Luni, mă întorc entuziastă. Atât de entuziastă că nu mai pot dormi. Îmi
reiau programul meu obișnuit de insomnii, zile și nopți la rând. Mă dor capul,
stomacul, ficatul, inima și articulațiile, mi-e greață și mă ia cu leșin. Dorm
prost sau deloc și nu reușesc să recuperez ca altădată: mă trezesc după două-trei
ore de somn agitat, pe la 6 dimineața și, eventual, mai ațipesc o oră la prânz.
Cred că Promy m-a deochiat ca o adevărată vrăjitoare, baba Promida, ce este:
”Blestemată fii tu, Fata lui Dracula, să te culci la 6:00 și să te trezești la
5:00, ca să ajungi la timp la fabrica de brânzici, iar eu la ședință la palat!”
La tradiționala mea ședință de vineri de la două noaptea nu mai vine nimeni (au
și ei drepturi!), așa că o suspend sine
die. De fapt, n-am mai ținut o ședință din vara trecută, s-a scurs aproape
un an. Mai am un pic și rămân fără personaje, cine mai vrea să se sacrifice? Eu
însămi mi-am dat demisia în toamnă – a treia în semn de protest. Dar mai fac
voluntariat. Deocamdată.
Când Promy se plânge de... coșmarurile lui obișnuite (cu lanțuri, piroane, păsărele
antropofage și flegme divine, corozive ca acidul sulfuric), îl invidiez. Ce
n-aș da să am și eu coșmaruri! Asta ar însemna că am dormit. Ce n-aș da să am
și eu 5 minute de liniște! Cred că trebuie să-mi fac și eu o normă săptămânală.
Proaspăt renăscut, Promy mă asigură că-mi dă el 5 minute de liniște și fericire
de la el, acum are de dat. Și atunci când nu are de dat, dă, darămite când are.
Proaste obiceiuri! Ah, îmi bubuie capul ca lui Bran când lucra la atelierul de
testat claxoane. Să fie liniște! Faceți odată liniște! ”Dacă trebuie să faceți
zgomot, faceți-l în liniște!” – vorba unui polițist din alt film cu Stan și
Bran. Logic, nu? Na, uite că am ajuns și eu la vorba unui polițist. În ce hal
m-a adus insomnia!
Indiferent cum mă simt, nu vreau să mă resemnez. Voi continua lupta mea
pentru liniște. Așadar, dau pe gât zilnic 2-3 litri de ceai de mușețel, înfulec
folii întregi de Sedatif PC, melatonină și valeriană, și, totodată, încerc
să-mi schimb programul (care program?), adică mă pregătesc să mă culc la 10-11
seara ca să-mi creez o rutină a somnului. Promy, ca un titan căpos și băgăcios
ce e, se încăpățânează să-mi facă program. Cu Dio de ce nu încearcă? Sincer,
crede că are mai multe șanse cu muritorii (și nemuritorii blestemați ca mine)
decât cu zeii.
După ceva vreme, realizez că trebuie să ascult Vocea Rațiunii, și nu
vorbele polițiștilor, adică... să mă prezint la doctor. Consult, deci, câțiva
specialiști: unul îmi recomandă ce iau deja (Sedatif PC, melatonină și
valeriană, câte o folie odată), altul îmi prescrie un antidepresiv, Tritico,
pentru tulburări de somn. Încep cu o treime de tabletă seara, timp de 5 zile,
continui cu două treimi tot așa, apoi trec la o pastilă întreagă. Mă asigură că
nu are efecte secundare grave, nici nu dă dependență ca Xanax. Totuși, mi-e
teamă. Ei, am testat eu pe pielea mea și chestii mai tari, cum ar fi berea
tutti-frutti din Iran. Așadar, înghit o treime de pastilă de Tritico și mă
pregătesc să mă duc în pat. Asta e realmente dificil pentru că, imediat ce am
luat pastila, am simțit furnicături în corp și înțepături în inimă. În cele din
urmă, nimeresc patul, mă sforțez să mă întind și aștept. Trebuie să învăț odată
să am răbdare, nu zice așa Promy?
