Cineva mă înlănțuie strâns,
zdrobindu-mă, pe punctul de a mă face praf și poate nu de stele. Nu știa că
sunt deja praf? Boșorog terminat... hm, dar nu și învins? Să încerc să mai
rezist cinci minute, dacă tot am făcut-o până acum? Or fi lanțurile de pe
Elbrus iar? Vine acum bestia de vultur să se înfrupte din ficatul meu ca-n
orice dimineață? Mă trec frisoane. Nu, e Ile înlănțuindu-mă cu mâna ei stângă
și cu piciorul stâng peste mine. Apreciez că am parte de altfel de politică,
altfel de păsărică. În acest caz, bună și înlănțuirea la ceva! Sunt în pat,
incredibil. Plapuma mare, pufoasă, crem cu frunze aurii și ruginii desenate pe
ea (care foșnesc și se mișcă de parcă ar fi reale) din puf de gâscă îmi acoperă
corpul costeliv, emaciat. Ce mă bucur! Sunt chiar transpirat (nici nu știți cât
apreciez căldura după mileniile de ger și viscol de pe Elbrus... căldura fizică
și cea psihică, căldura focului sacru).
Clipesc din ochi amețit de somn,
cu genele negre, lungi și arcuite lipite. Părul creț, alb-negru, mai mult alb
decât negru (ah, o să-l vopsesc săptămâna viitoare.. o, Doamne, am ajuns să-mi
fac planuri, inclusiv legate de vopsit), lung până la bărbie, îmi atârnă leneș
pe pernă. Înainte, acum câțiva ani, îl mai îndreptam frecvent cu placa (nu doar
că-i moda, ci să îndrept și eu ceva pe lumea asta... măcar părul). Îmi făceam o
frizură cu bretonul (vopsit) negru, lucios, lung până la bărbie, filat,
asimetric, îndreptat cu placa. Iar Ile venea și-mi sufla șuvița să vadă ce fac
(ce moacă am – de legumă putrezită sau una eroică de Harry Potter?).
Probabil de legumă putrezită mai
tot timpul. Altminteri, când nu-mi sufla nimeni șuvița, mă ascundeam strategic
sub breton și nu se observa nimic. Bun și părul drept la ceva! Poate că în
prezent nu mai am de ce să mă ascund, nu că aș avea vreo moacă eroică de Harry
Potter de expus, dar am obosit să mă ascund. Acum mă mai coafez așa doar la
ocazii și nu mai stau ore în șir pentru asta (ei, niciodată atâtea ca prințesa
Kate a Marii Britanii care petrece vreo 5 ore la coafat). Nici nu mai am
răbdare (cred că m-am molipsit de Ile). Dar nu mai contează părul drept așa de
mult (dreptatea da, mai ales pentru unul ca mine, constant nedreptățit, iar
mami, culmea ironiei, e zeița justiției). E bine oricum.
E atât de bine că aș vrea să mai
zac așa, în pat, o eternitate. Ile parcă vrea și ea să tragă de timp, așa că
vom mai sta un minut așa, goi, îmbrățișați. De data asta, fără să număr
secundele, savurând clipa. La un moment dat, Ile oftează și se ridică ea, își
scoate dopurile antifonice din urechi și banderola neagră de dormit de la ochi,
le pune în noptiera cu sertar de culoare crem (în ton cu plapuma, patul și
șifonierul), își desface și își prinde apoi la loc părul ciufulit și după aceea
mă sărută ușor pe gât și în ureche. O sărut și eu, încă nedezmeticit, buimac de
somn. Fără să ne dăm jos din pat, ne luăm de pe scaunul de culoarea frunzelor
de arțar toamna, cu spătarul în formă de frunză, tricourile albe (a ajuns să
poarte și ea tricouri albe, pentru pace în Siria și în cinstea mea) și chiloții
(eu albi, ea negri), ni-i punem și ne dăm amândoi o palmă ușoară la fund (eu
primul, ea a doua). Râdem amândoi.
Nu sunt capabil încă să vorbesc
(să beau cafeaua mai întâi, fie ea și decofeinizată), dar mă dau, în sfârșit
jos din pat, desculț (deși Ile mă ceartă că nu pun papucii și că o să răcesc,
parcă nu-mi ajunge gerul de pe Elbrus și din Tartar) ca să simt frunzele aurii
și rubinii ale toamnei de pe jos, de pe podeaua dormitorului, foșnindu-mi sub
tălpile goale. Mă uit fascinat și la ferestrele în formă de frunze - și ele
rubinii și aurii ca niște vitralii ale unei catedrale, dansând parcă un ultim
tango cu pământul înainte de a dispărea (atât de frumos și de discret) în
întuneric. Aș vrea să pot să dispar și eu atât de frumos, nu ca pe Elbrus ori
înTartar.
Biroul e și el în formă de
frunză de arțar ca scaunul și de culoarea acesteia toamna: sus își ține Ile
laptopul, telefonul și camera foto. Eu prefer să am laptopul, tableta și
i-Phone-ul la îndemână, așa că le car peste tot, iar seara le las pe măsuța de
sticlă de culoarea frunzelor de arțar, sferică de lângă birou.
În dormitor sunt și amforele și
statuetele care emană un parfum răvășitor, ușor fanat de Chanel no.5 (probabil
ultimul, căci a fost interzis de Uniunea Europeană pe motiv că e o toxic,
altceva mai toxic cum ar fi terorismul și extremismul n-au găsit, sunt și eu
absolut convins că acesta e cea mai tare armă chimică, de-asta îl și inhalez
adânc după ce se dă Ile ori când izvorăște din amfore și statuete). Aceste
amfore și statuete reprezintă fauni și nimfe, cum era să fie cu zei, să-i mai
pun și-n dormitor ca să am vise plăcute (oricum, dacă vechii stăpâni nu mai
sunt acum să vină să ne răpească și să ne ducă pe Elbrus sau în Tartar, au
rămas în coșmarurile mele (ale lui Ile și ale altora, frate-miu Mene (Meneceu)
și Her (Heracle) de pildă) și în sistem)?
***
După ce foșnesc un pic prin
frunze, mă îndrept încet, desculț (Ile mă ceartă, în loc să-mi zică ”Bună”, spune
”Pune-ți papucii, răcești”, eu nu răspund nimic, poate după cafeaua
decofeinizată oi reuși, acum sunt încă prea confuz) către baie, târșindu-mi
picioarele. Intru în baia de un alb imaculat (gresia și faianța). Cred că am
ales special așa, albul ăsta de zăpadă, de fecioară ori de lebădă în ideea
purificării, deși, după o serie parcă nesfârșită de Tartaruri, Elbrusuri... ori
ședințe la palat cu vechii stăpâni, la fel ca Ile după experiența
fuckultății-fantomă de căcat, oricâte dușuri făceam, aveam impresia că nu se
mai duce jegul și nici potopul nu-l poate curăța. Am mai reușit să mă curăț un
pic doar când mi-a lins Ile rănile de pe corp și din suflet și când le-a spălat
cu lacrimile ei.
Odată intrat în baie, aprind
luminile în formă de lebede și flori de lotus de pe pereți și le reglez la un
nivel de intensitate redus ca să fie o lumină difuză, romantică și să nu mă
doară ochii (prefer lumina slabă, delicată, sunt fotofob pentru că am stat prea
mult la întuneric pe Elbrus ori în Tartar). Acestea, dacă sunt apăsate pe un
buton, cântă cântecul dulce-sfâșietor al lui Marsias (inventatorul flautului,
cel jupuit de viu de Apollo) și emană un parfum suav de vanilie. Lebedele îi aduc
aminte lui Ile de cele desenate într-una din cele mai fericite zile ale ei:
ziua revoluției din decembrie 1989. Dar seara, când s-a tras, acestea s-au
speriat, au zburat din planșă și au fost probabil împușcate, odată cu visele
ei. Ea încă așteaptă să se întoarcă.
Indiferent dacă se întorc sau nu
lebedele, dacă reușesc să fac un strop de ”pisu” (așa spunea Ile când era mică,
încurca ”pisu” cu ”pișu” și vă dați seama ce tevatură era în familia ei, mereu
derutată pentru că nu știa când se referă la pisică și când la pișulică și
alergând bezmetic cu olița de colo colo) e miracol, aproape la fel de greu și
sublim ca revenirea lebedelor, ar trebui să fiu recunoscător dacă e, fie și cu
sânge. Ile plângea de fericire când făceam, fie și un strop, după transplanturile
de inimă, ficat și rinichi din 2015. L-a sunat chiar și pe Deu (Deucalion,
fii-miu, mă rog, strămoșul oamenilor, dar băiatul nostru... că ea e maștera)
să-i spună:
– Deu, știi ce-a făcut tati?
– O, Doamne, ce-a mai făcut? se
speria Deu.
– Pisu, pisu. Ă, pișu, pișu, zicea
Ile, plângând de fericire, încurcând ca-n copilărie ”pisu” cu ”pișu” de emoție
și oboseală ori din cauza bolii Huntington.
–- Ce bine! se bucura și Deu. Mă
gândeam că cine știe ce a mai făcut.
Mă apropii de WC și ridic
capacul (dacă-l uit cumva ridicat (eu sau altcineva) iar cade Ile pe acolo, cum
a făcut când a alunecat și s-a trezit în Țara Minunilor relativ recent și
singurul lucru care îmi place din toată tevatura asta e să fiu blestemat să fiu
pisicuță de Cheshire, cred că și lui Ile). Așadar, mă concentrez, insist, în
ciuda durerilor, și reușesc să obțin câțiva stropi mai închiși la culoare. Trag
apa, pun capacul la loc, mă spăl pe mâini la chiuveta mare, albă, în formă de
floare de lotus, îi confirm lui Ile, dând din cap, că am izbutit un pic, apoi
mă îndrept, tot desculț, spre bucătărie.
***
Cu pașii grei și târșiți,
ținându-mă de pereți (nu de Ile că e acum la baie și ea și, oricum, abia se
ține și ea pe picioare și cade adesea din cauza bolii Huntington, dulce cădere,
știm noi, nu din gropi în gropi, ci din abis în abis de proști ce suntem),
respirând anevoios, deja obosit (nu suntem natural
born, născuți obosiți, stresați, în lanțuri, la gunoi și din spuma balelor,
nu a valurilor ca Afrodita?), intru (tot desculț) în bucătăria cu gresia și
faianța de culoarea cafelei cu lapte (și dulăpioarele de pe jos și de pe pereți
în ton, o nuanță ceva mai deschisă).
Pe masa din lemn de arțar,
vopsită în culoarea cafelei cu lapte (o nuanță ceva mai deschisă decât gresia
și faianța ca dulăpioarele), stau câteva cești, siropul de arțar, sarea,
borcanul cu bicarbonat de sodiu, cutia pentru țigările electronice, țigările
electronice (uneori și țigări obișnuite, Ile are perioade când fumează în
continuu, un pachet după altul, deși și-a propus să fumeze țigări obișnuite de
poftă - un pachet o dată la două-trei săptămâni), aromele pentru țigările
electronice, șervețelele-prosoape de bucătărie, o cutie cu medicamente (culmea
ironiei, eternul și fascinantul calmant Sedatif PC pe care nu i-l dau lui Ile
ONU, Obama sau fostul șef-fantomă, ci tot eu, săracul (chit că n-are niciun efect)), una de ceai,
un coșuleț cu chei și brelocuri, pliante, o lumânare cu miros de vanilie și un
vas cu flori de câmp (nu mă uita, albăstrele, garofițe, margarete).
Pe pereți se află obiecte
decorative cu flori de câmp, asemănătoare celor de pe masă și un ceas în formă
de floare de nu mă uita. ”Și te-ai dus, dulce minune / (...) floare-albastră,
floare-albastră, / totuși este trist în lume!” ”Firicel de floare-albastră, / floare
de nu mă uita, / poartă tu iubirea noastră / prinsă-n gingășia ta. / Și atunci
când depărtarea / poate ne va întrista / să răsari ca o nădejde / să ne mângâi
inima”.
Ceasul cântă această melodie
când se face ora. În anii de răpiri, dispariții și lovituri de stat de la
revoluție și după, Ile plângea și-mi spunea: ”Vreau să trăiești, floare-albastră!”,
apoi îmi cânta melodia asta. Iar eu care nu mai știam unde mă aflam (în Tartar
sau pe Elbrus și, sincer, preferam Tartarul pentru că era mai acasă și acolo
mai venea câte cineva să mă bage în seamă, să mă scuipe măcar), izbucneam în
plâns și eu. Uneori ceasul cu melodia asta aducea alinare și speranță, alteori
bătaia ceasului făcea dorul și mai sfâșietor, trecerea timpului și mai
necruțătoare și frustrantă, cei dragi nu știau dacă o să mă mai vadă vreodată
și, în cazul în care se întâmpla acest lucru, nu știau dacă vor găsi din mine
ceva, măcar stânca (cum a zis Kafka însuși că a rămas din mine).
Inima mi se frânge și acum când
aud melodia și tocmai sună ora șapte. Pe Elbrus nu era nicio muzică, numai
urlete și tăcere... a pumnului în gură. Iar când lanțurile vibrau, sunând parcă
a gong și a invitație la concert, durerea, umilința, rușinea, abandonul,
disperarea și frustrarea erau și mai mari. Dar de ce să mă las iar copleșit de
amintiri? Prefer să nu uit, dar nici nu vreau să mă gândesc tot timpul, și-așa
am rămas marcat de Elbrus și Tartar și captiv în coșmarul istoriei de pe
Pământ, împreună cu Ile, chiar dacă apreciez libertatea, democrația și
începutul de reformă din Olimp și din România. Este un coșmar din care nu mai
putem să ne trezi. Însă să încercăm să abordăm lucrurile așa: toate câte s-au
întâmplat și se întâmplă să ne motiveze și mai mult să ne continuăm lupta cu
sistemul și jihadul spiritual, interior.
Parte din lupta noastră e și
luarea medicamentelor. Trebuie să fiu atent să nu uit să ne luăm medicamentele,
în acest caz nu trebuie să mă molipsesc de la Ile: dacă neglijăm cumva acest
aspect, în puținul timp rămas vom fi și mai legume (sau deloc) și nu vom putea
ajuta pe alții nici atât. Așadar, pun ceai de urzici (delicios... cu lămâie) în
două cești mari pentru noi și aduc pungile de medicamente din dormitor, din
dulap (avem fiecare câte 5 în sertare și văd că tot se adună).
Ile ia constant doar câteva
pastile pentru Huntington, hipotiroidie (mixedem) și lipsă de calciu, dar eu
trebuie să înghit vreo douăzeci pentru problemele mele cu ficatul, inima și
rinichii și după transplanturi, la fel de multe ca săracul Piersicuță (Pesi),
fostul nostru motan, titan și nepoțel, acum îngeraș, și apoi să mai și ling
după ele ca Pesi. Dar partea de la sfârșit cu linsul e cea care îmi place cel
mai mult. Îi dau chiar acum o limbuță lui Ile pe gât și în ureche, apoi un
sărut de vampir (pe gât), unul de eschimos (cu năsucul, savurând o porție din
mucii ei sacri secretați mereu datorită rinitei) și unul gay salvator pe guriță
(să mă înec în spuma balelor ei și să renasc din ele, dacă tot suntem născuți
din spuma balelor și nu a valurilor ca Afrodita).
Imediat când vede medicamentele,
Guru, mâța, nepoata, titanida noastră negru cu alb și guru a noastră, vine și
ea imediat să joace fotbal cu ele, să le paseze apoi ingenios, să ne dribleze
și să dea gol în tăvița ei cu răhăței. Așa că trebuie să le păzim cu multă
grijă și să le ducem imediat la loc, în sertarele din dormitor. Din fericire,
lui Guru îi pasă mai mult de noi decât de medicamente. Se freacă de noi,
torcând. Îmi sare în brațe. Stau câteva minute pe scaunul din lemn de arțar
(vopsit în culoarea cafelei cu lapte, o nuanță mai deschisă ca masa) și o
mângâi, apoi ascult fascinat cum crănțăne bobițele de mâncare pentru pisici
Royale Hepatic (mănâncă de regim în memoria lui Pesi, săracul, cred) și cum
lipăie apa (delicat, dar ferm și rapid).
Aș vrea să o ascult la nesfârșit
torcând, crănțănind bobițele sau bând apa, mă topesc și eu de plăcere și sunt recunoscător
că pot să mă delectez acum cu aceste lucruri. Și nu vreau să mă gândesc până
când. Să-mi sfâșii sufletul cu asta și să mă îngrozesc. 10, 9, 8, 7... Bine că
Ile, din cauza bolii, a uitat și să numere, darămite invers (să nu uite că
2+2=4 măcar). M-am hotărât că voi respinge teroarea, nu voi mai număra
secundele și voi savura clipa. Împreună cu Ile. Ce bine e să trăiești! Înainte
nu mă percepeam ca viu (doar zombie sau supraviețuitor în agonie și
descompunere), trebuia să merg cu Ile la biserică să-mi aprindă lumânări la vii
ca să mă pot încadra și eu la vii (fie și formal).
Acum am o viață și timp să
mângâi pisica și să stau să-mi beau cafeluța. Am timp? Când pot dispărea
oricând din cauza bolilor ori a unui nou Elbrus? Ori a unui accident stupid?
Cine mi l-a dat? Nu, nu mi l-a dat nimeni. Nimeni nu ți-l dă, doar ți-l ia.
Sincer, pe ăsta l-am furat așa cum am furat focul sacru, păcălindu-l pe nenea
Cronos devoratorul. Așa că acum pot să trag de cafeluță aproape o oră, dacă
vreau. Am învățat și eu, în sfârșit, de la Ile să iau o pauză, nu mai zic de
cea de cafea (cafele). Așa cum eu am descoperit științele și artele (începând
cu matematica, medicina, scrisul și agricultura), ea, la rândul ei, după o
viață de muncă nonstop (muncile iadului), a descoperit asta și a adus această
mare descoperire, numită și teorema lui Ile, pe Pământ, iar eu am adoptat-o:
”Duminica e zi sfântă, ce pula mea și mai trebuie să ne luăm și o pauză”. Pauză
de cafea atunci să fie!
Așadar, scot două ibrice, unul
alb și unul negru și le așez pe aragaz. În cel negru pun cafeaua Lavazza
cofeinizată, fără zahăr și fără lapte pentru Ile (apoi bea și ea decofeinizată
până seara), iar în cel alb pe cea decofeinizată pentru mine (fără ambrozie,
dar cu un strop de lapte bio, slab pentru mine). Aștept să dea cafeaua în
clocot, inhalez aburul și mirosul răvășitor, apoi îi torn lui Ile în cea mai
drăguță (pentru ea) ceașcă de cafea, una de când era puștoaică, micuță ca un
degetar, ciobită, cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet, iar mie îmi
pun într-o cană mare vernil, să-mi ajungă (până trec la porția următoare).
Ceșcuța ei e și ea o titanidă și o mare supraviețuitoare, în ciuda căderilor
(ah, am vrea noi să avem doar câteva astfel de cicatrice și răni ca ea și doar
exterioare).
Bem o gură de cafea când e încă
aburindă, apoi Ile trage din țigara electronică, expiră nori de fum, îmi suflă
bretonul creț și îmi spune pe un ton grijuliu, ca atunci când mă certa că umblu
desculț în dormitor, inclusiv la baie pe gresie ori la bucătărie:
– Ce faci, iubire? Ești bine? Ce
s-a întâmplat? Ce-ai pățit? De ce nu răspunzi? Unde ești? De ce mă lași să-mi
fac griji? Nu știai? Tu ești tot ce am. Tot ce mi-a mai rămas.
– La fel ca tine, nu răspund la
întrebări din astea tâmpite, zic eu, făcându-i cu ochiul (cel stâng – din
solidaritate de stângaci). De ce mi le pui? Îți spun doar că sunt tot ce ai,
dar nu sunt proprietatea ta. Și sunt (mai) bine dacă tu ești (mai) bine. Vezi,
suntem interconectați pro..fund: nu doar că ne place curul celuilalt, dar eu
simt prin tine așa cum tu simți prin mine și eu mă simt cum te simți tu și
invers. În ce privește locul unde mă aflu, asta nu mi-e prea clar (încă mă
percep mai mult pe Elbrus ori pe Elbrusurile altora și mă doare când te văd și
pe tine cu mine, chiar dacă sunt recunoscător că împărtășim durerea). Aș vrea
să cred că mă aflu la masă, la bucătărie și savurez cafeluța cu tine.
Ile mai bea o gură de cafea
fierbinte, apoi una de ceai de urzici cu lămâie (făcut din seara precedentă),
trage din țigara electronică, îmi strânge tare, aproape să-mi zdrobească,
mâinile mele albe, marmoreene cu degete lungi de pianist cu mâinile ei fine și
mereu reci și vinete de frig și mă sărută scurt pe buze:
– Dacă te percepeai încă pe
Elbrus, uite, cu un singur sărut gay salvator și o atingere a mâinilor noastre,
te-am adus înapoi la o cafeluță, la bucătărie. Iartă-mă că te fut la creier,
inclusiv cu pusul papucilor. În curând o să uit complet să-ți zic și-o să
scapi. Nu aș vrea însă să uit să-ți spun următoarele lucruri: Promy, te iubesc,
ești un hobbit, ești un boxtroll, ești cel mai frumos chiar dacă ești doar un
os putred, acoperit de jeg de nu-l curăță nici potopul, cel mai frumos dintre
toate animalele, legumele, zombie, fantomele, vampirii, mutanții, teroriștii,
trădătorii, dușmanii poporului, gunoaiele, monștrii, diavolii, catastrofele,
dezastrele și coșmarurile, coșmarul meu preferat în care vreau să rămân
blocată. Vreau să trăiești, floare albastră, să trăiască toată lumea și să
trăim împreună! Viață, nu supraviețuire ori viață de animal, legumă, zombie,
fantomă sau gunoi.
– Ile, și eu te iubesc, te
consider hobbit, boxtroll, cea mai frumoasă (ești chiar fotomodel cu diplomă,
ai absolvit o școală de fotomodele și ai primit diplomă, că tu te considerai
mai rea, mai urâtă și mai proastă ca Madame Hera, Ilenoi nota doi, mereu în
pragul sinuciderii sau moartă de spaimă că nimic nu e bine). Sunt etern
recunoscător numai pentru un singur cuvânt, că m-ai făcut ”hobbit” și mi-ai
redat demnitatea și viața, nu vroiam să suferi tu atât și să mori numai cu mine
de miliarde de ori. Tu ești Madame Dezastru a mea, dottore el-Gol (maestrul
transparenței, în curul gol, din care totul curge, în public, până nu mai are
ce) și Don Quijote castrat și fără vise cu care vreau să dansez dansul
dezastrelor ca Zorba, goi în potop și în abis. În ce mă privește, sunt și eu
Monsieur Dezastru și dottore el-Gol, dar un Don Quijote castrat și cu vise....
eu mai am vise de moarte de cancer de la sex oral, cum zicea Michael Douglas
(sau infarct de prea mult sex) și de înmormântare frumoasă la care să-mi plângă
nevestele și amantele, să fie flori albastre de cactus de pe Gliese (de un
albastru luminos, neverosimil ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”) și
lumânări și manele cathartice în versuri albe în interpretarea lui Dio
(Dionysos). Știu că ție ți-a pierit cheful de înmormântare când ai văzut cum
dispar cei torturați până la moarte în închisorile siriene, chinezești ori
coreene, prin dărâmături după bombardamente în Siria, în atacuri chimice
eventual ori pipăind fundul Mediteranei. Și ai experimentat tu însăți Tartarul
și Elbrusul în diverse feluri, inclusiv aici.
Ochii mi se umezesc (cred că și
ai ei), buzele și vocea îmi tremură, obrajii mi se îmbujorează. Îmi suflu
bretonul. Ile vine și mi se așază în brațe, cocoloșindu-se ca un pui
neajutorat. O îmbrățișez strâns, să o zdrobesc și să ne facem amândoi
praf. Să fim praf de stele și să zburăm,
dacă tot suntem praf și toate-s praf, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi.
Reiau apoi discuția, cu glas întretăiat și obrajii aprinși:
– Și-o să-ți dau o dovadă
supremă a iubirii mele: Ile, te iubesc așa de mult că-ți ofer ultima felie de
Maretti, deși altfel știi că nu împart Maretti cu nimeni și nici nu-i dau lui Deu
(Deucalion) șpagă ca să ne aresteze pe VJ45. Și te las și să mă lingi.
– Eu te iubesc atât, Promy, că
accept asta, deși, la rândul meu, ți-aș da ultima felie. Dar cred că, dacă
procedăm așa, vom sta o eternitate să plimbăm ultima felie de la unul la altul,
așa că, în cele din urmă, o primesc. Și te ling. Abia aștept. Ești mai dulce ca
lacrimile inorogilor.
Beau o gură de ceai de urzici cu
lămâie, apoi una de cafea decofeinizată și trag din țigara electronică. Ile face
și ea exact aceleași lucruri, doar că la ea e cafea cofeinizată la micul dejun,
apoi trece și ea la cafeaua decofeinizată. O strâng pe Ile tare, cu disperare,
ca pentru ultima oară, s-o strivesc în brațele mele, iar ea se lipește de mine,
apoi mă ciufulește și îmi suflă bretonul creț.
– Spune-mi, te rog, Ile, că sunt
confuz, zic pe un ton pe jumătate emoționat, pe jumătate șugubăț, făcându-i iar
cu ochiul din solidaritate de stângaci: când îți pun mâna pe cur în timpul
turului nostru ritual de bloc din Titan (vezi, îți mai place în Titan... în
Titanul Prometeu) sau din curtea din Olimp, este o faptă bună sau una rea? Dacă
e una bună, o să primesc probabil o condamnare ca pe Elbrus, dar, dacă e una
rea, poate voi fi recompensat cu o diplomă, o medalie, o statuie altfel decât
cea clasică de pe Elbrus (cu lanțuri, piroane și ficatul sfârtecat de bestia de
vultur) sau poate chiar premiul Nobel pentru pace.
– Dacă ai acordul meu, iubire, e
faptă bună, deci vei fi condamnat etern pe Elbrus din nou. Nu știu insă dacă îl
ai, am uitat. Și, oricât mă străduiesc, nu-mi aduc aminte. Știi că uit tot,
uneori chiar de tine și de Dumnezeu. Bine că nu mă uitați voi pe mine. Dar, de
când ai tu nevoie de premii, medalii, diplome sau statui? Am crezut că te
sacrifici așa, fără a primi ceva în schimb, ca un idiot dostoievskian ce ești.
– Nu am nevoie de nimic, Ile, de
statui în compania zeilor ca la Luvru nici atât, mă trec frisoane, mă ia cu
leșin și îmi vine să vomit. Deși, într-un fel, sunt recunoscător puținilor care
mi-au făcut statuie, mi-au scris ceva, mi-au compus ori mi-au pictat ceva, fie
și în ipostaza de pe Elbrus, recunoscător că nu m-au uitat. Tu, la rândul tău,
ai încercat să mă ajuți să recuperez memoria, memoria holocausturilor, dar și a
luptei, rezistenței, sacrificiilor și a dragostei. Dacă primesc o nouă
condamnare pentru că ți-am pus mâna pe cur și e cu acordul tău, să știi că nu
regret, așa cum nu am regretat nicio faptă bună. Însă nu știu dacă să regret sau nu că te pup în cur la propriu. Se
cheamă că sunt pupincuristul tău, Ile? Nici nu știi cât m-am chinuit (și uite
cu ce sacrificii – Tartaruri și Elbrusuri) să nu fiu pupincuristul nimănui, cu
atât mai mult al zeilor.
– Da, Promy, vai de tine, ai
ajuns un pupincurist. Pupincuristul meu. Și, desigur, adică probabil, lumea
bârfește că poți să pupi în cur o vampiruță, fata lui Dracula, o mutantă, o
handicapată, un gunoi, un zombie, o fantomă, un animal nazist, terorist și
trădător (altfel de neidentificat) și o legumă de nu mai știu ce fel (a, ba da,
varză), o catastrofă, un dezastru, un dottore el-Gol și un Don Quijote castrat
și fără vise. Deși nu îi mai surprinde nimic de la tine. Pe mine mă deranjează
atât încât vreau să recidivezi și să-mi mângâi și să-mi pupi curul în fiecare
zi. Și eu îți fac masaj cu ulei de cocos la cur și la coaie la baie, apoi în
pat, iar după aceea îți sărut curul mereu. Sunt și eu pupincurista ta. Ce
obiceiuri bune! Vezi, ai reușit, în sfârșit, după mizeria, chinurile și
teroarea de pe Elbrus, să îți faci niște obiceiuri bune!
– Apropo de obiceiuri bune, dacă
e să mă mănânce cineva, te rog să o faci tu, Ile!
– Eu abia aștept să te mănânc, o
să te savurez ca pe o felie de Maretti (nu, ești și mai delicios), iubire. Jur
pe ce am mai sfânt: pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski
și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool),
pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști
și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe tine, iubire,
dacă vrei. N-am nevoie decât de partea de sub buric. Asta e cea mai
importantă și mai apetisantă.
– Știu, Ile, așa mă gândeam și
eu, știam de mult că yahoo-ii n-au nevoie de cap, cel puțin de când Kim
Kardashian, un guru, o vizionară, un trend-setter, a trecut de la selfie (imaginea feței) la telfie (imaginea de la buric în jos).
Oricum, de la buric în sus, la mine ficatul și inima sunt nu tocmai
funcționale, iar de cap ce să mai zic, toată lumea știe ce dus cu capu’ sunt.
– Împărtășesc nebunia ta
frumoasă și nu vreau s-o pierzi. Iar, în legătură cu partea de la buric în jos,
deși o ador, am glumit, nu vreau să mă limitez la ea. Mai știi? În filmul
”Eclipsă totală”, pus să aleagă între cur și suflet de partenerul său, Rimbaud,
Verlaine a ales curul lui Rimbaud. În ce te privește, eu le aleg pe
amândouă.
Ca dovadă, în timp că mă scol
(cu greu, ținându-mă de masă, abia răsuflând, horcăind și tușind) să pregătesc
micul dejun, Ile îmi mângâie fundul încă tare și musculos (fără piei atârnând
chiar dacă sunt bolnav și slăbit). Probabil ea crede că sufletul se ascunde tot
acolo. Interconectare pro...fundă. Mă bucur. Vreau să mă mai mângâie. Mă aplec
(și mai dificil decât m-am ridicat, cu o durere cumplită în șale și în spatele
aproape complet anchilozat de mileniile în lanțuri pe Elbrus, apoi în Tartar,
cu toate oasele trosnindu-mi ca lemnele de foc în sobă) și iau de pe un raft
inferior din frigider laptele (slab, 1,5% grăsime, bio), apoi cerealele Vitalis
- musli cu ciocolată, patru batoane Kinder și două banane. Mă forțez să mănânc,
chiar dacă mi-e greață (fizică și psihică), și stau cu ochii pe Ile să înghită
și ea ceva (are și ea mai tot timpul o stare de vomă de la rinită și de la
politică și atrocitățile astea). Cel mai mult îmi place cum înfulecă banana.
Abia aștept să mi-o devoreze și pe a mea, împreună cu mandarinele.
***
Poate acum, la baie și, dacă nu
avem timp acum, după-amiază. Azi e o zi specială de vineri, zi dedicată
memoriei holocausturilor noastre, dar și puterii focului sacru care răzbate în
aceste holocausturi și, în particular, iubirii noastre. Mergem deocamdată la
baie să încercăm ”marea creație” și ”mica creație” sau ”pisu, pisu”, să ne
spălăm pe dinți, să ne pieptănăm și să facem duș (poate și altfel de masă... de
înfulecat banana și mandarinele la duș). Iar uită Ile de toate dacă nu vin cu
ea și nu i le amintesc pe toate. Mai întâi, încercăm ”mica” și ”marea creație”,
dar, deși ne doare și avem senzația, nu reușim niciunul niciun strop (are și
Ile probleme urinare din cauza bolii Huntington, frigului, ținutului și
infecțiilor urinare, apoi din cele de defecare din cauza bolii Huntington și
uneori a hemoroizilor). Nu-i nimic, vedem mai târziu.
De ras nu trebuie să mă rad
(m-am epilat definitiv pe tot corpul pentru a avea un look mai îngrijit și
nu-mi mai crește nici barba, numai eu știu ce barbă sălbatică, mai mare decât rădăcinile
de baobab de la unghii, mă împodobea pe Elbrus ori în Tartar). Trecem la
pieptănat (la mine claia creață, alb cu negru cu ditamai peria, la Ile părul
brunet, cu șuvițe aurii și albe, drept, lung și mătăsos, dar dimineața noduros
cu un pieptăn mare gri-perlat). După aceea, deschidem robinetul cu senzor din
chiuveta floare de lotus, punem pastă de dinți Colgate Total (bună și pentru
sângerările gingivale ale lui Ile) și ne spălăm pe dinți. Ea își aduce aminte
iar de fetița-yazidi, sclavă sexuală la Statul Islamic, ce se tot spăla pe
dinți și nu reușea să înlăture mirosul din gură, nici senzația de mizerie.
Parcă noi nu știm cum e cu jegul ăsta fizic și psihic care nu se mai curăță. Și
simt și murdăria ei, la fel ca Ile.
Să intrăm atunci în cadă, să
facem nu doar duș împreună, ci să ne lingem rănile fizice și psihice cu limbuța noastră și să le spălăm cu
lacrimile noastre. Așa ne vom simți purificați, și-i dorim acest lucru și fetiței-yazidi
și tuturor celor ca ea. Noi am mai reușit astfel să curățăm ceva din mizeria
fizică și psihică. Înainte pun însă în cadă o folie antiderapantă roșie ca să
nu alunecăm (în special pentru Ile, ea se dezechilibrează și cade din cauza
bolii, dar și eu sunt bolnav și slăbit și abia mă țin pe picioare).
Inhalând aroma delicată de
vanilie emisă de lămpile în formă de lebede și lotuși și ascultând cântecul
dulce-sfâșietor ca lumina stelelor ce se sting a cântecului lui Marsias, pășesc
în cada mare, albă, în formă de scoică, cu vibromasaj. Deschid dușul care
picură perluțe parfumate Davidoff Cool Water ce ne împrospătează și ne
revigorează și mă săpunesc (destul de greu, că de-abia mă mișc și de-abia
respir, mă ajută și Ile în zonele de jos, deși i-e dificil și pentru ea să se
aplece, dulce paralizie!). Ei, dacă nu putem îndoi spatele și genunchii și ne
dor, să nu uit, suntem amândoi drepți și demni.
La sfârșit, după ce mă șterg
repede, nerăbdător (pe corp, nu și pe picioare), fără a ieși din cadă, o ung cu
ulei de cocos la fund, la sfârcuri și la cicatricele comune de la piept (urma
pironului) și de la ficat (urma ciocului vulturului) și o masez. Mă dă și ea la
cicatricele comune, la sfârcuri, la fund și la testicule. Nu prea are răbdare
din cauza bolii Huntington, dar se străduiește să-mi arate atenție. Mă face să
torc de plăcere. Da, titanul Prometeu toarce ca o autentică pisicuță de
Cheshire dacă e mângâiat și el.
Și mă gândesc că baia, deși
presărată cu dificultăți, e totuși plină de farmec. Cu câțiva ani în urmă, pradă
coșmarurilor (încă și mai rău ca acum, ni se părea, de pildă, că ieșea Știi Tu
Cine... Zeus până și din jocuri video și venea să ne răpească), ne lingeam ore
la rând, zi și noapte, uleiul de cocos, spuma de baie, iaurtul cu stracciatella,
zăpada roz de căpșuni până ni se părea că e real și asta (nu doar coșmarurile)
și atunci ne simțeam vinovați că ne răsfățăm când alții doar suferă.
Eu nu mă mai simt acum vinovat
și aș vrea să nu se mai simtă nici Ile. Am fost destul condamnați pentru toate
aberațiile și ne mai condamnăm și noi, ba că de ce am făcut aia sau ailaltă, de
ce am făcut prea mult sau prea puțin, de ce suntem proști și suferim, de ce
suferă cei dragi, de ce suferă toată lumea. Aș vrea ca nimeni să nu mai sufere,
dar știu că nu e posibil, fiecare își are crucea, potopul și holocausturile lui
pe care trebuie să le suportăm și să le respectăm, încercând să aducem o gură
de aer, una de apă, un foc în cămin, o îmbrățișare titanică zdrobitoare, un
sărut gay salvator sau o limbuță de-a lui Pesi (motanul Piersicuță).
***
Îi dau, așadar, un sărut gay
salvator lui Ile și ies valvârtej din cadă, apoi din baie (adică abia
târându-mă, un pas pe mileniu, hm, dar important e că avansez), gol, desculț,
fără să mă șterg pe picioare, deși Ile mă va certa (dacă nu uită) și mă îndrept
spre oglindă. Să ne privim în oglinda mare de cristal venețian din dormitor,
din dulap, să ne uităm ce animale frumoase suntem, sper că ne vedem și ne
simțim pisicuțe de Cheshire.
Oricum, pentru mine Ile e cea
mai frumoasă dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele, vampirii,
mutanții, teroriștii, trădătorii, dușmanii poporului, monștrii, diavolii,
castrofele, dezastrele și coșmarurile. Și eu sunt cel mai frumos pentru ea din
aceeași listă, chiar dacă sunt un os strâmb cu o crustă enormă de jeg pe care
n-o mai curăță nici potopul. Sunt dottore el-Gol (maestrul transparenței, mereu
în curul gol, din care totul curge în public până nu mai are ce), Monsieur
Dezastru (dansator cu dezastrele, alături de Madame Dezastru) și Don Quijote
castrat și... cu vise de moarte de cancer de la sex oral (sau infarct de prea
mult sex) și o înmormântare frumoasă la care să-mi plângă toate nevestele și
amantele, cu multe flori albastre de cactus de pe Gliese (de un albastru
luminos, neverosimil ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”) și manele
cathartice în versuri albe în interpretarea lui Dio (Dionysos).
Mă mai uit o dată în oglindă ca
să mă conving mai bine că sunt pisicuță de Cheshire și să mă încurajez. Sunt
atât de frumos că pot să fac și-o poză pentru albumul de animale și legume al
familiei. Sunt slab (67 de kile la doi metri înălțime, dar nici 30-40 ca pe
Elbrus ori în Tartar), mi se văd coastele, mâinile și picioarele mele sunt
descărnate (în mod bizar, fundul mi-a rămas tare și încă destul de musculos).
Însă nu puterea fizică e cea care contează, ci forța spiritului și să fii liber
și în control asupra ta. Când aveam 280 de ani, eram în putere, dar nu la
putere. Nu mă lăsam controlat, dar nici nu eram liber. Nici nu puteam să mă
simt la putere pe vremea vechiului regim tiranic, nu numai pe Elbrus ori în
Tartar, dar și la palat unde vedeam tablourile cu mărețele realizări ale
glorioșilor conducători ca propria mea execuție de pe Elbrus, Cutia Pandorei și
potopul, odată cu statuile lor și le auzeam râsetele sfidătoare și comentariile
batjocoritoare. M-am simțit un pic eliberat și renăscut (nu doar resuscitat)
abia când am profanat tronul zeilor Mytikas, jucându-mă cu Ile de-a ”Bill și
Monica în Biroul Oral”, veche fantezie din adolescență.
Mă mai privesc odată în oglindă
înainte să mă îmbrac ca să mă asigur că sunt eliberat, renăscut, cu poftă de
viață și... de a profana tronurile zeilor. Da, au rămas din mine numai ochii
negri, migdalați, melancolici și adânci, scânteietori de parcă plutesc în
lacrimi pe fața subțire și trasă, ovală, de o frumusețe clasică, cu fruntea
înaltă, nasul fin și buzele vineții, dar cărnoase și senzuale, încadrată de păr
cârlionțat alb-negru (vopsit negru cu vârfurile albe), cu breton lung,
asimetric. Ziceam uneori: ”mâncați-mi și ochii, de ce mi-i mai lăsați, dacă tot
mi-ați mâncat tot, timpul, viața, corpul și sufletul?!” Ile, tu poți să mi-i înfuleci!
Poți să mă hăpăi tot, dacă mai găsești vreo bucățică din mine, fie și un ochi. Ai
aprobare de la mine. Sunt prizonierul tău, poți să faci ce vrei cu mine. Drept
mulțumire, îți voi arunca privirile alea ale mele seducătoare și pline de
subînțeles:
Privirile tale
Privirea ta fără privire,
cu ochii arși și goi,
privirea cuiva care nu mai are nimic de privit
sau e prea epuizat ca să mai poată privi.
Privirea ta despicată cu bombele-butoi,
privirea cuiva exasperat,
care încă se străduiește să comunice,
deși știe că adesea comunicarea e imposibilă.
Privirea ta obosită
și nu complet resemnată
a cuiva obișnuit să fie resuscitat la nesfârșit,
deși și-ar dori învierea.
Privirea ta veselă și tristă în același timp,
zâmbind printre lacrimi,
clipind din ochiul stâng
- din solidaritate de stângaci.
Privirea ta melancolică,
sfâșietoare
și adâncă precum un abis,
strălucitoare ca stelele ce se sting.
Adesea îți vedeam genele negre, lungi, arcuite
zbătându-se în piatră, în Zid,
în stânca de care erai înlănțuit
și unde îți mânca vulturul ficatul.
Atunci, plângeam,
zile și nopți la rând,
până topeam piatra în lacrimi,
iar genele tale ude
tremurau
în obrazul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu