, mi-era foarte greață, am devorat mai mult ouă (fierte,
prăjite sau sub formă de omletă) și... filme horror (mă uitam la ele, mestecam
în gol și plescăiam mulțumită), cred că nu puteam procesa altceva mai
sofisticat și eram, oricum, destul de anemică, așa că aveam nevoie de o
supradoză de sânge. Vampi, Fata lui Dracula... Nu eram doar foarte deprimată,
ci trebuia să susțin și disertația la master și admiterea la doctoratul cu
frecvență. La disertație, aveam o burtă ca amica mea amatoare de Kant, când
furase de la Dalles ”Critica rațiunii pure” pentru prietenul ei, abia mă țineam
pe picioare. La admitere la doctorat (și la examenele ulterioare), lăsam
copilul pe hol, în cărucior (uneori îl transportam și cu port-bebe-ul) și, totodată,
mă străduiam să-mi îndrept spatele și să adopt o ținută demnă, în ciuda
hemorozilor cumplit de dureroși cu care am fost binecuvântată timp de aproape
un an după naștere. Dar când îl puneam la sân, toate durerile dispăreau, iar el
și cu mine eram una și aceeași persoană.
Când era mic, fii-miu se arăta foarte deschis, comunicativ, iubitor,
asculta tot ce ziceam, adresa multe întrebări, mă provoca mereu și mă punea în
încurcătură. Râdeam mult, ne prosteam împreună, jucam teatru, îi spuneam povești.
Dar când a început să meargă la școală (una bună, dar de fițe), comunicarea a devenit
(aproape) imposibilă (și în cazul lui). Acum e numai cu gașca lui și, înțeleg,
e la pubertate, o vârstă dificilă, iar el e foarte independent. Cu cine oare o
semăna? Doar că el își manifestă independența față de mine și, dacă eu sunt nonconformistă,
el trebuie să fie în public conformist (de exemplu, să-mi ceară să nu mai spun
la școală că am fost în Vamă la ciudații și drogații ăia, să ascund tatuajul cu
Bebe inorogul la ședință, să nu-l vadă doamna, sau să nu mărturisesc cumva
vreunui coleg sau părinte că citesc vreo carte, oricum, îl fac de rușine).
Cum nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru, mă limitez să
spun că fii-miu e un mare devorator de chipsuri, maestru la Minecraft și un
excelent decorator de interioare (mai bun decât prietenii din liceu și băieții
de la Led Zeppelin). Este incredibil: poate să urmărească în paralel
televizorul, laptopul (cu multe ferestre deschise), tableta și telefonul
(jocurile video și/sau mesajele de pe WhatsApp),
și să-și facă și temele la engleză, mate, română, spaniolă în același timp, eu
recunosc că n-aș reuși așa ceva în veci, generația asta, independentă de
părinți, dependentă de noile tehnologii, e capabilă de multe. Acum suferă mai
mult că nu are al doilea laptop, a treia tabletă sau al patrulea telefon decât
de răul din lume și nu înțelege de ce mă frământ eu.
Cu toate astea, am reușit performanța de a-l atrage la unul dintre
protestele ”Uniți, salvăm Roșia Montana”, printr-o metodă clasică: l-am plătit.
Cu o găleată de aripioare de la KFC. Da, trebuie să recunosc, este și el unul
dintre nenumărații protestatari plătiți și nu-mi pare rău că am făcut-o. Am
stat la miting până s-a consumat găleata. Interesant, deși n-a mai vrut să
recidiveze (la o nouă manifestație, nu la o nouă găleată KFC), fii-miu a
declarat, de atunci, că e patriot. Uau, avem un patriot în familie, credeam că
mor și n-o să cunosc unul. Sunt mândră că sunt mama unui patriot, dar nu mai am
fonduri să-l plătesc să protesteze. Și să nu uit alte detalii importante:
fii-miu a adoptat-o pe Guru de la mare (rămăsese abandonată la o terasă din
Vamă) și tot el m-a ajutat să fac înregistrarea audio a ”discuției” de la
decanat (din ziua demisiei mele) pe telefonul său. Deși e un mare iubitor de
cultură (jocuri video, Pro TV, Antena 1 etc.), mă încurajează constant să nu-mi
mai pierd vremea cu prostii ca scrisul. Nu știu când o să-mi intre în cap, dacă
sunt dusă! Cred că nu știe că mi-am dat demisia oficial. O să am eu o discuție
cu el și lămurim. Cel târziu când mi-o veni numărul de dosar de la Parchet.
