Într-un SAS bun, după ce respinsese o serie întreagă de titani descoperiți
de mine (George Soros, identificat într-o sursă credibilă, ziarul ”Adevărul”,
drept ”titanul Soros”, apoi trei Adrieni (Adrian Năstase-Bombo – mare martir,
deținut politic și sinucigaș, victima dictatorului Băsescu, Adi Minune – un
suflet mare și chinuit de manelist, un câine vagabond... prin palate cu
turnulețe, Adrian Păunescu – un mare nemuritor blestemat, poet ce se izbește
mereu de Zid și nu poate nici trăi, nici muri)), mai puțin pe gândacul Gelu cel
Singur, prietenul lui tata, mare supraviețuitor și luptător solitar, care nu
și-a pierdut măreția sa tragică, titanică nici când a fost strivit (probabil)
sub papucul mamei (până la o probă ADN edificatoare), iată că Promy e pe cale
să accepte o nouă propunere a mea. Este vorba de Pesi (Pepsi sau Piersicuță),
motanul auriu al maică-mii, de culoarea lui Garfield sau, mai bine zis, a focului
sacru.
De-abia acum am conștientizat. Ce mică e lumea! Pesi îndeplinește toate
cele trei criterii de bază caracteristice unui titan: 1. e tare (a supraviețuit
și el potopului ca Deu, mai exact unei furtuni cumplite când abia se născuse; o
prietenă l-a salvat, adunându-l de prin șanțuri, mai mult mort decât viu,
ducându-l la doctor de urgență și lăsându-l apoi mamei în îngrijire; în plus,
Pesi are și el probleme hepatice ca Promy (și niște ochișori de un galben
luminos... hepatic), a fost adeseori slab de parcă ar fi ieșit de la Auschwitz,
de pe Elbrus ori din Tartar, a zăcut o vreme paralizat ca Promy înlănțuit de
stâncă, a trecut prin trei transfuzii foarte grele, cu șanse infime de
supraviețuire și, deși se sufoca, urina cu sânge și vomita, a depășit treptat
toate dificultățile); 2. are un suflet mare (când nu se simte prea rău și e
capabil să-și manifeste afecțiunea, e foarte drăgălaș, prietenos și iubește
oamenii, cu toate că nu (prea) merită); 3. inspiră multă milă (dacă iubește
oamenii și suferă atât, e logic, nu?).
După ce a luat-o pe guru Guru de la o terasă din Vamă (unde rămăsese, sărmana,
abandonată, la sfârșit de sezon), fii-miu, Alex, mare salvator de mâțe, l-a
adoptat și pe titanul Pesi de la mama, pentru că acesta avea nevoie de atenție
permanentă, îngrijiri speciale și vizite regulate la medicul veterinar. Eu am
acceptat, cu mândrie revoluționară. La urma urmei, sunt mamaie de titan (Pesi),
mamaie de guru (Guru) și mama unui patriot (Alex însuși se consideră astfel de
când l-am plătit cu o găleată întreagă de aripioare de la KFC ca să participe
la miting, la ”Uniți salvăm Roșia Montana”). În scurt timp, l-am adus și pe
Pesi alături de Guru în Olimp, iar micul titan a început o nouă viață.
Exact ca Promy, Pesi de-abia se-atinge de mâncare și oftează intens (când i
se administrează medicamentația zilnică). În schimb, e disperat după afecțiune,
așteaptă, cu răbdare titanică, să i se spună vorbe dulci (cum ar fi să-l facă
cineva ”hobbit”), să fie luat în brațe, scărpinat și mângâiat. Pentru asta se
revanșează în modul următor: te linge ca un cățel, din cap până-n picioare. Nu,
nu doar oamenii, mai nou, și fundul lui Guru. Cum așa? Titanii nu pupă pe
nimeni în cur. De fapt, Pesi adoră curățenia ca un titan adevărat ce e și o
face cu stil și... pasiune titanică. Promy nu l-a respins: dimpotrivă, s-a
bucurat de prezența lui din tot sufletul său mare de titan (chit că nu i-a
acordat... deocamdată nicio diplomă oficială, fie și de titan onorific) și și-a
schimbat unele obicieuri. Nu numai că a cerut să fie și el ținut în brațe,
sărutat și dezmierdat (asta se întâmpla și înainte), ci s-a răsfățat și toarce
de plăcere.
Dacă guru Guru a fost la început suspicioasă, atentă să nu o violeze cumva (doar
a auzit ce se spune în Olimp despre titani) și l-a monitorizat nonstop, cu mare
interes și curiozitate (paranoia e o datorie civică), l-a mârâit, l-a scuipat
și a păstrat o distanță igienică de câțiva metri, acum s-au împrietenit
relativ. Adică Pesi o ajută la curățenia ei exemplară, inclusiv lingând-o la fund
și se antrenează reciproc în toate trăsnăile: de la vânatul porumbeilor
Afroditei (la care se uită în extaz, de parcă ar urmări ”Suleyman Magnificul”)
la fotbalul cu răhățeii, cheile, crenvurștii și măslinele. Se copiază unul pe
altul și tot ce vrea unul vrea și celălalt. Guru poftește nu numai la pernuța,
apa, mâncarea (hrană uscată de regim, Royale Hepatic), ci și la medicamentele
lui Pesi. Dacă Pesi îmi sare în brațe, vine și ea. Și invers. Într-o seară,
după ce Pesi s-a mai întremat, i-am testat și rezistența la sirtaki, la ”Zorba
grecul”: Promy a putut să danseze doar un minut, în schimb, Pesi a reușit să stea
în picioare până la sfârșit. Se obișnuiește să danseze cu dezastrele. Pentru
început, cu Madame Dezastru. Să fie într-un SAS bun.
***
Obosiți de atâta dans cu dezastrele (fie și cu Madame Dezastru), la masă,
la bucătărie, Pesi îmi doarme-n în poală, scărpinat ușor pe gât și pe spate,
iar Promy oftează și își lasă capul pe umărul meu. Nu îndrăznesc să mă mișc, de
grijă să nu-i deteriorez coafura. La un moment dat, Promy tresare, își suflă
slab bretonul și clipește din ochi de mai multe ori la rând, amețit.
Trosnindu-și oasele amorțite și ținându-se de masă, se ridică încet, cu greu și
ia o sticlă de vin roșu, sec de la Dio de sus, din dulapul de un alb imaculat,
montat direct în perete. Mă doare stomacul, dar nu pot să refuz un pahar.
Ciocnim, beau câteva înghițituri, vărs câțiva stropi pe mine și pe Pesi (care
continuă să doarmă netulburat, la competiție cu Atlas și Europa), apoi îi
strâng mâna lui Promy. Mă pregătesc să-l întreb ceva. A rămas o problemă
nerezolvată și nu mai vreau să amân. Mai târziu e prea târziu:
– Spune-mi, Promy, am o dilemă și, deși n-am mâncat Piersicuță sau pateu de
ficat, știi că sunt iremediabil intoxicată cu praful de pe videoproiector, iar
pe Tonciu n-o găsesc s-o întreb: ciuperca e animal?
– Nu ai mâncat Piersicuță sau pateu de ficat, dar mi-ai halit papagalii din
bungaloul verde african, Fata lui Dracula! Să nu crezi că am uitat. Știi vorba
mea. Cine a greșit să-și ceară iertare.
– Chiar așa, cine a greșit să-și ceară iertare, nu eu, ripostez furioasă.
– O să fac o serie nouă de papagali și o să-i învăț să spună ”Stracciatella
nu-i o țară, e o cadă!” Ce idee bună! Nu-i așa, Obama?
– Iar eu o să-i învăț să-ți zică ”Odă pentru Kim Jong Promy”, nu ”Prometeu,
ești un hobbit!” Jur din nou pe constituție și democrație, nu pe Al-Cool sau
Al-Cola, că n-am mâncat nici lebedele din parc de la Viena, nici porumbeii
Afroditei, nici papagalii tăi din bungaloul african. Jur și pe crenvurști în
covrig. Ăștia sunt un fel de Maretti cu pizza pentru mine. Recunosc, consum
frecvent crenvurști în covrig care au multe E-uri, în special glutamat
monosodic. Cu ăsta te intoxici mai rău decât cu poțiunile Antenuței și, gata,
ai murit. Pe net se vorbește de ”genocid alimentar”. Promy, te rog să fii
atent! Și Maretti conține glutamat monosodic.
– Vai de mine, o să mor? izbucnește Promy într-un râs tumultuos, isteric.
– Da. Mă rog, în cel mai fericit caz, devii obez și o să mai faci un
infarct. Iar Obama nu o să-ți sară în ajutor. E tot un șef-fantomă. Ca de
obicei, se va uita și nu va vedea nimic.
– Eu, obez?! I-auzi, Obama! se zgâlțâie Promy de râs din tot corpul. Ești
la PMS? Ai febră? Ia un Nurofen. Și, fii atentă, dacă-mi mai pui întrebări din
astea... gen ”ciuperca e animal?”, încep să mă gândesc nu la trecut, ci la
viitor și mi-am jurat că n-o mai fac. Nu mai vreau să ghicesc viitorul și să
trăiesc de azi până ieri ca-n cercetarea ta de piață. Indiferent ce se întâmplă,
mă încăpățânez să-mi fac planuri, iar unul dintre ele este să ne jucăm ”de-a
Bill și Monica” în fiecare zi.
– Păi, atunci de ce te uiți la mine cu privirea aia kafkiană de câine
bătut, căruia tocmai i-a ghicit de ”hapocalipsuri” baba Promida? Măcar știi de
ce ești bătut?
– Dacă sărmanul câine kafkian nu știe de ce e bătut, eu înțeleg de ce: Al
Gore e rău, Al Gore e de vină. De fapt, e vorba de putere și control. Logic,
nu? A fi sau a nu fi câine rău și turbat care a mușcat mâna ”stăpânului”...
Aceasta e întrebarea. Unde e locul câinilor turbați? În casă sau afară? Mă tem
că nicăieri. Uite, mă gândeam chiar acum, că nu mai știu cu ce legumă sau
animal să mă identific, dacă aș avea ocazia să aleg, parcă aș prefera să fiu
pisică siameză din ”Doamna și vagabondul”, aia rea și băgăcioasă... care-și
bagă coada în cocktailul stăpânului. Vreau să spun cocktailul Molotov. Și nici
boșorogii din ”Muppets” nu sunt de lepădat. Nu vrei să fim mai bine boșorogii
ăia senili și urâcioși din ”Muppets” care comentează și bârfesc tot timpul de
la balcon?
– Am numai doi ani și nouă luni vârsta mentală. Mai am de așteptat.
– Exact la fel au și ei. Ce zici, ne jucăm ”de-a boșorogii din Muppets”
într-o zi?
– Nu știu, Promy, până la urmă cred că rămân cavaler... Don Quijote castrat
și fără vise din Titan cu Dulcineea lui cu menstruație albastră. Apropo, ți-a
venit menstruația solară? Eu n-am observat nimic de echinocțiu, toamna asta,
iubire!
– Desigur, Ile. Ă, adică probabil.
Era probabil să-mi vină înainte de numărul tău de dosar de la Parchet.
– Jură-te măcar pe Mecca, Al-Lac sau Al-Cola, chiar dacă nu te cred.
Vrea să fie boșorog cârcotaș din Muppets, pisică siameză din ”Doamna și
vagabondul” sau bunicul lui Malraux (care a trăit și a murit cum a vrut)? De
fapt, mai puțin contează cine ești, cât să iasă nenorocita asta de socoteală,
”2+2=4”. Și, interesant, tocmai când aplicăm logica normalității într-o lume a
absurdului suntem noi înșine mai mult ca oricând. În filmul ”The Croods”, deși anticipase apocalipsa
(nu doar sfârșitul ”casei”-peșteră, ci al lumii întregi), un băiat Guy,
înzestrat cu spiritul lui Promy, aduce oamenilor cavernei din familia Crood
(obișnuită să se ascundă în frigul și întunericul peșterii) focul sacru,
împreună cu invențiile sale bizare: costum de camuflaj, centură
multifuncțională, corn, teatru de păpuși, sănii, bărci, picioroange, capcane
pentru vânat, cizme, umbrele, ba chiar și animale de companie (”animalele din
casă pe care nu le mănânci” despre care mamaie Crood credea că sunt... copiii)
etc. Dacă până atunci familia Crood se străduise numai să supraviețuiască, Guy
le arată ceva cu totul nou: viața. Mai bine cinci minute de viață decât o sută
de ani de supraviețuire. Asta-i spuseseră și părinții lui Guy înainte de a
muri: să nu se mai ascundă, să trăiască și să urmeze lumina, căci acolo e ziua
de mâine. Luminându-i cu focul sacru al cunoașterii și al viselor, Guy i-a
ajutat, la rândul lui, pe cei din familia Crood să-și învingă frica și să iasă
din întunericul peșterii.
Apropo de focul sacru și de iluminare, cu aproape un an în urmă, am
ascultat piesa scrisă de poetul român Victor Eftimiu, ”Prometeu”, înregistrată
în 1978 și difuzată acum pe trilulilu,
cu Ștefan Iordache în rolul principal (sincer, l-aș fi preferat pe Florian
Pittis (Apollo aici) în rolul lui Promy, Ștefan Iordache a fost un pic cam
aspru în rol, Pittis cred că i-ar fi pus mai mult în valoare, pe lângă forță, și
delicatețea și sensibilitatea). În piesa lui Eftimiu, Hermes, Atena și
Deucalion (personaje importante din viața și opera lui Promy) nu apar (nici nu
avea cum să aibă un fiu, pentru că nu apucase să se căsătorească cu iubita lui,
în această lucrare, nimfa Eromeni), taică-su, Iapet, și fratele, Atlas, sunt condamnați
pentru rebeliune contra zeilor olimpieni (tatăl în Tartar, Atlas – obligat să
țină ”bolta cerească”, fără a se pomeni ceva de Mene... Meneceu, aflat și el în
Tartar), Apollo îl tratează cu compasiune și înțelegere (deși nu contestă pe
față pedeapsa stăpânului), iar Hefaistos e un geniu malefic, călăul oficial
pentru care execuția lui Promy e un spectacol foarte distractiv, o reală
plăcere (așa cum reprezenta, de fapt, pentru Hermes).
După zile și nopți de frământare, Promy decide să aducă focul sacru
oamenilor abandonați de zei în mizerie și frig (”vreau să trezesc pământul din
somnul fără vise”) și e hotărât să-i învețe pe muritori ”să stea drept”. Spre
deosebire de titanul nostru, stăpânul Olimpului folosește focul sacru pentru
a-și manifesta iubirea lui de muritori... prin fulgerașe: ”nu fulgerând pe
oameni le-arăți iubirea ta”, rostește Promy răspicat, în fața lui Știi Tu
Cine... Zeus la palat. Nu numai că gândește, mai și spune! Oricum, stăpânul
intenționează să nimicească împuțiții și ignoranții de muritori pentru a crea
apoi o rasă nouă, superioară, un fel de supraoameni, ”o rasă de eroi”, ”o
oștire curată”. Pe Promy, săracul, îl sperie și oamenii, darămite supraoamenii.
Și cine i-ar fi creat? Promy, Atena, Hefaistos? Doar nu ”stăpânul” lor, capabil
să-și scoată exclusiv scula și fulgerașele!
Bineînțeles, lucrarea lui Eftimiu trebuie privită în contextul epocii
comuniste care promova eroi-haiduci, eroi-luptători ilegaliști și eroi ai
muncii socialiste, mai puțin intelectuali. Deși abordarea e un pic materialistă
și haiducistă (accent pe foc și ajutarea practică a celor slabi, fără a vorbi
prea mult de creație, științe, arte, forța intelectuală), există și o apropiere
a lui Promy cu Iisus Hristos prin dragostea de oameni, milă, prevestirea supliciului,
dar și a învierii, precum și suferințele comune, îndurate pentru muritori
(strânși în lanțuri, bătuți în cuie/piroane, scuipați și umiliți, marcați de
stigmate eterne). Acest lucru devine vizibil și în momentul în care Promy e
țintuit de stâncă, iar mama, Temis, și iubita, Eromeni (pe care el și-o dorește
”tovarășă de luptă, de gânduri și de vise”), vin să plângă la ”crucificarea”
lui, ca într-o scenă de tip ”Pieta”. Amândouă vor să-i împărtășească durerea:
”o, Prometeu, dă-mi mie din suferința ta!”. El le răspunde, încercând să le
liniștească și, totodată, tânjind după atingerile lor catifelate, mângâietoare,
care-i alină rănile din trup și din suflet: ”Mi-e bine (...) Atingeți-mi
obrazul cu degetele fine”. Și apoi le explică din nou faptele și atitudinea
lui, păstrându-și demnitatea și fermitatea: ”Nu eu, ci Zeus greșit-a (...) Dând
oamenilor focul / Am dres greșeala lui”.
După mii de ani, când este eliberat de Heracle, încearcă amândoi să se
adăpostească de vijelie în jurul unui foc, dar sunt izgoniți tocmai de oamenii
care primiseră focul de la Promy. Heracle îi zice dezamăgit: ”ți-ai aruncat
iubirea să capeți ură?” și, mai dureros, ”credeam că universul de monștri-i
curățat”. Crezuse săracul Heracle că scăpase pământul de monștri. Din păcate, rămăseseră
oamenii. Promy îi confirmă amar: omul ”azi e mai sălbatic, mai rău decât
oricând”. Slăbit, obosit, șocat și răvășit de reacția oamenilor pe care i-a
salvat, Promy rămâne din nou paralizat pentru milenii, de data asta din proprie
inițiativă, și nu mai știe ce se întâmplă cu el ori pe pământ. E o ”ruină”, o
”frunză strivită în noroi”.
Așa îl găsește Hefaistos care îl trezește să-i spună că profețiile lui s-au
împlinit, a sosit amurgul zeilor, ”stăpânul” a ajuns în Tartar, Zeus a fost
înlocuit de Iehova, iar zeii olimpieni au primit alte funcții. De exemplu,
”Afrodita nu mă mai înșeală cu zei bătrâni și tineri / A-mbătrânit, săraca,
și-o cheamă Sfânta Vineri”, râde Hefaistos. Acesta din urmă, devenit Satan, îi
propune lui Promy să cucerească amândoi lumea și să împartă puterea, ”lumina”
pentru Promy, respectiv ”umbra, întunericul” pentru Hefaistos, dar Promy îl
refuză scârbit. Își aduce aminte, deodată, de muritori și de menirea sa,
înțelege că ”mi-e drag și-acuma omul”, ”i-am dat ceva odată / îi sunt dator
mereu”, ”simt aripi”, ”învinsul poartă iarăși un suflet de erou”. În sfârșit, a
renăscut.
