Examen cu Big Brother. Vol. 2. XXIV. Casa de copii ”Pământ” este acasă

O ședință obișnuită... Chiron se uită complet transpus la ”Suleyman Magnificul”, Ile ascultă muzică pe iPhone 11, Her mă bârfește de zor la toaletă, Don Quijote și Jill s-au plictisit și au plecat la plimbare cu Pegas și Rocinante, Bebe lansează vânturi cu arome de parfumuri franțuzești și patinează pe gresia lucioasă, Atlas doarme, Mene hackerește, Alex (revenit în Olimp pentru tratament cu citostatice) citește știrile pe tabletă, iar eu crănțăn bruschette și confecționez fustițe de balerine din pungile de Maretti cu pizza. Așezat la masa înaltă, din lemn de mahon, cu picioarele aurite, sculptate în formă de cariatide, pe care sunt disponibile, din păcate, numai cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her (nici urmă de votcă sau de vin ca pe vremuri, dar n-oi fi nostalgic?), număr minutele și secundele până când se va încheia episodul și voi vorbi cu Chiron. Sper să nu-mi pierd tocmai acum răbdarea titanică.

Aștept respectuos, civilizat și, când, în sfârșit, se termină episodul, dau un pumn zdravăn în masă (elegant și subtil, logic, nu?), mai exact în placa de deasupra, asemănătoare cu o scoică uriașă, cizelată din marmură de Paros și bogat decorată în stil rococo. Să vedem dacă le-am atras atenția. Apoi, îmi îndrept spatele anchilozat de milenii de paralizie liber aleasă, trosnindu-mi oasele amorțite, mă ridic încet în picioare, îmi suflu cu putere bretonul, surâd (mai mult sau mai puțin forțat, sper că n-am iar un zâmbet din ăla despicat cu pironul, contorsionat ca-n tablourile lui Soutine și cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut) și mă adresez publicului pe un ton voit jucăuș, ușor provocator:

– Cred că a venit momentul ca Atena să mă salveze.

Surprinzător, reacția e imediată: Bebe alunecă pe gresie, cade și se izbește de masă, Chiron se îneacă și e gata să scape paharul de nectar din mână, Mene rămâne cu gura căscată, Alex ridică ochii din tabletă și aruncă o privire ironic-sfredelitoare în jur, iar Ile se topește și se scurge de pe canapea drept sub masă.

– Instalez acum un mic scut energetic ca să vorbim fără să știe nimeni.

Așadar, stimulat de feedbackul prompt și rapid primit deja, mă apuc de treabă. Instalez iute scutul energetic (funcțional exclusiv în sala tronului), apoi îmi suflu bretonul vijelios și le spun tuturor celor prezenți tare, răscolit de emoție, privindu-i cu ochi de foc și cu obrajii în flăcări:

– Probabil ziceți că e o idee la fel de nebunească precum Startarul sau chiar mai rău, care s-ar putea să ne coste nu doar o gaură în buget, ci și rezultatele revoluției și ale reformei abia începute, cu atâta trudă și atâta sânge vărsat. E criză și am spus că vom face economie... la sânge. Dar eu îmi asum riscuri. Sunt obișnuit, la fel ca voi, cu misiunile imposibile. Și cred că merită, se vor vedea rezultate. Să vă dau câteva detalii, relevante, consider eu, mai înainte: Atena mi-a împărtășit singură secretul funcției de metamorfozare al coifului ei, apoi, m-a chemat în Tartar și mi-a cerut iertare. Probabil că e momentul să se implice mai mult. Dacă o va face, își va (re)câștiga măcar o parte din încrederea noastră, își va spăla păcatele și va demonstra că e dispusă să participe la procesul de schimbare a Olimpului. Să batem fierul cât e cald. Mai târziu e prea târziu. Vom aranja ca ea și Hermes să evadeze. Vom crea, pur și simplu, oportunitatea. Vom arăta cu toții, în timpul unei ședințe obișnuite, cât de atenți și preocupați de soarta Olimpului suntem: Atlas va dormi sau se va juca pe consolă, Her va sta încuiat la budă, tu, Chiron, te vei uita la ”Suleyman Magnificul” sau la altă telenovelă, Bebe va moțăi, eu voi ronțăi bruschette și voi confecționa fustițe de balerine din pungile de Maretti, iar restul vor fi plecați. Motivantă imagine, logic, nu? Bebe și cu mine vom slăbi scuturile energetice suficient ca Atena și Hermes să treacă de ele. În fiecare seară, la șapte jumate, Atena le verfică pentru a profita de o eventuală ocazie, a creat și costume speciale de protecție pentru a răzbate prin ele. Actualmente, scuturile sunt foarte puternice și nu pot fi depășite nici cu costumele ei, însă, dacă le reducem intensitatea, vor reuși să le spargă. Vor ieși probabil direct, pe sus, dând o gaură în Zidul infernului, nu, nu una mare, disperată și informă ca a ta, Bebe, ci una micuță, elegantă, perfect sferică, formată grație razelor laser aruncate din ochii ei albaștri de safir. Vor zbura întâi la palat (unde vom rămâne în sala tronului numai Chiron, Bebe și cu mine) și ne vor lua prizonieri. Noi ne vom preface complet surprinși, incapabili de a reacționa. Aparent vom ceda ca să fie ei convinși că au câștigat. Apoi, Hermes îi va cere Atenei să facă ceva de urgență: de exemplu, să instaleze, la rândul ei, scuturi energetice sau să analizeze datele din computerul/telefonul tău, Chiron, ca să-i distragă atenția și să mă ducă pe mine pe Elbrus, Tartar sau unde-o vrea el. La un moment dat, Atena va observa că am dispărut împreună cu Hermes. Dacă nu, te rog să-i aduci aminte tu, Chiron, îngrijorat, că Hermes m-a luat cu el. Dacă nu o interesează sau nu vrea să se implice mai mult, veți interveni voi, eventual, îi chemați în ajutor pe ceilalți, începând cu Her (de la budă). Dacă va decide să acționeze, îi puteți recomanda să se uite în telefonul meu sau într-ale voastre: va putea urmări totul live și va putea identifica, în același timp, contacte în agendă, de la Deu (care vă poate teleporta unde e nevoie), Her, Pegas până la Ile, Jill, Thalia, Io, Don Quijote, Alex și Rocinante. Pe Mi Ko și Bebe mic îi voi teleporta pe Gliese, pentru orice eventualitate, să fie în siguranță. Când mă va vedea iar în lanțuri, sfârtecat și scuipat de ticălosul de Hermes, Atena nu va mai suporta să fiu tratat astfel și mă va elibera. Mi-a mărturisit că, dacă se va mai atinge de mine Hermes, îl va preface într-o râmă și-l va storci pur și simplu. Să vedem. Sper că Atena va lua, într-adevăr, atitudine, i se va opune lui Hermes și-l va învinge. Va tranșa problemele direct cu el. Hermes e un laș. Nu poate să lupte decât cu nimfe bete, copii în cărucior și titani în lanțuri. Voi, la fel ca Deu și Her, veți monitoriza discret ce se întâmplă și veți interveni (cu sau fără formular) doar dacă va fi necesar. Cred că Atena e capabilă să se descurce singură. Sunt dispus să mă sacrific, să mai ajung o dată pe Elbrus, deși am obosit de showul ăsta și am oroare, dacă există șansa ca Atena să mă salveze.

