Examen cu Big Brother. Vol. 2. XIII. Floare-albastră, floare-albastră, vreau să trăiești!

Spre capătul peretului neted și lucios din stânga, pe care îl contemplu acum, e un spațiu lăsat liber, poate că voi desena eu acum pe el a treia demisie în semn de protest (absentă din picturile rupestre). Încăperea se termină cu o crăpătură mare în zid (cam de înălțimea mea) pe unde se face trecerea spre camera următoare. Aș putea să mă strecor pe acolo, fără mare efort. Înainte să apuc să trec prin crăpătură, simt o atingere rece care mă electrizează: cineva m-a apucat de mână. O fi Promy? Nu, e iar fata aia brunetă, cu părul prins în coadă, hanorac verde, blugi tociți și adidași, care seamănă leit cu mine: Ile de pe Gliese, sora mea geamănă.

Ce-o mai căuta și aici, în peșteră? Nu-i destul că m-a văzut în cea mai ingrată postură, în coșmarul meu în care a trebuit să înfrunt toți Big Brotherii din univers, a venit și aici, nu mai scap odată de ea!? Iar eu sunt din nou goală și neajutorată, în timp ce ea e îmbrăcată destul de bine, chit că nu-mi place hanoracul ei verde ca iarba vacii (parcă nu ajungeau tricourile albe ale lui Promy!). Îmi vine să intru în pământ de rușine, dar nu cred că se poate coborî mai mult de-atât, suntem destul de jos și acum, nu-i așa, VJ? Ile de pe Gliese are mâinile reci și vineții, chiar dacă poartă haine groase. Poate că și ei i-e frig de la 25 de grade Celsius în jos și se încălzește numai când face dragoste.

Ce o mai vrea de la mine? Nici nu cunosc limba ei, habar n-am să vorbesc atarsi (fără microcip cu limba atarsi preinstalată). VJ îmi comunică să nu mă impacientez, traduce ea, uite, în acest moment, Ile de pe Gliese mă întreabă dacă nu vreau hainele ei, măcar pentru câteva minute, ca să mă încălzesc un pic, și, eventual, adidașii ei, ca să nu mai calc direct pe podeaua rece și alunecoasă și să nu mă rănesc prea tare la picioare, înțepându-mă în pietricelele de pe jos. Nu, merci, o să dârdâie și ea și-o să aibă tălpile sfâșiate. Fac pariu că e deja foarte răcită și cu febră, poate și la PMS, o să fie binecuvântată cu o anexită sau o cinstită de cistită cât de curând, dacă nu are deja.

Cum Ile de pe Gliese insistă (și se pare că e foarte încăpățânată, cu cine o semăna?), accept în cele din urmă, fără prea multă convingere, și mă îmbrac, stingheră, cu hainele ei, inclusiv cu hanoracul ei de un verde turbat. După ce îmi pun hainele ei și îi mulțumesc pentru ele, zâmbind stupid, Ile de pe Gliese îmi mărturisește că a pictat chiar ea desenele rupestre de pe peretele din stânga și mă roagă să ne mai uităm o dată la ele. Uluitor, desenele capătă o nuanță albastră fosforescentă precum coralul din presse-papier sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune” și încep să scânteieze feeric, de parcă s-ar fi aprins, deodată, luminile din catedrala Sainte-Chappele.

Merg alene de mână cu Ile de pe Gliese, palmele i s-au învinețit și mai mult, după ce mi-a împrumutat mie hainele ei. Bizar, acum culoarea mâinilor ei mi se pare frumoasă, nu de cadavru, ci asemenea florilor de liliac. Parcă emană un parfum discret de liliac. Intrăm pe rând, aplecându-ne ușor, prin crăpătura din zid în încăperea următoare. Oboseala s-a risipit ca prin vis. E liniște. Se aude doar picuratul ritmic al apei, rostogolindu-se lin, hipnotic, la nesfâșit, de sus, din tavan și de pe pereții peșterii. Apoi, acorduri de vals vibrează în surdină și-mi sfâșie dulce sufletul... E valsul cel scurt, simplu, de numai un minut, în mi bemol major, tulburător de suav, compus de Promy pentru mine, pe care o să-l danseze măcar o dată la o mie de ani ca să-și aducă aminte de mine.

Miroase răvășitor a liliac. O ceață mătăsoasă, violet tresaltă lin în lumina proaspătă, aurorală. Contururile se topesc în ceața ocrotitoare, binecuvântată, care filtrează lumina și o îmblânzește. Dar, la ultimele acorduri ale valsului, ceața se risipește, lumina, vag domesticită înainte, țâșnește sălbatic și totul devine orbitor de limpede. Plafonul, podeaua și pereții sunt acum netezi și strălucitori ca niște oglinzi, epiderma mea și a lui Ile de pe Gliese se face transparentă și se preschimbă în cristal, astfel încât pot vedea prin ea, delirant de clar, cu precizia unui microscop, venele, arterele și vasele de sânge. Mai mult, aș putea identifica cel mai laborios detaliu din cel mai îndepărtat loc din încăpere, cu o acuratețe halucinantă.

Încăperea mi se dezvăluie ca o sală imensă de bal, luminată de candelabre uriașe, cu brațe sculptate din coral albastru fosforescent și becuri de cristal, în formă de presse-papier. Strălucirea lor vie mă face să clipesc, să-mi plec capul și să mă uit în pământ. Astfel, pot observa pe podea nenumăratele bucățele de cretă colorată, fluorescentă, împrăștiate peste tot. Ile de pe Gliese le privește fascinată, în tăcere și ia apoi câteva bucăți de cretă colorată în mâinile sale înghețate. Uimitor, desenează rozete multicolore, broderii diafane, nemaivăzute, în culorile curcubeului, cum făceam pe vremuri împreună cu prietena mea din copilărie, în fața blocului, atât de frumoase că nimeni nu călca peste ele, iar ploaia parcă nu se îndura să le șteargă. Răvășită de atâta frumusețe, ridic și eu câteva bucățele de cretă colorată de pe jos și încep s-o ajut, chiar dacă îmi simt mâinile grele ca de plumb, stângace și nesigure, și n-am mai desenat din copilărie. Atingerea cretei mă electrizează, bucățelele fosforescente mi se fărâmă între degete și un praf sidefat, scânteietor îmi țâșnește din mâini. Părul mi se desface și-mi curge în valuri pe spate, brațele mi se balansează ca aripile unei lebede, iar tălpile mi se desprind ușor de podea. Plutesc.

În curând, toată sala e plină de rozete multicolore, inclusiv pereții laterali, iar oglinzile răsfrâng desenele de pe podea pe tavanul scânteietor. Închid ochii, orbită de explozia de lumină și culoare. Îmi țin respirația ca nu cumva miracolul să dispară. Parcă am fi în Sainte-Chapelle, la Paris, în catedrala cu pereții acoperiți în întregime cu vitralii. Zidurile s-au dizolvat și au rămas numai Ferestrele, deschise spre cer. Stare de grație... Mâinile lui Ile de pe Gliese s-au încălzit, la fel ca și ale mele. În palmele mele fierbinți, umede de emoție zăresc presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia și dedicația lui Promy, ”to God created Disaster, Ile. With love”, iluminată de lacrimile mele. Coralul inform din interior are și el acum o structură clară, bine definită: ne reprezintă pe mine și pe Promy îmbrățișați. Reluat neîncetat, cu o încântătoare obstinație, valsul cel scurt în mi bemol major mă învăluie, dureros de tandru, ca valurile oceanului Ataraxia.

***

Mă trezesc înapoi pe scaun, în bucătărie, înțepenită ca Madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Cu un efort suprauman, mă lupt să-mi descleștez degetele de pe brațele scaunului ca să apuc cana de porțelan cu fluturași multicolori, pictată de Pira. E plină cu ceai fierbinte de mușețel, cu miere și lămâie, pregătit special pentru mine de Promy. Mă ajută el s-o țin, așa că reușesc să beau câteva înghițituri, înecându-mă și tușind. Deși am gura uscată și mi-a amorțit limba, mă străduiesc să vorbesc:

– P-p-pro-pro-my, d-d-du-du-mă la Ile de pe Gliese! Acum, te rog. Poți s-o localizezi?

– Da, Ile, dar ești foarte obosită, vreau să te odihnești mai întâi.

– Nu, Promy, te rog, vreau acum, o să stau doar un minut.

Promy mai boscorodește și pufnește un pic, oftează,  mă privește cu un aer tragic de martir (la fel ca fii-miu în vizită la muzeu, la Luvru), își suflă bretonul și se apucă de treabă. O localizează rapid pe Ile de pe Gliese, îmi introduce un microcip cu limba atarsi preinstalată și mă teleportează la sora mea geamănă, direct în cameră. Mă uit în jur înduioșată. O veioză mică, în formă de lotus, de un alb diafan, cerne lin o lumină difuză, caldă și romantică, lăsând camera într-o blândă și odihnitoare semiobscuritate. Camera e inundată nu doar de cactuși albaștri în culori vii, parcă proaspăt înfloriți, ci și de cărți, hârtii, genți, eșarfe și pungi, îndesate unele peste altele. Îmbrăcată ca de obicei cu hanoracul ei de un verde turbat și blugii ei tociți, cu părul strâns la spate, Ile de pe Gliese stă maiestuos la biroul ei din lemn de fag, ghemuită regulamentar, cu genunchii la gură, deși are la dispoziție un scaun directorial din piele, ergonomic și reglabil (cred că va trebui să-mi cumpăr și eu unul, când primesc împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă). Cu toate că mă aude, nu se oprește imediat din tastat, așa că aștept în liniște lângă birou, trăgând din pufăitoare.

– Bine ai venit! spune Ile de pe Gliese, zâmbind ușor stânjenită și întinzându-mi o mână la fel de rece și vânătă ca a mea. Te așteptam.

– B-b-bi-bi-ne te-am găsit! Ce faci? bolborosesc, surâzând la fel de stingher.

– Scriam.

– Ce?

– Povestea ta. Fiecare om are dreptul la o poveste, nu? Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Logic, nu?

– Eu nu mai sunt așa de sigură. Mi-e rușine să fiu singura ființă vie de pe Pământ, mă doare, mi-e silă și am obosit. Uneori mi se pare că trăiesc într-o lume goală, a formelor fără fond și a fantomelor... de la studenții mei-fantomă și doctorii-fantomă la firme-fantomă, guverne-fantomă, alegeri-fantomă, țări-fantomă și armate-fantomă. Parcă nimic nu e viu în afară de mine. Trăiesc într-o mlaștină fetidă, colcăind de fantome. Nimic nu e real, în afară de agonia, dezgustul și disperarea mea, produse de fantomele astea care mă strâng, mă sufocă și mă posedă sistematic, în mod organizat. Nu mai zic de scris. Intelectual depresiv e pleonasm și pe Gliese, nu? Mai bine speli geamuri decât să faci munca asta intelectuală. Vaclav Havel știe. Și până când? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Ah, am ajuns din nou o nemuritoare blestemată și nu mai suport.

– De multe ori, nici eu. Dar, uite, am avansat ceva. Am ajuns la momentul în care desenam amândouă rozete multicolore pe VJ, în peșteră.

– Știi și de VJ? Dar ce, pe Gliese nu se întâmplă nimic ca să ai ce povesti?

– Din fericire, nimic grav. Deocamdată. Dar scriu povestea ta.

– De ce?

– Am fost împreună în peșteră. Ai văzut peretele din stânga, pictat de mine cu scene din viața ta. Dacă nu ar fi fost nimic acolo, era mai bine?

– Nu știu.

– Și ai observat ceva la desenele astea? S-a întâmplat ceva când am venit eu?

– Sunt prea obosită ca să procesez ceva, dar, stai, când ai apărut tu, desenele au devenit fosforescente precum coralul albastru de la voi din Ataraxia.

– Exact! Era acolo o anumită strălucire, o rază de lumină.

– De ce?

– Pentru că eu am văzut frumusețea din viața ta. O frumusețe uneori sălbatică, dar, știi, desenele mele au îmblânzit-o.

– O frumusețe efemeră și injustă, când atâția suferă absurd pe Pământ. Ba chiar și pe Gliese, din cauza a ceea ce se întâmplă pe Pământ.

– Frumusețea e tulburătoare tocmai fiindcă e efemeră. Altfel nu ar fi perceptibilă. Dar, la urma urmei, oamenii peșterii vin și se duc, însă desenele rupestre rămân. Iar lumina, de multe ori, se vede cel mai bine din peșteră, în întuneric. Afară, ori ne-ar orbi, ori, pur și simplu, n-am observa-o. Strălucirea e vie și răscolitoare doar înăuntru, în peșteră.

– Păi, și cine vede această strălucire?

– Tu, eu. Alții de pe Gliese sau de pe Pământ. Noi ne adunăm în jurul focului pe plajă sau la o terasă la o bere și spunem povești.

– Plajă, foc, bere, terasă... Ce vorbești tu, surioară?! Cine crezi că are așa ceva pe Pământ? Un grup restrâns de privilegiați, cum am fi noi ăștia din Țara lui Dracula, România, o țară mică, murdară și vulgară, dar deloc de abandonat. Ia arată-le strălucirea asta și oamenilor din Iran, Coreea de Nord, Siria, Irak sau Ucraina! Și sunt doar câteva exemple din miliarde. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Când mă gândesc la asta, mi-e rușine, mă doare și apoi nu mai vreau nici eu nimic, decât să dispar. Însă, în fine, treaba ta, foarte bine, spui povești... despre Pământ și despre mine, tu nu ai altceva de făcut?

– Ba da, lucrez opt ore pe zi ca web designer, dar în timpul liber (de fapt și în afara lui), urmăresc și scriu povestea ta. Și o trăiesc. Toți gliesienii percep gândurile și senzațiile fraților lor gemeni de pe Pământ. Și simt foarte intens ce se întâmplă cu ei.

– Îți mulțumesc că ai sacrificat povestea și pe tine... ca să mori cu mine.

– Cu plăcere. De fapt, nu cu plăcere. Din dragoste și disperare, cum ziceți voi. Dar, nu-i nimic. ”Je ne regrette rien”. Uite, hai să-ți arăt ceva!

Fără să se dea jos de pe scaunul directorial, așezându-se comod cu un picior sub fund și cu celălalt genunchi ridicat, și sprijinindu-și bărbia de el, Ile de pe Gliese întinde mâna și înhață o sticlă de apă plată la jumătate de litru, umplută cu un lichid de o culoare suspectă (între pișat și diaree, dar poate că sunt iar paranoică, oboshită ori am inhalat prea mult praf de pe videoproiector). O dă pe gât pe nerăsuflate (se vede că e la fel de însetată ca mine). Îmi face și mie semn să mă servesc, însă am rețineri, nu doar din cauza culorii atrăgătoare, ci și pentru că nu am la mine scannerul ca să o verific, cine știe ce-o fi acolo. Până la urmă, cum insistă și mi-e sete, iau o sticlă și gust. E ceai de mușețel, cu lămâie, dar fără zahăr, cum consum și eu, de obicei. O beau iute pe toată. Ce păcat că n-are și rom cu ceai de conifere, cu miere și lămuie ca la Mălăești! Nu-i nimic, o să savurez mai târziu cu Promy, când ne-om juca ”de-a Bill și Monica”. După ce termin ceaiul, tremurând de emoție, Ile de pe Gliese deschide un fișier în Word, îmi împrumută ochelarii ei și mă îndeamnă să citesc, cu obrajii în flăcări și ochi scânteietori.

”Rahmaninov… Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră. Interiorul unei camere obişnuite. Dar eu o vreau neobişnuită… Şi de ce n-ar fi aşa? Aș putea încerca printr-un nou design; printr-o îmbinare mai subtilă a luminilor care ar trebui să fie mai difuze, dobândind astfel o anume senzualitate; prin micul cactus care refuză deocamdată să înflorească şi care are precis flori de un albastru orbitor şi neverosimil; prin desenele originale, poate un pic extravagante, puse de-a valma pe tapet; prin postere şi tot felul de poze; prin versurile scrise oarecum dramatic, asemenea unui zbor săgetat, pe hârtii arse cu bricheta pe margini şi lipite pe pereţi într-o dezordine halucinantă… Aș putea încerca şi prin autosugestie … Poate că aşa aș reuşi să dispar deodată, înghiţită de o lumină sau de o umbră sau, cine ştie, de reflexia unei petale a cactusului încă neînflorit. Camera asta nu poate fi obişnuită. Mai ales atunci când se aude în ea Rahmaninov…”

– E descrierea camerei tale de la începutul liceului, scrisă de tine în acea vreme, în romanul ”Pași în oglindă”. Și atunci încercai să te pierzi fără urmă într-o reflexie a unei petale de cactus albastru. Sincer, nu pot să te ajut să dispari, dar pot să-ți dau un ghiveci cu un cactus albastru autentic, să-ți decorezi camera, ha-ha-ha! izbucnește în râs Ile de pe Gliese.

– Mersi, dar mai bine nu, îl devorează Guru imediat. A hăpăit și cactuși și scaieți, cu tot cu spini, și se lingea pe bot. De-asta n-am nicio floare în Titan. Vreau să zic în Titan, la București. Nu în titanul Promy... Prometeu, săracul. Un ghiveci de cactus în burtă îi mai lipsește, că în rest le-a avut pe toate. Prefer animalele, nu e vorba doar de guru’ Guru sau de Bebe unicornul, ci și, de pildă, de albinuțe. Am semnat și aș semna oricând, fără să clipesc, o petiție pentru salvarea albinuțelor. Cu ele comunici mai ușor decât cu oamenii. N-ai observat că doctorii veterinari își iubesc și respectă pacienții, spre deosebire de numeroși medici umani care sunt fie indiferenți, fie ostili în raport cu ei, în ciuda șpăgilor? E, normal, e o dovadă în plus a superiorității animalelor. Sunt așa de drăgălașe și fără de păcat! Dar știi? În toamnă, la mitingul anti-maidanezi pe stradă, m-am prezentat ca o iubitoare de oameni. În definitiv, și oamenii sunt animale. Toți au drept la viață, nu? Prefer animalele, dar încă mă interesează oamenii. Apropo, Guru i-a mâncat și florile lui Promy din bungalouri, aici, pe Gliese, împreună cu cele din Olimp. Cred că și papagalii, mărturisesc nu foarte convinsă, de altfel, de ultima aserțiune.

– Nu-i nimic, dacă-l mănâncă Guru, îți dau alt ghiveci.

– Bine, cum vrei tu. Știi, am visat întotdeauna, de când eram mică, cactușii voștri cu florile lor mari de un albastru orbitor, ireal, șoptesc cu glas întretăiat, luminându-mă la față. Am văzut recent un film, ”La grande belleza”, despre un scriitor din Roma care căutase toată viața o mare frumusețe și nu o găsise. Eu am descoperit multe mari frumuseți, pe lângă artă și locurile sacre de pelerinaj din București, de pe vremea liceului: Dumnezeu, paradisul din Vamă și, the last but not the least, Promy. Și prințul Mîșkin spunea: ”Frumusețea va salva lumea”. Frumusețea e totuna cu adevărul și binele. Frumusețea ajută lumea nu doar să reziste entropiei, ci și să se mântuie. Frumusețe înseamnă să calculezi corect și să aplici ”2+2=4”. Matematica bunului simț e frumoasă și va salva lumea. De-asta, Iisus și Promy sunt frumoși: nu greșesc niciodată la socoteli și sfidează constant matematica absurdului. Nebunia lor e frumoasă. Acum, Promy e pentru mine ”la grande belleza”, floarea mea albastră de cactus. Îl iubesc.

– Da, înțeleg, și eu îl iubesc.

– Ceee?! Vezi că eu sunt destul de geloasă, chit că nu mă manifest ca zeițele. Deocamdată. Ah, iartă-mă, mă port ridicol, te fac de rușine.

– Nu, stai liniștită, nu sunt un pericol. Cel puțin nu unul mai mare ca Madame Dezastru. Și cine nu-l iubește pe Promy? rostește ea tare, precipitat, îmbujorându-se.

Zâmbindu-mi cu aerul ei ușor dezorientat, dar prietenos, Ile de pe Gliese îmi pune încet, cu mâini tremurătoare, în ceșcuțe mici cât un degetar, cafea decofeinizată fierbinte, fără zahăr și fără lapte (cum consumam și eu seara la București, înainte să locuiesc împreună cu titanii în Olinp). Hm, a turnat cafeaua cu grație într-un ghiveci de cactus albastru. Sper că acesta e obișnuit cu un asemenea tratament și va rezista. Are ceva din puterea titanilor. Puterea celor care preferă lanțurile, piroanele, bestiile antropofage, viscolul sau arșița Exopotamiei decât să se transforme în monștri. Puterea creatoare a celor care dansează cu dezastrele. Puterea celor care plonjează în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Puterea vulnerabilității, a dăruirii și a sacrificiului. Puterea fulgurantă, dar de neînvins a frumuseții, a curajului și a iubirii.

Ile de pe Gliese observă greșeala și își cere iertare, bâlbâindu-se și înroșindu-se și mai tare. Mă roagă pe mine să pun cafeaua, însă eu sunt atât de obosită și-mi tremură mâinile în asemenea hal că aș scăpa tot, direct pe laptop. Ile de pe Gliese se adună un pic, surâde încurajator și toarnă din nou cafeaua lent, până la jumătatea ceșcuțelor minuscule, din porțelan alb (decorat cu flori albastre de cactus și spicuri de grâu), ca să se asigure că nu mai varsă nimic. Dar nu numai un hobbit sau un gnom, ci până și Degețica ori Zâna-Speranță Made in China de la McDonald’s ar refuza o porție așa mare și ar face plângere. Acum însă nu am energie pentru reclamații și, oricum, mai am un pic și-o văd din nou pe Zâna Speranță cu tot cu copacul fosforescent mișcător care mă strânge necruțător cu ramurile sale, deși sunt aproape paralizată și nu opun nicio rezistență.

Stați puțin, nu era Promy unica și adevărata, autentica și originala Zână-Speranță? În ipostaza clasică în care e reprezentat? Asta da speranță! Lanțuri, piroane, ciocul vulturului în ficat, furii, fulgerașe, ger și jeg... Iar săracul Promy are o singură statuie la Luvru, din epoca romantică. Să-i ridic și eu o statuie? Una în plus sau în minus nu strică pentru cineva mai mare sau mai mic decât Maradona, numărul doi pe glob după Lady Gaga, însă numărul unu în univers, greu lovit de soartă să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru, logic, nu? Ah, ce am? Cred că sunt posedată din nou de Bush jr. Bine, dar eu nu sunt Michelangelo și… dacă o ia potopul? Nu-i nimic, potopul trece, titanii rămân. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul.

Ile de pe Gliese se scuză din nou: dacă vreau mai mult, pot să-mi pun eu singură, ea nu riscă. Acum, surprinzător, sora mea geamănă s-a încălzit, fie când a auzit de Promy, fie că s-a agitat teribil cu ritualul cafelei și-a transpirat. Și-a scos hanoracul verde, l-a aruncat pe canapea și a rămas în tricou. Poate că are deja febră... ca mine. Deodată, observ ceva bizar la mâna ei dreaptă, aproape de încheietură: are un semn ca cel pe care mi l-am făcut eu cu cuțitul când eram deprimată și mi-era tare dor de copii, după demisia de la fuckultate. O privesc înmărmurită, în stare de șoc:

– Nu se poate, ai semnul meu de cuțit!

– Sigur că da, am toate cicatricele tale. Și nu numai.

Își ridică tricoul. Mă uit un pic rușinată, dar fără să-mi pot reține curiozitatea, și descopăr uimită, și, în același timp, cu o anume încântare, că are cicatricele de la ficat și de la piept ale lui Promy. Poartă stigmatele lui binecuvântate. Exact ca mine! Nu le văzusem mai înainte, când desenasem împreună rozete în peșteră. Eram preocupată atunci de dansul curcubeelor îngemănate, pictate de noi, și de atingerea bucățelelor de cretă sfărâmicioase, care mi se risipeau printre degete și mă împresurau cu praf de stele.

– Ile de pe Gliese, surioară, eu de ce nu te simt pe tine cu tot cu povestea ta... mă rog, a mea?

– Ba da, Ile din Titan, acum simți.

Mă îmbrățișează cu o disperare și o forță titanică, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secundele următoare, așa că preferă să-mi taseze ea oasele și să le preschimbe în praf de stele. Mâinile i s-au încălzit, parcă la flacăra unui foc sacru, și ochii îi șiroiesc de lacrimi, dar eu sunt prea obosită ca să plâng.

– Îți mulțumesc, șoptesc pierdută. Iartă-mă, aș vrea să plâng cu tine, dar nu mai am lacrimi. Ochii mei sunt arși ca deșertul Exopotamiei.

– Nu-i nimic, surioară. Lacrimile mele sunt și ale tale.

– Îți mulțumesc pentru tot. Ce aș putea face pentru tine?

– Să te culci. Oboseala ta... și a lui Promy mă epuizează și pe mine.

O petală imensă de cactus de un albstru intens, neverosmil ne acoperă protector pe amândouă. Acorduri din Concertul 2 de Rahmaninov îmi mângâie trupul și-mi alină sufletul ca valurile oceanului. În depărtare, plutește un puf alb, orbitor de alb, străveziu și luminos ca o aripă de înger. S-au întors les neiges d’antan... și lebedele împușcate la Revoluție! Mă simt ca pictorul Andrei Rubliov, unul dintre puținii supraviețuitori ai invaziei tătare la Moscova, rătăcit în catedrala arsă și devastată, ticsită de morți, aruncați la întâmplare. În aburul greu, sufocant, sângele proaspăt, cald, neînchegat curge de-a valma peste Biblii ciopârțite și cioturi de icoane încă fumegând. Aerul e încins și otrăvit, dar în întunericul greu ca de plumb, ninge lent, cu fulgi mari, imaculați și puf de lebădă.

***

După întoarcerea de pe Gliese, dorm, în sfârșit, zile și nopți la rând, de parcă aș fi vrăjită ca Brunnhilde să zac și să visez mii de ani că voi fi trezită din somn de sărutul lui Siegfried. Într-o zi, după ce deschid ochii (asta-mi ia circa patru ore, căci sunt lipiți ca tronul de fundul lui Madame Hera după păcăleala lui Hefaistos) și mă dau jos din pat (de asemenea, un lucru de durată, îmi trebuie minim o oră doar ca să mă întind și să-mi trosnesc oasele), mă duc la bucătărie, târșindu-mi picioarele, să fac o cafea Lavazza cu lapte și zahăr. În câteva ore, reușesc să găsesc toate ingredientele necesare pentru cafea și să o fierb, fără a produce alte dezastre, cu excepția unei căni sparte (ultima din seria cu fluturași multicolori, pictată de Pira) care mi-a alunecat din mână. În timp ce beau, în sfârșit, cafeaua fierbinte, răsfoiesc o revistă culturală de pe Pământ și, brusc, am o revelație. L-am descoperit pe fratele de pe Gliese al lui Promy! Mai știți, tot eu îl identificasem pe unul dintre strănepoții săi, ultimul titan, George Soros, după o sursă credibilă, foarte serioasă, ziarul ”Adevărul”. Acum se pare că am dat de fratele lui de suflet de pe Gliese. Unul mare, nemuritor și blestemat ca Promy.

– Promy, vino repede! îl strig emoționată, tremurând puternic, gata să vărs cafeaua.

Promy se apropie în viteză, își trage un scaun, se așază la masă, își suflă bretonul și-și aprinde o havană. Îl strâng tare de mână și-i spun surescitată:

– Promy, cred că l-am găsit pe fratele tău de pe Gliese!

Promy râde în hohote, ținându-se cu mâna de burtă. Își toarnă o cafea cu lapte, pune o linguriță de ambrozie și amestecă amuzat. Eu mă îmbufnez un pic, dar revin în forță, hotărâtă să-l conving:

– Nu râde! La fel ai făcut și când l-am descoperit pe nepotul tău, Soros, în ”Adevărul”. Ăsta e fratele tău de suflet de pe Gliese. E mare și un nemuritor blestemat, exact ca tine. Nimeni altul decât autenticul și originalul, unicul și inegalabilul poet Adrian Păunescu! Zice la fel ca tine că ”nemurirea e o boală”, că nu poate nici să trăiască, nici să moară (”nu pot trăi, precum nu pot muri”), iar poezia se cheamă chiar ”Biet nemuritor la zidul morții”. Săracu’, e mereu pus și el la Zid, cum ești tu! Ah, și acum îmi dau seama că nici măcar nu e singurul Adrian titan, conștientizez brusc, simțind un val de aer cald, înăbușitor și o înțepătură puternică în inimă.

– Aoleu, mai sunt și alții?

– Da, încă doi Adrieni cel puțin. Știi, Promy, am ajuns la concluzia că, pentru a fi titan, trebuie îndeplinite minim trei criterii: 1. să fii tare, 2. să ai un suflet mare, 3. să inspiri multă milă. Pe lângă poetul nemuritor blestemat, Adrian Păunescu, cred că mai sunt titani și Adrian Minune, câinele vagabond manelist, și Adrian Năstase, Bombo, sinucigașul cu șapte case, deținut politic și el, erou-martir, victima lui Băsescu. Poate se încadrează aici și patronul Antenuțelor, Motanul Felix ori Gigi Becali.