***
Pe colegul meu de liceu l-am iubit pe ascuns 10 ani. Nu, nu a fost absurd,
cel puțin, în toți anii aceia, eram îndrăgostită. Ba chiar dimpotrivă, iluzia
asta a dat sens vieții mele, încărcând-o cu poezie și vise. Dacă ar fi existat
contacte reale și o relație propriu-zisă, probabil că totul s-ar fi transformat
în ”bube, mucigaiuri și noroi”. Și, în absența acestui vis, viața mea ar fi
fost o lampă a lui Aladdin neînsemnată, murdară și obscură, fără duhul din ea. Îndată
ce am decis că visul s-a sfârșit, nopțile romantice pline de stele, licurici și
felinare aprinse, vegheate de o lună mare, dulce-mentolată ca o bomboană de
Mentosan, și-au pierdut strălucirea, afară s-a întunecat brusc, s-a făcut o
noapte simbolistă, grea, de plumb, pământul s-a cutremurat și s-a iscat un
abis.
Acum plutesc deasupra abisului mână-n mână cu Promy, fără teamă, fără,
regrete, fără speranță. Promy a fost prima mea iubire, încă de când mă jucam
”de-a Promy”. El a creat oamenii și, atunci când ”stăpânul” vroia să le dea muritorilor
(cel mult) blană, colți și gheare și îi lăsase în pielea goală, condamnându-i
practic la extincție, Promy i-a salvat prin științe, arte și focul sacru,
astfel încât nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze. ”Stăpânul” Olimpului
l-a premiat pentru asta cu înlănțuirea pe Elbrus, un piron în piept și un vultur
în ficat, dar Promy a acceptat sacrificiul. Când ”stăpânul” a stârnit furia
apelor, deși era, sărmanul, în lanțuri, și primul care avea nevoie de ajutor, Promy
a găsit putere să-i transmită fiului său, Deu, nu doar o vorbă de încurajare,
ci și cum să procedeze ca să învingă puhoaiele și focul sacru să nu fie stins
de potop. Nu a făcut-o pentru putere, bani, premii, medalii și diplome ori
pentru statui, ci din dragoste și disperare. A avut mereu dreptate, nu și
drepturi. Oare îi putem respecta și noi măcar dreptul la poveste?
De-a lungul vieții mele, Promy m-a ajutat să-mi păstrez sufletul, m-a
sprijinit când am avut nevoie și și-a asumat, cu curaj titanic, în ciuda epuizării
și frustrării sale abisale, milenare, până și destinul ingrat de personaj în
cărțile lui Madame Dezastru. Odată, când lucram în cercetare de piață, disperată
din cauza unui deadline, în stilul tipic Madame Dezastru, am lăsat farfuriile
murdare și gândacii să se adune treptat în chiuvetă până au ajuns în rai și au
infestat paradisul. Promy, săracul, a fost alături de mine la dezinsecția
raiului și, totodată, a reușit să reîncălzească iadul criogenat prin
intermediul focului sacru în care e expert. Imaginea rupestră lângă care stau
chiar acum ne reprezintă pe amândoi îmbrățișați, în infern. Ar fi fost una
romantică, dacă bestia de vultur (resuscitată și ea) nu s-ar fi aflat pe
undeva, prin preajmă, spre disconfortul lui Promy.
Atunci, la întoarcerea în Olimp, sărmanul Promy a fost pedepsit pentru câteva
luni în Tartar (până când ”stăpânul” a avut nevoie de el pentru construirea
unei noi aripi la palat) din cauza loviturii de stat date de fapt de nepoțelul
lui cel simpatic, torționar de treabă și feblețea lui tăticuțu’, Hermes. Al Gore
e de vină. Dottore El-Gol. Mai recent, tot Promy m-a
susținut după demisia de la școală (ducându-mă pe Gliese, pe insula Pink, la
zăpada roz de căpșuni, apoi la recifurile de corali albaștri din Ataraxia unde
mi-a creat presse-papierul meu indestructibil), a dezactivat portalul
infernului, a recâștigat Olimpul, a organizat alegeri libere, a inițiat reforma
și a rezistat mai departe eroic încercărilor repetate ale zeilor de a deturna
revoluția. Iar eu nu mai pot trăi acum fără îmbrățișarea lui titanică,
deznădăjduită, care-mi fărâmă oasele și le transformă în praf de stele.
***
Câteva demisii în
semn de protest
Pe mine personal nu m-au interesat nici banii, nici cariera, altfel... nu
mă apucam de scris și nu-mi dădeam două demisii în semn de protest în plină
criză, în România.
Prima demisie în semn de protest (dintr-o agenție de cercetare de piață) a
avut loc după 6 ani, mie îmi ia ceva până procesez, decid și pun în practică. Eram
cea mai veche din departament și am rezistat eroic multă vreme, deși mă
confruntam cu un stil de lucru epuizant și dezumanizant, deadline-uri
solicitante de azi până ieri, ședințe noaptea sau în week-end în funcție de
proiecte... Atunci când mi-am dat demisia, aveam un șef care opera o monitorizare
necruțătoare, de Big Brother: patrula printre birouri și calculatoare, cu nasul
în monitoare (să-l surprindă pe eventualul infractor cu pagina de Facebook
deschisă), număra cafelele, țigările, minutele vorbite la telefon și petrecute
la budă (că masa se excludea, oarecum, din start) și, de regulă, manifesta o atitudine
degradantă față de colegi (mai puțin față de mine, eu eram respectată ca
persoană serioasă, importantă și veche în firmă, dar mă afecta, indiferent cui îi
era adresată).
În birou domnea o tăcere apăsătoare, de plumb, nici nu îndrăzneam să
respirăm, darămite să vorbim. Interesant, nu am fost singura care a protestat
și care și-a dat demisia: toți colegii din departament am fost solidari, am
făcut sesizări la ședințe, ba chiar am semnat împreună un memoriu adresat
șefului nostru direct și managerului general. După aceste demersuri, inclusiv
după plecarea multor persoane din firmă, au început să apară rezultate,
atmosfera de lucru s-a schimbat, iar șeful autoritar a demisionat și el.
Acesta a fost doar unul dintre șefi: am mai avut și altul necontactabil de
parcă nu ar fi existat, indiferent ce probleme întâmpinam. Îl așteptam ca pe
Godot sau ca bunicii noștri pe americani la venirea comunismului. Colegii noi (care
stăteau 2-3 săptămâni până la 3 luni în firmă) ajunseseră să-mi adreseze
întrebări metafizice: există șeful cu adevărat? Și, dacă spuneam că da, nu mă
credeau. La un moment dat, am primit un proiect complet debusolant și cu
consecințe devastatoare pentru mine: clienta pentru care lucram se considera
stăpâna mea și era rivala lui Madame Hera la competență, inteligență, capacități
analitice, organizare eficientă și respect față de muritori, nu numai abuzivă,
ci și extrem de instabilă și haotică. Eram singură pe cruce și-l chemam disperată
pe șeful (”Șefu’, șefu’, lama sabactani?!”). Când
am reușit, în sfârșit, să-l prind, mi-a spus doar patru cuvinte, foarte
încurajatoare de altfel, care m-au marcat la fel de mult ca găleata cu poezii
omagiale și celebra expresie ”Toate sunt la fel”: ”O să te obișnuiești”. Apoi,
el și-a dat demisia, iar eu am intrat în comă.
Timp de mai bine de un an, inima m-a strâns mereu ca o gheară, urechile îmi
vâjâiau, totul se învârtea cu mine, nu mai puteam să respir, nici să clipesc,
nici să-mi îndoi degetele, abia legam două cuvinte, mă târam, nu mergeam, picioarele
mi se împleticeau și credeam că mă prăbușesc la fiecare pas. Făceam eforturi
supraumane pentru a-mi îndeplini sarcinile minimal, nu mai simțeam și nu-mi mai
doream nimic, decât să se termine. Numai pulsul și tensiunea erau la cote
delirante. Exact în această perioadă, am participat la protestele față de
stilul de lucru autoritar al noului șef, nu pentru că m-ar fi interesat sau
m-ar fi deranjat personal ceva, căci nu mai simțeam nimic și nu-mi mai doream
nimic, ci pentru că așa trebuia, altfel nu mai ieșea afurisita de socoteală ”2+2=4”.
Am semnat memoriul împreună cu colegii și am fost, bineînțeles, admonestată: ce
treabă ai tu cu ei? Tu ești persoană de bază, serioasă, importantă în firmă. Ce
te amesteci cu ei? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție? Ce vrei? Ce mai vrei? Las-o
baltă, Madame Dezastru! Într-un fel, eram ca Promy față în față cu Știi Tu
Cine, intervenind pentru împuțiții de muritori, deși, spre deosebire de el, mă
aflam atunci într-o stare avansată de descompunere. I-am zis șefului că da, îmi
păsa. L-am mințit. Și nu-mi pare rău.
Inițial, când am întâmpinat problemele cu ”stăpâna”, am încercat să comunic
cu ea, i-am tot explicat, însă degeaba, era capabilă să se contrazică de zeci
de ori într-un singur mail sau apel telefonic, dar continua să mă zăpăcească,
în loc să mă lase pe mine să mă ocup. A fost o permanentă tortură prin haos,
prostie și incoerență, și, în același timp, o avalanșă de pretenții din ce în
ce mai absurde, așa că m-am izbit sistematic de Ziduri, iar la șeful meu n-am reușit
să ajung. Și, dacă mi-ar fi spus vorbele atât de încurajatoare: ”O să te obișnuiești”,
m-aș fi sufocat complet și-aș fi cedat încă de la începutul proiectului. Poate
că ar fi trebuit să mă adresez lui Dumnezeu și atât. Deși nu mă rugam prea mult
(căci nu mai aveam putere), lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine.
Mai întâi, a trebuit să ajung în locul potrivit: într-o scurtă vacanță la
mare, în Vamă. După ce am montat și demontat cortul de câteva ori la rând (ba
era prea aproape de mare și se anunțaseră valuri, ba treceau bărci, ba era zona
festivalului și tot așa), blestemându-mi zilele, am ajuns în cele din urmă în
golfulețul de lângă Cherhana. Când am ieșit dimineața din cort, eram doar un
ciot uscat și putred. Dar, în placenta de aur a soarelui, nisipului și
valurilor, ascultând ecouri din ”The
Doors” de la Stuf, am simțit cum îmi creștea din nou carnea pe oase,
sângele coagulat și infectat se golea de otravă, prindea culoare și începea să
curgă nestăvilit, hrănindu-mi celulele și trezindu-le la viață, pielea mi se
făcea translucidă și strălucitoare ca de chihlimbar, iar chipul mi se lumina,
de parcă eram schimbată la față. Când placenta de aur s-a spart, am simțit,
pentru prima oară în viață, la un nivel de intensitate insuportabil, că
trăiesc. Da, trăiesc, nu supraviețuiesc. Și mă simt acasă. Ce liniște e! Ce aer
curat! Respir, în sfârșit. Ce fericită sunt! Am renăscut. Totul e proaspăt și
luminos în jurul meu. Simt briza îmbătătoare a mării în nările dilatate de
plăcere, nisipul, pietricelele și scoicile îmi intră în piele și mă sfâșie
dulce ca gheruțele unei pisici, iar valurile mătăsoase îmi mângâie tălpile și
torc blând, la nesfârșit. Poftesc chiar la o hamsie, și de ce nu, la calamar
pane cu cartofi gratinați și un pahar de vin alb. Sau măcar o bere și cartofi
wedges de la ”Bibi”.