În curând, o să-și facă efectul și o să dorm buștean. Vreau să mă întorc pe
o parte, dar nu reușesc și rămân cu fața în sus. Parcă mă apasă o forță
nevăzută și mă strâng lanțuri (din acelea zdravene, de firmă, ca ale lui Promy
de la Hefaistos). Zici că mă storcește Antenuța sau mă calcă Țarul cu tancul.
În circa patru ore, adorm, în sfârșit, și mă trezesc după numai o oră,
îngrozită, pentru că am avut un coșmar (pe care nu mi-l amintesc). Încerc să mă
duc la toaletă, însă constat că picioarele nu mă ascultă. Mă împleticesc și
totul se învârtește cu mine. Să-l chem pe Obama? Mi-e teamă că Obama se uită și
nu vede. Atunci pe Promy? Nu vreau să-l trezesc. Mai bine apelez la cine m-a
ajutat întotdeauna, chiar și când nu i-am cerut. Mă pregătesc să spun
rugăciunea, dar, brusc, îmi dau seama că nu mai știu ”Tatăl nostru”.
Atunci, îmi zic, în stilul meu unic și inimitabil, autentic și original:
”las-o baltă, Madame Dezastru!” Ajunge experimentul ăsta. Dacă așa e la o
treime, cum o fi la o pastilă întregă, după mai multe luni de utilizare? Cred
că mă limitez la treimea mea de tabletă de acum și îmi păstrez dreptul la
insomnie. Oricum, nu aș da conștiința mea torturată și insomniile mele pe
somnul liniștit al porcilor.
***
În fiecare seară, Promy se străduiește să mă adoarmă cu povestea
pterodactilului Popescu, dar nu procesez nimic, nici cum îl cheamă pe
pterodactilul Popescu. Atunci, sărmanul Promy se hotărăște să mi-o istorisească
ziua, doar-doar oi dormi la prânz, măcar o oră. E o poveste hollywoodiană (din Vestul sau Estul Sălbatic), foarte
exactă, care respectă memoria și datele istorice, redactată în ”Newspeakul” de azi, politically correct, cu multe aventuri standardizate, clișeizate,
turnate pe bandă rulantă, savuroasă ca o bere tutti-frutti cu aromă de
borâtură, însă de actualitate și cu happy-end: ”Pterodactilul Popescu își face țară.” Se petrece acum, în plină
criză, în ”Epoca de gheață”.
Foarte pe scurt, pterodactilul Mihai Popescu se născuse în Țara Leneșilor.
Acolo, aceștia dețineau cele mai prestigioase funcții și distincții, multe
premii, medalii și diplome-fantomă de la fabricile de diplome, precum și
numeroase vile și conturi în paradisuri fiscale (virgine, complet inaccesibile
celorlalți). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel.
Las-o baltă, Popescule! O să te obișnuiești. Bineînțeles, pterodactilii aveau
numai dreptate, nu și drepturi. Leneșii treceau direct din leagăn la doctorat
și fotolii de parlamentar unde, bineînțeles, se remarcau prin absență sau
sforăit. Aparent, leneșii meritau puterea pentru că reprezentau cel mai înalt
progres pe scara evoluției – mamifere sofisticate față de cvasi-reptilele de
pterodactili sau mamiferele cu marsupial ca oposumii.