– Cred că ai inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Las-o baltă, Madame Dezastru! De unde i-ai mai scos și p-ăștia!? Jură-te că sunt titani pe fabrica ta de diplome de la fuckultate! Așa e politically correct. Ce ai, mă, Ile? Ce-ai pățit? Vai de mine, ce familie am! Parcă nu-mi ajungea că-l am unchi pe nenea Cronos, verișor pe Știi Tu Cine, iar nepoți pe Hermes și Apollo! Fii atentă, nu toți sinucigașii, câinii vagabonzi și nemuritorii blestemații sunt titani. Și de când au ajuns Gigi, Bombo și Motanul Felix deținuți politici? O să-ți fac reclamație dacă mai zici așa ceva. Motanul Felix și-a băgat propria familie la zdup când era turnător. Mai curând îl recunosc pe marele gândac Gelu cel Singur, cu măreția lui tragică și traiectoria lui veșnic dreaptă, luptător solitar și mare supraviețuitor drept titan, dar numai după un test ADN riguros. Pe restul îi reneg. Să mă împuște Bombo!  

– Uite ce e, Promy, eu am vrut doar să te ajut! mă bosumflu eu. Fie, te las în pace cu titanii, dar să nu care cumva să nu-mi recunoști țara, Stracciatella (chit că e o cadă plină cu iaurt cu stracciatella), să mi-o lași fantomă, iar apoi să te plângi că nu-ți încape scula, după ce că-ți dau numai ție viză!

– Nu recunosc nicio cadă țară, decât dacă e plină până-n tavan cu Maretti cu pizza și la duș curge vin de la Chiron sau de la Dio.

Mormăind îmbufnată, cu ochii lipiți, încă amețită de somn, îmi iau laptopul, gândindu-mă să văd un film pe net, poate că mă mai trezesc... suficient cât să-mi fac bagajele și să plec în Stracciatella. E semnal bun pe VJ. Sunt nesigură și confuză, dar nu chiar ca Obama care mai are un pic și-o să descopere tancurile rusești intrând triumfal în Casa Albă, probabil ca s-o redecoreze. Se pricep mai bine ca băieții de la Led Zeppelin. Ce surpriză! Obama o să aplaude entuziasmat. Uau, a venit trenulețul Thomas, de când îmi doream unul, n-am avut când eram mic! Să-l trag de sforicică prin toată Casa Albă. A, stați puțin, e un tanc. Super! Ce-mi plac tancurile! Ah, am primit și bărcuțe, și avioane. Ce tare! O să mă dau în bărci cu Putin. Cred că mi le-a adus Moșul. Ce bine că îl țin prizonier la NSA!

Am dormit oare suficient cât să redevin masochistă, să reiau munca intelectuală și să ajung iar depresivă? Nu e mai bine să întrerup povestea și să merg undeva pe Pământ, nu să ajut sau să salvez, ci să mor cu cei mai nefericiți, cum a făcut Ile de pe Gliese pentru mine? De fapt, am o mare dilemă. Dacă aș decide să opresc timpul și sar în abis împreună cu cineva, nu știu unde să mă duc mai întâi. În India unde au loc mereu violuri în grup pe stradă și femeile sunt spânzurate? Într-o țară islamică precum Iran unde femeile sunt sufocate de reguli, bici și chador? În Coreea de Nord unde oamenii (care nu mor (încă) de foame sau teroare) sunt trimiși în vacanțe prelungite, cu tot cu familie, în lagăre de exterminare? În Siria unde dictatorul al-Assad comunică prin gaze sarin și lunetiști-fantomă cu propriul popor, iar rivalii politici sunt talibanii jihadiști de la SIIL (Statul Islamic în Irak și Levant), renumiți pentru execuții în masă, decapitări și crucificări? În Irak unde aceiași fundamentaliști suniți de la SIIL cuceresc oraș după oraș, instaurând legea islamică, Sharia, executându-i pe cei care ascultă muzică sau au nume șiite precum Ali sau Hussein și emițând ordonanțe de tip fatwa prin care persoanele de sex feminin (de la 11 la 46 ani) trebuie să se supună unei operații de mutilare a organelor sexuale (a clitorisului)? În Egipt unde s-a reușit marea performanță de a trece de la dictatură la talibani (liber aleși) și apoi la armată? În Palestina unde mișcarea teroristă Hamas asediază Ierusalimul, iar Israel răspunde printr-un război ”chirurgical”, cu mici ”pagube colaterale” (sute și mii de civili), inclusiv spitale și școli ONU bombardate, căci acolo, cu siguranță, se ascund arme, logic, nu? În Europa unde partidele extremiste au câștigat alegerile în mai multe state, se poartă un război-fantomă cu victime reale, iar fiecare cetățean european își face țara lui? Sau poate să mă duc voluntar ONU, eventual cu trupele de pacificatori-violatori? Parcă peste tot e un Dezastru mai mare ca Madame Dezastru. Până și în Europa! Totul e fantomă pe Pământ. Doar gropile comune, gropile de gunoi unde suntem aruncați toți încă de când ne-am născut, sunt reale.

Iau laptopul, dar îl trântesc pe pat imediat, furioasă, fără să-l deschid. Eu am laptop, acces la net și pot să vizionez orice film vreau, însă alții nu. Obrajii îmi ard, mi-e rușine, dar mă forțez să continui. O să mă uit la un film cât mai comercial și mai convențional, din două motive: 1. fiindcă nu pot să procesez. 2. ca să nu mă simt foarte prost față de cei care urmăresc seriale de dragoste cu îngerași cu chador sau cu muncitoare în salopetă (în Coreea de Nord oamenii sunt arestați și trimiși în lagăre de exterminare dacă vizionează telenovele străine). Aleg, așadar, un film Disney, ”Frozen”. Când ajung la sfârșit, dau înapoi, la început, pentru că mă frământă o întrebare: fetele alea, protagonistele, sunt surori? Verific, mă conving și trec apoi la final.

Hm, hai să deschid mailul, poate că e o idee mai bună. Ah, iar e full de mesaje promoționale pentru mărire de penis! Nu, nu vreau, lăsați-mă-n pace! Stați, nu e vorba de penisul meu, ci de al lui Ponta. Cum? Ponta vrea mărire de penis? Mai citesc o dată și clarific: Ponta dorește o mărire de pensii, nu de penis. Nu, e clar că nu sunt capabilă de nimic, mai bine îi calculez lui Promy vibrația numelui, a personalității și a scopurilor în viață, după numerologia magică (unde fiecare literă are alocat un număr de la 1 la 9). Mă apuc, deci, să scriu numele lui Promy, să atașez literelor cifre și să socotesc. E doar un joc (interesant, inspirat după Pitagora) și e mai simplu ca ”2+2=4”. La sfârșit, îl chem entuziasmată pe Promy:

– Ți-am calculat vibrația numelui și a personalității și la scopuri în viață ți-a ieșit 5, numărul exploratorilor, al celor îndrăzneți care detestă rutina și vor să fie liberi și creatori, indiferent de probleme. Pentru interior (cum te vezi tu) e 1 – numărul inițiatorilor, al creatorilor și promotorilor (indiferent de ego) și al celor independenți și liberali în gândire, iar pentru exterior (cum te prezinți tu și cum te văd alții) e 4 – numărul celor responsabili, serioși, ancorați în realitate, practici, solizi, cu o forță titanică. Ai văzut? Se potrivește.

Promy izbucnește în râs. Se leagănă ușor cu scaunul, își aprinde o nouă havană, își suflă bretonul și răspunde pe un ton vesel, făcându-mi cu ochiul năstrușnic:

– După ce nume ai calculat? Al Gore, El-Gol, Câine Rău și Turbat, Hoțul, Mincinosul, Porcul, Ticălosul, Trădătorul, Violatorul sau Doctor Frankenstein?

– Vai de mine, iubire, după numele tău, ”Prometeu”.

– Cum? Fără H și S?

– Nu, l-am pus complet: ”Prometheus”, cu H și S, evident. Prima oară am greșit, dar nu din cauza literelor din numele tău, ci din cauza alfabetului: l-am uitat pe Q. Dar apoi l-am adăugat imediat, am recalculat, am verificat și așa iese. Să știi însă că am nevoie de data exactă a nașterii, pentru a-ți calcula vibrația nașterii și a destinului și a-ți ghici viitorul.

– Păi, nu-l știm deja?!

– Haide, Promy! Spune-mi odată!

– Taci, Ile, sunt... într-un fel de... concediu medical și am nevoie de liniște. La urma urmei, după ce referință calculezi tu? După nașterea lui Hristos, a lui Mahomed, a lui nenea Cronos sau tataie Uranus sau altceva? Ce calendar folosești? În funcție de fiecare calendar în parte, va ieși de fiecare dată altceva. Și tu o să zici, invariabil, că se potrivește. Hm, și să nu uităm că voi, muritorii, ați fost dotați cu rațiune și liber arbitru. Nu stelele sau numerele decid pentru voi.

– Promy, rațiunea și liberul arbitru sunt suficiente, nu și necesare. Ah, iartă-mă, cred că sunt posedată iar de Bush Jr.

– Ba exact invers. Rațiunea și liberul arbitru sunt necesare, dar nu suficiente. Mai e nevoie măcar de... dragoste și disperare. Și-atunci ”va trece și iarna / și-april va veni”. Nu vreau să am 827 de rădăcini trainice de palmier islamic, însă mi-ar plăcea ca voi, oamenii, să păstrați câteva... ca mine sau ca Iisus. Eu unul nu am făcut ce am făcut pentru statui, premii, medalii și diplome. Nu vreau decât dreptul la poveste. Visez la ziua în care n-o să mai putem anticipa ce spun nenorociții ăștia de Big Brotheri și n-o să mai prevedem ”hapocalipsurile” (întotdeauna mai rele decât orice ne imaginăm, căci realitatea întrece orice ficțiune). Atunci, nu Al Gore va mai fi de vină, ci ”stăpânul” lui. Cei care fac fapte bune nu vor mai fi condamnați, iar cei care fac porcării nu vor mai fi premiați. Oamenii vor semăna mai mult cu mine și cu Iisus decât cu zeii și ”stăpânii” de peste tot de pe Pământ. ”Intelectual depresiv” sau ”titan legumă” (fie și mutantă, de 40 de kile) nu vor mai fi pleonasme. Niciun copil nu va mai merge la plimbare în Tartar, în tabere de refugiați, lagăre sau închisori. Fiecare om va avea dreptul la poveste și nu va mai exista nicio competiție a agoniilor, Holocausturilor și paraliziilor liber alese. Revoluțiile nu vor mai fi furate, fiindcă vor avea loc în cap și în suflet, și nu va mai trebui să alegem între talibani mâncători de coaie, de ficat, de inimi sau de creiere. Între noi fie vorba, nu strică din când în când o revoluție, cu condiția să nu schimbi un dictator cu talibani sau armată, ci să urmeze o democrație reală, susținută de un stat de drept autentic. Mie nu-mi pare rău ca am făcut-o pe a noastră, în Olimp: ne aflam ”pe culmile disperării”. Am demonstrat că nu sunt mort sau terminat, iar ”stăpânii” au de ce să se teamă: vine poporul și-i suflă mai tare decât îmi suflu eu bretonul, până pe SPP1001, la o sută de mii de ani lumină. Până la urmă, am realizat ceva, avem o constituție democratică, iar înțeleptul Chiron, primul stăpân liber ales al Olimpului, a reușit să se mențină destul de bine, spre deosebire de Her care mai avea un pic și se muta cu tronul în Tartar. Încă puțin și Olimpul va fi un paradis, cum e România față de Coreea de Nord. De fapt, comparativ cu Egiptul, altă civilizație străveche unde s-a trecut ingenios de la dictatură la talibani și apoi la armată, Olimpul chiar e un paradis. Vaca de Io s-ar putea să se întoarcă aici, în scurt timp. Deci decât, în cazul lui Io, profețiile hollywoodiene se vor adeveri. În curând, va fi și la noi ”ca la Paris”. Iar în ziua în care april va veni pe Pâmânt, n-o să mai predăm lecții de disperare și n-o să mai putem ghici viitorul. Știi de ce? Pentru că va fi imprevizibil. Va depinde, cel mult, de strategiile și de planurile noastre.

– Cred că trebuie să așteptăm cel puțin până primesc numărul de dosar de la Parchet. Dar un titan nu renunță niciodată, nu? Iar oamenii ar trebui să-i urmeze exemplul. Într-un fel, cumva april a venit prin faptul că tu și Iisus ați apărut pe Pământ. Și alții frumoși ca voi. Vreau să rămâneți aici, cu noi, bestiile, chiar dacă, evident, comunicarea e imposibilă. Trebuie ca măcar câțiva să fie altfel, cum sunteți voi. Fără frumusețea voastră, 2+2 dau oricât, iar lumea intră într-un proces accelerat de descompunere și haosul devorează ordinea cosmică. Frumusețea voastră e antientropică. Dacă nu aș vedea cicatricile de pe corpul tău și din sufletul tău (pe care, în parte, le am și eu), aș crede că vii din anul 2000 al viselor mele din copilărie, de pe Gliese sau, oricum, dintr-o lume în care april a sosit și nu mai e nevoie de ceață ca să ne ascundem. Pentru că totul e frumos. Cred că de-asta mi-am dat demisia de la voi, eram prea urâtă și vă făceam de râs.

– Ce spui, Ile? Nu erai fotomodel cu diplomă, fără Photoshop?

– Ba da! Am urmat o școală de fotomodele, am dat examen de absolvire și am primit o diplomă. Pe bune. Ah, Promy, te iubesc așa de mult încât te-aș accepta și nu te-aș considera trădător ca pe tata, chiar dacă ai fi prietenul omizilor, meduzelor, urechelnițelor, gândacilor și păianjenilor. Aș vrea să mai dansăm, îmbrățișați titanic, deasupra abisurilor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Din dragoste și disperare. Tu ești floarea mea albastră de cactus și vreau să trăiești! Să trăiești, nu să supraviețuiești! Dacă trăiești și tu, n-o să-mi mai fie rușine că sunt singura ființă vie de pe Pământ. Nici nu știi cât te iubesc. Ți-aș călca și tricourile tale albe pe care le urăsc! Poate că, astfel, îmi spăl păcatele. Nu, stai puțin, nu am eu atâtea păcate câte tricouri albe ai tu!

Mă opresc, extenuată, dar fericită, cu lacrimi în ochi, îi strâng mâna lui Promy și-l sărut, mușcându-i ușor buza de sus. Ochii îi strălucesc iar ca niște supernove. Îmi șterg fruntea îmbrobonită de sudoare cu un șervețel și beau pe nerăsuflate o cană cu ceai de mușețel, cu lămâie, fără zahăr. Îmi torn apoi alta, mai fierbinte. Aburul aromat se ridică din ceașcă, încet, ca prin vis, învăluindu-mă blând într-o ceață subțire, luminoasă, albă ca neaua. Mă afund în ea. În bucătăria de culoarea cafelei cu lapte, ninge cu fulgi mari și puf de lebădă. Fulgi uriași de zăpadă încep să cadă lin peste mormanele de cadavre, Biblii ferfenițite și icoane în flăcări în catedrala arsă de tătari unde pictorul Andrei Rubliov rătăcește la nesfârșit, sălbăticit de durere și de neputință.

În plin Ev Mediu (sec. XIV-XV), în Rusia, pictorul de icoane și biserici, Andrei Rubliov, s-a confruntat și el cu problema ”2+2 fac cât vrea stăpânul” pentru că ”asta-i politica”, ajungând să intre în ”grevă” și să-și dea ”demisia” ca artist. A fost în ”grevă” zeci de ani pe motiv de asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel, las-o baltă, Andrei, o să te obișnuiești, Al Gore e de vină: invazii tătare, copii uciși, femei violate, catedrale incediate, picturi și Biblii făcute scrum, ciumă, foamete, persecuții, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure. A depus și un legământ de tăcere și a refuzat să mai schimbe un cuvânt cu oamenii, după ce a rămas unul dintre puținii supraviețuitori ai unei invazii tătare. Comunicarea e imposibilă. Cuvântul doare.

Dacă Promy, în lanțuri, cu pumnul în gură, și-a înăbușit urletele mii și mii de ani, Andrei Rubliov a tăcut și el zeci de ani. În acel timp nu a pictat nimic, în ciuda faptului că fantoma maestrului său, Teofan (mort la invazia tătară și cu toate picturile sale distruse), îl vizita sistematic și făcea presiuni. Uite, Andrei, icoanele mele au luat foc. Totuși, eu aș vrea să mai pictez. Indiferent ce se întâmplă, chiar dacă a doua zi catedrala e arsă din nou de tătari. Aș vrea să mai pictez, însă nu mai pot. Dar tu poți. Ai un dar de la Dumnezeu, iar eu te-am învățat bine. Pictează, Andrei, pictează! Andrei Rubliov a simțit din nou chemarea să picteze când a fost răscolit de sunetul unui clopot confecționat, cu eforturi titanice, de un băiat talentat, fără experiență, însă cu multă pasiune, interesant, și el tot un supraviețuitor... nu al tătarilor, ci al ciumei.  

La sfârșitul filmului, când sunt dezvăluite picturile bisericești ale lui Andrei, totul se schimbă: de la alb-negrul cotidianului sumbru și sordid la explozia de culoare și de strălucire a icoanelor care au supraviețuit timpului, din secolul XIV până acum, surprinzător, chiar și invaziilor comuniste, uneori mai devastatoare pentru biserici decât cele ale tătarilor. Și, dacă nu ar fi supraviețuit (ca picturile maestrului său, Teofan) mai mult decât o zi, frumusețea lor tot ar fi adus oamenilor o scânteie din focul sacru, un curcubeu evanescent, dar indispensabil al iubirii între Dumnezeu și oameni. Dacă potopul ar fi luat tot și nu ar mai fi rămas din Promy decât stânca (așa cum a zis Kafka), creația și sacrificiul lui nu erau absurde, ba, dimpotrivă, cu atât mai necesare într-o lume (guvernată) de talibani (tătari... de orice fel – zei, comuniști, fasciști sau fundamentaliști islamici). Oricum, focul sacru al lui Teofan a continuat să existe prin Andrei. La fel, Deu a preluat focul sacru de la Promy când tatăl său era strivit de lanțuri, piroane și bestii antropofage. Și nici potopul lui Zeus nu a putut să-l stingă.

***

Nu știu dacă Guru venerează focul sacru, deocamdată văd că cel de pe aragaz nu-i inspiră prea mult respect: țâșnește cu putere, gata să răstoarne ibricul, apoi pe masă, dărâmând cana de plastic cu ursuleți koala (adusă special pentru mine ca să nu mai sparg altceva), și se aruncă val-vârtej în brațele lui Promy. El râde, își aprinde o havană și suflă nori de fum aromat în formă de litere: ”G”, ”U”, ”R”, ”U”. Îi mângâie blănița neagră, lucioasă de pe spate și o scarpină pe gâtul alb, iar Guru toarce, râcâindu-i delicat blugii cu gheruțele. Sunt geloasă, l-aș ciufuli și eu un pic pe Promy, dar mi-e teamă să nu-i deteriorez coafura.

– Promy, hai în apă! se aude vocea susurătoare de sirenă.

– Lasă-mă, VJ! Uite ce i-ai făcut lui Ile. Și chiar nu mai tolerez asemenea teste.

– Nu mai ai curaj? Tocmai tu? îl provoacă vocea ademenitoare de sirenă.

– Nu știu, VJ, dacă mai am și nu vreau acum să verific.

– Promy, trebuie să te descarci!

– VJ, nimeni nu a reușit să mă facă pe mine să urlu. Până acum. Vrei să încerci tu?

– Poate că da.

– Dacă aș urla, întreg universul ar sări în aer. Împreună cu tine.

– Stai liniștit, nu vine sfârșitul lumii, nu se întâmplă nimic. Intră în apă și fă exact ce simți, fără să te reții! Măcar o dată în viața ta!

– Promy, te rog, ascult-o pe VJ! îl implor cu vocea întretăiată și ochii plini de lacrimi.

Mormăind printre dinți, Promy trântește ceașca de cafea cu lapte și ambrozie, azvârle havana, își suflă bretonul cu furie și se ridică în picioare. Își îndreaptă spatele înțepenit, trosnindu-și oasele amorțite, apoi își târșește picioarele spre ocean și se aruncă în valuri. Ah, VJ, ce mai vrei? Lasă-mă-n pace! Abia începusem să mă relaxez. Vroiam să ascult la nesfârșit sfârâitul ibricului, monoton și reconfortant ca răpăitul ploii, torsul pisicii, crănțănitul boabelor de hrană uscată Purina din castronașul verde și râcâitul gheruțelor ei în nisip. Să inspir adânc mirosul tare de cafea proaspătă, ținând-o pe Guru în brațe și mângâindu-i blănița neagră, mătăsoasă. De ce nu am o statuie pe Pământ cu o pisică în brațe sau jucând fotbal? Gliesienii mi-au făcut.

Mă cufund în ocean. Tresar. E rece și întuneric beznă. Bate un vânt puternic care îmi taie răsuflarea, îmi înroșește ochii și mi-i face să lăcrimez, parcă ar fi crivățul de pe... Cum, iar pe Elbrus? E ultimul loc din lume în care aș vrea să ajung. Sunt din nou în lanțuri, cu pironul în piept și bestia sfârtecându-mi ficatul? Incredibil, nu. Deocamdată. Dar parcă e cineva înlănțuit de stâncă. Să mă duc să văd sau s-o rup la fugă, asta dacă mai pot, căci iar îmi vine să număr minutele și secundele rămase? 10, 9, 8, 7... Nu! Nu știu de ce pașii mă poartă spre stâncă, de parcă aș fi predestinat. Mă îndrept spre stâncă în transă, hipnotizat, cu un echilibru perfect de somnambul, balansându-se pe balustrada ultimului etaj al unui zgârie-nor.

Nu, nu se poate! Acolo e chiar Ile, goală, în lanțuri și cu pironul în piept! E vânătă de frig, parc-ar fi un cadavru. Poate a și murit deja, oamenii nu supraviețuiesc cu pironul în piept mai mult de câteva minute. Nu, nu trebuie să renunț, o să-i scot pironul. Îl trag cu toată forța de care sunt în stare și, în cele din urmă, reușesc să-l smulg. Să încerc s-o trezesc cu-n sărut ca-n povești, poate funcționează. Ile deschide ochii ei negri, cu genele lipite de ger și acoperite cu chiciură, nu spune nimic, dar îmi zâmbește printre lacrimi. Trebuie s-o iau de-aici, o să-i desfac lanțurile cu orice preț. Deodată, aud un foșnet de aripi. Insinuant, terifiant, implacabil, tot mai aproape... Nu am cum să nu-l recunosc, îl aud mereu, zi și noapte, nu pot scăpa de el, e un blestem fără sfârșit. Îl ascult fascinat, oricât aș vrea să-l ignor, nu am nicio putere asupra lui. Îngheț de groază. Știu cine vine. Ne va devora pe amândoi.

Împreună cu Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, bestia de vultur se apropie lent, fatal, fremătând din aripile ei monstruoase, râcâind cu ghearele ei metalice, uriașe ca niște căngi de oțel, plescăind din ciocul enorm, nesățios, din care picură saliva otrăvită, mai corozivă decât acidul sulfuric. Sunt paralizat, nu am niciun control. Toți trei ne vor îneca în bale și în sânge și vor expune apoi un nou tablou omagial în sala tronului, redând faptele eroice ale celor trei mușchetari din Olimp în luptă cu trădătorii împuțiți ca mine și ca Ile. ”Forget Domani!” Nu, nu de data asta! Îi voi surprinde. ”You’re gotta hear me roar”. Voi urla. Atât de tare încât îi voi spulbera pe toți.

Un urlet cumplit despică cerul, întețește vântul, încinge aerul, face stele să se prăbușească, pământul să se cutremure, apele să clocotească și să se reverse, stâncile să se sfărâme, iar lanțurile să se frângă și să sară în aer. Un urlet al furiei și al disperării, abisal, din adâncul mileniilor de agonie și frustrare, fierbinte, necruțător, irepresibil, fără sfârșit. Știi Tu Cine, Hermes și bestia de vultur sunt pulverizați.

Ile se prăbușește de pe stâncă în brațele mele și alunecăm amândoi la pământ. Bizar, e cald și moale ca cel proaspăt arat primăvara la țară. Afară e o vreme de aprilie. Mâinile lui Ile îmi înconjoară gâtul. Sunt lipicioase și fierbinți ca niciodată și miros a flori de liliac. Buzele ei le ating pe ale mele, limbile ni se împletesc. Părul ei negru, lung, despletit mă învăluie blând și-mi dezmiardă trupul ostenit ca aburul aromat al havanelor. Corpul ei gol se topește într-al meu într-o dulce îmbrățișare. Nu-mi vine să cred că e cu mine. O strâng în brațe, fericit ca un copil, apoi îi pun mâna pe fund și i-l mângâi ușor. O petală uriașă de cactus albastru ne acoperă, protector și tandru ca o placentă. Vreau să rămânem amândoi așa mereu, îmbrățișați, sub petala de cactus albastru, mătăsoasă ca pielea unui bebeluș.

Dar, deodată, aud în surdină acorduri din Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major de Chopin, petala se deschide, placenta se sparge și ieșim amândoi din ea, aprinși la față, clătinându-ne și împiedicându-ne, puțin dezorientați. Nu, nu avem de ce să ne fie teamă, suntem înapoi pe plaja nesfârșită. E liniște, am loc să mă întind și să-mi trosnesc oasele, ascultând la nesfârșit murmurul valurilor. Briza îmi invadează nările nesățioase. Am tânjit mereu după aer. Acum pot, în sfârșit, respira. Nisipul argintiu scânteiază ca o trenă de mireasă, cerul e înalt precum cupola unei catedrale, iar aurora boreală din văzduh reflectă lumina și culorile nemaivăzute ale vitraliilor de la Sainte-Chapelle. O lume fără Ziduri, numai Ferestre...

Să mă uit mai bine. Nu, nu sunt vitraliile de la Sainte-Chapelle, deasupra mea lucesc sidefat, ca niște curcubee îngemănate, miliarde de presse-papiere cu coral (de toate culorile, formele și mărimile). Plutesc de parcă ar fi intacte. Erau sparte, dar acum sunt întregi. Cioburile au țâșnit din mine și s-au unit iar, după legile unui puzzle misterios, pe care nu-l pot înțelege.

Cred că am înviat. ”It’s new dawn / It’s a new day / It’s a new life / For me / And I’m feeling good.” Să privesc acum lumea cu noii mei ochi de bebeluș, proaspăt născut din spuma valurilor, nu a balelor: uau, e o țâță. O țâță imensă care îmi aparține. Am și eu drepturi, nu numai dreptate. Am drept la țâță! Sper că noul Prometeu nu va fi Doctor Frankenstein. Încă o dată, deși eram la capătul puterilor, m-am surprins pe mine însumi, m-am autodepășit și am învins. Pot ține tot universul în palmele mele, iar Olimpul în degetul mijlociu ridicat. Și uite, Ile, ți-am apărat nu numai sufletul, ci și fundul. Sunt legate între ele pro...fund, bineînțeles. Cea mai mică atingere a unuia dintre ele îl afectează și pe celălalt. De fapt, toate sunt interconectate în univers, îmi reconfirm azi adevărul ăsta matematic simplu, de tip ”2+2=4”. A ieșit bine socoteala, nu-i așa, Obama?

Ziua de astăzi e una dintre cele mai importante nu doar din viața mea, ci și din cea a universului, mai ales că învierea lui Iisus nu e sărbătorită simultan de toți creștinii. O zi cel puțin la fel de importantă ca Big Bang-ul. Mă gândesc acum că începe o nouă eră, se vor rescrie calendarele pretutindeni în univers. Chiar și topul fericirii lui Ile se va schimba: ziua învierii mele va fi înainte de ziua Revoluției din Decembrie 1989 și de ziua renașterii lui Ile. Uau, ce ego am! La competiție cu Malraux. Bine că îmi place competiția. Dar eu am și suflet.

Pentru prima oară în viață, mă simt acasă. Întreg universul e casa mea. O casă unde mă simt acasă? Da, și nu mai vreau să fiu izgonit din casa mea și azvârlit în abisuri fără nume. Nu mai vreau să mă exilați. Vreau să trăiesc aici. Pe VJ, pe Gliese, pe Pământ sau în Olimp. Oriunde. E o lume mobilă. Mă simt ușor ca un fulg, crucea mea înspăimântător de grea a dispărut. Plutesc. Fluxuri de energie și de forță îmi circulă în corp și-mi revitalizează sângele și limfa. Puterea vieții... Sunt din nou tânăr, frumos, curat ca lacrima. De parcă m-aș fi scufundat în oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. În sfârșit, renăscut, nu resuscitat.