Sper că a renăscut, într-adevăr, și vreau să cred că s-a neglijat iar în
ultima vreme, ignorându-și chiar propria menstruație albastră, solară, de
echinocțiu, din cauza festivalului din această toamnă. Nici acum nu se
liniștește. După ce a intrat în posesia coifului Antenuței (confiscat în
primăvară, la ultima tentativă de lovitură de stat, dejucată ferm și camuflată
diplomatic), Promy a găsit, în sfârșit, un pic de timp ca să-l studieze, îndată
ce s-a încheiat festivalul ”AER”. Probabil că-l analizează intens ca să
descopere în ce constă funcția de metamorfozare și cum o poate genera la rândul
lui:
– Bine, Promy, deci, nu vrei să juri nici măcar pe Mecca, Al-Lac sau
Al-Cola, treaba ta! Dacă ai uitat de menstruație pentru că ai fost atât de
ocupat cu festivalul sau cu coiful Antenuței, să-i studiezi funcția de
metamorfozare...
– Nu am uitat de nicio menstruație albastră. A fost la echinocțiu, pe 23 septembrie,
înainte de festival. Ce-i cu tine? Ai febră mare? Ești obosită și la PMS? Ești
posedată iar de Bush Jr.? Sau ai rămas intoxicată cu praful de pe
videoproiector? Ia un Nurofen și bagă-te în pat! Ți-am zis și mai devreme.
– Nu, Promy! Cred că am auzit de la Atena 3 că nu ți-a venit menstruația
albastră, solară și am intrat în panică. Știi că eu fac minim 15 atacuri de
panică pe zi.
– Care Atena 3? Ne ajunge și Atena 1. Vezi că ai confundat Atenele cu
Antenele. Ce ai? Te-ai informat de la Antena 3, Vocea Rusiei sau dintr-un film
hollywoodian comercial? Așa-ți trebuie.
– Nu știu, dar ai grijă, Promy, să nu ajungi ”în gura presei”, în gura lui
Mircea Badea, că, dacă intri în gura unei asemenea bestii antropofage, nu mai
rămâne din tine nici stânca, așa cum a profețit și Kafka. O să te hăpăie Badea
cu piroane, vultur, lanțuri și stâncă cu tot.
– Bine, Ile, mulțumesc pentru atenționări! Și să știi că nu am nevoie să
studiez funcția de metamorfozare, am testat-o jde mii de ani pe pielea mea, în
toate formele. Metamorfoza de la titan la legumă. Tehnologie, nu magie.
Originală, de la Heifaistos. Ovidiu n-a sesizat-o când a scris ”Metamorfoze”.
Foaie verde măghiran, măi! / M-o făcut muica titan, măi! / Blestemat sunt,
blestemat, / Viața mea e de căcat / Și de tot m-am săturat, măi Leano! Ah, așa
cum l-am blestemat inițial pe Știi Tu Cine ca muritorii să-i vadă adevăratul
chip, de pitic spălat pe creier, să-și învingă teama față de el, iar el să-și
piardă puterea pe care o exercita asupra lor, acum voi spune un blestem la
adresa Big Brotherilor de pretutindeni. Big Brotheri, vă blestem să nu mai
chinuiți pe nimeni (nici pe mine, nici pe alții, și în mod special pe copii) ca
să ne faceți asemenea voastră, ci să vă schimbați voi și să semănați voi cu
mine!
Pentru a fi mai convingător, Promy își suflă bretonul (ceva mai viguros) și
ridică paharul de vin. Apropo de tehnologie, nu magie, ci... politică, uite-l
și pe Hefaistos, am fi putut fi prieteni și colaboratori, aveam multe în comun,
amândoi eram persoane capabile, serioase, workaholici cărora le plăceau
lucrurile bine făcute, el a învățat de la mine să creeze femeia, pe Pandora,
dar politica asta blestemată l-a făcut să-mi pună cu mâna lui lanțurile la
mâini și picioare și pironul în piept. De frică, nu de plăcere precum nepoțelul
meu scump și drag, torționar de treabă, Hermes. Acești torționari de treabă,
altminteri foarte simpatici, confruntați cu propriile victime, nu-și cer
niciodată scuze și nu recunosc că au dat mai mult de ”4 palme”, ca în filmul
lui Alexandru Tatos, ”Secvențe”.
Hefaistos, de asemenea, nepotul meu, a ascultat un ordin criminal cu inima
strânsă, cu rețineri, fără ”mânie proletară”, fără entuziasm și excese (pot
să-i fiu recunoscător că nu m-a scuipat și el ca Hermes și Știi Tu Cine). Dar,
gândiți-vă, cum ar fi să ieșiți în pauză la țigară cu colegul și prietenul
vostru (cu care nu aveți nicio problemă, colaborați bine și vă înțelegeți
excelent), iar apoi, brusc, odată ajunși în birou, să înceapă să vă dezbrace,
în râsetele tuturor, să vă încătușeze și să vă străpungă pieptul cu pironul?
Cum ar fi să vă execute (subit) un prieten, în fața tuturor? Să nu uit, Știi Tu
Cine și Hermes erau și ei verișorul, respectiv nepotul meu, însă Hefaistos
reprezenta mai mult decât un simplu nepot, era un prieten. Nu doar că s-au accentuat
starea de șoc, confuzia și frica, ci m-au copleșit durerea și rușinea la cote
abisale, insuportabile, crede-mă, Malraux! Și, după toate astea, cum mai poți
avea încredere în cineva?
Într-adevăr, lui Hefaistos avea de ce să îi fie frică: pe vremea când era
numai un bebeluș, în timp ce gângurea și întindea pofticios mânuțele spre sânul
mămicuței sale, Madame Hera l-a azvârlit în prăpastie, îngrozită de hidoșenia
lui. Apoi, Madame Hera a fost (liber) aleasă zeița familiei pentru
performanțele ei materne indiscutabile. Cum micul Hefaistos încă mai respira,
tăticuțu’
s-a înfuriat și l-a aruncat și el în prăpastie a
doua oară, să fie sigur că scapă de el odată pentru totdeauna. Era prea urât ca
să-l mănânce direct. Surprinzător, Hefaistos a supraviețuit, chiar dacă
șchiopătează și acum. Nu l-au scos niciodată din ”slutu’”, ”șchiopu’”, ”jegosu’”, ”handicapatu’” și-l sileau să presteze cele mai murdare munci.
Poate că lui Hefaistos îi pare rău pentru ce a făcut. Poate că mă apreciază
în secret nu doar pentru știința și arta mea, ci și pentru atitudine, pentru
curajul și dârzenia mea care lui îi lipseau. Poate că are și el coșmaruri ca
mine. Cu mine! Poate că adoarme greu, suspinând, și se trezește în plină noapte
lac de transpirație, urlând, în fața stâncii și, cu chipul desfigurat de
oroare, scapă din mâini pironul cu care ar fi trebuit să-mi străpungă pieptul
gol, deja sfâșiat de gheare, ars de fulgerașe și înecat în flegme corozive ca
acidul sulfuric. Tocmai peste ciotul lui de picior (strivit de părinții lui
dragi și iubitori). Poate că își aduce aminte că, după ce mi-a înfipt pironul
în piept, în hohotele sarcastice ale lui Știi Tu Cine și ale lui Hermes, a
dispărut odată pentru totdeauna. M-a lăsat singur pe cruce. Nu a văzut în ce
stadiu de degradare ajunsesem, de era să nu mai rămână nici stânca din mine: o
legumă mutantă, putrezită și storcită de 40 de kile, sucită și răsucită barbar
de ciocul bestiei de vultur și de viscol. Preferam să vină să mă scuipe decât
să mă abandoneze așa.
Am mai avut onoarea să mă întâlnesc cu Hefaistos și... accesoriile lui de
firmă de câteva ori, ca să nu mă dezobișnuiesc ori să devin cumva nostalgic. Ultima
oară s-a întâmplat cu patru ani în urmă,
în Tartar, când am fost condamnat pentru o lovitură de stat dată chiar de
Hermes. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore
El-Gol! O să te obișnuiești. El-Gol e rău, El-Gol e de vină. El-Gol e Satana. ”Moarte
intelectualilor!” Nici atunci Hefaistos n-a mai trecut pe la mine, am rămas iar
singur pe cruce. Cu câteva zile înainte să ies din închisoare, am avut o
viziune, când m-am trezit din leșin: nu, nu era Hefaistos, ci Ile care îmi
mângâia ușor fața și părul și-mi spăla în lacrimile ei trupul martirizat.
Credeți c-am fost eliberat de milă sau pentru că s-a făcut dreptate, în
sfârșit? Nu, era nevoie de mine pentru a construi o nouă aripă la palat.
Profită de mine, apoi mă aruncă la gunoi, logic, nu?
Ce să mai zic de Hefaistos? Nici nu știu dacă vrea să fie personaj. Sincer,
nu l-am condamnat, l-am înțeles și l-am iertat, ”e doar un job”, dar cum l-aș
putea lăsa să mă strângă într-o îmbrățișare titanică, la petrecerea de
Revelion, de pildă? Mă trec frisoane îndată ce-l văd, mi se întoarce stomacul
pe dos și mi se taie picioarele. E suficient să apară lângă mine, șchiopătând,
incapabil să-și ascundă roșeața sub stratul gros de funingine de pe față, cu
gura strâmbă, întredeschisă și ochii tulburi și alunecoși care îi fug într-o
parte dacă îmi întâlnește cumva privirea. Aerul vibrează suspect, se încarcă
electric și mă curentează. Îmi trag părul pe față și mă zbat să înaintez prin
valuri de electricitate, în timp ce mâinile lui îmi apucă zdravăn brațele și
picioarele, le strivesc în lanțuri, apoi îmi sfâșie tricoul alb și ridică amenințător
pironul în dreptul pieptului meu dezgolit. Mă simt ca mireasa din filmul
”Melancholia” al lui Lars von Trier care se străduiește să avanseze, însă
crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi prind lent, implacabil, picioarele,
îi sfârtecă rochia albă, lungă, fâlfâind în vânt și o sugumă cu trena.
La urma urmei, aș putea să-l rog pe Hefaistos să se ocupe personal de
”Memorialul Holocaustului Olimpian”, de ce nu? El a fost călăul oficial al
regimului, el știe cel mai bine ce e acolo, în Tartar, doar el a creat
aparatele de tortură și a pus în practică execuțiile. Eu unul tot amân, am o
senzație puternică de respingere, chiar dacă știu că trebuie să-l construim
neapărat, mai devreme sau mai târziu. Iar mai târziu poate fi prea târziu.
Muzeul trebuie plasat într-o zonă aflată la o distanță decentă de Startar. Vom
reconstitui inclusiv gaura dată de Bebe în Zidul infernului despre care Ile
zice că semăna cu gaura din steagul Revoluției din Decembrie 1989. E timpul să
se cunoască toate mărețele realizări ale lui tăticuțu’ și ale băiețelului său scump, Hermes, torționar de treabă. Și pentru
Hefaistos o ocazie să arate că-i pare rău. Și că a făcut ce a făcut de frică.
Sper că o să-și poată învinge rușinea. Hm, dar eu pot? Mi-e teamă că eu nu pot
să vorbesc cu el. Însă Ile poate. O să-i spun cât de curând să discute cu el și
să pregătească terenul. Ce am? Îmi fac planuri?
Tremurând ușor, Promy lasă paharul de vin jos, oftează adânc și-și aprinde
o havană. Continuând să-l mângâi pe Pesi (care doarme netulburat la mine în
brațe) cu mâna stângă și pe Promy, pe spate, cu dreapta, rostesc încet,
răvășită de emoție:
– Doamne ajută, Promy! Sper să se împlinească blestemul tău cât de curând,
poate chiar înainte să primesc eu numărul de dosar de la Parchet. Cum a fost și
cu celălalt blestem, când i-ai zis lui Știi Tu Cine că o să-și piardă puterea
înaintea muritorilor îndată ce oamenii își vor învinge frica față de el, cum ai
făcut tu. Așa s-a și întâmplat. Ba a rămas și fără tronul din Olimp. Nimeni nu
e etern... în funcții. Eternitatea nu durează prea mult. Într-o zi, april va
veni și totul va fi ca la Paris, de vis. Atunci, și Big Brotherii vor semăna cu
tine. Din proprie voință, fără să-i oblige nimeni nimic. Cum spunea săracu’
taică-miu, cei răi se vor face buni, iar cei buni se vor face și mai buni. Cu
voia lui Dumnezeu, nu a zeilor. Îmi doresc și eu asta, deși înțeleg că eu
singură nu-i pot convinge. Nici tu. Dar Dumnezeu poate. Și nici nu știi ce
fericită sunt că te iubesc pe tine, idiotule!
– Sper că mi-ai zis ”idiot” în sens dostoievskian... Vezi că îți fac
reclamație. Am și eu drepturi!
– Sigur că da. De fapt, probabil că da. Nu-mi cer iertare. Cine a greșit
să-și ceară iertare. Și, dacă nu, să-i fie rușine. Și, dacă nu, să se ducă să
se reculeagă cât mai departe, la o distanță igienică de o sută de mii de ani
lumină, până i se face. Sau să meargă la terapie pe VJ45. La câte păcate au, nu
cred că mai ies vreodată din ocean. Știu că răul e ireparabil și că nu există
nicio compensație, dar să nu uităm lucrurile bune. Ca cele pe care le faci tu.
Sau... îi stimulezi pe alții să le facă.
– Măi, Ile, nu știi vorba lui Santa Klaus? ”Decât să fiu mârlan, mai bine
pierd.” Decât să fiu taliban, mai bine pierd. Și nu mai comentez nimic, nu mă
cobor la nivelul ăsta. Dar recunosc: cea mai bună terapie pentru mine e
ajutorul dat celorlalți. Și cel mai important ajutor e acela prin care îi ajut
să se ajute și să ajute... să mă ajute chiar pe mine.
– Da, Promy. Asta e și cea bună răzbunare, una elegantă, subtilă, în stilul
tău. Big Brotherii turbează de furie dacă te văd trăind, iubind, creînd, făcând
fapte bune, ar da orice să te oprească și să te transforme într-unul dintre ei.
Mă rog lui Dumnezeu să te ilumineze și să te întărească astfel încât să
continui să-i enervezi cu faptele tale bune și operele tale subversive, iar
focul sacru să nu se stingă. Aș vrea să ai curajul și puterea lui Narin, fata
de credință yazidi, răpită de talibani de pe muntele Sinjar. Ea a fost încarcerată,
înfometată, bătută, insultată, amenințată cu moartea și violul dacă nu se
convertește la Islam, apoi vândută unui taliban de vază și căsătorită forțat la
numai 14 ani. Când au împresurat-o talibanii, s-a simțit mai neajutorată ca
niciodată. Singură cu ei toți. Singură pe cruce. Mai târziu, a reușit să spargă
ușa și să evadeze. Când a simțit îmbrățișarea tatălui ei, a rostit: ”am
renăscut”. Cred că era o îmbrățișare titanică, disperată, care i-a frânt oasele
și i le-a transformat în praf de stele. Nu ți-ar strica nici forța de
rezistență și spiritul umanitar al bărbatului acela arestat și el de talibanii
de la Statul Islamic, care a supraviețuit unei execuții în masă în deșert (600
de persoane), prefăcându-se mort și acoperindu-se cu sângele celor căzuți lângă
el. Talibanii i-au lăsat pe prizonierii șiiți, yazidi și creștini fără apă și
mâncare, spunându-le că vor primi curând, în paradis tot ce au nevoie, le-au
luat bunurile personale, i-au pus să se numeroteze și i-au împușcat. Bărbatul
acesta l-a salvat pe altul care, la rândul lui, se chinuise să stea nemișcat,
în timp ce talibanii îi ardeau picioarele, ca să-l creadă mort. L-a ajutat pe
acesta din urmă să se târască până sub un pod și i-a dat să bea din propria
urină ca să nu moară de deshidratare; în cele din urmă, au reușit amândoi să
găsească adăpost într-un sat. Mi-ar plăcea, totodată, să te inspire exemplele
altor doi musulmani din Franța (surprinzător, integrați): polițistul Ahmed
Merabet care s-a sacrificat apărându-i de jihadiști pe jurnaliștii de la Charlie Hebdo (profanatorii profetului
său!) și Lassana Bathly, originar din Mali, salvatorul ostaticilor de la
magazinul evreiesc. Acesta din urmă și-a păstrat controlul (într-o situație
critică în care eu aș fi paralizat și/sau eram posedată) și a procedat foarte ingenios:
a reuşit să îi ascundă pe ostatici în frigiderele de la subsol, a dezactivat
funcția de înghețare, după care a evadat cu ajutorul unui lift de marfă. Și, the last but not the least, să ai voința
și visele Malalei Yousafzai, fetița din Pakistan, împușcată în cap de talibani,
care luptă pentru dreptul la educație al fetelor din întreaga lume și,
totodată, îndrăzneala, perseverența și rezultatele uimitoare ale indianului Kailash
Satyarthi care a eliberat 80.000 de copii din sclavie. Ultimii au câștigat chiar
un binemeritat Premiu Nobel pentru Pace, în sfârșit unul acordat corect, și
asta ar trebui să sărbătorim. Ah, scuze că-ți țin predică de Nana!
Vreau să-i arăt ceva lui Promy, așa că insist să se ridice de la masă și să
vină în domitor. Îl iau de mână, și, foșnind prin frunzele aurii și rubinii de
pe hol și din cameră, ne apropiem agale de oglinda uriașă, cu cadrul sculptat
din lemn de pin negru. Îl rog pe Promy să-și sufle bretonul cât poate de tare
și să arunce o privire:
– Lasă coiful Antenuței, știu că nu te-ai atins de el pentru că ai
rețineri, tu îți reproșai că o dezonorezi și dacă i-l dezactivai, darămite să
i-l iei de pe cap și să-l studiezi... Vreau să faci următorul experiment: măcar
o dată pe lună încearcă să te privești în oglindă și să te vezi cu ochii mei. Asta
e mai tare ca norma de 5 minute de liniște. Ah, Promy, cât de frumos ești! Dacă
nu ar fi cicatricele de pe tine, de pe corp și rănile adânci, neînchise din
suflet (pe care le am și eu), aș crede că ai apărut din Parisul de vis al copilăriei
mele, de pe Gliese sau dintr-o lume în care april a venit. Hai, uită-te în
oglindă, să te vezi cu ochii mei, te vei îndrăgosti de tine, ca Narcis
privindu-se în lac.
– Taci, Ile! Dacă se va îndrăgosti de mine și șeful tău fantomă și,
eventual, alții ca el, ce se va întâmpla? Nu doar că vei fi geloasă, s-ar putea
să vină toți buluc la mine, așa cum ne-am dorit, ca să nu mă mai simt
abandonat, să sară pe mine, să mă sfâșie și să mă devoreze, nu din răzbunare și
din ură, ci din dragoste și disperare. Și nu mai vreau să pună toți mâna pe
mine. Nu mai puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are și el drepturi.
– Da, e adevărat. Și eu ți-am dat unul dintre ele: dreptul la poveste,
Promy! Iar pe VJ45 ai renăscut, așa cum vroiai. Ai primit o nouă viață?
Trăiește! Creează! Cum era în filmul ”Andrei Rubliov”, când, ultim
supraviețuitor al invaziei tătare, cu toate icoanele făcute scrum, sărmanul
pictor depusese jurământ de tăcere și refuza să mai picteze. În acea vreme, îl
vizita fantoma maestrului său, Teofan, mort la invazia tătară. Sunt fantoma
maestrului tău, Teofan... Pictează, Andrei, pictează! Ascultă-mă, Prometeu.
Sunt fantoma maestrului tău, Chiron, din care nu au mai rămas nici calul, nici
omul, fie-ți milă de mine! Creează, Promy, creează! Creează măcar un vaccin
anti-violență, prostie și indiferență.
– Sunt oboshit, Ile, nu știu dacă mai pot. Festivalul și alegerile din
România, deși evenimente fericite, m-au epuizat complet. Iar mie, la ce
restanțe am, oricum, nici somnul de veci nu mi-ar ajunge. Și de când nu mai am
280 de ani! E, cum era pe vremea când aveam 280 de ani? Chiar dacă era Știi Tu
Cine la putere, eram tânăr, energic și mai aveam speranțe și vise. Bine,
principala speranță eram eu, apoi Atena. Încă visam să schimbăm lumea. Până
una-alta, cred că o să urmez exemplul tău. O să cer și eu paharul mic de votcă,
să mi se porționeze cu el fericirea și durerea. Și 5 minute de liniște,
șoptește Promy, ascunzându-și sub breton chipul palid, cu ochii încercănați.
– Haide, mai fă un efort. Vrei să le chem pe fetele lui Obama să facă
presiuni asupra ta? Nici eu nu mai am 280 de ani de mult. Au trecut cel puțin
două miliarde de ani de atunci. Știi, eu, când eram în comă, la fostul
scârbici, m-am prefăcut că-mi pasă și m-am implicat în protestul colegilor,
deși atunci eram frântă atât în exterior, cât și în interior, nu vroiam decât să se termine totul, să fie
întuneric și liniște pentru totdeauna. M-a întrebat șeful de ce mă bag eu,
persoană serioasă, de bază, din firmă, de ce mă amestec cu puștii ăștia
obraznici și puturoși, iar eu am făcut eforturi supraumane să vorbesc (nici nu
puteam clipi bine, inima mă strângea ca ghearele bestiei și mă sufocam). L-am
mințit că-mi pasă. Și nu-mi pare rău. Să-l minți pe Satana nu e păcat. Să te
prefaci că-ți pasă nu e păcat. De fapt, nu vreau să demonizez ori să
generalizez, l-am iertat și vreau să-și găsească și el sufletul rătăcit. Promy,
chiar dacă ești epuizat, nu mai simți nimic și nu mai crezi în nimic, lasă-mă
să inspir mirosul tău răvășitor de ceară de păr, Maretti cu pizza și havane,
ia-mă în brațe, prefă-te că ți-e milă de mine și minte-mă că mă iubești!
***
În ciuda presiunilor fetelor lui Obama, coșmarurile noastre continuă și ne
storc de ultimul strop de vlagă, deși se poate spune că acum nenea Cronos, Știi
Tu Cine... Zeus și Madame Hera sunt istorie, iar Promy a renăscut. Așadar,
mergem la terapie pe VJ45 într-un weekend. Disperată, o rog pe VJ să ne scape
odată de aceste fantome care ne urmăresc pretutindeni, uneori și când facem
dragoste, de-mi vine să mă arunc în Styx, cu tot cu Promy, să ne dezintegrăm și
să se termine telenovela asta nenorocită. Doar că nu mai avem putere nici
pentru asta.
Plonjăm amândoi în ocean și ne trezim instantaneu în locul preferat de
vacanță al lui Promy, sus, pe Elbrus, asaltați de aceste fantome insațiabile
care se înfruptă din întreg universul, nu numai din Promy și din mine. Sărmanul
meu titan a ajuns din nou o crustă de puroi și de jeg, zăvorâtă în stânca de
care e înlănțuit. E captiv într-un sicriu de gheață, nu mai trebuie să se
criogeneze, au făcut-o deja fantomele pentru el. Topesc gheața și Zidul în
lacrimi, apoi mă duc la Promy și îi trag lanțurile și pironul. Acestea se
desprind incredibil de repede. Îl iau încetișor în brațe, ca pe un copil. E
foarte ușor, a rămas din el numai o legumă mutantă, putrezită și storcită de
maxim 40 de kile pe care o pot ține singură în brațe.
Înainte să apuc să fug cu el în brațe, fantomele se reped din nou la noi,
așa că le arunc telecomanda de la portalul infernului pe care și-o doreau cu
disperare. Să se bată și să se mănânce între ele până la sfârșitul veacurilor
pentru o nenorocită de telecomandă, dacă nu sunt capabile de altceva. Distrug
planete ca să sufere Promy, dar de el se satură și-l abandonează când nu mai au
ce să devoreze de pe el. În schimb, de telecomandă ori de inelul puterii nu se
vor plicitisi niciodată. Mângâindu-l ușor și spunându-i că-l iubesc, îl iau pe
Promy și îl duc acasă, să-i fac o baie, să-l îngrijesc, să-l țin în brațe și
să-l culc într-un pat moale și cald. O să-i zic și-o vorbă bună, îl fac
”hobbit”, îndată ce-și revine un pic.
Îndată ce ne întoarcem pe plajă, lângă ocean, rămânem mână-n mână la mal,
întinși pe nisipul sticlos (ca cel din clepsidrele de bâlci), cu picioarele în
apă, iar valurile ne alină durerea din trup și din suflet. Din tălpile noastre
se scurg râuri de păcură cu miros de pucioasă. Cât de curând, Promy trebuie să
răspundă, tare și răspicat (de 10 ori la rând), la întrebările alea enervante
care ne scot din minți pe amândoi (”Cine ești? Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit?
Unde ești? Ce faci?”):
– Cine ești?
– Sunt titanul Prometeu. Nu sunt legumă sau zeu.
– Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit?
– Sunt la putere.
– Unde ești?
– Sunt acasă.
– Ce faci?
– Trăiesc. Ei sunt fantome, eu sunt viu.
Pe moment, ne relaxăm, ne purificăm și ne întărim, dar, odată întorși în Olimp,
coșmarurile revin în forță. Într-o noapte, după o săptămână în care am fost
bântuiți și chinuiți în continuu de fantomele foștilor stăpâni, îl las pe Promy
singur în cameră și stau să fumez la bucătărie până în zori. E timpul să
înțeleagă că sunt doar fantome (iar acestea, la rândul lor, au rămas să se bată
pe telecomandă și nu o să ne mai deranjeze). În schimb, Promy și cu mine suntem
vii și trebuie să trăim. Nu mai vreau să-l țin în brațe și să-l apăr de monștri
inexistenți, nici să se sperie de mine și să mă perceapă drept o bestie
antropofagă. Să se convingă singur că nu e niciun pericol. Spre dimineață, pe
la 10, adoarme, iar la 11.30 îl găsesc deja la cafea, la bucătărie. A avut,
desigur, adică probabil, un nou coșmar.
– Da, Ile, exact. Mergeam pe stradă și-mi repetam conștiincios, cu voce
tare și răbdare titanică, exercițiul dat de VJ: ”Sunt titanul Prometeu. Nu sunt
legumă sau zeu. Sunt la putere. Sunt acasă. Știi Tu Cine e fantomă, eu sunt
viu.”, când m-am simțit strâns ca-ntr-un clește și tras în zbor, într-o viteză
amețitoare, undeva departe. Am văzut negru în fața ochilor și m-am trezit sus,
pe Elbrus, într-un decor un pic schimbat, amenajat ca o sală de lupte cu laser.
Personajul care mă răpise (îmbrăcat în costum ninja) a râs satisfăcut, iar
hohotul mi s-a părut cunoscut. ”Am pus eu gheara pe tine, vierme de titan!
Crezi că dacă ți-ai schimbat coafura și-ți ascunzi fața, porți tricou alb și
blugi, nu te mai recunosc? Eu sunt Zeus ninja din jocul video ”Plante vs.
Zombie”, adică ”Titani vs. Zei”. Sunt maestru ninja, nici n-am zburat până
aici, am sărit. Ha-ha-ha! Hai, dezbracă-te, câine de trădător ce ești, să-ți
pun accesoriile de firmă și să chem păsărica. Mișcă, animalule!” Nici nu
trebuia să mă dezbrace și să-mi analizeze cicatricile ca să-și dea seama că
eram titanul Prometeu, nu o legumă sau un zeu, eu însumi spusesem asta pe
stradă, adăugând alte lucruri foarte interesante pentru el cum că aș fi acasă,
la putere sau că Știi Tu Cine nu mai e. Înainte să apuc să mă dezmeticesc, eram
din nou gol, în lanțuri, înecat în bale și ars de fulgerașe, cu piron în piept
și sfârtecat de bestia de vultur. Tu, Ile, mă căutai disperată și așa ți-ai dat
seama că Știi Tu Cine, în varianta ninja, ieșise dintr-un joc video și mă
răpise din nou. Ai plonjat în jocul video și ți-ai continuat căutarea. L-ai
întâlnit acolo pe Prometeu ninja din joc, îmbrăcat într-un costum de luptă, cu
părul rărit și grizonat, destul de zbârlit, cu ochii încercănați și cu o față
asprită de chinuri și bătălii, însă într-o formă fizică și psihică mai bună ca
a mea: era eliberat deja din lanțuri și conducea dârz și neclintit mișcarea de
rezistență (armată) împotriva lui Zeus ninja. I-ai spus că Zeus a evadat din
joc și m-a luat prizonier. L-ai implorat să mă ajute, căci eu eram foarte
obosit și bulversat de evenimentele din ultima vreme. Eu credeam că Zeus nu mai
există (noi reușisem să-l anihilăm în lumea noastră), eu precis mă aflam acum
în stare de șoc și riscam un nou infarct ori s-o iau razna complet. Prometeu
ninja s-a întunecat de mânie și a spus sec că asta e picătura care a umplut
paharul, Zeus ninja trebuie zdrobit odată pentru totdeauna și ți-a promis că
Prometeu cel frumos și modern coafat va fi salvat curând. Prometeu ninja a
venit în fruntea armatei sale de luptători, a sugrumat păsărica și mi-a rupt
lanțurile. Erai și tu și m-ai uns cu cremă reparatoare anti-leziuni la piept și
la ficat, apoi eu, deși cădeam din picioare, m-am dus să lupt alături de
celălalt Prometeu până l-am învins pe Zeus ninja aici și în joc.
– Promy, ești dus cu capul! Îți dau o găleată de gheață în cap! Să te
trezești și apoi să te culci. Cum să iasă Știi Tu Cine ninja dintr-un joc video
și să te răpească în plină stradă? Dezbracă-te și uită-te la tine, dacă nu mă
lași pe mine să mă apropii, să nu te mănânc cumva, și vezi dacă ai pe corp
măcar arsuri de fulgerașe. O să te convingi că nu ai nimic. Cum să țâșnească
așa, dintr-un joc video? Nu se poate. Ascultă Vocea Rațiunii, dottore!
Ascultă-te pe tine.
În aceeași seară, hotărâtă să pun piciorul în prag și să terminăm odată cu
fantomele, îl las pe Promy la bucătărie și mă duc eu în dormitor. Să vină Promy
când se convinge singur că fantomele nu-l mai răpesc și nici eu nu sunt bestie
antropofagă. După 4-5 ore de zvârcoliri, reușesc să adorm (fără Promy) și mă
trezesc în numai două ore, tremurând, acoperită de o sudoare rece: m-au vizitat
fantomele, în frunte cu Știi Tu Cine și Madame Hera, aici, în pat, în timp ce
făceam dragoste cu Promy. Ascult Vocea Rațiunii și mă exilez singură la
bucătărie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu