Comori din ruine. 13. Recunoscător să las zeițele în curul gol, deși nu le jupoi cât ar trebui

      Topim piatra în lacrimi și acum, iar genele mele ude tremură în obrazul ei. Ochii mi s-au umezit și arunc apoi privirea aia simultan veselă și tristă, zâmbind printre lacrimi, clipind din ochiul stâng - din solidaritate de stângaci. Mă doare ce s-a întâmplat (și că Ile a trebuit să sufere atât și să moară cu mine de miliarde de ori, și eu cu ea), dar cumva sunt și recunoscător că am împărtășit toate aceste lucruri și sper că acestea ne-au unit și au întărit iubirea noastră. Mă bucur și că în loc să zac în ger și viscol, într-un dulce exil, abandonat pe cruce ca Iisus (Știi Tu Cine... Zeus și Hermes uitau și să vină să mă scuipe la un moment dat și uitam și eu), zdrobit în lanțuri, sfârtecat de piron și cu ficatul mâncat de bestia de vultur, devenit piatră și eu, o bucată (tot mai mică și mai murdară) din stânca de care eram înlănțuit, în prezent pot să stau cu mâna în pizdele de firmă, figurante, olimpiene de la cabinetul ginecologic. Bune și pizdele de firmă la ceva!

      Desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur, chiar dacă sunt recunoscător că mă revanșez un pic să las zeițele în curul gol, nu le jupoi suficient, așa zice Ile, nu cum mi s-a întâmplat mie în orice caz. Am chiar tarife minimale, promoționale. Dar nu vreau să-mi pierd puținele cliente pe care le-am obținut cu răbdare și eforturi. Și poate, în curând, mă voi pensiona și eu pe caz de boală (pensia simbolică de revoluționar și disident o luăm deja, și eu, și Ile, este mai mult un mijloc de recunoaștere decât unul de trai) și sper ca pensia de boală să fie cel puțin la fel de consistentă ca indemnizația pentru persoane cu handicap a lui Ile (50 de lei) și pensia ei de boală (600 lei). Un voucher de execuție la fel de performant ca cel din Iran. Ba nu, din astea trăiești bine, logic, nu? Și-ți acoperă și medicamentele, analizele și consultațiile.

      Deocamdată, să mă grăbesc să mă duc la cabinet, mă așteaptă clientele, nu vreau să întârzii. Mai târziu e prea târziu. Nu am zis eu așa mereu? Așadar, încep să mă îmbrac, îmi iau chiloții și tricoul alb de la baie și le pun, după aceea îmi trag blugii rupți pe mine și tociți și adidașii Nike în picioare. Mă mai privesc o dată în oglindă, gata de o poză pentru albumul de animale și legume al familiei. Ile îmi confirmă că sunt cel mai frumos animal și cea mai frumoasă legumă, dar mă și ceartă că o să întârzii la cabinet (nu înțeleg cum nu a uitat asta). O sărut de la revedere, plăcut surprins că pot să fac acest lucru (înainte dispăream așa, de pe budă sau de pe masa de operație direct în Tartar sau pe Elbrus). Iau, deci, dispozitivul de teleportare (pe care, din rațiuni de siguranță, îl folosesc doar în Olimp și la teleportări interplanetare), îi dau ”power engage” și mă trezesc direct în fața cabinetului. Sunt teribil de încântat că îl pot utiliza, altminteri, în ritmul meu de mers, ajungeam mult după închidere. Oricum, dacă ar fi după mine, m-aș teleporta și la budă.

      Iată și cabinetul, o casă albă, strălucitoare (iar obsesia albului și a purificării!), cu parter și etaj, cu grădină aranjată în stil englezesc, cât mai natural, dezordonat, nu disciplinat și geometric ca la francezi sau hispanici, cu iasomii, trandafiri și măslini crescuți de-a valma, nu copaci tunși și frezați și dispuși în romburi, triunghiuri sau cercuri. Interiorul clădirii (tot alb) este decorat cu amfore, statuete de fauni și nimfe și cactuși albaștri de pe Gliese (de un albastru luminos, neverosimil ca ochii extratereștilor rebeli din ”Dune”). La parter se află sala de așteptare și de consultație și la etaj laboratorul unde analizez probele recoltate de la paciente și unde fac experimente. În sala de așteptare se află un televizor mare cu ecran plat, precum și pliante și panouri informative despre bolile ginecologice, tratament, prevenție, analize (ca de exemplu, testul Babeș-Papanicolau, testul HPV cu genotipare) și viața sexuală. Pacientele așteaptă pe canapele mari din piele albă, așezate în dreptul pereților, iar pe mesele circulare și dreptunghiulare de sticlă sunt flori de cactus albastre. Un perete întreg (cel din stânga) e acoperit de un acvariu uriaș cu pești exotici.

      Se pare că pizdele de firmă programate pentru prima oră mi-au sosit deja (iau circa trei pe oră, o consultație durează aproximativ 20 de minute, la sfârșit îmi plătesc cu cardul). Pentru cea de-a treia și a patra oră am programat și cunoștințe (la 10.40, nimfa Aletheea, prietenă din cercul lui Dio (Dionysos) și după aceea vechi cunoștințe, la 11.00 – Thalia, la 11.20 – Atena, iar la 11.40 – chiar Ile). Deocamdată, intru în viteză în sala de așteptare (un exemplu de dinamism – abia mă târăsc, fac un pas pe mileniu și sunt amețit, respir anevoie, gâfâi, horcăi și tușesc, dar nu mă dau bătut), salut pacientele venite, zâmbind nonșalant, încurajator (inclusiv pentru mine) și pășesc în sala de consultație. Din lipsă de fonduri, nu am nici asistentă, nici recepție, așa că le primesc eu. Ele schițează o un gest de salut și chicotesc. Nu știu de ce, savurez chicotitul femeilor la fel ca torsul mâței noastre, Guru (ori al meu propriu ori al lui Ile, nu suntem noi pisicuțe de Cheshire?), lipăitul apicăi ori crănțănitul bobițelor de hrană uscată pentru pisici Royale Hepatic.

      Mă spăl pe mâini, îmi pun halatul alb, scot din dulăpiorul alb din față dosarele cu fișe, catalogul pacientelor și laptopul unde sunt înregistrate datele lor și le așez pe biroul alb, lângă scaunul meu din piele albă. Pacientele au și ele un scaun alb, de piele în fața mea. Sunt și două dulăpioare, tot albe în care îmi țin fișe și dosare. Încă nu m-am dezmeticit. Beau o gură de apă, îmi spăl fața cu apă la chiuvetă, mă șterg, apoi le chem înăuntru și mă apuc de consultații. Totul decurge bine, fără nimic grav, slavă Domnului.

      La 10.40, vine și cunoștința, nimfa Aletheea pentru o ecografie de sarcină și rezultatele unui test de sânge. Îmbrăcată într-o rochie albă, ceva mai largă, dar scurtă, cu părul blond-cenușiu revărsat pe umeri, zâmbindu-mi dulce cu buzele sale senzuale și ațintindu-mă cu ochii săi verzi mari și languroși, Aletheea intră în sala de consultații, mă salută și mă îmbrățișează cald, cu tandrețe. O îmbrățișez și eu, aducându-mi aminte în ultima clipă că e însărcinată că, altminteri, în stilul meu, disperat, titanic, ca pentru ultima oară, o făceam praf cu tot cu bebe.

      Este în al doilea trimestru de sarcină (luna a patra, a 15-a săptămână) și-i fac o ecografie pentru a verifica vârsta fătului (vârsta gestațională), pentru aprecierea dimensiunii și a poziției fătului, a placentei și a fluidului amniotic și pentru a determina poziția fătului, cordonului ombilical și a placentei în timpul procedurilor gen amniocenteza sau a recoltării de sânge din cordonul ombilical. De asemenea, acum pot detecta cu ajutorul ecografului malformații congenitale, ca, de exemplu, defectul de tub neural (spina bifida) sau afecțiuni cardiace. Ecografia realizată în al doilea trimestru este importantă și pentru controlul înălțimii fătului, al greutății, al mișcărilor și al bătăilor inimii bebelușului. Ea permite, de asemenea, să se examineze dacă evoluția sa este normală sau nu. Aletheea are de luat și rezultatele triplului test de sânge, realizat pentru depistarea eventualelor anomalii. Din fericire, acesta i-a ieșit bine.

      Aletheea își lasă chiloții și sandalele după un paravan alb, își pune papuceii albi de unică folosință, apoi se urcă (destul de lejer, eu n-aș putea așa de ușor) pe masa ginecologică și îi fac ecografia. În timp ce se șterge, îi spun mulțumit:

      – Stai liniștită, e bine. A ieșit și triplul test bine, nu sunt anomalii. Bebe prezintă o evoluție normală. Nu sunt probleme – malformații. Înălțimea, greutatea, mișcările și bătăile inimii sunt normale. Și... e fetiță, dacă nu știai. Îți dau acum rezultatele.

      Aletheea se dă jos de pe masa ginecologică, își pune papuceii și se duce după paravan să-și tragă chiloții și sandalele, apoi vine pe scaunul pacientului (alb, din piele) așezat lângă birou (tot alb), în fața mea:

      – Ce bine! Nici nu știi ce îngrijorată eram! Am crezut că mor. Noroc că mi-am adus aminte că sunt nemuritoare.

      – Ba da, înțeleg, sunt și eu mamă. Un fel de mamă a universului. Și un fel de nemuritor blestemat (era bine să fiu chinuit doar de grijile sarcinii)! Deși, eu, sincer, m-am perceput mai mult ca mort decât ca viu sau ca supraviețuitor (în agonie și descompunere). Un zombie sau o fantomă. Dar hai să lăsăm acum zombie și fantomele trecutului. Ia zi-mi: te așteptai să fie fetiță?

      – Da, și mă bucur că mi-ai confirmat. Am avut o presimțire. O să fie prințesa mea. O să fac din ea o pizdă de firmă, cum zici tu. Și, cine știe, poate o să-ți fie și ea clientă.

      – Da, abia aștept. Te-ai gândit și la un nume?

      – Păi, dacă e fată, uite, mie îmi place numele prietenei tale, Vampiruța sau Vampi. Are prestanță și e exotic în același timp. O să-i zic poate Vampi.

      – Zi-i cum vrei, numai că pe prietena mea o cheamă Ileana (Ile). Lasă, mă bucur că etichetele noastre au devenit apreciate, însușite ca titluri de glorie și de alții (nu numai de noi) și chiar date ca nume bebelușilor. Uite, îți înmânez acum rezultatele.

      Îi pregătesc rezultatele, i le dau, apoi o chem pe următoarea clientă. Aceasta este Thalia, muza comediei, directoarea festivalului ”AER” și a televiziunii ”AER”, singura muză aliată (toate celelalte au rămas de partea lui Apollo, șeful lor, chiar și acum când a fost condamnat la închisoare). Thalia este îmbrăcată cu o rochie scurtă, mulată, argintie, cu paiete, cu o geantă de firmă (Vuitton) asortată, deși e încă dimineață (11.00). Poartă sandale argintii cu toc cui. Are părul vopsit brunet (o nuanță apropiată de a mea la vârfuri), până pe umeri, cu bretonul lung până la bărbie, filat, asimetric și îndreptat cu placa (mai știu eu o frizură din asta). Când intră, își dă deoparte bretonul lung, așa că îi văd fața palidă, încercănată (în ciuda fondului de ten, a pudrei și a fardului), buzele cărnoase zâmbind lasciv și ochișorii albaștri, ușor injectați și tulburi (de la nopțile pierdute și băutură, cu / sau fără Dio (Dionysos)) privindu-mă alunecos și senzual.

      Pe ea nu ezit s-o îmbrățișez disperat, titanic, ca pentru ultima oară, gata s-o fac praf (praf de stele) în mâinile mele și să zburăm împreună. Vai de mine, nu știu de ce nu ezit, ar trebui, m-a văzut în cele mai scârboase și penibile ipostaze. O dată când, cu mai bine de cinci ani în urmă, am încercat să pun în practică o fantezie din adolescență de-a lui Ile (după ce ea îmi împlinise fantezia mea din adolescență de a ne juca de-a ”Bill și Monica în Biroul Oral”, pe tronul zeilor, Mytikas): să facem schimb de parteneri cu Dio (Dionysos) (prima și ultima oară când am făcut schimb de parteneri). Atunci el a sosit cu grațiile (printre care și Thalia), iar eu le-am făcut sex oral. Dio era prea mangă pentru a mai reuși ceva cu Ile.

      Eu m-am simțit atât de prost că Ile, când a văzut fața mea de câine bătut (moaca mea obișnuită și era încă bine că era de câine și nu altceva, râmă, vierme ori șobolan), a cerut să întrerupem și i-am teleportat pe toți înapoi acasă. Singurul avantaj pentru mine a fost că Dio a venit cu grațiile. Dacă, mangă mereu cum e (și adună tot, și capre, și verze, și lupi), își făcea apariția în compania graielor, nu a grațiilor ori, mai rău, a unei Madame Hera, a unui Știi Tu Cine... Zeus sau Hermes? Hai, graielor le mai făceam sex oral, dar unei Madame Hera, unui Știi Tu Cine... Zeus sau Hermes niciodată, să știu că stric fantezia lui Ile ori că sunt trimis pe Elbrus din nou.

      Mai mult, Thalia m-a văzut iar într-o ipostază ingrată, în curul gol (dottore el-Gol din care totul curge în public, până nu mai are ce), răpit și înlănțuit (născut în lanțuri) de șeful ei, Apollo, scuipat (născut la gunoi, din spuma balelor), ars cu razele lui (că, vai de mine, îi stingem lumina, lumina festivalului ăla tâmpit gen Cântarea României la care se premia singur, poate de-aia cânta (prost) mereu”Stinge lumina”, melodia lui Ruby), torturat cu muzica lui stupidă și melodia lui Ruby, cu coaiele strânse cu cleștii înroșiți și de labele lui Apollo și ale lui Caliope și cu pielea făcută fâșii pentru următoarea diplomă de la fabrica de diplome din pielea jupuită a competiției.

      Deși a fost martoră directă, Thalia nu a depus mărturie ca Dio (Dionysos), martor al unei alte agresiuni asupra mea din partea lui Apollo, cu toate că Dio s-a temut și el și a crezut că nu are rost. Thalia s-a revanșat cumva prin prezența în orchestră la interpretarea simfoniei dedicate lui Marsias (inventatorul flautului și primul jupuit de Apollo), victimelor, eroilor și martirilor holocausturilor, intelectualilor-victime și tuturor celor care au suferit pe nedrept (mai toți). O dedicație specială și pentru titanii din fiecare.

      Ultima ipostază atroce și ridicolă în care m-a surprins Thalia a fost chiar pe Elbrus, la ultima confruntare cu Hermes. În curul gol iar, la minus 40 de grade, în viscol, cu lanțuri, piroane, păsărica antropofagă și înecat în balele acide ale ticălosului de Hermes. Atunci a sosit ”armata amazoanelor” (cum avea și Gaddafi, singurul lucru comun între noi) să mă salveze, condusă de Atena, din ea făcând parte Ile, Thalia și vaca de Io. Pentru prima dată, Ile și Atena și-au depășit gelozia și resentimentele, au colaborat pentru salvarea mea, iar Atena l-a transformat pe Hermes în râmă și l-a storcit pe el (nu pe Ile). Ile avea mâinile paralizate complet în mănușile de schi și foarte dureroase, așa că nu prea a putut apuca pironul, dar Atena a reușit să mi-l scoată dintr-o singură tragere, în ciuda aparentei ei fragilități. Apoi, amazoanele mi-au uns imediat corpul sfârtecat cu cremă reparatoare anti-leziuni. Cred că a fost prima dată când m-am simțit, în sfârșit acasă, în casa de copii Pământ, fie și pe Elbrus. 

      Simt că obrajii îmi ard și mâinile îmi tremură, odată cu vocea, când o salut pe Thalia. Dar de ce îmi fac griji și mă jenez atât și chiar de Thalia, veche cunoștință? Să le fie rușine ticăloșilor care au făcut genocid (ca măreții și glorioșii conducători ai Olimpului și alții ca ei) și nu regretă decât că le-a rămas vreun supraviețuitor (vreo legumă putrezită de 30-40 de kile din cineva)! Mai știu ce legumă sunt? Am știut vreodată? Oi fi uitat și eu ca Ile sau ca eu însumi pe Elbrus? Are vreo importanță? Să-mi repet atunci cu obstinație că sunt un hobbit, boxtroll, pisicuță de Cheshire și că je ne regrette rien, fapte bune și opere nici atât și că tocmai ticăloșii ăștia ar trebuie să regrete, chiar dacă nu o fac.

      În timp ce Thalia își scoate chiloții și sandalele argintii cu toc cui după paravanul alb, își pune papuceii albi de unică folosință și se urcă masa ginecologică, o notez în catalog și pe laptop și mă uit pe fișele și analizele ei. N-a prea avut lucruri grave (candidoză, chisturi ovariene benigne, infecții urinare). Acum are doar trichomoniază din cauza parazitului Trichomonas vaginalis contractat prin contact sexual sau prin atingerea lenjeriei intime / prosoapelor contaminate. Avea mâncărimi în jurul vulvei, senzații de durere la urinare și în timpul actului sexual, secreții vaginale în formă de spumă, cu o culoare galben-verde și miros neplăcut.

      I-am recoltat probele din frotiul vaginal pe doua tampoane si doua lame de microscopie, mi s-a confirmat la examenul bacteriologic al secrețiilor vaginale și i-am dat să ia metronidazol timp de 10 zile. O, Doamne, trebuie să se abțină de la acte sexuale timp de 25 de zile (încă 15 zile după finalizarea tratamentului). Greva sexului 25 de zile! Să vedem ce-o fi reușit, ea nu-i obișnuită ca mine să putrezească jde mii de ani pe Elbrus într-un dulce exil, abandonat de toți, ci să și-o tragă de jde mii de ori pe zi și noapte, inclusiv la sex-party-uri (și pentru mine, probabil). Însă în cazul de față al ei, bună și abstinența la ceva!

      Azi o consult din nou și-i recoltez secreții vaginale pentru analize. În timp ce Thalia stă pe masă, iar eu o consult și-i recoltez secreții vaginale pentru analize, o întreb pe un ton șugubăț, zâmbind complice și făcând din ochi (stângul):  

      – Ei, cum e? Ai reușit să te abții de la contacte sexuale, draga mea?

      – Vai de mine, dottore, au fost cele mai grele 25 de zile din viața mea. Am crezut că nu supraviețuiesc. Și mai bine să mor decât să trăiesc fără sex. Asta nu e viață.

      – Vezi, ție ți-e greu să te abții câteva zile. Ce te făceai dacă erai pe Elbrus, Thalia, jde mii de ani, în ger și viscol, cu lanțuri, piroane și bestia de vultur care-ți mănâncă ficatul? Sincer, nici nu te mai gândești la sex. La început vrei să trăiești, deși știi că e imposibil. Apoi vrei să mori, să scapi. Apoi nu mai vrei nimic, nu mai ești capabil să-ți dorești ceva (nu mai zic de sex), nu mai gândești, nu mai simți (decât eventual, agonia și descompunerea), nu mai înțelegi nimic, stai și zaci așa la nesfârșit - legumă putrezită, zombie sau fantomă. Lasă că te revanșezi tu cu sexul, poate și pentru mine. Eu, de ce să fiu nerecunoscător, am mai recuperat un pic, în ultimii cinci ani, de când sunt cu Ile.

      – Uite, dottore, te invit la un sex party de răzbunare (”răzbunarea e dulce”, cum era reclama aia la ciocolată Rom), chiar mâine noapte, dacă vrei. Vino cu Vampi.

      – O cheamă Ileana... Ile.

      – N-are a face, mie îmi place numele Vampi. Ia-o cu tine și ne facem toți de cap.

      – Cred că e prea mult pentru mine, de-abia mă descurc cu Ile, oricând pot să fac infarct. Știi, zic eu că încă mai am vise cum ar fi să mor de cancer de la sex oral ori infarct de la prea mult sex, dar, dacă mai pot să amân un pic, e mai bine așa. Sincer, mie îmi trebuie una bolnavă, amețită și leșinată ca mine.        

      Thalia se dă jos desculță, fără papucei, își trage chiloții și sandalele după paravan, apoi vine și se așază în fața mea, pe scaunul pacientului. Norul ce trece acum pe cer pentru o clipă mă întunecă și pe mine la față. Cu fața înnegurată, îi spun cu voce ușor tremurătoare, pe care încerc s-o reglez ca să sune mai tare și mai ferm:

      – Thalia, eu, spre marea mea prostie, spun ce gândesc (dublă prostie: după ce că gândesc, mai și spun). Nu mă pot învăța minte. Scuză-mă că te întreb, de ce nu ai depus mărturie împotriva lui Apollo? Dio (Dionysos) și-a făcut curaj și a depus.

       – Am cântat în orchestră la festival, alături de tine și de Dio (Dionysos), la interpretarea simfoniei dedicate lui Marsias. Și am coordonat festivalul ”AER”. Și televiziunea ”AER”. Hai, dacă m-ai refuzat cu sex party-urile, sper că nu te sustragi să participi la un talk show la televiziunea ”AER”, eventual la unul mai deocheat, de noapte, la Dio (Dionysos) și Silen.

      – Cine știe? Sunt obișnuit să fiu dat în spectacol și să mă dau în spectacol. De ce nu?

      Următoarea pacientă e Atena: își face apariția îmbrăcată cu un tricou alb (ca mine... și ca Ile mai nou), blugi rupți și tociți și adidași (tot ca mine... și ca Ile mai nou), cu părul negru, lung, des, prins în coadă, buzele strânse, o figură serioasă (mai aproape de moaca de Harry Potter) și ochii albaștri limpezi, strălucitori, sfredelindu-ne pe Thalia și pe mine. O salut emoționat, bălmăjind ceva neînțeles și o strâng în brațe disperat, titanic, să o fac praf... praf de stele și să zburăm. Bine că ne storcim așa, și nu cum a procedat ea cu Ile pe Elbrus când o transformase în omiduță.

      De data asta, bizar, nu mă jenez, cu ea am o anumită intimitate (în ciuda problemelor dintre noi și a celor din societate), suntem prieteni din copilărie. Dacă e ceva după care să fiu nostalgic de atunci, e chiar prietenia și iubirea noastră, nu sunt nostalgic după vreun nenea Cronos, Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera sau Hermes. Dacă aș fi, să-mi dați o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket în sprijinul bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică să mă trezesc, apoi mă leg singur și-mi mănânc și ce nu am. În plus, Atena m-a văzut și ea în cele mai dezagreabile și penibile ipostaze în Tartar sau pe Elbrus, atunci de ce să mă mai sfiesc acum?

      În timp ce se dezbracă după paravan (ah, sunt recunoscător că acum mai dezbrac și eu zeițele, le las în curul gol și le jupoi, chit că nu cât ar trebui), dă jos chiloții și blugii, scoate adidașii, pune papuceii și se urcă apoi pe masa ginecologică, îi admir fundul tare și apetisant și sânii mici și obraznici de virgină (o, Doamne, e încă virigină, a depus jurământ de castitate când am refuzat să mă însor cu ea și am preferat-o pe Hesi (Hesione), mama lui Deu (Deucalion)). O trec în catalogul pacientelor și mă uit pe fișele ei. Ea are infecție urinară produsă de stafilococul S. Saprophyticus. Avea pișcături și arsuri în timpul urinării, urina in cantitati reduse la fiecare micțiune, avea senzația continuă de nevoie de urinare, simțea durere in abdomenul inferior, avea senzația de vezică urinară plină, chiar și după micțiune și urina urât mirositoare, tulbure, închisă la culoare. I-am analizat urina (urocultură și sumar urină) și i-a ieșit pozitiv.

      – Vezi că ai infecție urinară, îi zic, zâmbind dulce, nu e nimic grav, îți dau să iei un antibiotic cu spectru larg, Norfloxacin, timp de o săptămână. După tratament, vii să-ți mai examinez o dată urina. Și acum o întrebare incomodă... ă, ba nu, indiscretă, știi că eu sunt expert la ambele: ai folosit vibratorul în forma penisului meu, confecționat de Hefaistos (la sugestia și comanda mea, ah, bine că face acum jucării sexuale și nu instrumente de tortură) și primit cadou de la mine de Crăciun, acum un an și ceva? Și, dacă da, cu ce rezultate?

      – Cum? Nu m-ai monitorizat pe i-Phone cu ajutorul aplicației tale? Nu pot să cred că ai fost atât de indiferent în ce privește siguranța mea, dacă plăcerea mea te lasă nepăsător. Bună și monitorizarea la ceva în acest caz! Vezi că și eu te urmăresc pe tine și tot ce mișcă în Olimp.

      – Văd că am ajuns și eu Big Brother, săracul de mine. Să știi că sunt singurele momente când îmi place să fiu Big Brother. Mă excit chiar.

       După control, Atena coboară de pe masa gineologică, își pune papuceii, își trage chiloții, blugii și adidașii și vine pe scaunul pacientei. Chipul ei nu mai e atât de sever și de serios, ochii săi albaștri scânteietori nu mă mai sfredelesc ca razele laser. Trăsăturile ei s-au înmuiat, iar ochii i-au devenit două flori mari de cactus de pe Gliese, de un albastru luminos, ireal, ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Toate astea mă înduioșează și pe mine, făcându-mi să transpire palmele pe rețetă, obrajii să-mi ardă și ochii să mi se umezească.

      – Nu ești uneori nostalgic după copilăria și adolescența noastră? întreabă ea cu vocea caldă, întretăiată și chipul îmblânzit.

      – Știi, Atena, nu atât după copilăria și adolescența noastră (că era nenea Cronos, apoi a venit Știi Tu Cine... Zeus), cât după prietenia și iubirea noastră dulci-inocente de atunci.

      – Da, e valabil și pentru mine. Și nu te mai întreb de ce m-ai respins și ai ales-o pe Hesione, apoi pe Ileana, de ce ai reacționat așa cu Cronos, apoi cu tati, apoi ai adus animalele astea la putere, pe centaurul Chiron și inorogul Bebe. Nu vreau să mai răsucesc pironul în rană. Faptul e consumat. Vreau să păstrăm și amintiri frumoase cum ar fi prietenia și iubirea noastră. Și să ne bucurăm de renașterea (nu resuscitarea) ei. E valabilă renașterea prieteniei noastre (cum zici tu), nu doar resuscitarea, nu-i așa, Prometeu?

      – Sper că da, draga mea. Da, am fost îndrăgostit de tine, nu de ticăloșii ăștia. Și am și colaborat bine împreună, începând cu crearea oamenilor. Iar eu mă simțeam atunci, când eram copii și adolescenți, pe la 280 de ani, în putere, dar nu la putere. Abia acum, când e libertate și e democrație, mă simt mai liber, mai la putere, chiar dacă nu în putere. Și sunt recunoscător pentru asta. Recunoscător și că m-ai blestemat și m-ai făcut pisică de Cheshire să merg în Țara Minunilor, de când vroiam asta! Uite, torc de plăcere.

      Îi dau rețeta torcând ca o autentică pisicuță de Cheshire ce sunt, o sărut pe obrazul trandafiriu, de porțelan și o strâng titanic în brațe, să o zdrobesc, apoi Atena iese din cabinet. Mă pregătesc pentru ultima pacientă, programată la 11.40: tocmai Ile. Ea a avut HPV (un genotip cancerigen pentru col, 16), rană pe col și a apelat la rezecția rănii de pe col (acum  mai mult de 15 ani). Testul HPV de anul acesta i-a ieșit negativ.

      Acum Ile face controlul anual: teste de sânge și urină (urocultură și sumar urină), secreții vaginale (pentru a depista dacă bacteriile aerobe le depășesc pe cele anaerobe și produc vaginită, precum și a descoperi diverse bacterii și ciuperci nocive), citologie (Babeș Papanicolau) (pentru detectarea unui potențial cancer de col), colposcopie (pentru examinarea vulvei, vaginului și colului, evidențierea leziunilor pe col sau în vagin, pentru a urmări zonele cu probleme care au apărut la o colposcopie anterioară, atunci când colul prezintă risc de HPV și când Papanicolau are valori anormale),  ecografie transvaginală (examinarea uterului, colului, ovarelor și a vaginului pentru a vedea posibile chisturi, a evalua fibroamele uterine și a detecta afecțiuni ale endometrului – e esențială pentru depistarea cancerului ovarian, de col și de endometru), ecografie mamară bilaterală (pentru observarea afecțiunilor sânilor, cancer îndeosebi).

      Ile și-a făcut deja testul HPV, testele de sânge, urină, secreții vaginale, citologie, colposcopie și văd că i-au ieșit bine, slavă Domnului. I-au rămas ecografia transvaginală și cea mamară bilaterală. Insist să le facă pe toate din rațiuni de prevenție și siguranță. Din păcate, acum sunt foarte obosit, amețit, văd negru în fața ochilor, totul se învârtește cu mine, abia răsuflu, horcăind și tușind, îmi trosnesc toate oasele, mă dor spatele și genunchii anchilozați, iar mâna stângă (cu care consult) mi-a înțepenit aproape complet. Bine că mai e un pic și termin programul. Parcă fiecare secundă durează un milion de ani. Deodată, un gând mă înfioară și mă trezește un pic: oare cum o fi privit-o Atena pe Ile când s-au intersectat pe culoar? I-o fi aruncat lasere din ochii de foc înghețat, o fi mângâiat-o cu privirea ochilor săi ca niște flori de cactus de pe Gliese de un albastru luminos, ireal, ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune” sau a trecut, pur și simplu, aparent indiferentă, fără să o privească, salutând-o scurt? Iar Ile cum o fi reacționat?

      De fapt, nu sunt sigur că vreau să știu (nici nu știu dacă să mă uit pe înregistrarea de pe i-Phone cu ele două, că le monitorizez pe ambele, din rațiuni de siguranță). Acum intră Ile, îmbrăcată și ea cu tricou alb, blugi tociți și rupți și adidași, exact ca mine (și Atena). Părul lung, drept, mătăsos, brunet cu șuvițe aurii și câteva albe e prins într-un elastic la spate. Are o față odihnită ea, fără cearcăne, cu obrajii aprinși și ochi negri, strălucitori și vii, nu ca mine, deși știu că nu se simte nici ea fresh, ci epuizată (natural born, născuți epuizați, trăiască epuizarea în care ne-am născut, trăiască epuizarea că tare ne-a durut!). Nici nu știu ce să mai zic, am luat supradoză de pizda ei, dar asta nu regret deloc: mai bine supradoză de pizda ei (și de altele la consultații) decât niciuna pe Elbrus. Și pe ea cred că o excită chiar consultația și mica gelozie față de paciente și de unele în particular cum ar fi Atena sau Thalia, chiar dacă ea își controlează manifestările, că nu e zeiță (din acest punct de vedere, eu sunt mai calm, e ceva mai curând de natură profesională).

      Cum Ile rămâne ezitantă la ușă, vin să o întâmpin și să o iau. Deși ne-am sărutat și îmbrățișat și de dimineață, o facem și acum: un sărut gay salvator, unul de eschimos, unul de vampir și o îmbrățișare titanică - să ne zdrobim și să fim praf de stele. Mereu dau rezultate aceste noi bune obiceiuri ale mele: în sfârșit, Ile zâmbește tandru și pare încurajată. Merge încet către paravan, privind cu sfială în jur, îl dărâmă (fie de emoție, fie din cauza bolii Huntington), odată cu scaunul pe care trebuie să se schimbe. Se urcă apoi pe masă cu blugii și adidașii, zgâlțâind puternic masa, pe punctul să o facă să se prăvălească. Îi reamintesc să-și dea jos blugii, chiloții și să-și pună papuceii de unică folosință, apoi să se urce pe masă. Cum nu se descurcă, o ajut eu. Când e sus pe masă, o trec în catalog, mă mai uit repede pe fișele ei și pe laptop, apoi îi zic zâmbind cald și făcându-i cu ochiul stâng:

      – Testul HPV, testele de sânge, urină, secreții vaginale, citologie, colposcopie au ieșit bine. Facem ecografia transvaginală acum și-ți dau rezultatele imediat.

      Așadar încep ecografia:

      – Vai de mine!

      – Ce e, Promy?

      – O să mori, spun pe un ton cald și vesel, convins că știe de glumă.

      – Cum adică o să mor? îngaimă ea, albindu-se la față și scurgându-se ca o secreție de candidoză pe masa ginecologică.

      – Da, o să mori, ai cancer.

      – O, Doamne, Promy!

      – Oricum mori. N-ai mai murit deja de miliarde de ori cu mine și apoi cu alții și apoi tu separat? N-ai o boală incurabilă, Huntington?

      – Ba da, dar de fiecare dată mi se pare extrem de real (și e) și, sincer, nu vreau. Chiar dacă mi se întâmplă să vreau să mor sau să nu mai vreau nimic. De fiecare dată când sunt pe punctul să mor sau am impresia că mor, simt că mor și nu vreau să mor, vreau să trăiesc cu disperare.

      – Nu vroiai să faci cancer de la prea mult sex oral ca mine?

      – Nu, Promy, și nici tu nu vreau să faci.

      – Uite ce e, stai liniștită, am glumit. Ecografia ți-a ieșit bine. Trecem la cea mamară bilaterală.

      O ajut să se dea jos de pe masa ginecologică, să-și pună chiloții și blugii și adidașii, apoi vin să-i fac inspecția mamară și ecografia mamară bilaterală. O conving că au ieșit bine, sărutând-o, îmbrățișând-o și jurând pe ce am mai sfânt: Maretti, i-Phone, focul sacru, democrație și constituție. O teleportez pe ea acasă și pe mine la palat. Poate acum o să-mi trag sufletul, la ședință, unde de regulă Her mă bârfește la budă, Bebe lansează vânturi cu arome de parfumuri franțuzești (Si de la Armani), Chiron se uită la o telenovelă, eu confecționez fustițe de balerine din pungi de Maretti, Hefaistos face balerinele, iar Atena le transformă în păianjeni ca pe Arahneea și omiduțe ca pe Ile.