De atunci, golfulețul a devenit ”Camera” din ”Zona” lui Tarkovski, locul
unde cei disperați, dar încă inocenți, mai primesc o șansă la viață, iar visele
se împlinesc, așa că am început să merg aici într-un ritual anual de purificare
și renaștere. În momentul învierii mele, am perceput renașterea simultan în
corp și în suflet, m-am simțit dureros de vie și de fericită și mi-a fost
rușine că sunt singura astfel din Univers, în mod total nemeritat, bineînțeles.
Interesant, îmi dădusem seama că am un corp prin anii liceului. Tot în acea
vreme, în spiritul mătușă-mii, Nana, consideram trupul mai curând o cloacă, un
gunoi pe care n-avea rost să-l amesteci cu alte mizerii, deși eu una experimentasem
câteva asemenea combinații scârboase. Iar sufletul era pentru mine, adeseori, doar
o mizerie mai mare decât corpul. Și care durea mult mai tare, uneori
insuportabil. Oricum, când corpul e afectat, sufletul suferă și el, și invers,
cele două sunt profund interconectate. În anii liceului, numai marea (expresie
a absolutului pentru mine) îmi trezea speranța că durerea va fi alinată,
mizeria va dispărea, voi sparge Zidurile, voi deschide Ferestre și voi trece
lent, în murmur de valuri, undeva, dincolo, într-o altă lume.
Când am renăscut, de fapt, nu am evadat într-o altă lume, ci dimpotrivă,
m-am întors acasă, aici, pe pământ și am fost mai prezentă ca oricând. Coma a
fost urmată nu doar de o înviere (pentru care trebuie să-i mulțumesc lui
Dumnezeu), ci și de o misiune sacră (de a-l face să plângă pe fostul șef-fantomă
prin ce scriu) pe care am acceptat-o ca atare (nu, nu am fost obligată,
Dumnezeu nu procedează în acest mod). În momentul de față, misiunea sacră pare
să mă conducă uneori, prin supra-”Doza de H” (adică de horror), din nou la
agonie, degradare, desensibilizare și depresie profundă. Totuși, să nu uit, dacă,
pentru mine cel puțin, nu există ceva mai rău decât coma pe care am
experimentat-o atunci, nu mai am de ce să mă tem de acum încolo. Cu atât mai
mult cu cât Dumnezeu e un șef contactabil.
Obama supraveghează, Dumnezeu veghează.
Cum spuneam, Dumnezeu m-a ajutat de nenumărate ori, chiar și când nu i-am
cerut nimic, iar eu m-am simțit protejată. Însă nu numai Dumnezeu, ci și
oamenii au făcut multe pentru mine. Nu doar familia, prietenii, colegii și
profesorii m-au ajutat mereu, ci și oameni necunoscuți: cineva m-a inclus
într-o antologie de scriitori români (după ce i-am trimis câteva povestiri); o
doamnă de la o editură a fost singura care a deschis mailul de la mine, a citit
volumele atașate și mi-a propus să colaborăm; un critic cunoscut s-a uitat pe
materialele mele, recomandate de aceeași editură, deși nu știa nimic de mine, și
m-a stimulat să continui; un funcționar de la comisia prezidențială pentru
educație și cercetare a dat plângerea mea (legată de demisia de la fuckultate
și scandalul de corupție) mai departe către poliție; un bătrânel mi-a adus
acasă buletinul pe care-l pierdusem (împreună cu permisul de conducere, talonul
și cardul); un tehnician a reușit să repare instalația de aer condiționat de la
mașină, defectă de mai bine de cinci ani. Sunt doar câteva exemple mai recente
care îmi vin în minte, nu aș putea face o listă. Nu am cuvinte să le mulțumesc acestor
oameni extraordinari și adevărați profesioniști, incredibil, toți din România,
la fel ca paradisul meu din Zona-Vamă. Dumnezeu să-i binecuvânteze!
După ce am plecat din cercetarea de piață, a urmat aventura universitară,
concretizată în a doua demisie în semn de protest, de data asta, în luptă cu
comunismul. Cum așa? Cum e posibil? Comunismul s-a terminat cu mai bine de 20
de ani în urmă! Și eu credeam până de curând că de acum încolo luptăm exclusiv cu
capitalismul în România, nu cu comunismul, dar m-am înșelat. Am descoperit că
fantoma comunismului mai bântuie... cel puțin prin universitățile particulare:
mediu intelectual fin, elevat de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe
realizări”, fabrică de diplome, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai
aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar
dacă nu au fost și nici nu au de gând să vină la vreun examen). Demisia mea a constituit
un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu
am refuzat să mai fiu posedată de fantome. Mi s-a cerut și mie să pun note din
burtă (că așa e la particulară, toată lumea face așa, asta-i politica, ăsta-i
sistemul, ce e corect), însă am refuzat și mi-am dat demisia într-un moment
strategic: în ziua dinaintea examenului de titularizare. Am făcut apoi nenumărate
reclamații și sesizări, dosărelul a ajuns la poliție și în prezent aștept numărul
de dosar de la Parchet... de un an. Și o să mai aștept mult și bine. Nu știu de
ce nu mă învăț odată să am răbdare ca titanii.
Apropo, capitalismul, cât de abuziv, e mai suportabil decât comunismul care
înseamnă prostie și teroare absolută. Un detaliu: când mi-am dat demisia,
capitaliștii au plâns după mine și m-au implorat să nu plec, dar comuniștii
m-au scos afară în șuturi. Capitaliștii se bucură dacă ești serios și-ți faci
treaba, în timp ce comuniștii urăsc asta. Dacă mă duc în vizită, capitaliștii
mă primesc cu entuziasm și încearcă să mă convingă să mă întorc, însă
comuniștii cheamă paza, poliția, armata, SPP și SRI-ul, sunt teroristă și
asediez facultatea.
***
A treia demisie în semn de protest (din echipa lui Promy și de la scris),
uimitor, nu se regăsește în imaginile rupestre. Îi arăt eu lui VJ. De ce nu
sunt niciodată luată în serios? Să fac greva foamei? Și de ce trebuie mereu să
mă obișnuiesc? Prin empatia cu Promy, Dumnezeu și oamenii din lume, dublată de chinul
scrisului, m-am trezit captivă într-o serie nesfârșită de agonii, morți și
resuscitări (trăite și retrăite mai intens decât în realitate, chiar dacă au
fost, cel mai frecvent, experiențe personale), sunt revoltată fără speranță de răul
ireparabil și, frecvent, inevitabil de pe Pământ și am oroare de toți Big
Brotherii. Mi-e scârbă, am obosit și m-am săturat. Am ajuns iar o nemuritoare
blestemată ca atunci când lucram în cercetare de piață. Doar că acum mai simt,
din când în când, și fericirea aceea năucitoare și inexplicabilă care mă face
să intru în pământ de rușine.
Apropo de joburi, greve, demisii și concedieri, o să vă spun acum o
poveste. Ah, ce fac? Recidivez? Dacă sunt proastă de dau din abis în abis...
M-am molipsit de la Promy. Deci decât, era odată un pictor italian, Broglio,
care își dorea numai să picteze, indiferent ce venituri obținea din vânzări. O
vreme a trăit așa, de azi pe mâine, pe banii familiei, dar, la un moment dat,
aceasta a pus piciorul în prag și ceva pile la lucru pentru ca pictorul să fie
angajat la o fabrică de brânzeturi. Acolo, pretextând că are o nevroză,
pictorul storcea sistematic brânzicile până când a fost concediat.
Am fost foarte invidioasă când am aflat povestea, nu de alta, dar aș da
orice să lucrez la o fabrică de brânzici. Ce liniște! Ce savoare! Și ce
plăcere! Vă dați seama, să strângeți brânzicile albe, moi și pufoase în mâini,
să le frământați, să vi se scurgă zerul în palme și să vă lingeți degetele
lipicioase! O adevărată satisfacție, nu satisfucktion cum oferă munca intelectuală
(de cercetare și, cu atât mai mult, literatura). Și Randy, tatăl lui Stan din South Park, înțelegea perfect plăcerea
irezistibilă, senzuală oferită de delicatese culinare precum crème fraiche (promovate de canalul TV Food Network pe care-l fetișiza și-l
urmărea maniacal), așa că demisionase de la vechiul job și încerca să se
reprofileze.
Visez și eu să mă angajez la o fabrică de brânzici. O să caut chiar acum
oferte și o să aplic. Ce am? Îmi fac planuri? Da, și nu-mi pare rău, uite că nu
mai sunt un Don Quijote castrat și fără vise. Mi-au crescut coaiele îndată ce
mi-am regăsit visele. Ce bine e să fantazezi la o fabrică de brânzici și nu la
un vierme, gândac, păianjen sau șobolan bun de mâncat, cum fac alții din
lagărele de muncă! Într-un asemenea loc, ești redus la foamea ta și nu mai poți
visa decât lighioane mai mult sau mai puțin comestibile. Îi pun o pilă și lui
Promy la fabrica de brânzici, el e Dulcineea mea cu menstruație albastră,
prințesa mea cu blazon străvechi (nu, nu-i downloadat de pe Goangăl, e un
cactus albastru în formă de ”P”, inițiala prenumelui), cum mă văd cu contractul
de muncă semnat.
Să nu uit, cât de curând, vom sărbători împreună, dacă nu jobul meu la
fabrica de brânzici, cel puțin menstruația lui albastră. Are ciclu solar, nu
lunar, la echinocțiu, de două ori pe an, primăvara și toamna, Promy e un simbol
al rațiunii, democrației și echilibrului, logic, nu? Vom petrece, așa cum procedează
și Her cu nereida, când îi vine ciclul. Din păcate, în Olimp nimic nu e sigur. Apoi,
vreau să ajung și să rămân cât mai mult la fabrica de brânzici, să mă îmbăt de miresmele
lor, să le mângâi formele moi, delicate ca aburul ceții la mare în zori și să mă
bucur de lucruri simple, repetate la nesfârșit, precum ambalarea lor rituală, de
fiecare zi. Mai târziu (cât mai târziu, sper), o să sosească un terorist musulman
(supărat că am criticat fundamentalismul islamic) și o să facă un atentat la
fabrica de brânzici. O să mor împușcată, strângând tandru și protector o
brânzică în brațe, iar legenda (și profitul fabricii) o să crească.
Asta-i chiar mai bine decât ce-mi doream eu înainte: să mor împușcată la o
revoluție, o să o trec prima în topul fanteziilor tanatice, ce idee genială! Hm,
dacă mă împușcă, nu vreau să rămân fantomă și să bântui aiurea. Detest
fantomele, de la ”lunetiștii-fantomă” (ucigași de copii din Siria) la profi și
studenți-fantomă, șefi-fantomă, firme-fantomă, politicieni-fantomă, guverne și
parlamente-fantomă, funcționari-fantomă, revoluții-fantomă, armate-fantomă (ca
”trupele de autoapărare” rusești din Crimeea sau Cecenia), țări-fantomă (precum
Transnistria, Republicile Donetsk și Lugansk), alegeri-fantomă,
referendumuri-fantomă (ca în Crimeea, estul Ucrainei sau ca tentativele de
demitere ale lui Băsescu) și așa mai departe. Din păcate, aceste fantome au
consecințe reale, devastatoare la scara universului. Și numai Al Gore e de
vină.
Și, dacă nu merge cu fabrica de brânzici, poate îmi fac și eu o țară, tot e
la modă. Fiecare își face țara lui, de ce să nu aibă și Madame Dezastru una a
ei, fie și cât holocătăria din Titan, de la București? A mea se va numi
Stracciatella și va fi o cadă plină cu iaurt cu... stracciatella, normal (nu,
nu e goth, dar, dacă îi dau șpagă un iPhone 11 la timp lui Obama, poate că nu
mă spune lui Edgar Allan Poe). Lui Promy îi voi oferi gratuit, ca premiu pentru
întreaga activitate (merită și el, nu?), viză de Stracciatella. Însă, dacă nu-i
încape nici aici scula, ce mă fac? Să renunț la ea? Nu, nu se poate, e țara
mea! Să invadez țările vecinilor Ionescu, Popescu și Georgescu și să le anexez?
Nu, vorba lui Bebe, nu mă cobor la nivelul ăsta.
Ciudat! Încă am oroare de mlaștina puturoasă, colcăind de broaște râioase
și porci cu diplome, zombie cu sau fără ”smiling face”, fantome, Dr. Jekyll
& Mr. Hyde, împărați în curul gol, talibani, stăpâni-zei, Big Brotheri și
Dorian Gray-i (cam puțini ăștia răii cu conștiință, hăituiți de propriul
portret, deplâng absența lor, cei mai mulți nu au regrete). Totuși, să nu
uităm, în această mlaștină, în cea mai neagră sau mai strălucitoare mizerie,
sunt și unicorni, și Zâne-Speranță, titani ca Promy sau chiar Iisus. În
mlaștină se ascunde însuși Dumnezeu. Dacă m-aș fi ridicat din mlaștină și aș fi
zburat deasupra ei cât mai departe, poate că m-aș fi prăbușit curând (fie de
epuizare, fie trasă înapoi de monștrii din mlaștină, fie mânată de nostalgie
sau de dor) și, neobișnuită cu ea, aș fi dispărut imediat ca houyhnhnmii, părinții lui Bebe, la primul
atac al invadatorilor ”barbari”, fără să înțeleg nimic, ispitită de false
evadări, rătăcită de prea multă înțelepciune, captivă într-o detașare
culpabilă. Am preferat calea pe care au mers Iisus, Promy și Bebe și am ales să
rămân în mlaștină. Fiecare dintre noi are în el o mică Zână-Speranță. Și Mecca.
Deși nu mai sunt sigură că e important și, în același timp, mi-e rușine de
toți cei care (cel mult) supraviețuiesc, fără să trăiască, trebuie să recunosc:
cu voia lui Dumnezeu, sufletul meu e în siguranță, presse-papierul nu poate fi
spart nici de agentul Smith din ”Matrix”. Poate că, totuși, de data asta,
trebuie să încerc să mă obișnuiesc. Să continui să lansez scuipaturi
intelectuale, șopârle și flori albastre de cactus. Altfel nu-l voi face pe
fostul șef-fantomă să plângă și să devină contactabil, cu riscul de a-l vedea
Obama. Iar spiritul lui Promy și al lui Iisus trebuie să rămână viu: focul
sacru trebuie dat mai departe. Îmi cer scuze că sunt ”nebună”, ”maimuță
posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”Dezastru”, ”vacă proastă”,
”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”,
”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari
filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și
”trădătoare”. Poate că voi rămâne cârcotașă și băgăcioasă, alături de Promy, și
voi continua să vă enervez. ”What else
should I be / All apologies / What else could I say? / Everyone is gay. / What
else could I write? / I don't have the right.” All apologies, Big Brother!
La urma urmei, nu toate obiceiurile sunt proaste. De pildă, am bunul obicei
de a lua micul dejun (cereale sau musli cu lapte), bunul obicei de face duș cu
Promy și bunul obicei de a ne juca ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”. Na,
uite că are și el, implicit, obiceiuri bune, am descoperit acum. Și mai am un
obicei bun, din copilărie: dacă tata m-a învățat să visez, iar mama mi-a
transmis ceva din spiritul ei practic, rigoarea și perfecționismul ei, eu am
încercat să combin și să pun visele în practică, în chiar viața mea și apoi a
altora, la fel ca Promy. Nu sunt doar Fata lui Dracula, ci și a mamei și a lui
tata. Eu mi-am trăit efectiv visele. Și nu regret nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu