Examen cu Big Brother. Vol. 2. XXIII. Ușor șchiopătând, cu coiful pe cap, revoluția continuă

Gadgetul ăsta îmi alunecă pe ochi, ei, dar mai bine să-mi acopere fața el decât bretonul meu lung, filat, asimetric, perfect îndreptat cu placa. Poate că îmi va rămâne lipit de cap cum s-a întâmplat cu coiful Brunnhildei anul trecut: nimeni nu-l mai putea desprinde de pe capul lui Ile. M-a acuzat că vroiam s-o decapitez ca să i-l scot. Tot eu sunt de vină, logic, nu? Dacă nu mai pot să-l dau jos, să-l chem pe Obama în ajutor? N-am ce face? Obama se uită și nu vede. Ori să apelez la Statul Islamic? Ce le trebuie yahoo-ilor cap? Partea cea mai importantă a corpului nu e capul, întrebați-o și pe Kim Kardashian, hobbitul photoshopat. Nu, cred că-l las așa. Ce ”bunăciune de apărăciune” de gadget! ”My precious!” Totuși, aș vrea să-l ridic un pic astfel încât Ile să-mi poată zări ochii mari și fioroși, presărați cu fosfor. Să vedem dacă o sperii pe Fata lui Dracula.

Tocmai a ieșit în curte să ia o gură de aer și se plimbă printre pinii negri. O să latru cât pot de dramatic și o să-i atrag atenția. Uau, chiar acum a găsit lângă grătar un câine uriaș, negru ca smoala, cu ochi fosforescenți, înfricoșători și cu un coif ciudat pe cap. Să-mi adaug două capete ca să fiu în rând cu Cerberul, iar efectul să fie mai impresionant? Sper că nu Ile nu face încă un atac de panică. Ba da! Cred că realizează, totuși, cât de mult semăn cu câinele din Baskerville. Oi fi fugit până aici de frica fetelor lui Obama? Să-mi arunce un os, să mă adăpostească, să mă adopte, s-o ia la sănătoasa sau să facă pe moarta? Nu mai e nevoie, pare mai mult moartă decât vie. Înainte să se dumirească cum trebuie să procedeze cu câinele din Baskerville, o voi surprinde. Mă preschimb, de această dată, într-un pudel negru, drăgălaș, cu ochi mari și blânzi, impecabil coafat, cu anchior și manșete. Tot cu coiful pe cap. Apoi, revin la forma inițială, îi pun mâinile la ochi și izbucnesc într-un râs zgomotos, dezlănțuit, aproape isteric:

– Stai liniștită, Ile, sunt eu, Promy. Am învățat funcția de metamorfozare a coifului Atenei și mă jucam puțin. Adică experimentam.

– Promy, ai grijă, am făcut doar un atac de panică, dar era să-mi produci un infarct. Cine te-a învățat funcția de metamorfozare? Hai, nu-mi spune că ai studiat tu coiful la laborator! Nu îndrăzneai nici să-l atingi ca să n-o dezonorezi pe Antenuța.

– Dacă-ți spun, poate nu mă crezi, Ile. Hm, hai să-ți testez încrederea. Știi cine? Antenuța în persoană. Și hai să-i zicem de-acum încolo ”Atena”, nu ”Antenuța”. Sper că merită.

– Ceee? Jură-mi pe Mecca, ă, Al-Cola, Al-Cool, nu, vreau să spun: jură-mi pe constituție, democrație, i-Phone 7 și Maretti cu pizza!

– Nu glumesc. Atena a reprimit acces la net (acum zilnic), așa că am îndrăznit s-o întreb pe mail (și pe Facebook) dacă mă învață și pe mine cum funcționează coiful. Mi-a răspuns în câteva minute pe Facebook: ”N-ai descoperit singur, Prometeu? Nu-i nimic, eu știu cel mai bine, e coiful meu. Ah, de când aștept întrebarea asta! Mai aveam un pic și-mi pierdeam răbdarea. Și eu nu sunt titan. Trebuie să evadez ca să-ți arăt?” M-am gândit că e o capcană, dar m-am dus în Tartar... noul Tartar, luându-l cu mine și pe Her de pază, că doar n-o să-l trezesc pe Atlas din somnul lui dulce, la competiție cu Europa. Acolo, Atena mi-a spus cum activez și cum folosesc funcția de metamorfozare. Eram așa de încântat, că am fost cât pe-aci să-i dau coiful înapoi. Jur pe constituție, democrație, i-Phone și Maretti!

– Nici nu știi ce mă bucur pentru tine. Și pentru ea, și pentru Olimp, și pentru întregul univers. Na, uite că mai aud și vești bune. Nu doar din Olimp, ci și din lume, rostește Ile entuziasmată.

