Comori din ruine 11. O gură de aer

     

Ianuarie 2018

     

      Aș vrea eu ca frumusețea să salveze lumea, est-etica să elibereze și să se prăbușească Zidul (”The Wall” ca-n Pink Floyd) și în Iran. În ce mă privește, voi continua să-l râcâi constant, cu încăpățânare, până voi vedea măcar o crăpătură în el.

      O breșă în Zidul sistemului au încercat să dea și protestele din Iran din ianuarie 2018. Acestea au reprezentat o reacție anti-corupție (anti-sistem) și pentru îmbunătățirea condițiilor de trai (”revoluția ouălor”). Protestele au început pe 28 decembrie în oraşul Mashhad (nord-est) în urma închiderii unor instituții de credit. În plus prețul unor alimente de bază ca ouăle și carnea de pasăre a crescut, atingând o creştere de 50% pe an, potrivit cifrelor băncii centrale iraniene. Mai bine de 40 la sută din locuitori trăiesc sub limita relativă a sărăciei. Protestele au demarat din rațiuni economice, dar au continuat politic, anti-guvern și anti-sistem, participanții fiind în majoritate oameni săraci din mediul urban. Manifestațiile au fost provocate de forţele conservatoare, dar au fost deturnate de reformişti, care se opun regimului ayatollahului Ali Khomeini.

      Numeroase imagini video postate pe reţelele de socializare înfăţişează protestatari scandând pe străzile capitalei iraniene „Moarte Dictatorului!”, în vreme ce unii rup imensele panouri stradale cu chipul liderului suprem, ayatollahul Ali Khomeini (liderul revoluției din 1979). Protestatarii au scandat, între altele: „Oamenii cerşesc iar clericii se poartă de parcă ar fi zei“. Exact ca zeii din Olimp și din România, știm și noi (moguli, baroni și beizadele cu vile de fițe cu piscine, Maserati și sandale Hermes (atât de inspirat denumite, după numele ticălosului care a fost torționarul meu și mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine și cel care l-a stimulat și ajutat la rău, ah, bine că eu și Ile suntem stângaci, am înghețat de groază când le-am văzut numele, m-a luat cu leșin și mi-a venit să vomit).

      Puterea a acuzat agenturili străini ale Statelor Unite de declanșarea protestelor și a organizat contramanifestații în favoarea ayatollahului Ali Khamenei, liderul actual, cu zeci de mii de participanți. Totodată, au fost arestări (peste 3.700 de protestatari) și protestatari uciși (la proteste și în detenție – torturați până la moarte). Să piară câinii ăștia de teroriști, trădători, bandiții și dușmanii poporului și ai Islamului, logic, nu? Din fericire, la noi în România și Olimp măcar se poate protesta (relativ) liber în ziua de azi, fără să fii arestat pentru mult timp sau ucis. Am transmis și noi un mesaj de solidaritate cu cei uciși și arestați și unul anti-corupție.

      Ile și-a amintit că romanul ”Cui protest?” a plecat de la taxa de execuție de la protestele din Iran din 2009, circa 3.000 de euro pentru un glonț. Scump, domne, scump, dincolo era mai ieftin! Noi nu ne permitem așa ceva. Iar în 2013, după vizita în Iran, Ile a venit atât de marcată încât timp de o lună nu a deschis internetul (nu era acces la internet, nu funcționa nici rețeaua locală, oricum, Facebook, Twitter, youtube, Google erau, din start interzise și... orice imagine porno... adică o fată cu părul descoperit, de pildă), nu a băut (băuturile alcoolice sunt interzise și ele), nu a dat jos chadorul (vălul integral iranian) și nu a vrut să atingă pe nimeni, nici pe mine, nici pisica (căci în Iran ca femeie trebuie să te acoperi complet și nu ai voie să atingi în public decât persoanele de același sex (nici rudele de sex opus)).

      Obligatoriu în public este vălul pe cap (hijab), dar multe femei mai conservatoare, mai în vârstă sau mai religioase poartă vălul integral, chadorul. Pe stradă, când a probat chadorul, Ile se împiedica și cădea tot timpul și le vedea pe toate femeile curve, iar pe bărbați porci de violatori. Apoi, a trecut la ținută neregulamentară (păr afară din hijab și jacheta descheiată) căci femeile trebuie să acopere tot părul și corpul și să poarte mantou / jachetă peste pantaloni, ca să nu se vadă cumva vreo bucă prin pantaloni. Pentru asta avea să-și ia 85.000 de bice la curul gol (câte 85 pentru fiecare încălcare a legii). Astea cât or fi costat?