Chiron se scarpină o vreme în barba lui albă și pufoasă de Moș Crăciun, apoi își îndreaptă ochii săi căprui, blânzi și luminoși spre mine și vorbește rar și calm, cu vocea lui caldă și profundă:

– M-ai lăsat cu gura căscată, Prometeu. E sublim. În stilul tău unic și original, autentic și inegalabil. Dar, în toată această poveste, e o persoană... o zeiță care trebuie să facă ceva și pe care nu prea ne putem baza, având în vedere antecedentele. Nu că e zeiță, eu nu fac discriminare, putea să fie și o musculiță de-a ta, Drosophila Melanogaster. Știu că ții la ea și vă leagă multe lucruri. Știu cât îți dorești ca tocmai ea să arate că s-a schimbat.

– Chiron, dacă ea s-a schimbat, și Olimpul se va schimba. E o ocazie să arate cât îi pare de rău și să demonstreze practic asta, așa cum a făcut și Hefaistos cu Memorialul Holocaustului. Când Atena mă va salva pe mine, se va salva pe ea însăși. Și întreg Olimpul. Toate sunt interconectate. Trebuie să mă târăsc în genunchi în fața ta ca să obțin aprobare? Nu avem, de fapt, nimic de pierdut. E un pariu pascalian. Dacă vom reuși, și eu, și ea, și Olimpul vom fi salvați. Dacă vom pierde, nu vom pierde nimic. Oricum, totul va fi monitorizat permanent și în detaliu. Dacă nu va ieși ce ne-am dorit de data asta, nu-i nimic, vom aștepta următoarea ocazie. Eu am răbdare. Titanii știu să aștepte.

Îmi suflu bretonul furtunos. Desigur, adică probabil că ochii mei mari, negri, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, îmi strălucesc ca niște supernove. Deodată, îmi aduc aminte de Mene și mă întunec la chip. Îmi trag bretonul pe față ca să mă ascund și, totodată, să meditez. Mene va trăi, vorba vine ”va trăi”, va experimenta foarte direct tot ce mi se întâmplă mie. Ar putea face al 1001-lea infarct, la fel ca mine, din care să nu-și mai revină niciodată. Și are un copil mic acasă care-l așteaptă seara la băiță și apoi la masă, să-i dea piureul de pere și banane. Nu vreau ca Mene să mai întârzie mii de ani la cină până se va strica ambrozia ori la băiță până când spuma valurilor va deveni spuma balelor, nici ca Bebe mic să învețe animalele sau legumele din albumul de poze de familie. Care dintre legume e tati, care e nenea Prometeu și nenea Atlas, care verișorul meu, Deucalion? Iar Mene, să fim sinceri, nu o cunoaște prea bine personal pe Atena ca mine, ea nici nu exista când a fost premiat el cu o vacanță eternă în Tartar. Oricum, de când Mene a început o nouă viață, Atena nu i-a oferit suficiente motive de încredere: nu numai că a transformat-o pe Ile într-o omiduță și a încercat să o storcească, dar a ținut-o dintr-o lovitură de stat într-alta, cu avânt revoluționar și sfântă indignare patriotică.

– Mene, tu ce zici? îl întreb cu glas întretăiat, ascunzându-mă, în continuare, sub breton.

Chiar dacă pare acum mai înalt și mai solid decât mine, cu fața lui creolă strălucind de bronz și sănătate, Mene nu-și poate ascunde tremuratul. Trupul lui convulsionat se contractă. Se încruntă, se uită în jos și se scarpină un timp, meditativ, în barba șaten-roșcată, scurtă și țepoasă. Apoi, face eforturi să se destindă, își îndreaptă ținuta, își ridică privirea, mă țintește cu ochii săi arzători și rostește cu înflăcărare:

– Frățioare, nu sunt un fan declarat al Atenei ca tine, știu că voi simți fizic și psihic absolut tot ce ți se întâmplă ție, dar cred că înțeleg ceva din ce intenționezi să faci... mai exact din ce vrei să o stimulezi pe ea să facă. Vrei să-i dai focul sacru și ei? Foarte bine. Eu unul am promis că o să ”mă joc de-a Promy” și o să duc o scânteie din focul tău sacru mai departe, indiferent ce se va petrece. Poți să te bazezi pe mine. Sper să supraviețuim amândoi și de data asta. Dacă nu, o să ne cânte Dio o manea cathartică în versuri albe, iar Ile o să ne scrie o poezie, o să ne aprindă o lumânare și o să ne aducă un ghiveci de cactus albastru ca ochii prietenei tale, Atena. Unde? La groapa de gunoi, groapa comună unde vom fi îngropați de vii.

– Bravo, Mene, ai început și tu să ai fantezii tanatice ca mine și ca Ile. Îți faci iluzii că scăpăm, în sfârșit, de data asta? Ile, ce părere ai?

Nici nu o văd. S-a scurs cu totul sub masă. Acum încearcă să se ridice, dar se izbește cu capul de placa în formă de scoică. În cele din urmă, reușește să iasă de sub masă și să se așeze pe canapea, cuprinsă parcă de friguri. Dă pe gât o sticlă o sticlă întreagă de apă plată cu lămâie, apoi se adună un pic și-mi răspunde cu glas tremurător:

– Mi se pare frumos. Frumos ca o floare albastră de cactus de pe Gliese... frumos ca tine. Știu că Antenuța... ă, Atena, are multe merite, dar și păcate, că sentimentele tale sunt împărțite, că mai ții totuși la ea și ai vrut mereu ca ea să fie altfel. Mi-e milă de ea, însă și de tine și de Mene. Dacă mai trebuie să mă storcească o dată pentru tine și democrație, fie și asta, îmi asum riscul. Nu o să recit ”moare regina Cleopatra”, nici ”moare Kim Jong Ile”, nu mă mai dau în spectacol. Mai mult e prea mult.

– Sper că nu ești geloasă, Doamna!

– Fii atent, nu știu cât sunt de geloasă, am încredere în tine, dar, pentru că mi-ai zis așa, dacă o să supraviețuiesc și o să supraviețuiești și tu, Promy, te omor! Te decapitez!

– Uau, apropo de fantezii tanatice, mai am un pic și devin fan al decapitării, capul, oricum, nu e cea mai importantă parte a corpului yahoo-ilor, Statul Islamic când va afla, nu se uită pe pagina de Facebook a lui Kim Kardashian, altminteri un hobbit photoshopat? În prezent, telfie-ul e la modă, nu selfie-ul. Ah, ce-aș fi vrut să-mi spună și mie cineva o vorbă bună, adică să mă facă hobbit, măcar în acest moment, înainte să mă sacrific din nou! Și nici nu mă mai interesează doar să supraviețuiesc, acum vreau să trăiesc. Bebe?

Bebe și-a mai revenit, cred, din șoc, s-a ridicat și și-a reluat locul de lângă masă. Nările îi freamătă. Mă privește cu ochii săi de culoarea cafelei cu lapte, surprinzător de calzi și de blânzi, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi (să nu uit, a plâns pentru mine de mai multe ori la rând și m-a trezit la viață cu lacrimile lui tămăduitoare, încă nu mi-e clar, să-l blestem sau să-l binecuvântez?):

– Prometeu, ești un hobbit! Cu sau fără Photoshop. Sper că ți-au dat lacrimile de bucurie, adaugă el înduioșat. Acum, ce zic eu, să-l lăsăm să experimenteze... controlat, nu-i așa, Chiron? Să ne facem curaj să ascultăm adevărata Voce a Schimbării, Vocea Rațiunii și a Dragostei, a Creativității, a Libertății și a Responsabilității! În ce te privește, Promy, sunt mândru de tine, mai am un pic și te domesticesc. Înaintea lui Don Quijote. Ăsta e chiar ”începutul unei frumoase prietenii”. Ce spui, vrei să fii prietenul bestiei mari, negre, cu coarne... corn, NATO, FMI, nașul-zân de la bancă, inorogul care trage vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, ”Marele Blond” care a imigrat în Olimp?

– Cum?! Vrei să fii prietenul câinelui rău și turbat, al porcului de violator, al viermelui mizerabil, al mogulului degenerat, al bulangiului metrosexual, al catastrofei fără alt talent în afară de a-i corupe pe ceilalți și a-i face împuțiți de trădători ca el, al lui Satana în persoană care, de malefic ce e, a distrus până și planeta Krypton a lui Superman? Vrei să fii prietenul lui Satana? Chiar că-mi dau lacrimile. Ah, Bebe, eu te consideram deja prietenul meu. Îți mulțumesc pentru tot! Împart cu tine până și Maretti cu pizza. Mai am doar o rugăminte. Bebe, acum că suntem prieteni adevărați în mod oficial (deși nu sunt sigur dacă nu mai trebuie să semnăm cumva, împreună, un formular ștampilat, cu antet pentru a avea garanția acestui angajament), vreau să te întreb ceva: tu poți să tragi vânturi autentice?

– Păi, dragul meu... prieten, pentru asta am nevoie de fasole cu ciolan, nu v-am mai spus?

– Îți fac eu, Bebe, intervine Ile, dar am, la rândul meu, nevoie de ciolan. Până acum nu mi-a parvenit.

– Cere-i atunci lui Promy! E la putere, ce pula mea! nechează Bebe vesel.

– OK, sunt de acord, confirm cu jumătate de gură, mai mult ca să-i conving că am ascultat Vocea Rațiunii, am depășit nenorocitele astea de paradigme ale victimizării și culpabilizării și, totodată, m-am eliberat cât de cât din coșmarul istoriei. Ți-l dau, Ile, într-o duminică... poate chiar duminica asta, dacă mai apucăm. Ce am? Îmi fac planuri? Da și voi continua să-mi fac. Poate că nu-ți mai strângi bagajele, nici nu mă mai pui pe mine să ți le pregătesc și să mă spetesc cărându-ți valiza pe jos, până la minimarket, de parcă nu ți-e milă de un biet titan, dacă schimbăm sărmăluțele ori brânzicile din meniu cu ciolanul. Așa vom sparge blestemul și vom ieși odată pentru totdeauna din duminica lui Bulă. Și din coșmarul istoriei. Alex, tu ce zici?

Alex radiografiază sala și pe noi toți, cei prezenți. Mă scanează până la ultima celulă. Sper că n-a descoperit doar o bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. Cu zâmbetul lui ironic și sceptic întipărit pe față, privindu-ne cu ochi iscoditori, Alex se adresează adunării pe un ton flegmatic:

– Păi, la fel mă gândeam și eu. Sper că mă faceți parte la ciolan... după un scuipat intelectual zdravăn pentru Știi Tu Cine... Zeus merge o bășină intelectuală autentică. Poți să te bazezi pe mine: sunt pregătit să azvârl scuipaturi și bășini intelectuale letale, iar ție să-ți dau, la nevoie, un sărut gay pasional, salvator. Promy, mai știi ce am prezis eu? Am învățat și eu să ghicesc viitorul. Tu, ca un vierme de trădător și porc de câine ce ești, ai trecut de la titani la zei, de la zei la muritori, apoi de la muritori la animale. Mai ai un pic și ajungi de la animale la plante. Apreciez evoluția ta. Astfel, curând plantele vor fi la putere, deci, automat, și titanii, căci sunt legume, logic, nu? Te rog să te consideri deja la putere. Și, când te suflu, să-ți văd măcar fața de Harry Potter, nu pe cea de bacterie probiotică!

Îmi suflu bretonul în forță ca să-l conving că am fața aia gravă, încordată și încrâncenată de Harry Potter și nu pe cea de bacterie probiotică. E clar? Cât mai trebuie să joc rolul ăsta de erou? Dacă sunt un ”idiot” (dostoievskian, vreau să zic) și am acceptat și acest sacrificiu, așa-mi trebuie. Vreau să ies afară să fumez o havană (înăuntru, în palat, nu mai e permis, dar ăsta nu e un motiv să fiu nostalgic), mă sufoc (complet) fără o gură de aer și una de... fum, însă Ile mă prinde de mână și mă oprește. Bine că a intervenit, că eu eram gata să trec prin scut, fără să-l dezactivez, am uitat de el. Se pare că Ile mai vrea să ne spună ceva, o ”predică de Nana”, logic nu?

– Apropo de legume și de viitor, o să vă spun și eu o poveste. Cu happy end, ne asigură Ile pe un ton încurajator. Foarte scurtă, de doar un minut. Vă rog să vă abțineți să numărați minutele și secundele. Este povestea unei legume. Fără nicio asociere, desigur, adică probabil. A fost odată un cartof care avea o crustă multicoloră (precum ouăle încondeiate), din pietre prețioase scânteietoare ca focul sacru, de la soare te puteai uita, dar la ele ba. Se născuse așa și, din acest motiv, se simțea blestemat pentru că nu era înzestrat și el de natură cu o coajă maronie și murdară ca frații săi. De când se știa pe lume, sărmanul cartof fusese bătaia de joc a tuturor, niciodată nu-și găsise rostul, nici nu se simțise acasă. La un moment dat, într-o seară, când izbucni un conflict în familie, unul dintre frații săi se mânie și îi smulse un diamant din coaja sa prețioasă. Imediat, ceilalți prinseră curaj și îi scoaseră un safir, apoi un rubin, un topaz și un smarald. În câteva clipe, jupuit de crusta lui prețioasă, cartoful rămase în pielea goală, în hohotele sarcastice de râs ale fraților săi. Crezu că va muri de rușine. Din disperare, se rostogoli în țărână până când căpătă o crustă de noroi. În sfârșit, părea că lucrurile vor intra în normal și va fi și el asemenea fraților lui. Dar cineva îl confundă cu un tăciune și îl aruncă în sobă. Acolo, arse o vreme, până când tăciunii se stinseră și fură azvârliți la gunoi. Se gândi că, de data asta, va sta la gunoi pentru totdeauna, însă un cerșetor scotoci cu mâinile sale crăpate și înnegrite de mizerie prin coșul de gunoi, îl găsi, îl înhăță și îl băgă în gura lui știrbă și slinoasă. În timp ce-l molfăia, lihnit de foame, iar balele îi curgeau din gură, zise încântat: ”Ce cartof copt delicios! Fără el aș fi murit de foame.” Și am încălecat pe-o șa și am spus povestea așa. Vă rog să apreciați că nu am descris cum a suferit cartoful când a ajuns în pielea goală în fața tuturor, jupuit de crusta sa prețioasă din pietre scumpe, nici când a ars de viu în sobă, nici când a nimerit, într-un final apoteotic, la gunoi. Unu, nu mai suport; doi, vi se rupe inima de chinurile cartofului; trei, indiferent de asta, sunteți invidioși. De fapt, cred că și eu sunt invidioasă și în curând, dacă nu mi-e prea rușine și mai am un strop de energie să visez la ceva, o să am și eu fantezii tanatice de cartof copt sau prăjit. Ce minunat e să te savureze cineva la prânz sau la cină în formă de cartof prăjit! Ce moarte frumoasă și nobilă! Ba mai mult, ce moarte delicoasă! Oricum, trăiască legumele! Sper că nu a sunat a blestem.

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, zice Bebe cu ochi scânteietori și nările fremătând.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure.. murmur eu, strângând havana între dinți. Ce bine că am învățat limba dacă!

***

Roșu la față de frig și de furie, suflând în mâinile înghețate și frecându-le ca să se încălzească, Hermes mă izbește cu piciorul în coaste și se sforțează să urle (deși vocea îi sună slab, pițigăiat și e, oricum, acoperită de vuietul viscolului):

– Mișcă-te odată, porcule! Când ai de gând să termini pictura, catastrofă ce ești? Vrei să aștept până îi vine lui Vampi numărul de dosar de la Parchet? Sau până când o să evadezi din nou, vierme degenerat, cu ajutorul bulangiului ăluia de Heracle? Pictează, Prometeu, pictează! Și ai grijă să fie exact ca în sala tronului, ca pe vremea lui tăticuțu’ săracu’! Hai, mai repede! Am înghețat! 

E îmbrăcat destul de gros, cu salopetă de schi, canadiană și cizme îmblănite. Părul lung, șaten-blonziu, ușor ondulat (pe care și l-a lăsat să crească în semn de protest de când a ajuns și el ”erou”, ”martir”, ”deținut politic”) e ascuns complet sub căciulă, iar barba moale și subțire de culoarea spicelor de grâu e acoperită de zăpadă. Mă lovește, din când în când, cu piciorul în burtă și în coaste, dar eu îmi înăbuș gemetele și mă străduiesc să-mi reglez respirația. Sunt din nou gol, în lanțuri, acolo unde nu aș mai fi vrut să mai fiu niciodată. Deocamdată, fără piron și bestia antropofagă. Trebuie să termin pictura din sala tronului care înfățișa una dintre mărețele realizări ale lui tăticuțu’: propria mea execuție. Era unul dintre preferatele fostului stăpân și ale lui Hermes, nepoțelul meu drag, torționar de treabă. A fost singura operă de artă pe care am distrus-o vreodată, la revoluție. Bună și revoluția la ceva!

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore El-Gol! O să te obișnuiești. El-Gol e rău, El-Gol e de vină. El-Gol e Satana. Ai violat-o și pe vaca de Io, și Leviathanul, ai distrus și planeta Krypton a lui Superman. Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare, vierme împuțit de trădător și porc de câine ce ești! ”Moarte intelectualilor!” ”Pictează, Andrei, pictează!” ”Pictează, Prometeu, pictează!” O să termin pictura când o primi Ile numărul de dosar de la Parchet. ”ASAP, I’m doing my best”. Să aștepte... să învețe să aibă răbdare ca titanii.

– Ce baftă pe mine că toate scursurile și lepădăturile tale de trădători erau atât de ocupați cu treburile statului! Nătărăul de Atlas dormea, tu, ca un bulangiu nerușinat ce ești, crănțăneai Maretti și făceai fustițe de balerine, zdreanța asta de uzurpator, Chiron, se uita la ”Suleyman”, iar bestia ta mare, neagră și cu coarne, Bebe, ațipise și ea. Restul nici nu erau prezenți. Un moment excelent ca eu și Atena să evadăm. A reușit să creeze niște costume speciale de protecție cu ajutorul cărora să trecem lejer prin scutul energetic. Acum instalează propriul ei scut, astfel încât nimeni să nu poată ajunge la Bebe și Chiron. Bună și școala la ceva! Ne-am organizat impecabil, nu-i așa, Obama? Ai rămas din nou singur, Prometeu, câine rău și turbat ce ești! Haide, pictează odată, jigodie împuțită!

Mă fac că nu-l aud, mă închid în tăcere și refuz să pictez. Ochii lui albaștri-verzui, sticloși aruncă săgeți de gheață.

– Să-ți aduc eu aminte cum era? Ai uitat, putregai fără talent ce ești? Hai să-ți arăt!  

Nu-i răspund nimic, nu mai vorbesc cu Zidurile și Big Brotherii. Lovindu-mă în continuare cu sălbăticie, mă târăște până la stâncă. Acolo, mă leagă, îmi înfige pironul în piept, apoi verifică dacă e bine, strângându-mi lanțurile mai tare și spintecându-mi pieptul și mai adânc. Văd că s-a descurcat acum singur, fără Hefaistos. Urlă, spumegând de furie, cu bale la gură. Apoi, mă trage de păr cu brutalitate și mă scuipă drept în față. Flegmele lui, cu compoziția lor unică și originală, autentică și inegalabilă (după care nu eram nostalgic), ca de obicei, mă ard ca acidul sulfuric și îmi lasă cratere în obraz.

Fă ce vrei cu mine, Hermes! Pune mâna pe Vasilică! Vasilică are numai dreptate și niciun drept. ”Forget Domani!” Cei care gândesc ca tine (în termeni de putere/bani/popularitate/control... prin minciună, teroare și depersonalizare) nu-și pot imagina că altcineva ar putea să gândească altfel și nu-și vor cere iertare decât că le-a rămas un supraviețuitor. Fie și vreo bacterie probiotică din cineva. Nu am ce să-ți spun, Hermes, nu mai aștept scuzele tale, am oroare de tine, mi-e silă și am obosit de showul ăsta, dar nu o să fug. Nu o să evadez. Nu o să emigrez. Nu o să mă ascund în spatele Zidurilor, scuturilor energetice, măștilor și armurilor. Oricum, Zidurile mele sunt din spumă. Din spuma balelor tale.

Așadar, îmi azvârl toate măștile, arunc Zidurile în aer și mă expun. Rămân gol, vulnerabil ca un copil în fața ta. Inocent ca un prunc. Sunt nevinovat. Mai fac o dată o ”nuntă mută” cu absurdul, din dragoste și disperare. Mai bine condamnat pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură. Voi dansa iar cu Dezastrele în abis. Sunt un prost de dau din abis în abis. Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Nu am altă măsură în afară de abis. Voi dansa cu tine. Îmi voi învinge groaza și repulsia. Stau aici. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” M-ai strâns în lanțuri, m-ai străpuns cu pironul, m-ai sufocat cu balele tale, dar încă respir. 

Îmi suflu bretonul. Aș putea să te suflu și pe tine, Hermes. Suflu o dată tare și zbori până pe SPP1001, însă mi-e milă de planeta aia.

– Vine și păsărica imediat! Poate ți-era dor? Poate că ești nostalgic. De-asta ai și făcut căcatul ăla de festival și căcatul ăla de memorial. Oricum, nu interesează pe nimeni mizeriile tale, minciunile și diversiunile unui gunoi fără talent ca tine. Toată lumea o să citească memoriile mele din închisoare, eu sunt adevăratul erou și adevăratul martir, victima regimului Prometeu. Jos Prometeu! Jos dictatorul! Am participat la campania ”Ice Bucket”, am strâns fonduri pentru combaterea sclerozei laterale amiotrofice, am salvat copiii bolnavi de SIDA și dau lecții online de engleză, matematică și istorie universală pentru copiii dezavantajați din Africa. Am 500 de milioane de like-uri pe pagina de Facebook și trei milioane de prieteni. Aș fi mers și la marșul pentru libertatea presei de la Paris, în semn de solidaritate cu jurnaliștii de la Charlie Hebdo, uciși de teroriști. Aș fi manifestat alături de reprezentanții Rusiei, Israelului, Turciei și Egiptului pentru liberatea de expresie, dacă nu mi-ai fi băgat tu pumnul în gură. Hai, cântă-ți acum porcăria ta de simfonie, cântecul lui Marsias sau ”Oda Bucuriei”! De fapt, nu ești în stare să cânți nici o manea ca lumea. Hai, ”mișcă, mișcă din buric”, Prometeu! ”Mișcă, mișcă din buric!”    

Nu pot să cred. Cum poți să-mi spui asemenea lucruri, în timp ce mă scuipi și mă schingiuiești cu mâna ta? Aș vrea să te ignor, dar nu pot, mizeria și otrava din cuvintele tale îmi intră în suflet și în corp adânc și letal, odată cu pironul și flegmele tale. Ar trebui să se crape pământul sub tine de rușine. Dar nu, asta nu se va întâmpla, iar ție nu îți pare niciodată rău. Nu m-am obișnuit până acum cu toate abuzurile și aberațiile tale? ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Refuz să mă obișnuiesc. Vreau să ascult glasul normalității și Vocea Rațiunii. Vreau să-mi păstrez bunul simț, indiferent ce-mi faci. Mai bine o legumă degerată, putrezită și storcită, o zdreanță și o cârpă înecată în balele tale decât să fiu ”bărbat adevărat” ca tine. Mai bine să nu mai rămână nici stânca din mine decât să mă fac zeu. Și nu mai comentez, nu am ce să-ți răspund, nu mă cobor la nivelul ăsta.

În câteva secunde, înainte să apuc să mă dezmeticesc, bestia de vultur se înfruptă din ficatul meu. Mă zvârcolesc de durere și mă lupt să-mi reprim urletele. Deodată, aud o voce cunoscută, scăzută, dar fermă:

– Lasă-l în pace, l-ai chinuit destul!

– Ce-ai pățit, fă, Ateno, ai chef de niște inundații..., ă, pardon, potopuri? Ai înnebunit, ești posedată de Vampi sau te-ai făcut și tu o împuțită de trădătoare? Moarte intelectualilor!

– Hermes, lasă-l în pace! Și să știi că nu am vrut și nu o să vreau niciodată să împart puterea cu tine, frățioare. Mi-e rușine. De azi înainte, nu mai ești frățiorul meu. Te reneg. Iar dacă o să mai vreau să fiu stăpână a Olimpului, o să candidez la alegerile viitoare. A început să-mi placă și mie competiția. Și, spre deosebire de alții, fac față. Logic, nu?

Păstrându-și calmul și maiestatea olimpiană, Atena aruncă raze laser din ochi cu o precizie uimitoare, pulverizează bestia de vultur, iar pe Hermes îl proiectează la o distanță de câțiva metri (nu tocmai igienică, dar binevenită, în aceste condiții) față de mine.

– Ce ai, băi, Prometeu, ți-ai adus ”Armata Amazoanelor” ca Gaddafi? Încă o dovadă că ești un dictator fițos, manglitor și împuțit. Ah, pe ce se duc banii de la bugetul statului... Jos Prometeu! Jos dictatorul! Și ce amazoane ți-ai găsit! Atena, Vampi, Io, Thalia și Jill! Cam puține și nu tocmai credincioase. Armata Curvelor și a Gunoaielor! zbiară Hermes, dar vocea îi e acoperită de viscol.

Îmbrăcată subțire, doar cu tricoul alb, blugi negri și adidași originali, cu părul său lung, bogat, negru ca abanosul strâns într-un coc la spate, cu o mină gravă și concentrată (de fapt, o autentică față de Harry Potter care mie, recunosc, nu-mi prea iese în ultima vreme), Atena se apropie de mine, uitându-se fix la piron, de parcă ar fi în transă. Îl apucă cu brațele ei fragede, albe ca zăpada și trage cu toată puterea. Surprinzător, cred că a reușit să-l clintească.

– Haide, Ileana, ajută-mă! Mai târziu e prea târziu.

Ile își pune mâna (acoperită cu o mănușă albastră de schi, în ton cu ochii zeiței înțelepciunii) peste a Atenei. ”Amazoanele” își adună forțele și trag amândouă cât pot de tare. Sângele curge șiroaie, dar, la un moment dat, pironul îmi sare din piept.

– Pe tine, Hermes, o să te transform într-o râmă. Asta ești. Și gata, mai mult nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta.

Strâmbându-se de dezgust, Atena îl preschimbă într-o râmă, apoi îl calcă apăsat cu adidașii ei originali. Nu se mai vede nimic sub zăpadă. Nicio urmă, de parcă nici nu ar fi existat. Și totuși, stigmatele noastre rămân, încrustate în trup de-a pururi, rănile din suflet nu se închid niciodată, iar fantomele ne vor bântui la nesfârșit. A venit oare sfârșitul istoriei? Aș vrea să cred că (cel puțin în Olimp) s-a încheiat competiția agoniilor, paraliziilor și Holocausturilor și că m-am trezit din coșmar odată pentru totdeauna.   

M-am trezit? Nu tocmai, sunt amețit, în stare de șoc, dar de data asta pozitiv. În urma ”Armatei Amazoanelor”, sosesc Deu (sper că e ultima oară când mă mai vede așa, probabil era să facă și el infarct), Her, Bebe, Don Quijote, Pegas, Rocinante, Alex (pregătit să-i ardă un scuipat intelectual lui Hermes și să-mi dea la nevoie un sărut gay pasional, salvator, la fel ca Her). Nesperat de mulți, aproape ca la festival. Au venit cu toții aici la mine, din dragoste și disperare. Mene a împărtășit deja fizic și psihic suferința mea, ce pot să aștept mai mult de la el? Acum, probabil se întinde cu greu, abia răsuflând, în pat, își adună bucățile de organe împrăștiate și se unge cu cremă reparatoare anti-leziuni. O să-l consult și eu când ajung acasă. Sunt atât de impresionat că-mi vine să le dăruiesc tuturor Maretti cu pizza.

Atena și Ile rămân amândouă lângă mine, mă spală cu lacrimile lor, îmi curăță rănile și mă dau cu cremă regeneratoare anti-leziuni pe tot corpul. Mâinile lor delicate mă masează ușor și-mi alină trupul și sufletul chinuit. Ce bine e să fiu prizonierul lor, să mă profaneze și să mă abuzeze cu mângâierile lor! Mă simt iubit... ”cel mai iubit dintre pământeni”. La sfârșit, Atena se apropie de Ile periculos de mult. O s-o storcească? Nu, pot să respir ușurat, o strivește doar într-o îmbrățișare titanică ce-i sfărâmă oasele și le transformă în praf de stele. Ochii ei mari, luminoși strălucesc ca două petale de flori de cactus de pe Gliese de un albastru ireal.

Nu pot să cred că Atena și Ile și-au depășit gelozia și resentimentele. Merită un premiu, o medalie sau o diplomă, fie și de la fabrica lui Apollo, chit c-o să-i dea foc în semn de protest. Am impresia că, în urma acestei experiențe traumatizante, dar maturizante, Ile a crescut de la 2 ani și 9 luni la 2 ani și 10 luni. Încă un pic și va fi un guru!

Mă uit în jur, topit de fericire. Zeul Dio mi-a luat apărarea în fața lui Apollo, i-a făcut reclamație la palat și a interpretat solo-ul de flaut în simfonia dedicată lui Marsias, cu riscul ca zeul soarelui să-și fabrice o nouă diplomă din pielea lui. Zeul Hefaistos nu a mai răspuns chemărilor lui Hermes, nu a mai inventat niciun aparat de tortură, n-a mai pus în practică nicio execuție și a construit Memorialul Holocaustului. Zeița Atena, prima mea prietenă și cea care m-a ajutat să creez muritorii, mă salvează împreună cu Ile și Armata Vampita… Pardon, a Amazoanelor. ”2+2” le-a ieșit 4 și lor. Matematica bunului simț a învins matematica absurdului. Cred că nebunia mea frumoasă i-a contaminat chiar și pe (unii) zei, le-am predat focul sacru și adevărata Revoluție, cea din minte și din suflet, a fost relansată. ”Răzbunarea e dulce”. Logic, nu?

Revoluție înseamnă să-i stimulezi pe ceilalți să facă fapte bune. Cu atât mai mult pe cei care au mâinile mânjite de sânge. De... sângele tău. Ca Hefaistos și chiar Atena. Să-i încurajezi să fie buni nu prin forță, ci prin propriul tău exemplu și proiectele tale, indiferent ce se întâmplă. Când m-a salvat pe mine, Atena s-a salvat pe sine și, odată cu ea, Olimpul. Toate sunt interconectate în univers. Revoluția minților libere, a sufletelor frumoase și a faptelor bune m-a descătușat, m-a purificat și m-a schimbat la față. Sunt acum liber ca un inorog, curat ca lacrima și frumos ca o floare albastră de cactus pentru că mi-am regăsit fața umană. Frumusețea a salvat lumea din nou. Și nimeni nu poate confisca această Revoluție. În sfârșit, focul meu sacru s-a întors la mine, m-a încălzit și m-a iluminat. Asta e cea mai eficientă terapie pentru mine. Terapie intensivă, nu-i așa, Obama?

Cred că a început o altfel de politică. Cât de curând, voi merge acasă, Ile îmi va arăta păsărica ei și vom face dragoste. La o altfel de politică, o altfel de păsărică. Aisbergul a scufundat Titanicul, nu și Titanul. Focul sacru nu s-a stins în bale sau în potop, ci încă mai arde și a topit Zidurile în lacrimi. Am recucerit, în sfârșit, Elbrusul. Mi s-a luat de pe inimă nu doar stânca, ci muntele întreg. Am primit o gură de aer. În sfârșit, respir mai bine. Să-mi permit 5 minute de liniște? Sunt liber. Sunt viu. Și vreau să trăiesc. Să trăiesc, nu să supraviețuiesc. Și să mă simt acasă. Pe Pământ e loc pentru toți. Cine are impresia că nu are loc decât el, să facă loc. Casa de copii ”Pământ” este acasă. Sunt fericit. La fel de fericit ca la 280 de ani. Ba nu, mai fericit pentru că în acea vreme aveam două speranțe (pe mine și pe Atena), iar acum am 7 miliarde de speranțe numai pe Pământ. Ei, și atunci eram în putere, dar nu la putere.  

Ca un împuțit de trădător ce sunt, am trecut de la titani la zei, de la zei la muritori, de la muritori la animale și de la animale la plante, la legume, adică la titani. Am readus legumele la putere. Chiar dacă nu am exorcizat complet fantomele, sunt din nou stăpân. Stăpân pe mine însumi. Nu vreau mai mult. Nici mai puțin. M-am votat propriul meu stăpân. Mi-am dobândit acest drept (pe lângă dreptul la poveste). Sunt, așadar, un bărbat adevărat care se luptă cu sine, nu cu alți bărbați înlănțuiți, femei violate, bătrânei sau copii în cărucior. Am purtat un jihad spiritual și am câștigat o bătălie, nu războiul. Telenovela nu s-a terminat, povestea nu s-a sfârșit. Voi continua să mă joc ”de-a Promy”.

Se lasă seara. Cerul e înalt precum cupola unei catedrale. Luminile din catedrala Sainte-Chapelle se aprind încet, în liniște, una câte una. O lume fără Ziduri, numai Ferestre... Curcubeul împăcării învăluie lumea într-o îmbrățișare disperată, titanică, ce ne frânge oasele și le preschimbă în praf de stele. Până la urmă, s-a ales de mine praful... de stele. Privesc halucinat curcubeul, aș vrea să mă absoarbă în abisul lui orbitor, să mă topesc în simfonia lui amețitoare de lumină și culoare. Luna plină se ridică lent, enigmatică precum un Sfinx. Sper că nu se va deschide acum portalul infernului, l-am dezactivat cu circa doi ani în urmă. Nu, luna e un imens presse-papier cu coral în formă de petală de cactus de un albastru neverosmil, strălucitor de parcă ar fi iluminat de flacăra focului meu sacru. Sufletele noastre renăscute s-au contopit în el. Și nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge.

Și iată că acum, într-un final, urletul și tăcerea apăsătoare de plumb s-au transformat în muzică. Se aude în portal ”Oda bucuriei”. S-o cântăm împreună!

”Freude, schooner Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum!”

Mai tare un pic!