Tremurând de emoție, cu mâinile înghețate, dar cu fața aprinsă și ochii ei negri arzând, iluminați parcă de focul meu sacru, Ile se dezlănțuie ca un torent:

– De exemplu, la inițiativa Arabiei Saudite și a Statelor Unite, pentru a submina afacerile petroliere ale Rusiei și Statului Islamic deopotrivă, prețul barilului de petrol a scăzut din iunie, de la 115 dolari/baril la 80 de dolari/baril, apoi chiar la 69 dolari/baril. Companiile petroliere Gazprom Neft, Rosneft și Transneft, afectate și de sancțiuni europene, au ajuns într-o situație critică, Rusia are nevoie de un preț minim de 101 dolari/baril pentru a rezista recesiunii (bugetul a fost calculat, oricum, pe un preț mediu de 117 dolari/baril). Rubla s-a depreciat cu peste 40% față de Euro și cu peste 60% față de dolarul american. Rusia va intra în recesiune. În sfârșit, o măsură inspirată! Poate că au făcut presiuni fetele lui Obama. Și mai sunt și alte știri bune, ascultă-mă, dottore! Potrivit unor studii recente, fetele din Europa nu mai vor să semene cu personaje ca Barbie, Albă ca Zăpada, Cenușăreasa sau Frumoasa Adormită, nici cu zeițele, ci cu eroine inteligente, sensibile, curajoase și luptătoare precum Katniss din ”Hunger Games” sau Hermione din ”Harry Potter”. Mai mult, milioane de oameni din întreaga lume au semnat petiții pentru energie curată și reducerea emisiilor de carbon, iar sute de mii au ieșit în stradă. Mii de medici și asistente s-au oferit voluntari pentru a lupta cu virusul Ebola. Și, am uitat să-ți spun, la mine personal a venit moșul, exact când m-ai teleportat din Titan... în Titan ca să votez.

– Cum? Așa devreme? În noiembrie? Cine era? Santa Claus sau Santa Klaus?

– Nu, iubire, moșul cu talonul pierdut. Moșulică mi-a adus talonul.

***

Dacă Moșul i-a adus lui Ile talonul și o altfel de politică în România, mie, pe lângă festivalul ”Aceasta E Revoluția” (”AER”) și succesul simfoniei dedicate lui Marsias, e pe cale să-mi dăruiască și Memorialul Holocaustului Olimpian. Nu, nu e ceva de sărbătorit, căci nu putem să aniversăm holocausturi, ci numai să le comemorăm, dar trebuia făcut și acest lucru. Nu pot să cred că Hefaistos a acceptat să se ocupe personal, iar construcția a demarat deja, într-un ritm alert, îndată ce i-am dat OK-ul pe mail. Hefaistos nu o să răsufle până când nu va finaliza proiectul, îl apasă și pe el crucea mea și-l strivește sub povara ei. Are coșmaruri. Chiar cu mine. Se vede mereu dezbrăcându-mă, înlănțuindu-mă și înfigându-mi pironul în piept. Bineînțeles, n-am discutat eu cu el, ci Ile. L-a sunat, au stabilit o întâlnire, au băut o cafea împreună, acasă la noi, și el a fost de acord să realizeze memorialul. El cunoaște cel mai bine ce a fost acolo, era treaba lui... murdară, încredințată de tăticuțu’. Plăcerea lui tăticuțu’ de a-i murdări pe toți... Și incapacitatea lui cronică de face ceva singur, fie și o execuție. Vă imaginați ce chef aveam să stau de vorbă cu propriul meu călău! Să-l invit și la un pahar de vin roșu de la Dio, să-l servesc cu havane și, eventual, să-i ofer Maretti cu pizza? ”No fucking way!” Sau, în traducerea Irinei Margareta Nistor: ”La dracu, nu!”

Cu această ocazie, în timp ce Hefaistos își savura cafeaua Lavazza cu lapte și ambrozie, deși murea de rușine (tot ea, nu Știi Tu Cine!), Ile i-a predat și cutia de cremă reparatoare anti-leziuni, aproape goală (căci mai conținea urme de cremă, sânge, spermă și secreții), pe care Her a folosit-o când a eliberat-o de pe Elbrus ca să-i salveze viața. Nenorocitul ăsta de Știi Tu Cine își dorea cu disperare telecomanda de la portalul infernului, aflată la Ile, dar nici măcar nu era capabil să execute pe cineva cum trebuie, fără Hefaistos și Hermes (obligați să rămână în Olimp ca să nu-i sustragă cumva telecomanda multrâvnită), așa că Ile era să moară mai devreme decât era estimat. Ticălosul ăsta spălat pe creier nu vroia decât telecomenzi, sceptre sau ”inelele puterii” și nu știa decât să-și scoată scula și fulgerașele. Să violeze, să tortureze și să ordone să fie distrusă o planetă pentru o amărâtă de telecomandă sau pentru a mă face pe mine să sufăr. Toți bărbații adevărați se comportă astfel: dârdâie de frică pentru scaunul, sceptrul sau telecomanda lor și se luptă glorios cu titani în lanțuri, femei violate și bebeluși. Un exemplu e chiar Hefaistos: sărmanul, pe vremea când era numai un bebeluș, plângea de ți se rupea inima și cerșea să fie luat în brațe de părinții lui. Mămicuța și tăticuțu’ l-au ascultat: l-au luat... și l-au aruncat amândoi în prăpastie. Era prea urât ca să-l consume direct.

Bune obiceiuri, logic, nu? Când a venit atunci la noi, pe Elbrus, Her m-a lăsat pe mine să mai agonizez puțin în parametri optimi cu tăticuțu’ și bestia de vultur ca s-o elibereze întâi pe Ile și să o ungă cu cremă reparatoare anti-leziuni. Mai târziu era prea târziu. Avea două cratere imense fumegânde la vagin și la piept, unde fusese implantat pironul. Alex, intelectualul nostru rafinat, l-a scuipat pe Știi Tu Cine când a văzut cutia. Nu suntem talibani, intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie. Ile i-a dat cutiile lui Hefaistos nu pentru anchetă (desigur, adică probabil că nu o să mai fie altă anchetă în afară de cea referitoare la ultima lovitură de stat a lui Hermes și a Atenei), ci pentru muzeu, să apară în secțiunea dedicată Elbrusului, e istorie. Da, istoria timpului pierdut. Furat, mai exact. Iar eu nu suport să le mai țin acasă... în casă: numai când mă gândesc la ele, înnebunesc de furie și mă zvârcolesc zile și nopți la rând până împietresc ca stânca mea. Nu vreau să mă mai uit în Cutia neagră, Cutia Pandorei, dar, orice aș face, nu pot să mă smulg din coșmar. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc.

Ca dovadă, îndată ce Hefaistos a confirmat că se va ocupa de memorial și mi-a scris un mail, promițându-mi că-mi va trimite cât de curând draftul de proiect, timp de două săptămâni, m-am încuiat în cameră, n-am mâncat nimic (nici Maretti cu pizza), n-am dormit (Ile nici ea, e și ea captivă în coșmarul meu), n-am vrut nici duș fierbinte, nici să mă joc ”de-a Bill și Monica”, nici să mă coafez. Am zăcut pe jos, gol, scuturat de spasme, gemând și băgându-mi singur pumnul în gură până la cot ca să-mi înăbuș urletele, până când, epuizat de oroare și de efort, rămânea din mine numai stânca, cum bine a zis Kafka.

Milenii de paralizie liber aleasă... Am slăbit paișpe kile, câte unul în fiecare zi (oops, în casă, s-o țin tot așa până ajung o legumă mutantă, putrezită și storcită de 40 de kile, așa-mi trebuie, nu?). Nu aveam nici lacrimi să plâng. Mi le-au furat și pe ele... Khmerii roșii ai lui Pol Pot au interzis plânsul în Cambodgia și i-au arestat pe cei ce plângeau. Nu am reușit să bolborosesc altceva decât ”Taci, Ile! Taci and don’t touch”, pentru că insista să mănânc ca să aibă și ea ce strânge când mi-o curăța borâtura mea sacră, doar n-o să vomit numai cafea. Nu înțeleg de ce zeii continuă să-mi fure timpul și viața, mie și celor dragi. Nu mai am decât povestea. Sper că ați observat că m-am sacrificat să fiu și autor, nu numai personaj, chiar în acest capitol. Cât de idiot pot să fiu? Mereu mă surprind pe mine însumi.

La un moment dat, mi-am deschis ochii împăienjeniți și injectați, m-am ridicat de pe jos, cu greu, amețit, clătinându-mă și am încercat să mă așez pe pat, să mă întind câteva minute. Când Ile a venit lângă mine, m-am simțit înghesuit și pus la Zid, nu aveam loc, mă sufocam, brațele ei mă cetluiau strâns ca lanțurile lui Hefaistos, unghiile ei se înfigeau în corpul meu ca ghearele bestiei de vultur, buzele ei mă ardeau ca fulgerașele lui tăticuțu’, săruturile ei mă otrăveau ca veninul Hidrei, mângâierile ei păreau palme grele în obrazul meu și lacrimile ei mă împroșcau ca niște bale de acid sulfuric, sfârtecându-mi carnea și căscând cratere fumegânde pe trupul meu martirizat. 

Apoi, am început să tremur, aveam frisoane. Mi-era frig și aș fi dat orice să mă încălzească focul meu sacru pe care l-am oferit oamenilor. Mă simțeam captiv în sicriul de gheață, troienit de viscol, cu bestia de vultur moartă în brațele mele, de frig și de foame, căci nu mai avea ce să devoreze de pe mine. Era și ea doar o biată pasăre înfometată și zgribulită. Aș fi vrut să vină cineva să mă ia acasă, dar am rămas îngropat în Zid, în stâncă, în sicriul de gheață, fără slujbă, fără lumânare, fără înmormântare și fără nimeni care să plângă pentru mine... 

Miliarde de presse-papiere sfărâmate, de trupuri zdrobite și de suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi care trec prin mine fără să le simt. Stau în ploaia de cioburi, ciuruit de ele, urmărind paralizat căderea lor lentă, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, fără să rostesc niciun cuvânt. Cioburi din voi îmi străpung carnea neîncetat, amestecându-se absent în ”nunta mută” cu absurdul. Aș fi vrut ca ele să mă rănească. Și să urlu de durere. Dar e prea târziu, nu mai simt nimic. Focul meu sacru s-a stins demult.

***

Îndată ce am primit draftul de proiect pe mail, nu mi-am putut reprima un strigăt – simultan de durere, furie și neputință, pe care Ile l-a auzit. Probabil și Obama, dar eu m-am învățat minte și nu-l mai chem în ajutor. Mi-am zis că nu vreau să știu nimic, nu o să deschid mailul și nu o să vizualizez draftul de proiect, o să-i transmit lui Hefaistos OK-ul așa, fără să văd nimic. La un moment dat, am simțit o nevoie irezistibilă de a mă uita și, cu un glas din fundul pământului, în ton cu atmosfera tartariană, am rugat-o pe Ile să iasă din cameră. M-a înțeles și mi-a respectat intimitatea. M-am recules cât să pot deschide tableta și efectua operații de bază (apropo, cât fac 2+2?), apoi am aruncat o privire.

Când am văzut, am tresărit puternic și am mai scos un strigăt, însă Ile m-a lăsat în pace, nu a venit să mă deranjeze. Am continuat să mă uit pietrificat, în stare de șoc. Muzeul va fi amplasat la o distanță nu tocmai decentă, dar rezonabilă de Startar, astfel încât să nu existe suprapuneri care să arunce în derizoriu memorialul, mai exact să apară cineva de la shopping din Startar și să-i curgă iaurtul cu Bifidus Essensis peste lanțurile și piroanele noastre. Desigur... adică probabil, copiii care vor sosi în vizită cu școala/părinții se vor juca netulburați pe tabletă și/sau i-Phone, fără să înțeleagă de ce am fost atât de dobitoci încât să ne petrecem mai toată viața (vorba vine... viața) la închisoare, și nici măcar că, într-un fel, tableta și i-Phone-ul ni se datorează mie și lui Deu. Poate că o să le explice Petre Țuțea. Sau o să scrie, în sfârșit, o carte. Ori se vor documenta din memoriile marilor ”deținuți politici”, ”eroi”, ”martiri” și ”intelectuali” ca Hermes și Apollo.

Accesul la muzeu se face prin gaura dată de Bebe în Zidul infernului (redimensionată și reconstituită), cu ajutorul unui lift modern, ultrarapid, care te propuleasză drept în fața memorialului. Inițial, când am văzut gaura lui Bebe, mi s-a părut că tocmai se prăbușiseră Turnurile Gemene după atentatele de la 11 septembrie sau căzuse un meteorit. Și nu era doar imensă și inestetică, ci și complet disfuncțională în acel loc: împiedica accesul rapid, elegant, civilizat în Startar, zonă turistică acum. Gaura originală am astupat-o eu însumi cât am putut de iute. Dar ce să facă Bebe, săracu’, când l-a găsit pe Pegas abia respirând, cu aripile zdrobite, pe Her zbătându-se cu haina înmuiată în veninul Hidrei pe el, ars aproape complet și otrăvit (nu numai cu veninul cumplit al Hidrei, ci inclusiv cu poțiunile Atenei, la fel ca mine), iar pe mine gol, în lanțuri, înecat în bale corozive ca acidul sulfuric, spintecat de piroane și sfârtecat de viu de bestia de vultur, în hohotele zeilor? Să râdă ca Hermes și ceilalți zei și să aplaude?

Cum putea să iasă civilizat din Tartar? Cu șpagă la Cerber sau la Caron, emanând un vânt cu aromă de parfum ”Si” de la Armani? Cred că gaura lui în Zid era singura reacție corectă în acel moment. O reacție surprinzător de... umană pentru un unicorn și un gest de normalitate. În acel context, gaura disperată și informă a lui Bebe în Zidul infernului a fost unica reacție de bun simț. Și, de fapt, are o anumită frumusețe... de gaură în steagurile Revoluției din Decembrie 1989. Ne-a adus o gură de aer și... acasă. Acolo, inorogul nostru nu mai știa cum să o scoată la capăt cu noi: Her se zvârcolea, ars și intoxicat cu veninul Hidrei, eu îmi țineam mâna încleștată în dreptul ficatului, strângând spasmodic în ea resturi de organe și intestine, degeaba încerca Ile s-o dea deoparte, iar Bebe nu cunoștea antidoturi pentru veninul Hidrei, nici pentru poțiunile Atenei cu care eram noi intoxicați. Trebuia să caute soluții și să improvizeze, din dragoste și disperare. De departe, Pegas era în cea mai bună stare: nu mai vorbea și nu mai putea să zboare. 

Până la urmă, îi sunt recunoscător lui Bebe că a dat o gaură zdravănă în Zidul infernului. Merită și Maretti cu pizza pentru asta. Dar să-mi continui acum călătoria în infern. După ce cobori cu liftul prin gaura lui Bebe, ajungi în fața clădirii memorialului, în formă de șarpe gigantic, încolăcit, cu inele ca niște lanțuri de oțel. Aici poți vizita principalele locuri de detenție din Tartar, inclusiv pe ale mele și pe ale lui frate-miu, Mene, plus o secțiune dedicată Elbrusului. Mi-am luat inima (mă rog, de fapt, ficatul) în dinți și am început incursiunea ”7D” în Tartar, de la coada șarpelui (locurile de detenție ale lui Tantal și Sisif, de pildă), până la cap (sala unde am fost noi prizonieri după lovitura de stat a lui Hermes și a Atenei – Her, Pegas și cu mine, când a produs Bebe celebra lui gaură în Zidul infernului). Eu mai avusesem și alte câteva nesperate șanse de a-mi petrece instructiv și distractiv timpul liber în Tartar, cu sentințe eterne. Era mai practic și mai comod decât pe Elbrus (pentru zei, nu pentru mine, desigur, adică probabil). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore El-Gol! El-Gol e rău, El-Gol e de vină. ”Moarte intelectualilor!” Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are numai dreptate și niciun drept.

Impresionant, pentru a păstra autenticitatea, proiectul lui Hefaistos reconstituie inclusiv frigul (cel puțin într-unele dintre încăperi), mizeria (spațiul e minimalist amenajat, totul e puțin prelucrat, apropiat de realitatea din Tartar, de multe ori lăsat întocmai cum era, fără a se interveni asupra lui) și întunericul (doar exponatele (de exemplu, instrumentele de tortură) sunt luminate, în rest ne cufundăm în beznă). În unele porțiuni, într-un autentic spirit tartarian, trebuie să te apleci sau chiar să te târăști ca să poți avansa. Poți testa dacă vrei și unele accesorii (lanțuri, nu cuie și piroane). În ultima sală, pe scena înconjurată de amfiteatru, când am dat zoom și am zărit urmele de sânge închegat, rămase necurățate (sângele meu, al lui Her și al lui Pegas), am izbucnit în plâns. Apoi, am chemat-o pe Ile să-i arăt și ei. Am stat, în continuare, pe jos, dar am luat-o în brațe și am coborât din nou, împreună, în infern. Am plâns amândoi, parcă la nesfârșit, unul în brațe la celălalt, până când am simțit că mi s-a luat o piatră... mai exact, o stâncă de pe inimă. Stânca s-a topit în lacrimi.

***

Acum mă teleportez în Tartar, să verific cum merge construcția. Hefaistos e plecat la masă. Sper să evit disconfortul și ridicolul unei întâlniri față în față cu el. Deși e frig, am senzația că mă sufoc. Mi s-a pus un nod în gât. Și unul în piept. Strâns ca-n ghearele bestiei de vultur. Picioarele mi se împleticesc, mă ia amețeala și-mi vine să vomit. În timp ce fac eforturi supratitanice să-mi revin cât să pot înainta câțiva pași (”Yes, I can”, un mic pas înainte înseamnă că am avansat, nu-i așa Obama? Tu ești pozitiv. Trebuie să iau exemplu de la tine), atunci aud un beep. Sunt pe punctul de a face al 1001-lea infarct, dacă nu cumva le-am pierdut șirul. Hm, tocmai am primit un SMS. De la Atena! Mă ”roagă” (da, așa se exprimă, mă roagă, nu-mi cere sau îmi ordonă) să trec pe la ea.

Mă străduiesc să mă adun un pic și mă îndrept către noul Tartar, zona de maximă securitate, permanent supravegheată, unde se află ea în prezent. O găsesc într-o cameră nu foarte mică (circa 20 de metri pătrați), dar probabil, pentru ea, obișnuită cu palate, nu prea spațioasă, zugrăvită proaspăt în alb, cu o măsuță, un laptop, un pat și o oglindă. Pe laptop rulează în acest moment screensaverul cu frunze de măslin dansând în ploaie. Totul e de un alb imaculat, îmi aduce aminte de rochia pe care o purta în adolescență (o rochie de prințesă din povești, croită și împodobită chiar de ea cu atenție și migală). Era un pic cam lungă și incomodă... cel puțin pentru mine care aveam ceva de lucru până ajungeam la fundul ei mic, dar tare și apetisant. Însă mie îmi plăceau provocările, logic, nu? Acum, mai să n-o recunosc: are părul negru, lung, bogat, prins în coadă, e încălțată cu adidași de firmă și poartă un tricou alb ca mine și blugi negri ca Ile.

Încerc să mai înaintez un pas. E cu spatele la mine, se privește în oglindă. Îi contemplu ținuta mândră și atitudinea imperială. Își aranjează părul lent, cu gesturi solemne, hieratice, de parcă ar oficia un ritual. Mă uit fascinat cum mâinile ei fragede, albe ca zăpada dansează în părul ei negru, de abanos precum lebedele pe lac, în miez de noapte. Prin blugii mulați îi văd fundul bombat și-mi vine iar să-i palpez fesele ispititoare, dar mă abțin. Titanii știu să reziste tentațiilor. Așa procedează un bărbat adevărat. Imaginea din spate, precum și cea reflectată în oglindă mă tulbură. Mă opresc la câțiva pași de ea și rămân fără grai. Parcă o aripă de înger a trecut lin prin undele oglinzii, iluminând-o straniu și deschizând o poartă spre cer. Sau e Fata Morgana? Cutia Pandorei? Cutia neagră?

Mă zărește și ea prin oglindă, tresare și se întoarce, în sfârșit, cu fața spre mine. Chipul îi e palid, parcă și ochii ei mari, albaștri, luminoși și-au pierdut strălucirea:

– Te așteptam, Prometeu. Știi, de când mă aflu aici, am avut timp să reflectez, rostește cu voce scăzută, dar fermă, încercând să păstreze un ton rece și distant.

– Și condiții. Poate scrii și tu o carte în închisoare ca marii ”martiri” și ”deținuți politici”, Hermes și Apollo, îți mai reducem din pedeapsă... Eu nu am avut parte de... timp și condiții pentru a reflecta. Dacă eu am furat focul sacru, zeii mi-au furat timpul, ba chiar și dreptul la poveste, îi răspund și eu cu glas tremurător, înecându-mă, dar străduindu-mă să închei frazele.

– Da, așa e. Sunt capabilă să apreciez timpul și condițiile, fie vorba între noi, chiar și nenorocita asta de mâncare bio. Și îți mulțumesc pentru asta.

– Și eu îți mulțumesc că m-ai învățat afurisita aia de funcție de metamorfozare a coifului tău, Atena. Chit că am testat-o direct, pe pielea mea, în toate formele posibile și imposibile, de nu-mi mai dădeam seama ce animal sau legumă sunt. Oricum, să știi că nu m-am atins de coiful tău, nu am intenționat să-l profanez, nici să te rănesc pe tine.

– Mulțumesc și pentru asta, Prometeu. Și pentru că ai rezolvat discret, în primăvară, tentativa de lovitură de stat a mea și a Pandorei. Ai făcut-o elegant, fără scandal, ne-ai protejat pe amândouă. De fapt, vroiam să-ți spun ceva. Vroiam să-ți spun că-mi pare rău. Da, îmi pare rău.

Mâna ei delicată și diafană ca o aripă de lebădă se întinde spre mine și mi-o strânge pe a mea cu o forță surprinzătoare. E fierbinte și umedă, iar ochii ei mari, albaștri plutesc în lacrimi:

– Prometeu, îmi pare rău. Nici nu știi ce rău îmi pare. Îmi cer iertare și față de tine, și față de muritori pentru ce am greșit.

– Sper că pe Ile nu o incluzi la muritori. E nemuritoare blestemată ca noi.

– Da, probabil. Îmi cer scuze și față de ea.

– Să știi că ea ți-a căutat și iarbă cu Bifidus Essensis, pe vremea când erai tu o omiduță.

– Îi mulțumesc și-mi cer scuze încă o dată. Te rog să-i transmiți. Din păcate, nu pot să-mi cer iertare pentru toți și nu pot să-i aduc înapoi pe toți. Să știi, Prometeu, de când s-a deschis Cutia neagră a răului, Cutia Pandorei, chiar înainte de pedeapsa ta de pe Elbrus, m-am simțit și eu nemuritoare blestemată. Am sperat absurd ca tu să-i oprești pe Epimeteu și Pandora (cu toate că mă așteptam să nu reușești), apoi, când faptul era împlinit, ca muritorii să nu se lase dominați de conținutul cutiei.

– M-am chinuit să-i conving atât pe Epi și Pando, cât și pe muritori. Am făcut eforturi supratitanice, însă ia încearcă și tu asta cu Epi și Pando. Erau atât de curioși să vadă ce conține darul stăpânului! Și, de parcă n-ar fi fost destul, apoi a venit potopul și tu i-ai zis lui tăticuțu’ că stăpânul va rămâne fără sclavi. Probabil că tăticuțu’ n-ar fi înțeles mesajul formulat altfel. Dar, chiar dacă tu erai a doua feblețe a lui (după Hermes) și mai ținea cont de tine, atunci nu te-a ascultat.

– Da, Prometeu. Era foarte pornit, nu aveam niciun control asupra lui. I-am spus asta numai ca să-ți salvez opera. Hm, ca să salvez opera noastră. Mai știi că eu te-am ajutat să creezi muritorii, înzestrându-i cu rațiune și liber arbitru, în ciuda voinței lui tăticuțu’? Crezi că uitasem de ei și de opera noastră? M-a durut cel puțin la fel de mult ca pe tine. Mai târziu, când a survenit pedeapsa ta directă, eram deja devastată de toate evenimentele anterioare. La început, mintea mea refuza să conceapă. Îmi impuneam să nu mă gândesc la tine, dar nu reușeam. Nu suportam nici să-mi imaginez pedeapsa ta, darămite să te văd a-a-a-co-lo, g-g-gol, în lanțuri, spintecat de piron și devorat de viu. Pedeapsa ta a fost și a mea.

– Poate că e mai bine că n-ai venit. Eu, pe de o parte, îmi doream să vii, pe de alta, nici eu nu vroiam să mă vezi în halul ăla. Ah, disonanțele astea cognitive pe care nu le pot depăși niciodată, sfâșietoare ca piroanele și ciocul bestiei de vultur, sentimentele astea mereu amestecate și dorințele astea contradictorii, ireconciliabile!

– Și totuși, până la urmă, am ajuns la tine. Am așteptat o oportunitate și aceea a fost Heracle. El era singurul capabil să te elibereze și, în același timp, suficient de agreat în Olimp, de tăticuțu’ măcar, astfel încât să fie iertat. Atunci am apărut eu și am intervenit pentru voi, pentru tine și Heracle.

– Ai spus că sunt terminat. Nu procesam prea bine, dar asta am reușit să înțeleg. Și mi-a rămas în cap până acum câteva luni, când am simțit, în sfârșit, că am renăscut. Adevărul e că eram doar o legumă putrezită și storcită, de circa 40 de kile, logic, nu? Cam mult, nu? Tăticuțu’ și Hermes ar fi vrut să nu mai rămână din mine decât stânca, cum inspirat a zis Kafka, chit că s-ar fi lipsit de o jucărie foarte distractivă. Oricum, să știi, Atena, că până și ei au uitat de mine. M-au lăsat acolo, singur pe cruce. Preferam să vină să mă scuipe decât să mă abandoneze așa, șoptesc pierdut.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Își strânge mai bine elasticul de la păr (din care s-a desprins o șuviță lucioasă, ușor ondulată, neagră, cu reflexii albăstrii) și se așază încet pe marginea patului, tremurând din tot corpul și frângându-și mâinile:

– Nu știu, Prometeu. Eu am zis asta ca să vă lase în pace pe amândoi, în special pe tine. Am sugerat să înlocuiască pedeapsa cu una simbolică, adică să porți inelul acela cu piatră în loc să fii legat în lanțuri de stâncă.

– Când mi-am revenit un pic, am aruncat inelul acela. Era și el un simbol al sclaviei.

– Da, înțeleg. Și nu a fost singura oară când am intervenit pentru tine. Acum patru ani, când tu ai fost condamnat și trimis în Tartar pentru lovitura de stat dată de Hermes, ai fost rechemat după câteva luni pentru a construi o nouă aripă la palat. Cine crezi că i-a creat tăticuțului toate nevoile lui urgente și irepresibile de construcții, decorațiuni și gadgeturi pe care numai tu le puteai realiza?

– Mersi, Atena. Dar la nunta ta cu Pan ce s-a întâmplat?

– În primul rând, m-ai umilit cu nunta aceea, vorbește pe un ton coborât, dar apăsat, înroșindu-se și tremurând și mai puternic. Săgețile lui Eros... încărcate cu ce? Nici n-am analizat substanța. Poate-mi permiți să-mi fac și eu un laborator în celulă sau într-o cameră conexă. O să scriu o cerere. Și cât ține efectul? Statistic, între 3 zile și 3 ani. E doar un foc de paie, nu focul tău sacru. Al tău durează, nici potopul nu-l poate stinge. La mine, efectul a dispărut în noaptea nunții. Ce norocoasă sunt! Doi: Prometeu, eu am depus jurământ de castitate din cauza ta, pentru că mi-ai refuzat cererea în căsătorie. Nu mai intru acum în detalii, a fost și o conjunctură politică, faptul e consumat, eu ți-am acceptat decizia când te-ai însurat cu Hesione, oceanida, și l-ai avut pe Deucalion. Nu m-am manifestat ca mămicuța Hera. Eu n-am avut niciun bărbat și niciun copil. Nici asta nu e ușor, mai ales pentru o femeie. Recunosc, nu aș fi vrut orice bărbat, eu te-am dorit numai pe tine, nu m-aș fi măritat decât cu tine, Prometeu. Mai brusc sau mai lent, s-a adunat, treptat, și în cazul meu, o frustrare abisală, divină: uneori îmi venea să arunc în aer întreg universul. Însă nu așa procedează o zeiță a înțelepciunii, logic, nu? Trei: anul trecut, când tăticuțu’ vroia o nouă jucărie, telecomanda de la portalul infernului, ai reușit să evadezi de pe Elbrus și l-ai exilat pe SPP1001. Ai apărut atunci însoțit de o muritoare suspectă, dintr-o țară barbară. Nu vreau să zic ”Fata lui Dracula”, mă străduiesc să nu judec după aparențe și să nu fac discriminare, dar înțelege-mă și pe mine că am avut rețineri. Apoi ai cucerit Olimpul cu manele, dansând din buric, în timpul unui episod din ”Suleyman Magnificul”.

– Și, ai uitat, pe lângă bruneta din Țara lui Dracula, mi-am adus și o blondă și o roșcată... chinezoaică pe care am violat-o ca un porc de câine ce sunt și apoi am abandonat-o cu burta la gură. Nimic surprinzător pentru cineva care a violat vaci, capre, dromaderi, hipopotami și însuși Leviathanul. Atena, nu am ce explicații să dau, nu mă cobor la nivelul ăsta. Pur și simplu, nu mai suportam. Mă săturasem. Și viața celor dragi era în pericol. Iar pentru Mene era unica ocazie de a-l scoate din Tartar. Dar, spune-mi, ai reușit să-ți rezolvi, măcar într-o anumită măsură, frustrările, intoxicându-ne cu poțiunile tale, la nuntă, pe mine și pe Her?

– Am crezut că nu o să beți nimic. Cel mult că o să le scanați înainte.

– Uite că am vrut să trăiesc și eu o oră normal, nu le-am scanat și am băut! Și nu mai știam care e ceasul sau brățara, așa că am ajuns cu ceasul Rolex al lui Alex în Tartar. Unde am fost din nou condamnat într-un proces-spectacol (mai la modă decât execuțiile sumare, în taină, ale lui tăticuțu’), dezbrăcat, înlănțuit, străpuns de piron și devorat de bestii antropofage. Hermes m-a scuipat și m-a torturat în fața ta, iar tu te-ai uitat ca Obama și nu ai văzut nimic.

– Mi-am astupat ochii, recunosc. Nu mai suportam. Îmi pare rău, Prometeu. Și eu m-am săturat de condamnările astea absurde și de reacțiile lui Hermes. Tăticuțu’ l-a răsfățat prea mult și l-a acoperit mereu. Nu e de mirare că i s-a urcat la cap. Hermes a avut o influență foarte proastă asupra lui tăticuțu’. La rândul lui, tăticuțu’ a greșit nu doar că l-a răzgâiat excesiv pe Hermes și a ascuns porcăriile lui, ci și că te-a îndepărtat pe tine și apoi că, între mine și Hermes, l-a preferat pe el. Mai bine ne lăsa numai pe noi doi în preajma lui, pe cel mai înțelept dintre titani și pe cea mai înțeleaptă dintre zeițe. Ar fi fost singura șansă să asculte Vocea Rațiunii. Oricum, dacă Hermes se va mai atinge de tine, îl voi transforma într-o râmă și-l voi călca pur și simplu. Na, uite că știu să prezic și eu viitorul.

Țâșnește brusc în picioare. Pare surprinzător de înaltă, deși e cu 30 de centimetri mai mică decât mine. Își îndreaptă spatele și adoptă o ținută demnă, chiar și în absența coifului. Obrajii i s-au aprins, iar ochii albaștri-scânteietori, fosforescenți precum ai extratereștrilor rebeli din ”Dune” ori coralul din Ataraxia, îi ard, iluminați parcă de flacăra focului meu sacru:

– Îmi pare rău, Prometeu. Aș da orice, până și coiful, și ramura mea de măslin, ca lucrurile să mai fie ca în copilăria noastră. Atât de curate și de limpezi! îmi mărturisește cu glas întretăiat, fără să-și poată ascunde exaltarea.

– Mi-e teamă că pentru asta e prea târziu, șoptesc năucit. Dar viitorul ne aparține. Ne-am putea reinventa visele, canaliza furia și exprima frustrarea creativ, într-un proiect comun, cum ar fi... explorarea și exploatarea energiilor alternative, fără riscuri majore pentru mediu. Cred că și tu susții independența energetică și diversificarea resurselor. Aș fi nu mulțumit sau satisfăcut, ci chiar fericit dacă am lucra împreună la un proiect. M-aș simți de-a dreptul priveligiat dacă mi-aș manifesta dragostea mea (titanică) pentru tine printr-un asemenea proiect. Nu am nevoie de mai mult.

– Nu trebuie să-ți arăt ramura de măslin ca să știi că eu sunt adepta păcii, a responsabilității și a revoluțiilor din minte și din suflet. Ca tine. Tu mă cunoști de atâta vreme...

– Cred că revoluția din minte și din suflet a (re)început tocmai acum. Ți-am predat deja o flacără din focul sacru. Ah, dacă prin ”Memorialul Holocaustului” și gestul lui Hefaistos mi s-a luat o piatră... stânca de pe inimă, în acest moment, datorită ție, mi s-a luat de pe inimă însuși muntele Olimp. Chiar respir mai bine. Îți mulțumesc, Atena!

Frunzele argintii de măslin din screensaver dansează lent, hipnotic, în ploaie. Aș vrea să fiu și eu o frunză mică și subțire de măslin, să-ți mângâi ușor chipul luminos și să-ți sărut ploapele. Mă apropii de ea și o îmbrățișez cu disperare titanică, de parcă aș ști că urmează să ne volatilizăm în următoarele secunde, așa că prefer să-i frâng eu oasele și să le fac praf... de stele.