      A marcat-o și închisoarea șahului, ajunsă acum o ruină. Prietenii cu care era spuneau că auzeau țipete de acolo când erau mici și se jucau pe stradă, lângă ea. Cum o fi să te joci lângă o închisoare în care se aud țipete (că doar nu o să se audă ”Oda bucuriei”, nici altă muzică)? Ile parcă le auzea și atunci, ascuțite și pătrunzătoare ca cele ale unui copil neajutorat. În prezent se aude muzica urletelor de la închisorile ayatollahilor. Însă, dacă închisoarea șahului a ajuns o ruină, și cea a ayatollahilor va fi la fel. Până la urmă, toate Zidurile se prăbușesc.

      De asemenea, Ile și-a adus aminte de statuia pe care a văzut-o la muzeul de artă din Teheran când a fost în vizită, acum 5 ani, una atipică în contextul festivist, cenzurat și ideologizat de acolo (îngerași cu hijab/chador, picturi revoluționare anti-americane etc.): niște oameni de bronz cu un sac de gunoi pe cap. Corespundea situației asfixiante din Iran. Puneți-vă un sac de gunoi pe cap și strângeți tare (nu, nu faceți asta, cred că știți deja ca mine și ca Ile cum e, am experimentat cu toții diverse feluri de sufocare). Să sperăm însă că oamenii mai puternici, de bronz, vor sfâșia până la urmă plasticul (mai subțire) al gunoiului-regim care-i sufocă și vor respira.

     

Februarie – aprilie 2018

      După o lună ianuarie în care Ile n-a dormit, a zăcut pe jos și a plâns, zdrobită de durere, frică și neputință în fața represiunii protestelor (similare celei din Siria, deși în Siria situația e mai gravă, sute de mii au fost arestați arbitrar și zeci de mii torturați până la moarte), cu toate că, altminteri aprecia curajul și spiritul de sacrificiu al protestatarilor (la fel ca-n Siria), până la urmă s-a hotărât să se ridice și să dea o gaură în Zid (în sacul de gunoi de plastic ce asfixiază lumea). S-a decis așadar să meargă să protesteze direct în Iran, în ciuda bolii Huntington și a potențialului voucher de execuție mult prea scump pentru noi. Trebuia să facă acest gest de solidaritate la fața locului. Până atunci reacționase prin mesaje de susținere a protestelor din 2009 și 2018, ținuta neregulamentară din Iran (pentru care trebuia să-și ia 85.000 de bice) și prin ce scrisese (îi era frică atunci când a fost în Iran în 2013 mai mult că o să-i confiște și o să-i șteargă materialele anti-regim decât de bice și o înțeleg).

      Cum era cu moralul scăzut și după o lună de zăcut pe jos și plâns, filmul ”Darkest hour” al lui Joe Wright (cu Gary Oldman în rol principal), vizionat în februarie, a venit la fix pentru a o motiva. În cele mai tensionate 4 săptămâni din 1940 (când Germania fascistă aservise aproape toată Europa, iar Franța era pe punctul să cedeze), Churchill a scos lumea de sub chadorul / sacul de gunoi de plastic nazist (mai negru ca vălul integral iranian ori sacul de gunoi) și a adus lumina focului sacru în întunericul epocii printr-o decizie care a schimbat cursul istoriei. Filmul este realizat și el pe un fond întunecat (la parlament, în sălile de consiliu), abia se disting persoanele, iar fundalul e negru, dar se luminează puțin, la sfârșit, odată cu decizia lui Churchill.

      Incredibil, Churchill a refuzat negocierile de pace cu naziștii germani și a continuat lupta, deși cu șanse minime (o cauză pierdută pentru mulți). Chiar la investirea lui ca premier promisese ”sânge, lacrimi și sudoare”.  Nu contează succesele ori eșecurile, ci lupta și rezistența, spunea el. Iar Steinhardt amintea în ”Jurnalul fericirii”, pe lângă cele două strategii de rezistență la totalitarism (prima, a lui Soljenițân – să te consideri mort, astfel încât să nu mai aibă ce să-ți facă și a doua, a lui Zinoviev – a totalei inadaptări la sistem și a respingerii lui ca vagabond care spune ce gândește, în ciuda riscurilor... dar nu mai ai ce pierde și ești liber) și pe cea de-a treia, a luptei, a lui Churchill și a lui Bukovski (a luptei cu pasiune și dorință de a lupta cu atât mai mare cu cât e mai rău și șansele sunt reduse): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din Imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (Churchill, în martie 1939, o scrisoare către Martha Bibescu).

      Și, apropo de Steinhardt, tatăl lui, deși era bătrân și bolnav și nu vroia să rămână singur acasă, l-a încurajat pe acesta să nu fie martor al acuzării (într-un fals proces comunist împotriva prietenilor săi Noica, Paleologu și Dinu Pillat, deveniți bandiți și dușmanii poporului), să meargă la închisoare și el, alături de prietenii săi și ”să nu fie jidan fricos, să nu se cace în pantaloni”.

      Așadar, inspirată de curajul și lupta lui Churchill, de ale lui Steinhardt și ale tatălui său, Ile începe să se ocupe de formalitățile de viză Pentru Iran trebuie cazier judiciar, asigurare medicală de călătorie, adeverință medicală că poți călători, pașaport, formulare, poze, taxe, bilete avion și hotel și, cel mai complicat, invitație. Poate să aibă restricții și din cauza campaniilor la care a participat (referitoare la victimele represiunii din Siria (Iranul fiind aliatul regimului sirian, deci, cumva, co-autor al crimelor împotriva umanității comise de acesta) și Iran), să vedem dacă s-au uitat bine pe Facebook, blog, Twitter și youtube și, mai ales, dacă au citit cărțile, rușinică dacă nu au făcut-o! În China erau și acolo numeroase documente lungi și stufoase, cu multe date personale, supraveghere (de exemplu, să scrii programul pe zile) și birocrație.

      Legat de invitație (la sugestia cuiva de pe net, că nu știa cum să procedeze altminteri, mulțumește), a intrat pe site-ul unei agenții de turism iraniene (key2persia.com): trebuie să completezi un formular, să trimiți o copie scanată a paginii cu fotografia ta de pe pașaport și o altă fotografie pe background alb. După ce primești confirmarea agenției că ai dat documentele potrivite, trebuie să depui 35$ în contul agenției. Apoi vine invitația vizată de Ministerul de Externe iranian, expediată către consulat / ambasadă. Durează circa două săptămâni numai aprobarea pentru invitație, apoi se trimite la consulat / ambasadă (invitația nu ține decât o lună, i se spune, iar între timp trebuie să îndeplinești toate formalitățile de viză, inclusiv asigurarea medicală de călătorie care nu se dă de regulă decât cu circa o lună înainte de plecare, dar mai poți obține o derogare sau aplica la o firmă ce face asigurări în avans).

      Cum se fac trei săptămâni și tipa de la agenție nu răspunde, îi scrie: ”any news?”. Își aduce aminte că odată, când lucra în cercetare de piață zi și noapte, cu deadline-uri de azi până ieri, un coleg din străinătate îi tot scria, din minut în minut, despre un proiect: ”any news?”, iar Ile răspundea invariabil: ”ASAP. I’m doing my best”. La un moment dat, la patru fără douăzeci (dimineața!), colegul nu a mai scris nimic, ci a trimis o poză sugestivă: una cu un pistol! Să-i trimită și Ile una de acest gen tipei de la agenție? Ei sau ayatollahilor mai bine? O întreabă pe tipă, iar ea îi răspunde că a expediat deja la ambasadă invitația (cu 12 zile în urmă, dar fără să o informeze pe ea pe mail). Ile nu știe de ce să se supere mai mult: că nu i s-au citit cum trebuie cărțile și postările de pe blog, Facebook, twitter și youtube de i-au dat invitația ori că expiră curând invitația. A fost emisă pe 19 februarie, ține până pe 19 martie, trebuie să se intereseze rapid la ambasadă și să rezolve cu viza.

      La ambasadă află că invitația durează, de fapt, trei luni și i se dă o adresă de mail la care să se intereseze de invitație. În câteva zile, sosește invitația, iar Ile plătește taxa de viză, 230 de lei la CEC. Depune și restul documentelor la ambasadă împreună cu ultimul formular foarte complicat și cu multe detalii de la ambasadă, apoi merge și-și ia, în sfârșit, după o săptămână, viza.               

      Viză pentru a avea onoarea de a fi catalogată ca spioană? Nici nu are bani pentru voucherul de execuție. Dar poate o ajută ONU, Obama și fostul șef fantomă al lui Ile (pe care Ile încă îi mai cheamă în ajutor, din reflex, deși nu au răspuns niciodată)... să plătească voucherul de execuție, acum la ofertă specială și să-i aducă un sedatif PC.  Hm, poate îl achită din indemnizația ei de persoană cu handicap în valoare de 50 de lei (alt voucher de execuție, ba nu, pardon, unul din care trăiești bine – să trăiți bine și voi ăștia de la ONU sau  politicienii așa!).

      Prietenii la care a fost acum cinci ani, ajunși în prezent în Statele Unite (cu loteria vizelor), o avertizează și ei să nu cumva să protesteze: ei au o experiență tragică a Iranului  - revoluția islamică a ayatollahilor anti-șah, război cu Irakul, proteste anti-ayatollahi, totul rău, jde mii de morți și arestați (inclusiv cetățeni străini torturați și executați, chiar dacă au plătit răscumpărare de jde mii de euro), sacrificii degeaba, nimic schimbat vreodată, nicio șansă în lupta cu sistemul, oricare ar fi el, plus, bomboana de pe colivă sau îndulcitorul pentru berea aia scârboasă, tutti-frutti fără alcool, pe lângă arestarea ei, chiar arestarea rudelor și a prietenilor (ca-n Siria, Coreea de Nord, China sau în România comunistă) – în cazul ei, poate și pentru campania cu Siria (Iranul fiind aliatul regimului, iar Ile condamnând crimele împotriva umanității ale regimului sirian), nu doar pentru protestele referitoare la Iran.

      Îi mai spun de cetățenii străini ori cu dublă cetățenie arestați, torturați sau morți în închisoare. Unul dintre ei este Seyed Emami, sociolog, cetățean iranian-canadian, activist de mediu, ucis în prima săptămână de închisoare. Doctorul Ahmadreza Djalali, cetățean iranian-suedez, a fost condamnat la moarte pentru spionaj. Jurnalista iraniană-britanică Zaghari-Ratcliffe a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru spionaj. Sunt și cetățeni străini condamnați, nu doar cu dublă-cetățenie. Și tot așa.        

      Ile le răspunde că orice gest, cât de mic, contează și merită sacrificii. Dar starea lor de frică și neputință (pe care o știe și ea în România și în alte părți, inclusiv la ea) o deprimă iar pentru o săptămână-două. Și o sperie. Doarme prost și dă iar din picioare ca pe vremuri (ca-n ianuarie). Într-o noapte are chiar un coșmar că se află la închisoarea iraniană, iar un gardian îi pune pistolul în fund, apoi în vagin și trage. Simte țeava rece a pistolului, apoi explozia fierbinte și durerea năucitoare. Se trezește tremurând, cuprinsă de frisoane și de o transpirație rece. Într-o altă dimineață, îmi povestește la cafea că de data asta a avut un vis frumos: a evadat de la închisoarea iraniană și a ascuns-o un tip cunoscut în excursie cu care m-a înșelat. Cum așa, vis frumos – să mă înșele pe mine?         

      Dar să  vedem ce-i cu arestările astea ale tuturor. Dacă sunt arestați prietenii și rudele pentru campaniile referitoare la Siria și Iran, cine e de vină? Ea sau sistemul? Ea și-a dat seama cine e de vină în clasa a cincea când a trebuit să spună la Cântarea României poezii omagiale (luate dintr-o cutie plină cu bilețele-poezii alb-gălbui, de mărimea unor post-it-uri), iar ea nu vroia să recite una cu Toarșu. A fost teribil de șocată și înspăimântată când tipa care adusese poeziile i-a zis pe un ton acru, tipic comunist, ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel”, apoi aceasta a presat-o să aleagă una, dar toate păreau, într-adevăr, la fel... de urâte și dezgustătoare și, în plus, dedicate lui Toarșu, mărețul și gloriosul conducător, lumina țării și tatăl pionierilor (și căuta deja de aproape o oră). Ile s-a gândit că, dacă nu acceptă, o vor aresta și nu numai pe ea, ci și vecinii, și cățelul, și bunica și doar ea era de vină. Apoi a înțeles că nu ea era de vină, ci cine arestează copii, bunici și căței pentru o poezie și că ea nu e dispusă să spună nicio poezie cu Toarșu.

      Dacă o va face, va fi și ea la fel... la fel ca Toarșii ăștia. Dacă refuza să recite, atunci ea era altfel și principiul ”toate sunt la fel” cădea având în vedere că cineva era altfel. Și dacă îi aresta pe toți, erau de vină tot toarșii ăștia, nu ea. În momentul în care s-a hotărât să nu spună nicio poezie cu Toarșu, orice ar fi, s-a întâmplat un miracol: a găsit una cu pionierii. Atunci, a mai avut o revelație: cineva acolo sus o ajutase. Tatăl nostru, niciun alt Tovarăș.

      Și totuși, chiar și așa, e îngrijorată pentru prietenii și rudele lor din Iran și pentru ea însăși și se simte îngrozitor de vinovată (pe punctul de a se sări în aer sau pe geam)... vinovată și dacă protestează, vinovată și dacă nu protestează (că nu o lasă și o chinuie conștiința). Însă, până la urmă, a înțeles că trebuie să se lupte cu atât mai mult, pentru toți cei ce suferă acum și pentru cei ce au suferit și au murit în închisoare. Încercând să se încurajeze, Ile își pregătește (iar, a jde mia oară) ultimele cuvinte... ultimele cuvinte în limba dacă (barzăcopilviezure – se spune când nu e altceva de spus, la fel ca supercalifragilisticexpialidocious ori pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză), pizda mă-sii pentru Big Brotheri și sisteme (”kess emak” în arabă, ”kuze dia te” în kurdă, ”cao ni ma” în chineză, ”kuss madar” în farsi, ”mesti elad” în limba unicornilor) și pentru restul ”vă iubesc”, ”sunteți hobbiti”, ”mai bine condamnat pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură sau indiferență”, chit că e convinsă că o să-i fie prea rău ca să le poată articula ori o să le uite.

      Apoi își pregătește pancarta cu care voi face poză, ”Freedom” (libertate pentru femei să poarte capul descoperit, libertate a cuvântului, libertate de proteste, libertate a internetului etc.). Din solidaritate cu femeile iraniene, Ile și-a propus să stea puțin cu capul descoperit, fără văl și să se fotografieze. Dacă va fi arestată, să spună că și-a uitat vălul (are boala Huntington și uită tot) și că o așteaptă pe o turistă americană cu numele ”Freedom”?

      Trebuie să-și facă curaj. Au fost și recent proteste pentru eliminarea obligativității vălului (astfel ca femeile să aibă singure libertatea de decizie și să-și poată exprima identitatea) ca cel ale Videi Movahed (arestate ulterior) care a îndrăznit să-și scoată vălul și să-l pună agățat pe un băț. Poliția din Iran amenință asemenea curve cu închisoarea pe 10 ani pentru încurajarea desfrânării și a prostituției (culmea, când îți pui chadorul, vălul integral, toate muierile par curve și bărbați porci de violatori, deci, contează cât de lung am vălul pe lângă cât și cum gândesc). Shaparak Shajarizadeh a protestat și ea cu capul descoperit și a fost arestată și bătută în arest. Maryam Shariatmadari și-a scos și ea vălul și acum se află la închisoare cu un picior rupt, fără a primi antibioticele necesare anti-infecții (oare lui Ile i-or da medicamentele pentru boala Huntington, hipotiroidie, colesterol, lipsă de calciu, problemele cu stomacul și ficatul, dacă or aresta-o? Fără tetrabenazina pentru Huntington e legumă complet). Alinejad a făcut și ea campanie în acest sens și a îndemnat femeile să-și dea jos vălul și să facă poze, apoi să le posteze pe Facebook.   

      Protestul e organizat strategic de ziua lui Ile, pe 17 mai, așa cum a început greva foamei în 2015 pentru a primi cadou de ziua ei oprirea crimelor împotriva umanității, pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la Santa Klaus. Acum își dorește în continuare toate acestea pentru Siria, respectiv libertate în Iran. Și, în acest sens, speră că, atunci când își va da jos vălul, se va simți ca în clipa în care și l-a smuls în livada de piersici în 2013, la vizita anterioară în Iran, într-un moment (rar) de singurătate: liberă și ninsă de flori de piersici, roz ca la Paris, ca la vie en rose, devenită și ea o petală plutind lent, hipnotic, dusă de o adiere dulce-parfumată.

Mai 2018

      Pe 16 mai, pleacă așadar, luându-și la revedere de la mine (sau poate adio?), îngrijorată nu doar de drum și de voucherul de execuție acum la ofertă  specială, ci și că nu va auzi alarma și nu va nimeri nici până la budă. Însă pe drumul spre aeroport ca prin miracol vede ceva din taxi ce pentru o clipă îi dă aripi (înainte să urce în avion): strada Prometeu. Ajunsă în Iran, la Teheran observă iar ce puțini turiști străini sunt (ca dovadă ce deschisă e țara). O întâmpină portretele mărețului și gloriosului conducător al revoluției islamice din anii ‘80, ayatollahul Khomeini (al cărui nume îl poartă aeroportul), cel care a pus bazele actualului stat islamic. Privirea lui e atât de prietenoasă încât îi dă lui Ile fiori și o paralizează de parcă s-ar uita la o gorgonă. Și la hotel, la recepție, sunt instalate portretele liderilor-ayatollahi (Khomeini și Kamenei, actualul conducător). Aceeași privire amabilă și prietenoasă, numai bună de atras turiștii.

      Încurajată așadar de aceste priviri calde și primitoare, Ile intră în camera ei de hotel și (re)descoperă că nu merg Facebook, Twitter, youtube, blogul ei, presa românească (din cauza vreunei imagini porno cu vreo fată în tricou), presa occidentală (BBC, CNN). În mod bizar, poate accesa site-urile OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului) și Syrian Network for Human Rights (pe astea au uitat să le închidă). Canale TV (generaliste, de sport, știri, filme etc.) sunt disponibile, dar ideologizate și cenzurate, respectând cu strictețe regulile de vestimentație și comportament (acum cinci ani, în 2013, cine avea satelit se uita pe un canal TV generalist Manoto unde se difuza ”Suleyman Magnificul” pe care-l urmărea în transă toată familia). Din fericire funcționează Gmail, așa că poate trimite mesaje pe Gmail... ca să nu fac infarct eu sau maică-sa.

       Pe 17 mai, de ziua ei, dimineața pe la prânz (când se trezește), ia pancarta și telefonul și iese pe stradă. Se oprește undeva în apropierea hotelului (să nu se rătăcească), scoate pancarta, apoi vălul și face poză. Cu o stare de petală roz, plutind dusă de o adiere de la Parisul de vis? Nu, cuprinsă de o groază paralizantă ca privirile ayatollahilor, căci vede voucherul de execuție, imposibil de plătit chiar dacă e la ofertă specială cu toată indemnizația ei de persoană cu handicap (50 de lei). Cu atât mai dificil că e multă lume pe stradă. Și ce cadou frumos de ziua ei: un voucher de execuție! Își spune însă: ”suntem mult prea slabi ca să ne permitem să fim învinși” (Romain Gary, ”Clar de femeie”). Și Dumnezeu o ajută să reușească fără să fie arestată și se întoarce la hotel fără probleme. Je suis iranienne, zice ea.

       La întoarcere, în avion, vede că femeile (majoritatea iraniene) își scot vălul imediat cum intră, așa de mult le place să stea cu el pe cap. Ile zâmbește atunci, ușor amar, gândindu-se la cele obligate să-l poarte în Iran, parcă neîndurându-se să-și dea jos propriul văl. Îl lasă cu greu, cu ochii umezi, obrajii aprinși și mâinile tremurătoare. Deși nu complet împăcată, speră totuși că a adus o breșă, fie cât de mică, în Zidul sistemului și pentru cei sufocați de chador și de sacul de gunoi o gură de aer.