La școală, unde mergeau doar copiii din păturile inferioare ale societății
ca pterodactilii, oposumii sau mamuții, micului Popescu i se scăzuse odată nota
la purtare pentru că spusese într-o compunere că leneșii nu știu să scrie (încă
o dovadă că avea dreptate, nu și drepturi). La liceu, culmea, se împrieteni cu
o leneșă, Corina, pe care colegii o ironizau, așa că Mihai se simțea respins chiar
de frații lui, pterodactilii. De asemenea, tatăl leneșei, șeful poliției din
oraș, dezaproba vehement legătura dintre cei doi și-l amenința că-l omoară dacă
nu încetează imediat relația cu fiica lui. Mai mult, leneșa Corina, ”născută”
prințesă și foarte răsfățată, îl trata disprețuitor pe Mihai, păstrând
întotdeauna o distanță igienică față de el (dacă nu fizică, cel puțin psihică).
Lui tocmai asta îi plăcea la ea: inaccesibilitatea și aroganța ei. Era, pur și
simplu, fascinat. Iar Corina, la rândul ei, nu se îndura să se despartă de el:
se dădea în vânt după chiulurile și zborurile secrete peste lacul din parcul
școlii, când îl călărea zdravăn pe pterodactilul Popescu.
Când Mihai ajunse la facultate, la Construcții, leneșa îl părăsi, iar
pterodactilul Popescu se cuplă cu o studentă-oposum, Cristina. Nu putu să-i
reziste când îi atinse blănița cenușie, zbârlită de ploaie și îi văzu fățuca
albă, parcă de Panda, cu urechiuțele fine, negre, ochișorii ca mura și năsucul
umed, delicat, roz precum viața la Paris. Ca cei mai mulți dintre pterodactili,
Popescu nu fusese niciodată la Paris, dar era sigur că acolo viața e roz și
totul e de vis. Curios, leneșii mergeau peste tot, dar erau incapabili să
diferențieze Parisul de Londra, Roma, Moscova, Beijing sau New York.
Nu existau diferențe (semnificative) de mărime între Mihai și Cristina (ea
era cam cât o pisică, el – de dimensiunile unei păsări obișnuite). Un singur
lucru îl deranja pe pterodactilul Popescu și le făcea dificilă sincronizarea:
ea dormea cu capul în jos și picioarele în sus, agățată de codiță într-un copac
sau cuier. Sincer, ăsta e, probabil, un mit hollywoodian, dar vă rog să vă
prefaceți că-l credeți și să-l transmiteți mai departe, e și el o flacără din
focul nostru sacru al cunoașterii. Incontestabil, cei doi protagoniști aveau în
comun ceva important: amândoi prefereau sexul oral. Cum decurgea o partidă de
sex? Simplu, Cristina lua în gură penisul mic, ca de crocodil, al
pterodactilului, iar Mihai își vâra ciocul în vaginul ei bifurcat (plăcere
dublă!), frecându-l lent, însă profund, cu voluptate.
Pe lângă școală și sex, ca mulți alți studenți, Mihai și Cristina aveau
preocupări revoluționare. Domnișoara Cristina îl introdusese pe Mihai într-un
cerc de studenți-oposum revoluționari care doreau să reformeze sistemul. Adică
să fie exact ca la Paris, totul de vis, o viață în roz. Acum, rămâne vorba
între noi, Cristina era mai interesată de faimă și influență (inclusiv pe
Twitter, Facebook și youtube) decât de reformă și, de aceea, monitoriza permanent
numărul de accesări, share-uri și like-uri ale postărilor sale instigatoare la
revoltă, în timp ce Mihai vroia o schimbare reală din tot sufletul lui mare de
pterodactil. Indiferent de motivațiile fiecăruia în parte, cei doi pregătiră
împreună proteste online și de stradă împotriva regimului leneșilor, pentru
început solicitând îmbunătățirea condițiilor de cazare din căminele studențești
unde persista igrasia, apa rece era mai caldă decât apa caldă, paturile șubrede
se rupeau (asta pe Cristina n-o prea preocupa, căci ea dormea în cuier,
legănându-se de codiță) și existau diverse elemente decorative precum gândacii
sau păianjenii.
Ca urmare a protestelor studențești, Twitter, Facebook și youtube fură
interzise (restul internetului deveni controlat integral), iar Cristina și
Mihai, împreună cu ceilalți revoluționari-oposum, fură arestați. La poliție,
Mihai avu marea plăcere să-l întâlnească față în față chiar pe tatăl Corinei.
După trei zile de meditație intensă, acesta își dădu seama cine era pterodactilul
Popescu și izbucni într-un râs isteric, fără întrerupere. Tocmai i se oferise
nesperata șansă de a se răzbuna pentru tentativa de viol la adresa fiicei sale.
Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică e de vină. Vasilică are dreptate, dar niciun
drept. Sărmanul pterodactil fu torturat și cu aripile zdrobite, însă se ținu
tare, nu spuse nimic incriminator despre prietena lui, Cristina. Totodată,
Mihai realiză amar, că, atunci când nu dorm, leneșii știu doar să frângă
aripile pterodactililor. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă.
Ulterior, Mihai fu condamnat la 10 ani de închisoare într-un
proces-spectacol televizat în care, bizar, Cristina nu apăru. Nu mai știa nimic
de ea. Mama lui Mihai dădu șpăgi grase, până
rămase fără un ban, ca băiatul ei să fie amnistiat, cu condiția ca
acesta să se întoarcă la facultate și să păstreze o distanță igienică față de
Cristina. Eliberat după doi ani de închisoare, după exmatricularea din
facultate, Mihai susținu din nou examen de admitere și reuși, cu chiu, cu vai,
să continue școala, ținându-se departe de Cristina și de politică. Când se
reîntoarse la facultate, Mihai află că, în cele din urmă, domnișoara Cristina
scăpase de închisoare, cu prețul trădării lui și al transformării ei în
târfă-informator al poliției, spuneau colegii pterodactili, pe un ton vehement
dezaprobator, atenționându-l să o evite neapărat. Hm, vorbeau exact ca maică-sa.
Într-o zi, cu câteva săptămâni înainte de examenul de licență al lui Mihai,
Cristina veni din nou la facultate. După ce se legănă o vreme, emoționată, de
codiță, cu capul în jos, de creanga unui fag din parcul facultății, când îl
văzu pe Mihai, domnișoara oposum sări din copac și făcu pe moarta. Probabil și
de-asta i se spunea ”domnișoara Cristina”, de la fantoma seducătoare și crudă
cu același nume din povestirea lui Eliade. Pterodactilul Popescu nu citise
Eliade, așa că fu sensibil la farmecele ”domnișoarei Cristina”, prăbușită ca
moartă lângă el: își frecă ciocul, lent și tandru, de blănița ei cenușie, aspră
și zbârlită până o trezi. Apoi, o invită la o cafea într-o cârciumă obscură din
zona căminelor studențești. Acolo, inhalând aburii nessului 3’n’1 cu aromă de
ciocolată, domnișoara Cristina îi mângâie ușor aripa
(ruptă) lui Mihai. Acesta simți un fior, de parcă ar fi fost gata să zboare
iarăși, cu ea, undeva, departe, unde nimeni nu i-ar fi găsit niciodată.
Privindu-l, topită de dor, cu ochișorii ei negri ca mura, Cristina îi
mărturisi lui Mihai că și la anchetă făcuse pe moarta (așa procedează oposumii
la nevoie), dar, din păcate, nu convinsese pe nimeni. Anchetatorul ei, leneș de
asemenea, adormise între timp. Cu lacrimi în ochi, Cristina recunoscu că da, îl trădase, însă reacționase
astfel numai de frică. Continua să-l iubească. În plus, ea îl înțelegea și era
singura capabilă de asta: trecuseră împreună prin atâtea, știa și ea ce
înseamnă să pună toți mâna pe tine și să te abuzeze, doar trebuia să agațe
noapte de noapte zeci de bărbați și să informeze despre ei la poliție, ca să
câștige și ea o pâine amară. Îi turna? Nu, nici vorbă, nu transmitea niciodată
nimic incriminator. Mihai îi strânse tare lăbuța și, hotărât să reziste
ispitelor, lăsând ochii în jos, îi răspunse că el o iartă, înțelege, cu toate
că el personal n-o trădase. A iubit-o, poate o mai iubește, dar nu mai pot fi împreună,
acum e prea târziu.
Deși bulversat de întâlnirea cu Cristina, Mihai susținu examul de licență
și își luă diploma. După absolvire, se angajă relativ repede (în doi ani și
șapte luni), în domeniu, ca inginer constructor pe un șantier, dar șeful află în
scurt timp că e un împuțit de pușcăriaș și un vierme de trădător, așa că-l dădu
afară. Direct, fără scuze și explicații, fără să caute măcar un pretext. Mihai
nu se resemnă, mai încercă în câteva locuri, întâi ca inginer constructor, apoi
ca simplu muncitor, însă fu expediat urgent de peste tot. În cele din urmă, din
disperare, pterodactilul Popescu acceptă să lucreze la negru, la Obama:
menajeră, bodyguard, paznic, om de serviciu, baby sitter și meditator la fetele
lui Obama (după cum se știe, destul de figurante, capabile să exaspereze nu
doar un pterodactil, ci și pe chinezi... pe angajații hotelului Westin Beijing Chaoyang).
Dar fetele lui Obama, Malia și Sasha, din prima secundă, se atașară de
pterodactilul Popescu și tot timpul stăteau lipite de el. Abia așteptau să
zboare cu pterodactilul. Doar că Mihai avea aripile frânte. Cu toate astea,
fetele lui Obama nu se dădură bătute: începură să-l piseze pe tati să aducă un
doctor care să-i trateze lui Mihai aripile bolnave și să-l facă bine. Mai întâi,
Obama le ceru să-l lase în pace și le amenință că le va sancționa crunt (adică
le va reduce programul de vizionare TV cu 8 minute, iar cel de net cu 5), însă
nu rezistă mai mult de un sfert de oră și, în cele din urmă, chemă un doctor
mamut să-l vadă pe pterodactilul Popescu. Acesta îl consultă (deși Mihai se
jena foarte tare și bolborosea, pierdut, că suferise un accident) și îi
transmise lui Obama că personal nu-l poate vindeca, dar e posibil ca cel mai
mare doctor pe care-l știa, guru în medicină, să rezolve problema. Așadar, îl
chemară pe doctorul recomandat (titanul Prometeu din Olimp) care își dădu
imediat seama despre ce e vorba și îi îndreptă aripile lui Mihai. Când se
înălță cu fetele lui Obama în spinare, pterodactilul Popescu simți că și-a recâștigat,
măcar pentru o clipă, demnitatea. Zbura. Era liber din nou. Și toată lumea era
a lui.
Deși înțelegea că acasă la Obama nu era Parisul de vis, dar nici ”Țara
Leneșilor” și începuse să se împace cumva cu sine și cu lumea, lui Mihai încă
îi lipsea ceva. Tânjea mereu de dorul domnișoarei Cristina. Vroia să afle măcar
ce mai face, așa că, într-o zi, Mihai se duse pe strada unde lucra ea și o
căută. Zări un client-oposum lovind-o și interveni imediat, luând-o în spinare
și avântându-se împreună departe, în zbor. Se opri abia când ajunseră la casa
lui Obama. Acolo, domnișoara Cristina stătu o vreme ascunsă în pod, bântui casa
ca o fantomă și îl posedă pe petrodactilul Popescu cu foc. Fetele lui Obama
știau de ea și profitau de prezența ei ca să o șicaneze sau să le facă temele,
fără să-i spună nimic tăticului lor. Obama nu ar fi văzut-o nici dacă i se băga
în papuci sau în chiloți, chiar dacă îi citea sistematic mailurile și postările
pe Facebook, Twitter și youtube (la Obama acasă Facebook, Twitter și youtube
erau funcționale). Obama se uită și nu vede.
La un moment dat, la poarta casei lui Obama apăru șeful poliției din orașul
lui Popescu, tatăl Corinei. Obama se făcu alb ca varul, mai exact ca Michael
Jackson după operația de schimbare de pigment. Speriat, își strânse cele mai
importante lucruri (tablourile scumpe) și se încuie în baie. Mihai și Cristina
rămaseră în pod, clănțănind de spaimă. Dar fetele lui Obama nu știau ce
înseamnă frica. Săriră pe șeful poliției și îl asaltară cu poveștile lor, gesticulând,
țipând și trăgându-l de haine. Îi istorisiră ultimele scene din serialele
preferate de pe Disney Chanel, îi zbierară ultimele hituri de pe MTV, îl
întrebară de personaje, vedete, hăinuțe, rechizite, reviste, gadgeturi și
accesorii, se plânseră că tăticul lor le neglijează, e rău, prost, dus cu
capul, nu le-a mai cumpărat de mult ce vor ele (și ele vor o bonă-pterodactil),
deci decât... ele s-au hotărât să-l lase pe tăticul lor, l-au ales pe nenea să
fie tăticul lor și-i cer să meargă imediat la hypermarket să le ia... o listă
la fel de lungă și de neînțeles ca numele ierbii cu Bifidus Essensis pe care o
consuma Antenuța (în versiunea sa de omiduță) și pe care nu-l putea pronunța
decât cântărețul din Hamelin.
Șeful poliției ieși amețit, clătinându-se, cu capul gata să-i explodeze,
intră în magazin să cumpere ce-i ziseseră fetițele lui, însă, la primul raion
(de rechizite), își dădu, brusc, seama că uitase mare parte din listă. Când se
afla în al doilea raion (de jucării), avu altă revelație: pentru care fetițe?!
Fetițele lui?! Se zăpăcise complet. Trebuia să se întoarcă imediat acasă, la
Obama, să-i caute pe împuțiții de trădători, să-i aresteze și să confiște
porcăriile de tablouri ale lui Obama. Dar îi era somn, așa că se trânti pe o
banchetă și adormi. Între timp, acasă la Obama, fetele își savurau victoria:
băteau din palme, țopăiau și se tăvăleau pe jos de râs. Cum reapăru Obama de la
budă, tremurând, gata să scape tablourile lui scumpe din brațe, fetele săriră
pe el și țipară:
– Ne-am găsit alt tătic! strigă Malia, cea mai mare dintre fetițe. Tu ești
rău, nu ne iubești deloc, nu-ți pasă decât de tablourile tale urâte. Te urăsc!
– Ești rău și dus cu capu’. Nu ne-ai cumpărat
nici măcar un cățel, întări Sasha, cea mică.
Obama lăsă tablourile încet, jos și le privi siderat. Cum așa?
– F-f-fe-fe-te-lor, voi aveți alergie la părul de animale, iar cățel,
oricum, nu există în Epoca de gheață, bâigui Obama.
– Ba da, tati, tu nu știi ce e la modă, noi am văzut poze pe Facebook,
Twitter și Instagram, pufni Sasha, băgându-i lui Obama i-Pad-ul în față ca să-l
confrunte cu dovada zdrobitoare.
– Tati, trebuie să ne iei neapărat un cățel ca-n poze (Portuguese Water Dog), să fim cele mai tari, că altfel schimbăm
tăticul de urgență, tătici mai buni sunt peste tot, punctă Malia.
– Poate că pozele erau photoshopate, zise Obama. Încerc să vă demonstrez
acum concret. Uite, iei un hobbit, îl bagi la Photoshop și iese Kim Kardashian.
Iei un pterodactil, pe șeful poliției sau pe mine în persoană, îl bagi la
Photoshop și iese un cățel. Logic, nu?
Apropo de Photoshop, hobbiti și trenduri, nu știu dacă Obama e în temă, dar
Kim Kardashian, hobittul photoshopat, un guru real, ”future maker”, ”trend
setter”, o inventatoare, o profetă și o vizionară, a făcut o descoperire
revoluționară: un nou selfie, de la buric în jos. Nici nu se mai cheamă selfie,
ci telfie (de la ”tummy”, abdomen în engleză). Trendul a
fost deja preluat cu entuziasm și satisfuckție de numeroși tineri din toată
lumea care-și fuck acum astfel de poze și le postează pe Facebook. Evident,
este limpede ca lumina zilei că pentru un yahoo
cea mai importantă parte nu, nu e capul. Aviz Statului Islamic! Dacă are cap.
În timp ce Obama se chinuia să le convingă pe fete că nu există cățel și că
numai Photoshopul e rău și numai Photoshopul e de vină, intră în casă, spărgând
geamul cu grație (nu și tablourile, din fericire), un câine real. Nu, nu
doctorul Prometeu, fiara turbată care a mușcat mâna stăpânului său, ci câinele
din Baskerville, mare și fioros, negru ca smoala, cu ochii săi fosforescenți
sticlind dement în noapte. Obama se făcu iar alb ca Michael Jackson și o șterse
la budă, abandonându-și tablourile. Entuziasmate, fetele lui Obama începură
să-l alerge pe câinele din Baskerville peste tot prin casă, strigându-l
cuprinse de extaz: ”Cuțu, cuțu, ce cuțu drăguț!”.
Înspăimântat, câinele din Baskerville se refugie și el în pod, dar, în
ciuda întunericului, îl dădură de gol sclipirile de foc ale ochilor săi
fosforescenți. Pterodactilul Popescu se afla încă sus, în pod și tremura ușor,
strângând-o pe Cristina sub aripa lui. Când văzu bestia mare, neagră, cu ochi
fosforescenți, Mihai vru să o ia la sănătoasa, însă câinele schelălăia de
durere, implorându-l să-l ajute să scape de fetele lui Obama. Asta da
amenințare! Lui Mihai i se făcu milă și-l ascunse în pod, într-o cutie de
jucării veche și prăfuită. Mai târziu era prea târziu.
Bucuros că el și Cristina au scăpat de șeful poliției, iar câinele din
Baskerville de fetele lui Obama, pterodactilul Popescu răsuflă ușurat. Putea să
respire liniștit și să facă dragoste cu Cristina, la lumina romantică a ochilor
câinelui din Baskerville? Nu, nu putea. Începuse din nou să-și numere minutele
și secundele de viață și libertate. Nu mai vroia să ajungă nici mort la
închisoare, în ”Țara Leneșilor”. Fără să-și facă bagajele, îi zise Cristinei să
se urce în spinarea lui. Vor pleca departe, undeva unde să nu-i găsească
nimeni. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă. Zbură mult, parcă la
nesfârșit, în tăcere, din dragoste și disperare, până se prăbuși, epuizat de
efort. Din fericire, aterizaseră chiar la doctorul Prometeu acasă, iar acesta
avu grijă de ei. Când își reveni suficient cât să poată purta o conversație,
Mihai îl întrebă pe doctorul Prometeu:
– Ce să fac? Sunt disperat, nu știu unde să mă duc.
– Nici eu. Dragul meu, din păcate, nici aici nu e o situație prea fericită,
îi răspunse doctorul Prometeu cu glas întretăiat, întunecându-se la față.
Tocmai a izbucnit un război crâncen între zei și titani, așa că nu vă pot
găzdui prea mult. Nu vreau să vă implic într-un război de familie, pentru
putere, între zei și titani. O să fie unul devastator. Nici eu nu vreau să iau
parte, detest războaiele! Urăsc... ura. Vă sfătuiesc și pe voi să vă țineți
deoparte. Eu însumi voi aștepta să văd cum evoluează lucrurile.
– Doctore, mă sperii. Pot să te mai întreb ceva? Crezi că pterodactilii vor
dispărea? întrebă Mihai îngrijorat.
– Da.
– Și oposumii?
– Da.
– Și zeii?
– Da.
– Și titanii?
– Da.
– Și leneșii?
– Nu... știu sigur. Sunt cel mai bine adaptați. De fapt, nimic nu e sigur,
ci doar probabil. Te înțeleg, Popescule, și eu mă simt la fel ca tine. Parcă
nu-mi găsesc locul nicăieri. Dar, când sunt vremuri tulburi și întunecate, cu
atât mai mult trebuie să fim puternici, să ne bucurăm de viață și să ne
împărtășim din lumina ei, savurându-i efemerul. Mulțumește-i cerului că
trăiești și că ai picat la mine! Fii fericit că te iubește cineva, fie și
fetele mofturoase ale lui Obama. Zboară! Cât mai poți!
Atârnată de cuierul înalt, din lemn de pin negru (sculptat cu nimfe și
fauni), bălăngănindu-se în continuu cu capul în jos, fără să reușească să se
detensioneze, Cristina interveni, pe un ton precipitat, înecându-se și tușind:
– Chiar că ne sperii, doctore Prometeu. Tu întotdeauna spui ce gândești?
– Am prostul ăsta obicei. V-am zis ca să vă avertizez. În loc să așteptați
miracole, încercați să căutați soluții, chiar dacă nu aveți nicio speranță. De
multe ori, funcționează. Indiferent de asta, modul în care înfruntăm urgia
depinde de noi: târându-ne în genunchi, cu fața în noroi sau drepți, neclintiți
în furtună, cu fruntea spre cer. Până atunci, putem să ne bucurăm de clipele
frumoase care ne-au mai rămas, fără să le numărăm. Recunosc că și eu am
reflexul ăsta, mi-e greu să mă abțin.
– Eu una nu știu cum să mai procedez. E frumos ce-mi spui, dar eu nu mai am
încredere în nimeni. Nici în mine... Să-ți spun ce am văzut pe Facebook,
Twitter și youtube, doctore Prometeu: în ultima vreme, fiecare persoană își
face țară (uneori chiar într-o căciulă pe care poți s-o iei cu tine la drum).
Ce-ar fi să ne facem și noi propria noastră țară?
– Să înțeleg că ai încredere numai în modă? OK, trebuie să admit, probabil
că ăsta e ultimul trend, hm, după telfie-ul
lui Kim Kardashian. Dar, dacă vă faceți țară, va fi doar una fantomă, pe care
nu ar recunoaște-o nimeni, iar voi v-ați simți și mai străini.
– Păi și noi suntem fantome, doctore Prometeu. Nu mai avem nimic de
pierdut.
– Ba da, sufletul. Și o noapte romantică de dragoste în pod, la lumina
ochilor câinelui din Baskerville.
În cele din urmă, doctorul Prometeu îi convinse să se întoarcă acasă, la
Obama și să-și facă o țară-căciulă, după numele domnișoarei (ca să fie și ea
promovată) – KrisTEENa, să înfigă un
steag, să fotografieze, să photoshopeze și să posteze pe rețelele de
socializare (funcționale în locuința lui Obama... bun și Obama la ceva!). Cei
doi îl ascultară. La plecare, doctorul îi strânse tare în brațe, gata să-i
sfărâme, de parcă ar fi știut că urmează să se volatilizeze în minutele
următoare, așa că preferă să le frângă el oasele și să le preschimbe în praf de
stele.
La sfârșit de tot, o întrebare: pterodactilul Popescu vrea să fie personaj?
Să-l întrebăm? Eventual, și dacă e de acord să-i invadez țara? Nu, nu se poate.
Nu am zis deja că nu mă cobor la nivelul ăsta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu