Înainte să apuc să-mi programez
vizita la beauty-salonul lui Her și să o programez și pe frumușica de la
Chippendales la mine, la cabinetul ginecologic, văd că s-a făcut două și îmi
aduc aminte că mă așteaptă Ile la masă. Sub nicio formă nu mai acceptă să întârzii
și nici eu nu mai concep așa ceva. Nu mi-a intrat încă în cap teorema lui Ile
că duminica e zi sfântă și mai trebuie să iei și-o pauză? Astăzi e vineri, ziua
noastră specială, iar pauză trebuie să-mi iau oricum pentru prânz. Cred că mi
s-a urcat la cap că am drepturi, ar trebui probabil să-mi citesc declarația
drepturilor pe care eu însumi am spus-o după o lună de greva tăcerii, nud sub
chador: dreptul la potopuri, holocausturi, apoca...lipsuri, potopuri,
catastrofe și dezastre de tot felul. Și bine era dacă era Madame Dezastru
dezastrul cel mai mare pentru mine și în univers.
Așadar, nu vreau să mai întârzii
mii de ani ca atunci când eram pe Elbrus, condamnat etern, și se stricau până
și ambrozia și nectarul puse de dimineața la masă de mami și de Hesi (Hesione),
nevastă-mea. După aceea, cele două cădeau în genunchi, se târau și cerșeau
îndurare pentru mine (fără vreun rezultat, logic, nu?). Din păcate, aceasta a
venit numai când m-a eliberat Her (Heracle), iar Atena a intervenit prompt că
sunt ”terminat, desigur, niciun pericol” și că ”stăpânii au nevoie de sclavi”
pricepuți la multe ca mine. Când am fost în Tartar în 2010, condamnat pentru o
lovitură de stat dată chiar de Hermes, am întârziat numai un an și atunci a
intervenit Atena, în dulcele stil clasic olimpian, pentru a mă elibera. Din
fericire, în 2013 și 2014, când am ajuns pe Elbrus ori în Tartar, răpit sau în
urma loviturilor de stat, n-a durat prea mult până am fost eliberat, așa că am
întârziat maxim câteva ore. Dar și așa a fost îngrozitor și am fobie de Elbrus
(împreună cu Ile, căci ea a împărtășit durerea mea nu doar din 2010 – de cînd
ne-am îndrăgostit, ci dintotdeauna, nu se juca ea de când era mică de-a
Promy?).
Acum nu vreau să întârzii nici 5
minute, așa că mă teleportez de urgență acasă, direct la bucătărie, pentru masa
de prânz. Deja ceasul din perete a cântat mare parte din melodia ”Firicel de
floare-albastră, floare de nu mă uita”. Am ajuns la ultimele măsuri care-mi
sfâșie inima și-mi aduc aminte de clipele când întârziam acasă, uitat pe Elbrus
(uitat de zei și de mine însumi, poate nu și de cei dragi). ”Firicel de
floare-albastră, / floare de nu mă uita, / poartă tu iubirea noastră / prinsă-n
gingășia ta. / Și atunci când depărtarea / poate ne va întrista / să răsari ca
o nădejde / să ne mângâi inima”. Vreau să trăiești, floare-albastră! Să trăim
împreună! Toată lumea să trăiască, să se bucure de viață, nu de supraviețuire,
nici de o existență de animal, legumă, zombie, fantomă sau gunoi. Toată lumea
să trăiască și să fie acasă. Casa de copii Pământ să fie acasă. Chiar așa îmi
spune Ile acum, cu ochii umezi. Eu îi strâng mâna, tare, gata să i-o fărâm și o
sărut scurt pe buze, cu ochii în lacrimi.
Merg la toaletă (fără mari
succesuri... am reușit doar un strop mai închis la culoare), mă spăl pe mâini
la chiuveta albă, în formă de lotus, apoi mă întorc la bucătărie pentru masa de
prânz. Am de scos mai multe vase din frigider (pe care a pus Ile multe
post-it-uri cu ce să cumpere ca să nu uite, însă, oricum, uită de post-it-uri):
oala cu ciorbă de fasole, castronul cu salata de morcovi rași cu maioneză și
oala cu spanac cu pui. După cum vedeți, mâncăm dietetic.
Le voi încălzi la cuptorul cu
microunde și le voi pune pe masa de culoarea cafelei cu lapte, într-o nuanță
mai deschisă decât gresia și faianța. Înainte de masă trebuie însă să iau
câteva medicamente, cu ceai de urzici cu lămâie sau limonadă cu sirop de arțar.
După masă, voi lua restul medicamentelor (am vreo 20 de luat la o masă și, la
sfârșit, ling și eu mulțumit ca motanul Piersicuță, fericit că numai atât am
avut de făcut, m-am descurcat și acum am ajuns la partea cea mai plăcută cu
linsul). Ia și Ile câteva medicamente, după masă, tot cu ceai de urzici cu
lămâie și se strâmbă teribil, de parcă e sfârșitul lumii. Păi, o fi, dar atunci să dansăm goi în potop
și în abis!
Trebuie să precizez, toată
mâncarea e făcută cu sânge... cu sângele lui Ile. Bine totuși că nu s-a tăiat
așa grav ca nevasta lui Cristi, fostul său coleg, care, de fiecare dată când
intra în bucătărie își reteza un deget. Cristi se învoia mereu să meargă cu ea
la urgență. Ile l-a crezut o dată, de două ori, dar apoi nu l-a mai crezut, ba
chiar a devenit paranoică ca Știi Tu Cine... Zeus ori ca fostul ei șef care-și
băga nasul în laptopuri să-l prindă pe infractorul cu pagina de Facebook
deschisă. Câte degete are ea? De ce mai intră în bucătărie? Cristi de ce nu o
supraveghează? Unde e degetul tăiat că nu cred? Unde e degetul? Unde e
degetul?! Suspiciunea a planat până s-a întâlnit întâmplător cu ea și cu colegul
său la Urgențe: femeia își tăiase iar un deget la bucătărie.
Așadar, după ce iau
medicamentele dinainte de masă cu ceai de urzici cu lămâie, scot oala cu ciorba
de fasole, pun în două castronele și apoi le încălzesc la microunde. După
aceea, iau salata de morcovi și oala cu
pui cu spanac. Încălzesc două castroane cu pui cu spanac și le pun pe masă.
Aduc și pâine integrală cu semințe pe masă. Mâncăm foarte lent (și tot extrem
de puțin asimilăm amândoi), dar ne străduim să consumăm ce e pe masă, chiar
dacă ne e greață (mie de la prolemele cu ficatul, lui Ile de la rinită și la
ambii de la politica asta mizerabilă și coșmarul istoriei din care încă nu
ne-am trezit). La sfârșit, luăm următoarea serie de medicamente cu o ceașcă
întreagă de ceai de urzici cu lămâie.
Apoi, se aude ceasul cântând
”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”, s-a făcut, deci, trei.
Suntem gata acum să ne povestim, ca-n orice zi de vineri, până pe la patru,
memoriile... începând din copilăria mea cu neanea Cronos (a avut și Ile o copilărie traumatizantă, cu un nenea Cronos
comunist atunci). Facem acest exercițiu de memorie în fiecare vineri, chit că e
dureros, ca să nu uităm (Ile e îngrozită că ar putea uita lucrurile importante
cum ar fi 2+2=4 ori de mine, dar, stați puțin, eu nu sunt lucru, sunt o
ființă... umană și rațională, a lui Ile, dar nu proprietatea ei).
Ne doare să ne amintim, dar și
mai mult ne doare să uităm. Uneori îmi vine să-mi șterg memoria, dar nu mă
îndur totuși s-o fac. Iar Ile se sperie de această perspectivă și chiar mă
roagă disperată să-i povestesc din antichitate și apoi de când a început
povestea noastră de dragoste (din 2010 până în prezent), de parcă povestea ar
învinge uitarea. Trag din din țigara electronică, iau o gură de ceai de urzici cu
lămâie, îi mângâi lui Ile ușor mâna vineție, rece, delicată, cu degete lungi
(care se încălzește miraculos la atingerea mea) și încep pe un ton scăzut, dar
hotărât:
– Încep cu nenea Cronos... Da,
am avut o copilărie traumatizantă, cum ai avut tu, Ile, pe vremea comunismului.
Ce să zic, a fost atât de bine în copilăria mea încât i-am preferat pe zei și
am devenit aliatul lor sperând că reprezintă un progres față de devoratorul de
bebeluși, nenea Cronos. Nu regret această decizie. Je ne regrette rien. A fost și ea în contextul ei de atunci. Am
crezut că va fi o schimbare în bine și că eu voi avea o influență (și, pentru
un timp, mi s-a părut că am avut-o, împreună cu Atena, chit că munceam ca un
sclav zi și noapte, deși nu mă consideram așa, căci nu pot accepta această
paradigmă stăpâni-sclavi și nu vreau să fiu nici sclavul, nici stăpânul
nimănui).
A urmat ceva care ar fi putut fi
frumos, dacă nu ar fi fost gândit (vorba vine gândit, căci Știi Tu Cine... Zeus
și Madame Hera nu erau capabili să gândească) așa cum a fost: crearea
oamenilor. Eu am fost rugat să modelez creaturile, iar lui frate-miu, Epi
(Epimeteu) i s-a dat să împartă calitățile tuturor ființelor (animale și
oameni). Adică blană, colți și gheare. Cu asta intenționa Știi Tu Cine... Zeus
să-i doteze pe sărmanii muritori. Epi nu a fost suficient de atent, a oferit
toate calitățile animalelor, așa că, atunci când a ajuns la oameni, pentru
aceștia nu mai rămăsese nimic, erau, sărmanii, în curul gol. În disperare de
cauză, pentru ca oamenii să nu dispară (la prima ploaie, nu la primul potop!),
a trebuit să inventez pentru ei științele și artele (întâi matematica, scrisul,
medicina și agricultura, apoi restul), iar Atena i-a înzestrat cu rațiune și
liber arbitru. Așa au putut nu doar supraviețui, ci și evolua.
Apoi, la Mecona l-am ridiculizat
pe Știi Tu Cine... Zeus, demonstrând falsa omnisciență și omnipotență. Cum am
procedat? Simplu, l-am pus să aleagă între două pachete: unul mare și
strălucitor cu oase în el și altul mic și neaspectuos cu carne în el. Știi Tu
Cine... Zeus s-a orientat după mărime și sclikitsch și ales pachetul mare și
strălucitor plin de oase. S-a făcut de râs. Omnisciența și omnipotența la el,
ca la nenea Cronos, se bazau pe minciună și teroare. Pentru râsul de atunci a
urmat ca răsplată Cutia Pandorei cu ajutorul căreia tot răul s-a revărsat în
lume. I-am tot avertizat pe Epi (Epimeteu) și pe Pandora să nu deschidă cutia
și, totuși, au făcut-o. Dar până la urmă cine era principalul vinovat pentru
răul din lume? Cine a deschis cutia sau cine a trimis-o? Și totuși, am observat
ceva, o pasăre destul de firavă care și-a luat zborul din cutie, înălțându-se
poticnit spre cer: speranța!
După aceea am adus focul într-o
tulpină de soc și așa omenirea s-a putut încălzi (la propriu și la figurat) și
a putut progresa. Eu urma să regresez la stadiul de bacterie putrezită și
degerată, într-un dulce exil pe Elbrus. Ca recompensă pentru faptele mele bune,
am fost condamnat la chinuri veșnice: înlănțuit la peste 5 mii de metri
altitudine pe Elbrus, în ger și viscol, cu piron în piept și cu ficatul
sfârtecat în fiecare zi de bestia de vultur. Totul în râsetele sfidătoare ale
lui Știi Tu Cine... Zeus și Hermes și în balele acide ale celui din urmă (cât
încă-și aducea aminte de mine, că la un moment dat a uitat și să vină să mă
înece în flegmele lui și am uitat și eu, nu mai știam nimic, nu mai înțelegeam
nimic și nu mai doream nimic). Executat de nepotul Hefaistos, vechi discipol și
prieten, la ordinul verișorului Știi Tu Cine... Zeus și al nepotului Hermes,
mâna lui dreaptă, ceea ce a făcut ca durerea mea psihică să crească halucinant,
fiind mistuit (la minus 40 de grade) de rușine, sentimentul de trădare (eu, cel
mai mare trădător mă simțeam cel mai trădat), abandon, neputință și disperare.
Când a venit Deu (Deucalion) să
mă vadă, eram deja o crustă imensă de jeg (pe care nu-l curăța nici potopul) pe
un os strâmb, o legumă putrezită de 30-40 de kile, cu fața emaciată, cu ochii
goi și cufundați în orbite, cu ficatul mâncat, cu ultimele bucăți de mațe
ieșindu-mi pe urechile degerate și roșii, pe nasul umflat și vânăt și prin
curul plin de escare, iar coaiele țâșnind pe gura neagră, cavernoasă, fără
dinți, deformată într-un rictus obscen. Bineînțeles, nu m-a recunoscut și nici
eu pe el. Eram, oricum, inconștient. A fost șocat, îndurerat și revoltat. A
încercat să mă trezească și să-mi spună o vorbă bună, dar nu a reușit decât să
plângă (iar lacrimile i-au înghețat imediat în ochii înroșiți, orbiți de
viscol). În momentul în care am devenit conștient cât de cât, mi-am adus aminte
de ceva important și am încercat să-l avertizez. Dar dacă va fi la fel ca
atunci cu Cutia Pandorei? Să nu-mi pierd speranța, chiar dacă pentru mine nu
mai e niciuna. Nu era și speranța în cutie?
Mi-a luat câteva ore să-i zic
ceea ce consideram că sunt ultimele cuvinte: ”vine potopul”. Logic, nu m-a
crezut, s-a gândit că am luat-o razna de atâtea chinuri și atâta singurătate.
Dar m-a ascultat și s-a pregătit, construindu-și o barcă zdravănă cu care a
reușit să reziste potopului. Cum Știi Tu Cine... Zeus era supărat că mai era un
supraviețuitor și vroia să-l trăsnească (ăsta e singurul lor regret, de ce mai
rămâne un supraviețuitor, fie și o legumă putrezită, un zombie sau o fantomă
din cineva), mami, bunica lui Deu (Deucalion), s-a târât în genunchi ca o
autentică zeiță a justiției ce e și a reușit să obțină pentru el îndurare
(pentru frații ei, pentru băieții ei - pentru mine, Mene (Meneceu), Atlas și
pentru Pământ nu mai izbutise până atunci). De ce a fost mereu justiția în
genunchi?
Apoi a venit la mine Bebe
inorogul. Era doar un copil. Venise pentru lecția de medicină și a găsit doar
lecția de disperare. Cu riscul de a fi pedepsit la fel ca mine de stăpânul din
Olimp, a încercat să-mi smulgă lanțurile și pironul, dar nu a reușit. Atunci, a
început să plângă cu lacrimile lui tămăduitoare, însă eu am crezut, când m-am
trezit un pic din leșin, că era Hermes care mă îneca în balele lui. Apoi, mi-am
dat seama că cineva plângea, plângea pentru mine, iar lacrimile lui atenuau
durerea și aveau efect vindecător. În același timp, îmi mulțumea pentru tot ce
făcusem pentru Pământ și-mi zicea că venerează sacrificiul meu. M-a învățat și
cuvântul acela tare, ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” să i-l spun
lui Știi Tu Cine... Zeus și să-l fac praf. Doar că nu mai eram capabil să
înțeleg și să rețin nimic atunci.
După aceea, a mai avut loc un
eveniment. La un moment dat, am simțit o lovitură puternică ce m-a trezit puțin
din leșin, dar am continuat să zac în starea de bacterie putrezită. Atunci am
văzut parcă o vacă vorbitoare care mă striga, lucru care nu m-a mirat, în halul
în care eram. După ore de explicații, am înțeles doar că a fost violată și m-am
gândit că eu eram violatorul, nu eram eu diavolul-șef, monstrul principal, cel
mai rău dușman al poporului, șarpele de terorist și câinele de trădător? Că am
violat și vaci, nimic surprinzător, nu am distrus eu Pământul și planeta
Krypton a lui Superman și nu am violat și Leviathani?
Însă, de fapt, ea îmi cerșea disperată
ajutorul: Prometeu, ajută-mă, tu iubești oamenii ca mine! Cum așa? Vaca asta e
om? A durat încă o jumătate de zi ca să înțeleg că vaca era, într-adevăr, om
(Io) și că fusese violată de Știi Tu Cine... Zeus, transformată de el într-o
văcuță și blagoslovită de Madame Hera, geloasă, cu o streche în ureche care o
chinuia în continuu și o făcea să nu-și găsească liniștea vreodată. Numai că eu
nu eram capabil să fac nimic nici pentru mine atunci, nici pentru alții. N-am
putu-o ajuta decât dând din cap în semn de acord (lucru foarte dificil și
dureros atunci). Ar fi fost bun și cuvântul
”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, numai că nu eram în stare să
mai rostesc nimic.
După alte câteva sute de ani, a
venit Her ca să mă întrebe ceva legat de merele de aur, una din muncile sale.
Zăceam aproape leșinat, bacterie putrezită, când a ucis bestia de vultur, mi-a
scos pironul și lanțurile, m-a luat în brațe și m-a așezat apoi ușor jos,
într-o poieniță, învelindu-mă cu o pătură de-a lui și dându-mi apă să beau.
Atunci nimic nu mai conta și i-am zis, foarte greu, împleticindu-mă, după ce am
băut apa, că e ”prea târziu”. Oricum, m-am gândit că vom fi amândoi pedepsiți
s-o luăm de la capăt. Așa se gândea și Her, numai că, în momentul în care mă
văzuse, un cadavru scheletic, diform și vinețiu în ghearele bestiei de vultur,
a fost atât de șocat și revoltat încât a pus mâna pe săgeată și a străpuns
bestia de vultur, apoi mi-a smuls pironul și lanțurile. Din fericire, a
intervenit (cu succesuri de această dată) pentru noi Atena, în stilul ei și pe
înțelesul stăpânilor ”Prometeu e terminat, nu e niciun pericol. Heracle nu e
niciun pericol nici el. Și e aproape terminat și el (cel puțin psihic) după ce
și-a ucis copiii. Iar stăpânii au nevoie de sclavi”.
Gata cu antichitatea. Trecem la
începutul poveștii noastre de dragoste, din 2010 până acum. Îmi trag sufletul,
beau o gură de ceai de urzici cu lămâie, strâng tare mânuța lui Ile (care s-a
mai încălzit la atingerea mea), îmi suflu bretonul alb-negru, lung, creț și reiau
pe același ton scăzut, dar ferm:
– Am ajuns la momentul
îndrăgostirii noastre: acesta a avut loc la începutul lui martie 2010, când
ne-am confruntat amândoi cu niște misiuni imposibile ca de obicei. Mai întâi, a
fost dezinsecția paradisului infestat de gândaci (din cauza vrejului uriaș de
farfurii nespălate, lăsat de tine în chiuvetă pentru că, stresată și presată de
un deadline la un proiect, uitasei să le speli, iar farfuriile cu tot cu
gândaci ajunseseră în rai). Apoi a fost decriogenarea infernului (înghețat de
criza economică de atunci), cu ajutorul meu și al focului meu sacru. Și, în
sfârșit, a treia misiune imposibilă – deadline-ul pe care, pentru prima dată în
viață, l-ai depășit deși era mai sfânt ca Dumnezeu. Te-ai consolat pentru o
clipă atunci în brațele mele, iar eu în ale tale: tocmai sărisei în fața
bestiei de vultur care încercase iar să-mi atace ficatul, sfidând legile
infernului și îmbrățișându-mă în Tartar, gata să fii sfârtecată împreună cu
mine. Noroc cu Pegas care i-a dat o copită bestiei de vultur și care l-a ținut
pentru moment la distanță.
Din păcate, eu am rămas atunci
în infern, în Tartar, condamnat pentru o lovitură de stat (eșuată) dată de
Hermes tot atunci, cu pedeapsa obișnuită de pe Elbrus: lanțuri, piroane, bestia
de vultur înfruptându-se din ficatul meu. Condamnare eternă ca mai înainte.
Unde era speranța din Cutia Pandorei? Nu mai aveam iar niciuna. Singurul moment
frumos a fost când am avut o halucinație că venisei tu în Tartar și-mi spălai
rănile cu lacrimile tale. Iar tu erai atunci zombie la birou, de stres și
epuizare, într-o stare apropiată de a mea, incapabilă să mai gândești și să mai
faci ceva (nici să clipești ori să tastezi o literă pe laptop cu degetele
putrezite), simțind doar agonia și descompunerea (leșinai, orice atingeai te
curenta, aveai ochii roșii și încețoșați, dureri articulare, de cap, stomac și
ficat cumplite, o gheară și înțepături la inimă, tensiune 17-18). Dar, când
agonizezi, după cum am zis, cea mai fericită parte sunt leșinurile.
În ciuda perspectivelor sumbre,
am fost eliberat în 2011, la intervenția Atenei (”Prometeu e terminat, nu e
niciun pericol. Iar stăpânii au nevoie de sclavi”), pentru a construi o nouă
aripă la palat și a proiecta un nou i-Phone pentru măreții și glorioșii conducători.
Am beneficiat apoi de un transplant de organe (inimă, ficat, rinichi) pe în
Atarsia, pe planeta Gliese, în 2012: acestea au provenit de la un tânăr mort în
accident de motocicletă, părinții lui au fost de acord să le primesc.
Interesant, transplanturile mele au coinicis cu renașterea ta (fizică și
psihică – după o lungă, nesfârșită parcă perioadă de zombie), Ile. Aceasta s-a
petrecut în golfulețul sacru din Vama Veche, acolo unde se află Camera ta din
Zona tarkovskiană, locul unde cei disperați, dar care tânjesc după inocență,
își împlinesc toate visele. Însă pentru mine, deocamdată era vorba doar despre
resuscitare, nu și renaștere. Aceasta avea să vină mai târziu.
Noi doi ne-am întâlnit abia la
începutul lui martie 2013, după o separare de trei ani. Ne simțem amândoi
atunci ultimele jeguri și credeam că nu ne băgăm unul pe altul în seamă nici să
ne scuipăm. Tu te simțeai murdară de căcatul din fuckultatea-fantomă și, oricât
vomitai și oricâte dușuri făceai, nu reușeai să te cureți. Eu eram la palat, cu
stăpânii Olimpului (și îmi doream să fiu pe Elbrus decât cu ei), vedeam
tablourile cu propria mea execuție de pe Elbrus, Cutia Pandorei și potopul, le
contemplam statuile măreților și glorioșilor conducători, le auzeam
comentariile disprețuitoare și râsul sfidător. Încercam disperat să-mi găsesc
refugiul în muncă și nu reușeam. Când ne-am reîntâlnit, mi-a venit ideea să
mergem pe insula Pink să ne lingem unul de pe celălalt zăpadă roz de căpșuni.
Cred că a fost o idee (ne)bună care a dat rezultate. Aveam nevoie de ceva roz
atunci. A fost prima oară când am făcut dragoste, pe 11 martie.
Tot în martie 2013 ți-am făcut
presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese, din reciful de corali Lea 4 (ca
să nu uiți cât fac 2+2). Este vorba de presse-papierul care-ți protejează
sufletul, asemănător cu cel al lui Winston din ”1984”, simbolul unei lumi mai
umane (față de prezentul dominat de Big Brotheri) a trecutului, viselor,
nostalgiei, dragostei, unde clopotele de la St. Clement’s mai cântă ”Portocale și lămâi”. Este unul indestructibil, făcut de mine,
cu material de calitate de pe Gliese și încărcat cu lacrimile tale (și cu ale
mele) și bine păzit de guru Guru, mâța noastră, Marele Gardian (căci altminteri
l-ai fi pierdut odată cu cheile, portofelul, șervețelele și mănușile).
În aprilie ai fost și te-ai
întors din Iran atât de traumatizată iar că nu mai deschideai netul (căci în
Iran nu era net, ci doar o versiune internă cu semnal extrem de slab, aproape
inexistent și foarte cenzurată), nu mai dădeai jos chadorul, vălul integral (în
Iran trebuie să te acoperi complet), nu mai atingeai nici pisica (în Iran nu ai
voie să atingi în public nici rudele de sex opus), nu mai beai nici bere fără
alcool (în Iran e interzis alcoolul, găsești numai un fel de bere tutti-frutti
de cumpărat care te face să vomiți). Auzeai urletele de la închisoarea în ruină
pe lângă care trecusei (ca prietenii din Iran în copilăria lor, în vreme ce se
jucau). Vedeai oamenii de bronz sufocați de sacul de gunoi (ca la muzeul de
artă din Teheran). Găseai voucherul de execuție de la proteste, acum la ofertă
specială. Aveai nevoie din nou de ceva roz și atunci piersicii roz au venit la
fix. Ne-am dus și am stat amândoi sub ei să-și cearnă asupra noastră ninsoarea
de petale roz lent și hipnotic, parcă la nesfârșit.
Apoi, după urletul de durere (de
la închisoarea) din Iran, a urmat experiența portalului infernal al lunii pline
în care se auzea urletul de durere al întregului Pământ. Experiența asta nu ai
trăit-o direct, ci mediat, prin mine. Am intrat în acest portal întâmplător și
am fost profund zdruncinat. Tu ai fost șocată și îndurerată de ce ai aflat.
Apoi, într-un moment de pierdere a controlului, m-ai aruncat în portal,
folosind telecomanda pe care o aveai în proprietate (și pe care și-o dorea și
Știi Tu Cine... Zeus ca să poată azvârli acolo pe cine vrea și a obține din nou
puterea asupra întregului Pământ). A doua oară în portal, am fost zdrobit de
atâta durere și nu mi-am mai putut reveni. Atunci, Her (Heracle) s-a dus după
mine în portal și m-a scos de acolo mai mult mort decât viu: retrăind la
nesfârșit coșmarul de pe Elbrus, dar pierzându-mi memoria, fără să înțeleg
nimic ori să recunosc pe cineva sau ceva (nici pe tine, pe Știi Tu Cine... Zeus
sau păsărica mâncătoare de ficat).
Chiar dacă nu recunoșteam pe
nimeni și nimic (nici pe tine, nici pe Știi Tu Cine... Zeus, nici păsărica),
totuși mă înfigeam disperat cu unghiile până la sânge în mâinile tale, te
priveam rugător, cu ochi mari de cățeluș și făceam eforturi titanice să bolborosesc
trei cuvinte: ”stai cu mine”. Tu te simțeai atât de vinovată încât vroiai să
sari fie pe geam, fie în Styx, fie în portal (ca să te dezintegrezi). Numai că
mi-ai văzut privirea cerșetoare de cățeluș, ai simțit unghiile înfipte în
carnea ta și ai auzit cum mă chinuiam ore la rând să-mi adun gândurile și să
articulez câteva cuvinte pentru tine și nu reușeam și-atunci ai înțeles că nu
rezolvai nimic dacă-ți luai viața și că eu aveam o nevoie disperată de tine.
Atunci ai început să plângi, să
te rogi să fii iertată și să te rogi și pentru mine. Ai avut grijă de mine,
învelindu-mă, dându-mi să iau medicamente de febră și să beau ceai de mușețel.
Mi-ai înmânat și presse-papierul, încărcat cu lacrimile tale, chit că-l priveam
perplex, nu-l recunoșteam și nu știam ce să fac cu el. Dar cel mai bun
medicament a fost chiar prezența ta. La un moment dat, cum țineam amândoi
presse-papierul cu mâinile transpirate și degetele împletite, am simțit că mă
cutremur. Atunci mi-a revenit memoria. Întâi am fost recunoscător, am plâns de
fericire (noi lacrimi pentru presse-papierul avid de hrană), apoi mi-a venit
s-o șterg, căci n-o mai suportam.
Știi Tu Cine... Zeus urmărea
însă în continuare telecomanda ta de la portalul infernal, așa că m-am hotărât
să-l dezactivez ca să-i stric cheful de a se folosi de el (dezactivam doar
portalul, nu și răul din lume – acesta rămânea intact, din păcate). Am reușit
ce mi-am propus, numai că Știi Tu Cine... Zeus n-a înțeles că portalul nu mai e
funcțional și ne-a dus pe Elbrus pe amândoi ca să ne ia telecomanda. A făcut-o
singur, fără Hefaistos ori Hermes (de frică să nu-i ia telecomanda) și, din
acest motiv, era să murim în câteva minute numai de la pironul înfipt în inimă.
Nimic nu știa să facă singur, nici măcar o execuție. Apoi a aruncat cu câteva
fulgerașe, te-a violat pe tine (îngrozitor, în fața mea!) și a chemat bestia de
vultur.
Noroc că Her, Bebe și echipa
noastră au venit repede. Bebe ne-a spălat rănile cu lacrimile lui tămăduitoare
și a aruncat un vânt cu aromă de parfum franțuzesc care l-a adormit pe Știi Tu
Cine... Zeus. Her ne-a smuls lanțurile și pironul ca pe niște fulgi și apoi,
învingându-și jena, durerea și reținerile, ne-a adunat bucățile de intestine și
de ficat de pe jos și ne-a uns pe corp cu cremă reparatoare anti-leziuni. Cutia
de cremă golită este acum la muzeul holocaustului. Atunci nu suportam s-o văd,
turbam de furie și neputință, dar acum remarc și partea bună a evenimentelor...
lupta și rezistența noastră și bucuria de a fi salvați încă o dată, cum mi se întâmplă
pentru majoritatea experiențelor (și nu se poate spune că am fost scutit de
holocausturi și potopuri de toate felurile). Aș vrea să cred că mai dansez în
potop împreună cu tine, Ile, fie și doar pentru un minut (fără să numărăm
secundele).
Atunci pe Știi Tu Cine... Zeus
l-am trimis pentru moment la 100 de mii de ani lumină, pe planeta SPP1001
(adică ”sugi pula lui Promy de 1001 ori”). Numai că era un pericol prea mare și
risca să facă praf planeta SPP1001 (peste aproximativ un an, a fost executat,
la ordinul noului lider democrat, liber ales, înțeleptul Chiron centaurul,
împreună cu madame Hera). În acel moment însă, eram cu toții în pericol (pentru
mine, nimic deosebit, dar, sincer, mă săturasem) și unica șansă de salvare
pentru noi (nu mai zic pentru tine, Ile, principala persoană expusă și încă
muritoare, apoi pentru Mene (Meneceu), frate-miu, aflat la închisoare în
Tartar) a devenit revoluția. Aceasta a venit pe ritmuri de manele, ”Mișcă,
mișcă din buric, Olimpule”: Madame Hera a țopăit în sfârșit așa cum vroiam,
teleportată pe SPP1001 în timp ce se uita la ”Suleyman Magnificul”, complet
absorbită, retrăind prin el vechea glorie. Iar eu m-am așezat pe tronul zeilor,
Mytikas, și am aruncat fulgerașe pentru a fi convingător.
Dacă de Madame Hera am scăpat
ușor, nu același lucru s-a întâmplat cu Atena care, pe de o parte, era geloasă
pe tine, Ile și pe de altă parte încă mai ținea la tăticuțu’ și considera revoluția cu manele o farsă de prost gust. Ca să se răzbune
pe noi, ne-a dus și ea pe Elbrus, iar pe tine te-a transformat într-o omiduță
și a încercat să te storcească sub talpă în fața mea. Noroc că a venit
cântărețul din fluier din Hamelin și te-a salvat, redându-ți forma umană, iar
pe ea a preschimbat-o, la rândul ei, în omiduță (cu temperatură mare între
(multele) picioare, vorba cântecului, de atâta frustrare acumulată de mii de
ani de când a făcut legământul de castitate).
Atena a recidivat curând,
răpindu-ne pe mine, pe Her (Heracle) și pe Pegas și ducându-ne în Tartar. Mai
întâi ne-a dat să bem poțiunile ei otrăvitoare. Când a venit Bebe inorogul
împreună cu voi, ne-a găsit în al nouălea cer: pe mine executat ca pe Elbrus,
cu lanțuri, piroane și bestia de vultur mâncătoare de ficat, înecat în balele
acide ale lui Hermes, pe Her îmbrăcat cu haina îmbibată în veninul Hidrei (ars
complet și otrăvit) și pe Pegas cu botul și aripile rupte și însângerate.
Atunci, de bucurie, Bebe ne-a transformat pe mine, pe Pegas și pe Her în
bacterii probiotice din iaurtul cu Bifidus Essensis la care făcea promoție,
apoi a dat o gaură zdravănă în Zidul infernului. Ca cea din steagul revoluției
din România, ai spus tu.
Acasă însă Bebe a plâns cu
lacrimi tămăduitoare fără ca ele să aibă efect. Acestea au devenit, din lacrimi
de milă lacrimi de silă. Și de stres și neputință. Se simțea obosit, depășit,
copleșit, nu mai avea putere să lupte. Nu știa nici antidotul la veninul Hidrei
ori la poțiunile Atenei. Iar crema reparatoare anti-leziuni a noastră nu era
suficientă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc e că-mi strângeam spasmodic
ultima bucățică de ficat și de mațe cu mâna dreaptă, în timp ce tu încercai
să-mi iei mâna ca să mă consulte Bebe. Până la urmă, Bebe s-a adunat, a
descoperit antidotul la poțiuni și veninul Hidrei, ni l-a dat, apoi ne-a spălat
din nou rănile cu lacrimile lui și ne-a uns cu cremă reparatoare anti-leziuni.
Și ne-am simțit mai bine.
De parcă nu ajungeau răpirile și
loviturile de stat ale Atenei și ale lui Hermes, ne-am confruntat atunci și cu
nenea Cronos, proaspăt eliberat din Tartar, împreună cu ceilalți titani (dacă
ne-am fi opus eliberării sale, pe motiv că reprezintă tot un fel de Știi Tu
Cine... Zeus ori un Hermes, ieșea și mai mare scandal, ceilalți titani făceau
presiune și tot ar fi fost scos de la pușcărie). Pentru el, ultimele milenii de
închisoare au fost o experiență care l-a înrăit (fusese, oricum, de tânăr,
mâncător al propriilor prunci și motiv pentru mine de a mă alia cu zeii).
Acesta a ieșit din Tartar un soi de Sauron reloaded care pătrundea în mintea
oricui nu numai pentru a afla informații, ci în primul rând pentru a controla
persoanele respective în ideea de a recâștiga puterea.
Noi ne-am opus, deși mi-era
teamă că nu-i facem față, fie și cu prețul sacrificiului nostru. La ultima
confruntare, mi s-a părut că nenea Cronos, Sauron reloaded, a pătruns în mintea
mea, m-a stors ca pe o zdreanță în câteva minute ca zeii în mii de ani pe
Elbrus, apoi m-a ucis și am văzut chiar viermii țâșnind din cadavrul meu alb și
umflat. Însă, un pic mai târziu, am simțit ceva cald, nu știam dacă bale sau
lacrimi. Din fericire, erau lacrimile lui Bebe inorogul care mă trezeau din nou
la viață. Sau să zic doar resuscitare pentru supraviețuire, nu renaștere pentru
viață?
Tot din perioada confruntării cu
nenea Cronos și de când păzeam tronul zeilor de pe Mytikas, avem și amintiri
foarte fericite. Atunci mi-am îndeplinit prima oară fantezia din adolescență de
a mă juca de-a ”Bill și Monica în Biroul Oral” împreună cu tine pe Mytikas.
Când am profanat tronul zeilor astfel, trăgând din trabuc și bând o gură de
whiskey Chivas, iar tu... din trabucul meu și sperma mea cu gust de whiskey,
m-am simțit, în sfârșit, eliberat, fericit, răzbunat și, dacă nu în putere, cel
puțin la putere, ce pula mea. Putere asupra mea și puterea celor fără de
putere. Răzbunarea e dulce. A fost unul dintre cele mai fericite momente din
viața mea și sper că recidivăm și profanăm și alte tronuri de zei.
În toamnă însă, răpirile și
instabilitatea au continuat, iar eu am cedat psihic și m-am ascuns în grevă nud
sub chador (vălul integral iranian al tău, Ile), greva tăcerii. Asta după ce
Apollo a încercat să-și facă diplome din pielea jupuită a întregii noastre
echipe pentru fabrica sa de diplome, iar pe mine m-a luat de mai multe ori la
rând. Am ieșit doar pentru o excursie la Paris când ne-am plimbat amândoi
romantic, prin ploaie, pe malul Senei, am pus lăcățele de dragoste pe un pod,
am ascultat plânsul înăbușit al unui ferăstrău (exact ca plânsul meu de atunci
– de fapt, trebuia să exprim durerea, nu s-o reprim!), am plutit cu nuferii lui
Monet și am lunecat pe curcubeele din vitraliile de la Sainte-Chapelle.
La revenirea în Olimp, am
continuat greva nud sub chador, greva tăcerii, apoi am crezut că e mai bine să
mergem pentru o vreme pe Gliese. Acolo am rămas tăcut și absent timp de o lună,
nu am vrut nimic, nici baie, nici să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul
Oral”, nici Maretti și nu am reacționat nici când tu, Ile, ai vorbit ca
Vanghelie special ca să-mi atragi atenția și să mă provoci să răspund. Când, în
sfârșit, am vorbit, am zis declarația drepturilor omului, mai exact, la ce
holocausturi, potopuri, apoca...lipsuri, catastrofe și dezastre am eu dreptul
(avem noi dreptul... ba chiar și copiii noștri).
Șocată nu atât de declarația în
sine, cât de spunerea ei după o lună de greva tăcerii, nud sub chador, tu, Ile,
ai decis să mergem pe VJ45, planeta unde a emigrat Deu (Deucalion), planeta
artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te
regăsești, la terapie. Acolo am intrat în ocean să ne înfruntăm temerile și
demonii interiori, să ne testăm credința, dragostea și capacitatea de
sacrificiu.
Eu a trebuit să exprim durerea,
să plâng și să urlu zguduitor (cu puterea acumulată în milenii de reprimare),
astfel încât urletul meu să-i dezintegreze pe Știi Tu Cine... Zeus, pe Hermes
și păsărica antropofagă de pe Elbrus, iar apoi să-mi smulg lanțurile și
piroanele, să te eliberez și pe tine, să-ți dau un sărut gay salvator, să revii
la viață și să coborâm apoi de pe munte și să facem dragoste pe malul oceanului
lui VJ45. Atunci, m-am simțit eliberat și renăscut. În sfârșit, renăscut, nu
resuscitat. Cu o nouă viață, nu doar supraviețuire (în agonie și descompunere)
ori viață de zombie, fantomă, animal, legumă ori gunoi. Și am văzut atunci pe
cer și curcubeele din vitraliile de la Sainte-Chapelle. Curcubeele împăcării
mele cu mine și cu lumea.
Tu, în schimb, a trebuit să
accepți sacrificiul suprem pentru mine și pentru univers. În scenariul de pe VJ
(care ți s-a părut mai real ca orice și te cred!), la fel ca-n realitate, mă
pierdusei iar și nu mai puteai lua legătura cu mine. Ai încercat să-i
contactezi pe ceilalți din echipă, dar toți dispăruseră. Disperată, ai
continuat să mă cauți, chiar dacă te gândeai că nu o să mă găsești niciodată și
că o să te evapori și tu curând. Când a apărut Hermes și a încercat să te
prindă, te-ai zbătut și ai zburat vertical (ca un elicopter), apoi orizontal,
repede, la mare altitudine, încercând să te apropii de mine un milimetru măcar.
Din păcate, ai fost înconjurată de zei și te-ai prăbușit.
Au sărit apoi pe tine și te-au
violat și torturat până la moarte Știi Tu Cine... Zeus, Hermes, Apollo,
Caliope, apoi zei de pe Pământ precum teroristul șef din Siria, al-Assad, Țarul
Putin, mărețul și gloriosul conducător din Coreea de Nord, Kim Jong-un ori
ayatollahul Khamenei. În plină stradă. ONU, Obama și fostul tău șef se uitau și
nu vedeau nimic. Fantome ca studenții și profii ăia de la fuckultate. Singura
persoană care a venit a fost sora ta geamănă de pe Gliese care ar fi trebuit să
scrie memoriile tale, dar nu a suportat să se uite la tine cum urlai și te
zvârcoleai și să scrie. Așa că a aruncat memoriile și a venit să moară cu tine,
că doar nu avea nici o șansă să te salveze. Apoi s-a făcut întuneric și
liniște. Pentru mult timp. Ai fost convinsă că ați murit. Dar apoi o lumină
puternică v-a izbit ca fulgerașele lui Știi Tu Cine... Zeus și v-a trezit la
viață. Sau a fost numai o resuscitare și în cazul tău ca s-o iei de la capăt cu
agonia și descompunerea?
Nu știu. Știu numai că 2013 a
fost pentru amândoi un an cu multe provocări, pe care nu o să le uităm ușor. În
2014, ne-am resimțit după 2013: epuizare, manifestarea (destul de severă, deși
neconștientizată) bolii Huntington la
tine, Ile, coșmaruri, fobie de tot și toate (inclusiv de scris că era cu
sângele nostru și al celorlalți și până și Jim, sclavul negru fugar din ”Tom
Sawyer”, în calitate de prizonier nobil, acceptase să fie prietenul viermilor,
șobolanilor și păianjenilor și să sape tuneluri cu unghiile timp de 50 de ani,
nu și să scrie cu sângele său). Mai ușor ni-l vărsăm decât scriem cu el, deși
nu știu de unde mai e, fie și un strop, pentru analize. Dar a trebuit să (ne)
dăm dreptul la poveste nouă, celor care am avut dreptul la dezastru, conform
declarației drepturilor omului.
Eram atât de marcați de toate
câte fuseseră încât ne lingeam (de pe organele genitale și apoi de pe restul
corpului) spuma de baie, iaurtul cu stracciatella și uleiul de cocos zile și
nopți la rând și nu ni se părea real (numai coșmarurile erau erale). Dacă, prin
absurd, ajungeam să percepem și limbuțele noastre ca reale, atunci ne simțeam
vinovați că ne răsfățăm când alții doar suferă (în special tu, Ile). În ce mă
privește, eram atât de îngrozit că voi dispărea iar (împreună cu toți cei
dragi) încât mi se părea că apar tot timpul Știi Tu Cine... Zeus și Hermes și
mă răpesc. Atunci VJ45 mi-a dat să repet o poezie ca să mă liniștesc și să mă
încurajez: ”Sunt titanul Prometeu, / nu sunt legumă sau zeu. / Sunt fericit /
liber / înțeles / apreciat / dorit (nu wanted
în sensul că lumea vrea să mă aresteze) / iubit / viu / acasă / și la putere,
ce pula mea”.
Asta în loc de cealaltă poezie
pe care o știm amândoi foarte bine: ”Asta-i poltica, ăsta-i sistemul. Ce e
corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore el-Gol! O să te obișnuiești.
Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!”. Într-o zi, în vreme ce
repetam poezia cu ”sunt titanul Prometeu / nu sunt legumă sau zeu” poezia pe
stradă, imposibil de identificat, cu fața ascunsă sub bretonul lung, îndreptat
cu placa și cicatricele de la piept și de la ficat acoperite de tricoul alb, a
țâșnit Știi Tu Cine... Zeus ninja dintr-un joc video și m-a răpit în plină
stradă. Auzise tot, inclusiv pe aia cu ”sunt la putere, ce pula mea!”.
M-a dus imediat pe Elbrus și m-a
înlănțuit, apoi mi-a pus (singur, ăsta ninja se descurca singur, fără ajutoare)
pironul în piept și a chemat iar bestia de vultur să-mi mănânce ficatul. A fost
nevoie ca tu, Ile, să plângi și să te târăști în genunchi (nu în fața
ticălosului de Știi Tu Cine... Zeus, mai întotdeauna neimpresionabil - care
regreta doar că i-a rămas vreo legumă putrezită din cineva), ci în fața lui
Prometeu ninja din jocul video (promițându-i-se și un i-Phone cu aplicații
speciale făcut de mine, alături de o sticlă de țuică și ouzo de la tati de la
fermă).
Prometeu ninja a fost înduplecat
și a venit să mă salveze. Chiar atunci m-am trezit, lac de transpirație,
scuturat de spasme. Fusese un coșmar. Dormisem doar o oră. Tu, Ile, mi-ai
explicat că nu poate să apară așa ceva dintr-un joc video (doar știu și eu să
fac jocuri video și cum funcționează) și m-ai exilat la bucătărie ca pedeapsă.
După o oră, te-ai trezit și tu cuprinsă de o transpirație rece, tremurând, după
un coșmar asemănător și te-ai exilat singură la bucătărie. Am rămas amândoi
acolo să fumăm în tăcere.
Mai tot anul 2014 l-am petrecut
în coșmaruri (și tot mai suntem, cumva, captivi în coșmarul istoriei din care
nu ne mai putem trezi). Stephen Dedalus din ”Ulise” al lui Joyce spunea că
istoria e un coșmar din care tot încerca să se trezească (și nu reușea). Așa
facem și noi: în ciuda faptului că apreciem schimbările din Olimp, libertatea
și democrația de aici și din România, am rămas încă în coșmarul istoriei de pe
Pământ.
Dar să revenim la 2014. Atunci
eram încă în plin coșmar al răpirilor, disparițiilor din Olimp, al fobiei de
tot și toate, al epuizării și al manifestării bolii Huntington la tine, Ile.
Totuși, chiar și așa, mi-ai spus lucruri care mi-au redat demnitatea (cum a
fost pentru tine să dansezi valsul Coppelia în potop și în abis, când erai
zombie, la birou, în greva foamei, ori acum, bolnavă, când nu mai poți să te
ridici pe vârfuri sau să numeri pașii corect): ”Prometeu, ești un hobbit! Te
iubesc. Vreau să trăiești, floare-albastră”. Plângeam amândoi ore în șir când
auzeam asta și parcă îmi creșteau la loc spinii și petalele de cactus de un
albastru luminos și neverosimil, scăldate și hrănite de lacrimile noastre.
Din lacrimile noastre, întorși
în Olimp, am creat și festivalul muzical alternativ ”AER” (”Aceasta E
Revoluția”) din octombrie 2014, prima ediție (și, sincer, credeam eu, și
ultima), coordonat de singura muză aliată a noastră, Thalia. Aceasta nu a avut curaj
să depună mărturie împotriva lui Apollo (ca Dio (Dionysos), deși și el se temea
și credea că nu are niciun rost), dar a îndrăznit totuși să conducă acest
festival și să apară la vioară în orchestra mea, alături de Dio (Dionysos) – la
flaut, în rolul lui Marsias, în simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor,
dedicată lui Marsias, inventatorul flautului, jupuit de Apollo pentru că fusese
mai bun ca acesta la muzică (simfonie închinată și intelectualilor-victime ale
holocausturilor, victimelor holocausturilor și tuturor celor ce au suferit /
suferă pe nedrept).
Eu am avut emoții teribile și am
fost absolut convins că acest concert se va întrerupe de la primele măsuri și
că vom fi toți jupuiți de vii (de la mine, compozitorul și dirijorul la femeia
de serviciu și plasatoare și apoi publicul din sală) înainte să apuc să mă fac
de râs (era prima oară când dirijam). Până la urmă, am reușit să mă adun și să
transformăm urletul de durere în muzică, iar aceasta, deși sfâșietoare ca
lumina stelelor ce se sting, ne-a adus adevărul, ne-a eliberat și ne-a
iluminat. Renașterea cântecului dulce-tânguitor al lui Marsias la final,
preluat de toată orchestra, a stârnit bucurie și freamăt în sală, cu toate că
nu există nicio compensație pentru chinurile și moartea nimănui. Dar, după
agonie și moarte urma învierea.
După festival, a urmat
construcția Memorialului Holocaustului Olimpian, realizat chiar de Hefaistos,
fostul călău-nepot, discipol și prieten. O secțiune avea să fie dedicată
Elbrusului. Gândul la Tartar și la Elbrus, la toată suferința mea și a
celorlalți m-a făcut atunci să slăbesc un kil pe zi de emoție, să vreau să-mi
șterg memoria iar și să sar apoi în Styx, să mă dezintegrez odată pentru
totdeauna. Tu simțeai lucruri asemănătoare, Ile. La un moment dat, ai reușit să
te aduni un pic, cât să tragi de mine să fac același lucru. Trebuia să încercăm
amândoi să ne înfruntăm trecutul (cu toți demonii săi) cu curaj și cu mândrie.
De fapt, trebuia să îmi fac curaj și să încerc să fiu mândru de ce am suferit
(și mai sufăr). Și tu împreună cu mine. Până la urmă, suferința ne-a făcut,
sper, mai puternici în spirit (în însuși focul sacru) și a întărât iubirea
noastră. Nu ardem degeaba. Pasărea Phoenix arde și renaște mereu din propria
cenușă.
Dovadă că nu ardem degeaba, ca
răsplată pentru chinurile mele, ca să mă răcoresc după atâta combustie, imediat
după finalizarea memorialului, am fost dus iar pe Elbrus de Hermes, la peste 5
mii de metri altitudine, în ger și viscol. A fost ultima confruntare cu un zeu
olimpian. De data asta, ca-n alte vremuri când era de partea mea, a intervenit
Atena, colaborând împreună cu tine, Ile, pentru salvarea mea (și a Olimpului
democratic).
Mai întâi, Hermes m-a înlănțuit,
mi-a pus pironul în piept, asigurându-se că l-a înfipt mai adânc decât vechiul
călău, Hefaistos, m-a scuipat, umplându-mă de balele lui acide foarte corozive
care-mi ardeau pielea și-mi lăsau cratere pe corp, apoi a chemat bestia de
vultur să-mi devoreze ficatul. Din fericire, tu și Atena, în fruntea ”armatei
amazoanelor” (din care făceau parte și Io, și Thalia), ați venit repede și
m-ați salvat. Tu nici n-ai reușit să clintești pironul cu mâna în mănușa de
schi, dar Atena mi l-a smuls cu o simplă opintire, apoi mi-a desfăcut și
lanțurile. De data asta, l-a transformat pe Hermes în râmă și l-a storcit. Apoi
m-ați uns amândouă cu cremă reparatoare anti-leziuni pe corp și, dintr-o dată,
mi s-a părut că începe să se încălzească atmosfera, pătrunsă parcă de focul
sacru. În sfârșit, începeam să mă simt mai acasă pe Pământ, fie și pe Elbrus.
Dacă eu am început să mă simt
mai acasă pe Pământ, nu același lucru s-a întâmplat cu foarte mulți alții de pe
Pământ, începând cu sirienii (dar fără a ne limita la ei). În ce privește
Siria, tu, Ile, ai continuat campania de stopare a crimelor împotriva
umanității din Siria (comise în primul rând de regimul sirian, apoi de Statul
Islamic), inițiată din 2011 (de la debutul războiului), dar adăugând un element
nou: greva foamei începută de ziua ta (17 mai 2015) pentru a primi cadou pace,
libertate și democrație în Siria. Campanie cu sloganul ”stay human... and alive”, inspirat de la Orwell, din ”1984” (”stay human, not alive”), împărtășit
desigur, adică probabil, și de mâțele noastre foarte umane și... cu spirit
umanitar, guru Guru și Pesi (Piersicuță), cărora le-am făcut poze ca dovadă.
Campanie din solidaritate cu
Siria, o țară cu peste 100.000 civili uciși în război, cu mai mult de jumătate
de populație dislocată (peste 11 milioane), sute de mii dispăruți în închisorile
regimului (alte mii la Statul Islamic, apoi la rebeli) și zeci de mii torturați
până la moarte în pușcăriile regimului, o țară plină de blocade ale foamei și
de bombe-butoi aruncate din elicoptere, cu numeroase atacuri chimice (câteva cu
gaz sarin, sute cu clor). O țară în care copiii ridică mâinile când sunt
fotografiați în loc să zâmbească.
Dar și o țară în care medicii,
echipele de salvare ”White Helmets”, profesorii, activiștii media și cei pentru
libertate, democrație și drepturile omului se sacrifică, deși dispar a doua zi,
în bombardamente, atacuri chimice sau răpiți și torturați până la moarte (căci,
așa cum știam și eu, faptele bune continuă să se condamne, iar cele rele să se
premieze). O țară unde doi activiști (ca Amer și Raghda) s-au putut îndrăgosti,
comunicând prin spărtura în Zidul închisorii, cu toate că zăceau acolo mai mult
morți decât vii, cu capetele sparte, învinețiți și plini de sânge. O țară în
care în zone sub blocadă a foamei ca Ghouta de Est lumea se hrănește cu focul
sacru al iubirii și se desenează inimioare pe zidurile în ruină. O țară a
ruinelor-oameni și a ruinelor-locuri, dar și a comorilor din ruine, după cum
bine a zis poetul Rumi Mowlana: ”Omul lui Dumnezeu este comoara din ruină”.
Unde cea mai de preț comoară din ruine e iubirea.
Sper că și noi doi suntem comori
din ruine și ne continuăm povestea de dragoste (și romanul de dragoste, uite,
chiar acum istorisim și-l scriem din nou cu ce-a fost și ce e). În vara lui
2015, era însă să mă opresc iar (de data asta, pentru totdeauna), având nevoie
disperată de organe (inimă, ficat și rinichi) pentru transplant, suferind de
insuficiență cardiacă, hepatică și renală. Eram, bineînțeles, dornic să obțin
organe de la vreun prizonier chinez, de la Falun Gong îndeosebi, că sunt mai
sănătoși (nu beau și nu fumează).
”No fucking way!” ca la concertul lui Roger Waters, ”The Wall” sau ”la dracu, nu!” în
traducerea Irinei Margareta Nistor (cum făcea ea pe vremuri la filmele
americane de pe casetele video VHS). Avea și Bebe inorogul nevoie de inimă. În
disperare de cauză, am creat organe pentru noi doi la laborator. După
transplant, l-ai sunat pe Deu (Deucalion), fii-miu și băiatul tău vitreg, să-i
spui ce mai fac și, în loc să audă cine știe ce nouă prostie de-a mea, i-ai zis
plângând de fericire că am făcut pișu. Un strop. Deu s-a bucurat. Apoi te-ai
masturbat lângă patul meu de spital și asta mi-a retrezit pofta de viață.
Aveam nevoie de resurse
proaspete de viață amândoi, căci 2016 a fost iar un an foarte dificil și
dureros. Frate-miu, Mene (Meneceu), diagnosticat cu cancer la colon descoperit
în stadiul III (metastazat la
ganglionii limfatici) la sfârșitul lui 2015, a fost operat
în februarie 2016 și de atunci face citostatice (două săptămâni cu una pauză, timp de
maxim 6 luni cura). Sorin, vechi prieten din liceu de-al tău, a fost
diagnosticat cu cancer la prostată în stadiul III, a fost operat și a făcut
radioterapie și terapie hormonală. Amândoi (Sorin și Mene) au urmat
tratamentele cu succes.
Însă
Vlad, băiatul de care ai fost tu îndrăgostită la liceu, diagnosticat și el în
2015 cu cancer la colon (în stadiul IV), din păcate neoperabil și cu
intoleranță la citostatice (i-au apărut tromboze), ajuns exclusiv la tratamente
alternative, s-a dus la Dumnezeu în primăvara lui 2016. Tu, deși zdrobită, ai
spus că e mai bine că a devenit și el îngeraș păzitor, că l-a eliberat Dumnezeu
de chinuri (îl vedeai și pe el cumva pe Elbrus, în lanțurile și piroanele
bolii, sfârtecat de bestia de cancer, slăbit, un oscior de pe care vulturul nu
mai are ce să înfulece - ca mine). Nu mai suportai agonia lui. Eu, la rândul
meu, am împărtășit-o.
În iulie 2016, a urmat ultimul
drum ratat la Alep. Asta când planificasei, în sfârșit, după ani și ani de
căutare și încercare, o călătorie la Alep, împreună cu activiști din Alep,
refugiați în momentul respectiv la Gaziantep, în Turcia (un oraș cu mulți
refugiați sirieni, într-o zonă apropiată de graniță). Tu îți asumasei să
încerci să mergi, căci nu puteai renunța, deși știai că nu era nicio șansă nici
să ajungi la Alep, nici să te întorci de acolo: granița dintre Siria și Turcia
era închisă și se trăgea, ultima stradă de acces către Alep, Castello, era
blocată (bombardată nonstop), iar Alepul era deja sub asediu, complet încercuit
de trupele guvernamentale.
Cu toate că erai înnebunită de
frică, aveai o stare de paralizie și neputință și erai abosolut convinsă că
mori, ți-ai asumat să încerci să mergi către Alep, numai că activiștii din Alep
aflați la Gaziantep te-au oprit. Ai înnebunit de frustrare: preferai să încerci
fără nici o șansă, sacrificându-ți viața, decât să renunți. Gândindu-te însă și
la viața lor, până la urmă ai făcut eforturi să le înțelegi decizia. Ai rămas
oricum syrienne. Și ți-ai spus cu
năduf ultimele cuvinte atent pregătite pentru ultimul drum la Alep,
”pizda-mă-sii” în kurdă și arabă pentru regimul sirian și apoi pentru Statul
Islamic: ”Kuze dia te” (în kurdă),
respectiv ”kess emak” (în arabă).
Singurul lucru bun din 2016 a
fost festivalul ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) din octombrie, ajuns la a doua
ediție. De data asta, spre deosebire de prima ediție din 2014, pentru că Apollo
fusese deja condamnat la 120 de închisoare (simbolic, dar contează), am fost
ceva mai relaxat (ba chiar prea relaxat, tânjeam cumva după tensiunea și
emoțiile de dinainte). Tu mi-ai fost alături și m-ai încurajat.
Dacă a fost rândul tău să mă
încurajezi în toamna lui 2016, la festivalul ”AER”, am urmat eu la ”backup” la
începutul lui 2017. Prin februarie, deja ajunsesei zombie ca la birou în 2010,
zăceai leșinată, ți-era rău mereu, nu mai înțelegeai nimic, nu mai gândeai
nimic, nu mai puteai merge, mânca sau vorbi, de data asta din cauza bolii
Huntington (pe care, în sfârșit, ai conștientizat-o, deși se manifestase destul
de sever la începutul lui 2014). Simțeai numai ciocul bestiei de vultur înfipt
în creierul tău, răsucindu-se adânc, dureros și strângând cu putere. Ținându-te
captivă în piatră (fizic, psihic și mental). Deși vroiai să trăiești (însă asta
nu era viață, nici supraviețuire, ci stare de zombie iar), nu-ți mai făceai
iluzii că o să te simți mai bine, așa că, atunci când spuneai o rugăciune
(și-ți lua o săptămână să o faci), era doar să te ia Dumnezeu.
Atunci ți-am pus melodiile
noastre, ți-am dat un sărut gay salvator, te-am îmbrățișat disperat, titanic,
ca pentru ultima oară, să te fac din praf... praf de stele și să zburăm
împreună, ți-am înmânat presse-papierul și m-am rugat pentru tine și parcă,
măcar pentru o clipă, te-ai iluminat la față. Apoi, ai început să iei
tetrabenazine care a avut un efect aproape miraculos asupra simptomelor (știu
că nu tratează boala, ci doar ameliorează simptomele), dându-ți parcă o nouă
viață. Chiar dacă mai ai doar câțiva ani de trăit (maxim) contează,
într-adevăr, cum îi petreci (cum te simți), confirm eu, unul obișnuit să se
simtă rău. ”Obișnuit” nu e și ”normal”, nu mi-ai zis chiar tu de atâtea ori?
Oricum, am fost atât de fericit de efectul tetrabenazine încât m-am simțit și
eu mai bine. Și mi-au ieșit chiar și analizele mai bine.
Asta ți-a dat un suflu nou
pentru a participa în iulie 2017 la marșul Civil
March for Aleppo (din solidaritate cu Alepul și cu refugiații), pornit din
decembrie 2016, prin ger și viscol, pe ruta refugiaților, de la Berlin la Alep.
Chiar dacă te temeai că nu te descurci, nu te-a lăsat conștiința să nu încerci
iar. Pe lângă faptul că fiecare excursie e tortură până la moarte pentru tine,
nu poți mânca, dormi ori merge la toaletă, ești mereu leșinată și ți-e foarte
rău, se adăuga boala Huntington, dar cine nu e bolnav, traumatizat și la
închisoare? Din punctul nostru de vedere, toți sunt. Și un simplu pas conta,
chiar dacă nu aveai să parcurgi zeci de kilometri zilnic ca ceilalți participanți
la marș. Un singur pas înainte înseamnă ceva, mai departe merg ei pentru tine.
Așadar, ai încercat și ai reușit, în ciuda oboselii, a bolii tale și a
dificultăților de a intra în legătură unii cu ceilalți în ziua întâlnirii.
Totuși, seara, pe stradă, cu câteva minute înainte de a chema un taxi spre
aeroport, când te-ai întâlnit cu restul și ai ridicat steagul marșului, ai
simțit că zbori și acest zbor recompensa toate eforturile. Dovadă că unii pași
prind aripi și dau aripi la rândul lor.
Tot o senzație de zbor ai simțit
și după protestul ulterior de la Beijing, din piața Tiananmen, din solidaritate
cu victimele traficului de organe din închisori (în special deținuți Falun Gong
torturați până la moarte), nord-coreenii deportați (pentru a fi executați sau
trimiși într-un lagăr de exterminare) și victimele represiunii de la Tiananmen
(încă uitate, fără ca regimul să-și asume masacrul din iunie 1989). Senzația de
zbor a venit abia după protest. În momentul în care ai pozat și ai lăsat
pancartele în piața Tiananmen, erai copleșită de oboseală, neputință și frică
și te vedeai cu tubul acela de nazal de hrănire din închisorile chineze, cel cu
apă clocotită, urină, fecale, oțet și piper. Era exact ceea ce-ți doreai. Numai
veninul Hidrei lipsea de acolo și aveai de gând să-l ceri autorităților la
nevoie. Slavă Domnului, n-a mai fost nevoie de așa ceva.
Imediat după protestul de la
Beijing, a urmat dulcea cădere prin gaura de la budă în Țara Minunilor. Sper că
nu-mi reproșezi că am lăsat capacul ridicat. Hm, poate cel mult că n-am
verificat. Ori merit din nou o condamnare pe Elbrus? Stai, asta e o faptă rea,
condamnare pe Elbrus trebuie doar pentru faptele bune. Cert e că ai căzut prin
gaura de la budă, apoi ai plâns atât de ai creat un potop și un ocean de
lacrimi, iar iepurașii cu ceas și badge de aur de la ONU de pe epavele lor de
lux fantomă-Titanic nu au intervenit pentru tine, ci te-au abandonat, așa cum
te așteptai. Fantome, logic, nu? Cel rus a vrut chiar să te violeze, cel
american te-a acuzat că i-ai furat ceasul (sustras de rus de fapt) și că i-ai
distrus casa cu dimensiunile tale uriașe, așa că a hotărât să-ți dea foc, însă
ai reușit să te micșorezi și să fugi. Refugiindu-te în pădure, ai întâlnit un
mare spirit, o mare personalitate, guru Puric, guru-omidă, dar tu ai ratat
șansa de a deveni OM frumos dintr-o broască râioasă cu ajutorul lui.
Mergând mai departe, ai nimerit
la Ducele Trump, foarte primitor ca întotdeauna, care te-a asfixiat apoi cu
Zidurile sale de piper tot mai dense, ajunse impenetrabile. Un pic mai
înțepător! Slavă Domnului, între timp am fost blestemat (de Atena, ca să-și ia
revanșa față de tine) să fiu pisică de Cheshire și să vin în ajutorul tău (ăsta
da blestem, întotdeauna mi-am dorit să fiu pisică). Sau poate ca să fii în și
mai mare pericol. Nu ziceam că ”singură ești în pericol. Cu mine în și mai mare
pericol”? Dar nu pot fără tine. Și nici tu. Ne-am regăsit amândoi prin
apropiere de locuința Ducelui Trump și am tors de fericire când m-ai scărpinat
pe burtică.
Am nimerit după aceea la
pălărierul nebun Boris Johnson și la iepurele nebun Nigel Farage, care ne-au
dat afară de la ceaiul lor de la ora cinci, pe motiv că nu primesc vampiri (se
uitaseră prea mult la ”știrile de la ora cinci”, de-asta li se oprise timpul la
ora cinci și aveau fobie de vampiri). Am mers apoi la Statul Islamic unde era
să fim decapitați, noroc că, în ultima secundă, înainte să fie capul nostru jos
și trandafirii albi rămași vopsiți în roșu cu sângele nostru, te-am blestemat
și pe tine să fii pisică și să fim amândoi în insula Pink de pe Gliese unde am
făcut noi prima oară dragoste. Blestemul, spre supriza mea, a funcționat, am
făcut dragoste în ipostaza de mâțe și aș fi vrut să rămânem așa cât mai mult.
Și acum, când mă gândesc la ce frumos a fost asta (după oroarea de la Statul
Islamic), miaun și torc de plăcere.
Apoi, anul ăsta, în 2018, ai
fost în Iran, în mai, pentru a protesta de ziua
ta și a primi cadou de ziua ta libertatea femeilor de a purta părul
descoperit (e un element ce ține de identitatea lor, ar trebui să fie decizia
femeilor, nu impus cu forța vălul), libertate de expresie, a internetului și a
protestelor, în ciuda oboselii și a bolii, chiar dacă ai avut în minte
permanent și voucherul de execuție... acum la ofertă specială, ușor de plătit
din indemnizația ta de persoană cu handicap (50 de lei) ori din pensia ta de
boală (500 lei), logic, nu?
***
După ce termin ce am de spus,
fac o pauză. Trag din țigara electronică câteva fumuri, beau puțin ceai de
urzici cu lămâie și-mi suflu bretonul destul de slab (sunt foarte obosit și
slăbit, abia răsuflu). La patru fără un sfert, ieșim în curtea dreptunghiulară,
umbrită de pini negri, cu un cuptor cu grătar în stânga și o masă mare din lemn
de pin în centru. Facem o mică plimbare de siestă, ținându-ne de mână. Încet,
câțiva pași doar. Această plimbare e uneori înlocuită de turul de bloc din
Titan, cartierul lui Ile (când numărăm câinii vagabonzi, sperând să ne numărăm
doar pe noi). Lui Ile îi place în Titan (inclusiv în Titanul Prometeu) și să
numere numai doi câini vagabonzi la fiecare plimbare (Promy și Ile).
La patru, când cântă ceasul
melodia ”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”, ne ducem la toaletă
și ne spălăm pe mâini, apoi mergem în dormitor să ascultăm melodiile noastre și
să le dansăm dezbrăcați (doar trei că atât ne țin picioarele și genunchii
înțepeniți și fără să ne ridicăm pe vârfuri, chiar dacă e vals: ”Coppelia
Walz”, studiul de Chopin opus 25 nr. 1, în la bemol major și ”Neutron Star
Collision” de Muse). Ile poartă papuci, eu foșnesc desculț prin frunze, dar de
data asta nu mă mai ceartă că răcesc. Înainte de a dansa, o dezbrac pe Ile
lent, scoțându-i tricoul alb, blugii și chiloții (și papucii). Ea mă ajută
să-mi scot hainele, la rândul ei. Îi mângâi sânii, cicatricele comune de la
piept (urma pironului) și ficat (urma ciocului bestiei de vultur) și fundul,
apoi îi introduc mâna în vagin și îi masez clitorisul. Ea-mi mângâie și îmi
sărută cicatricele comune de la piept și ficat, testiculele și fundul.
Dansăm întâi valsul din
Coppelia. Pe acesta l-a dansat când era zombie la birou, în greva foamei,
bolnavă și întotdeauna a reprezentat un stimul pentru regăsirea demnității (a
fost pentru ea echivalentul lui ”Prometeu, ești un hobbit” în cazul meu).
Apoi ne lipim unul de altul și
începem să ne mișcăm pe ritmul studiului opus 25 nr. 1, în la bemol major de
Chopin. Acesta ne aduce aminte de clipele când am sfidat legile infernului,
îmbrățișându-ne în Tartar, când am avut halucinația că Ile îmi spăla rănile cu
lacrimile ei (tot în Tartar), când ne-am lins zăpadă roz de căpșuni pe insula
Pink, când am profanat tronul zeilor, jucându-ne ”de-a Bill și Monica în Biroul
Oral”, când am fost la Paris, ne-am plimbat romantic, prin ploaie, pe malul
Senei, am pus lăcățele de dragoste pe un pod, am ascultat plânsul înăbușit al
unui ferăstrău (exact ca plânsul meu de atunci – de fapt, trebuia să exprim
durerea, nu s-o reprim!), am plutit cu nuferii lui Monet și am lunecat pe
curcubeele din vitraliile de la Sainte-Chapelle, când ne-am masat organele
sexuale cu iaurt cu stracciatella sau cu ulei de cocos și nu ni se părea real
(numai coșmarurile erau reale), iar când ni se părea ne simțeam vinovați (Ile
îndeosebi) că ne răsfățăm când alții numai suferă.
Următoarea melodie, ”Neutron
Star Collision”, îmi aduce aminte de când am profanat tronul zeilor, pe
Mytikas, jucându-ne ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral” și simțindu-mă, dacă
nu în putere, măcar la putere, putere asupra mea, foarte eliberat și fericit.
Cântăm toată această ultimă melodie, ne îmbrățișăm strâns, titanic, ca pentru
ultima oară să ne facem praf... praf de stele și să zburăm și ne sărutăm
îndelung la final.
I was searching
You were on a mission
Then our hearts combined like
A neutron star collision
I have nothing left to lose
You took your time to choose
Then we told each other
With no trace of fear that...
Our love would be forever
And if we die
We die together
And lie, I said never
'Cause our love would be forever
The world is broken
Halos fail to glisten
You try to make a difference
But no one wants to listen
Hail, The preachers, fake and proud
Their doctrines will be cloud
Then they'll dissipate
Like snowflakes in an ocean
Love is forever
And we'll die, we'll die together
And lie, I say never
'Cause our love could be forever
Now I've got nothing left to lose
You take your time to choose
I can tell you now without a trace of fear
That my love will be forever
And we'll die we'll die together
Lie, I will never
'Cause our love will be forever
Ascultăm apoi toate melodiile
din patul nostru, dezbrăcați, ținându-ne de mână, cu degetele împletite,
simțind că și mâna lui Ile s-a încălzit, e chiar transpirată. Pe multe dintre
melodii le și cântăm. Iată lista melodiilor noastre (în ordinea alfabetică a
formațiilor):
Evanescence - Bring Me To Life
Evanescence - Going Under
Dire Straits - Why worry
Doris Day - Que Sera Sera
Edith Piaf - Non, Je Ne Regrette
Rien
Edvard Grieg - Solveig Lied
Frank Sinatra - Forget Domani
Frank Sinatra - My Way
Frédéric Chopin – Nocturnă op. 9
nr. 1 în si bemol minor
Frédéric Chopin – Studiu op. 10
nr. 3 în mi major
Frédéric Chopin – Studiu op. 25
nr. 1 în la bemol major
Johannes Brahms - Vals în la
bemol major, op. 39 nr. 15
Judas Priest – Revolution
Léo Delibes - Coppelia Waltz
Luna Amara - Roșu aprins
Muse - Feeling Good
Muse - Neutron Star Collision
(Love is Forever)
Nirvana - All apologies
Nirvana - Rape me
Pink Floyd - High Hopes
Prodigy - Fire Starter
Radiohead – Creep
The Beatles - All You Need Is
Love
The Beatles - Here Comes The Sun
The Beatles - Let It Be
The Beatles - While my guitar gently
weeps
The Doors - Break On Through
The Doors - Take It As It Comes
The Doors - The Crystal Ship
The Doors - The End
Twisted Sister - We're Not Gonna
To Take It
Zorba grecul (melodia din filmul
cu același nume)
Imediat după melodii, trecem la
jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”: Ile va trage din trabucul meu și va
înghiți spermă cu aromă de whisky (nu, nici vorbă, ținem amândoi regim)...
atunci va cânta la flautul meu și sper să nu se mai întrerupă niciodată acest
concert, nici să mi se mai spargă flautul. Să fiu sincer, în ce privește jocul ”de-a
Bill și Monica în Biroul Oral”, am mai recuperat. Aveam mari restanțe: eu eram
obișnuit cu agonia, descompunerea și moartea de pe Elbrus, Ile cu Elbrusul de
la birou ori coșmarul politicii și al istoriei. Acum cinci ani ziceam că suntem
atât de mari jeguri încât nu ne băgăm unul pe altul în seamă nici să ne scuipăm
(mizerie fizică și psihică... psihică și mai mare decât fizică, de n-o curățau
10 dușuri pe zi, 10 expectorări la WC, nici potopul, dar, uite, ne-am purificat
până la urmă un pic lingându-ne rănile și cicatricele și spălându-le cu
lacrimile noastre).
Ile a avut prima oară orgasm la
37 de ani cu mine (nici nu știa ce e, când l-a avut pe primul, a crezut că
moare / se dezintegrează, numai că i-a plăcut cum a murit / s-a dezintegrat și
l-a vrut și pe al doilea și tot așa). Cele mai tari orgasme au fost când am
transformat amândoi starea de angoasă în ceva erotic (cum a fost ziua de marți
13 septembrie 2016, vă jur pe ce am mai sfânt, Maretti, i-phone, focul sacru,
democrație și constituție) ori când am fost melancolici și romantici, am
făcut-o (ca pentru) ultima oară, luându-ne la revedere.
Mi-am făcut rezerve și de la
revedere, cred că mi s-a urcat la cap că am drepturi, înainte dispăream pur și
simplu de pe budă sau de pe masa de operație de la spital. Acum însă nu vreau
să mă mai gândesc la nimic, vreau doar să ne simțim respirația gâfâită (cu
întreruperi neliniștitoare – a mea), secrețiile (transpirația, sperma, secrețiile
vaginale), să nu uit cum miroase pizda ta, Ile și să fac cancer de prea mult
sex oral ca Michael Douglas ori infarct de la prea mult sex și să am o
înmormântare de vis la care să-mi plângă toate nevestele și amantele (puține,
n-am avut vreme de ele), să fie flori de cactus albastru, lumânări, dans și manele
cathartice în versuri albe în interpretarea lui Dio (Dionysos).
***
La șase fără un sfert, când
ajungem la ultimele melodii de The Beatles și The Doors, începem să facem
dragoste. Ile vrea să inundăm camera ca-n filmul de dragoste ”The Shape of Water” al lui Guillermo del
Toro, cu Sally Hawkins în rol principal, unde Elisa, o femeie de serviciu mută,
îl salvează pe omul-amfibie din laboratoarele CIA (unde era torturat, se făceau
experimente pe el și era pe punctul de a fi disecat) și face dragoste cu el,
lâsând robinetele deschise până ajunge apa la cinematograful de dedesubt, la
spectatori. Să ne inundăm mai bine cu iubire ca-n povestea de dragoste
imposibilă (ca a noastră) din filmul ”The
Shape of Water”. Dacă tot e potopul, să fie măcar unul de iubire. Ăsta da
potop.
I look at you all, see the love there that's sleeping
While my guitar gently weeps
I look at the floor and I see it needs sweeping
Still my guitar gently weeps
I don't know why nobody told you
How to unfold your love
I don't know how someone controlled you
They bought and sold you
I look at the world and I notice it's turning
While my guitar gently weeps
With every mistake we must surely be learning
Still my guitar gently weeps
Well...
I don't know how you were diverted
You were perverted too
I don't know how you were inverted
No one alerted you
I look at you all, see the love there that's sleeping
While my guitar gently weeps
Look at you all
Still my guitar gently weeps
Oh, oh
Oh, oh, oh, oh, oh, oh, oh
Oh, oh, oh, oh
Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah
Yeah, yeah, yeah, yeah, oh, ooh
Dar nu inundăm cu orice, ci, pe
lângă potopul de iubire, cu cea mai tare armă chimică, interzisă de ceva timp
în UE (UE a considerat asta toxic, nu și extremismul sau teroriștii), parfumul
Chanel no. 5 din care am mai păstrat un strop pentru ocazii, iar amforele și
statuetele din cameră îl emană oricum discret. Ile se dă cu parfum pe tot
corpul, iar eu îl inhalez, înnebunit de poftă, îi sărut fundul, clitorisul,
sânii, gâtul și îi dau limbi în urechi. Ce mă fac dacă mă intoxic cu parfumul?
Ori, mai rău, dacă te pup în cur, Ile, și, pe lângă faptul că sunt taxat ca
pupincurist, o să rămân înțepenit complet? Nu ziceam că sunt prea înțepenit să
îndoi spatele și genunchii, iar tu numai în rugăciune? Dacă nu uiți. Bine că nu
uită Dumnezeu de tine (și de noi toți).
Ei, dar așa suntem cel puțin
demni și drepți. E valabil și pentru tine, Ile. De mine nu se miră nimeni că mă
mai otrăvesc și cu parfumul (pe lângă glutamatul monosodic din Maretti), nici
că voi rămâne complet paralizat, se știe că sunt masochist. Așadar preiau
formula parfumului și umplu camera cu lichid chihlimbariu cam până la piept
(până la cap la Ile). Brusc, remarc că încăperea s-a făcut mai mare ca un lac,
strălucind ca o flacără în lumina înserării. Înotăm lent, prin apa călduță (că
nu avem viteză, de-abia ne mișcăm) unul către celălalt, ajungem unul la
celălalt și ne îmbrățișăm. Penisul meu o pătrunde, ea mă încolăcește cu
picioarele.
Cobor apoi apa până la nivelul
picioarelor, ca să ne scalde ca un izvor, apoi o opresc și o usuc complet. Și,
deși ar fi plăcut să continuăm să facem dragoste în frunzele arămii, rubinii și
aurii de pe jos, ca un boșorog terminat (nu și învins) prefer confortul din
pat, unde stăm mult mai comod. Facem dragoste mai departe în poziția 69, apoi
cea a misionarului și, după aceea, cu Ile deasupra (cowgirl), împingând cu
putere. La sfârșit, când termin, mă simt un strop chilimbariu din oceanul
dulce-aromat de otravă. Poate că m-am intoxicat complet și acum am ajuns și eu
fantomă, să văd dacă mă ridic ușor, ca un abur din ocean. Ba nu, sunt cald și
transpirat, mustind de secreții. Ce bine! Ile îmi spune Prometeu, ești un
hobbit, boxtroll, te iubesc și vreau să trăiești floare-albastră! Îi repet și
eu aceleași vorbe de dragoste încurajatoare. Mai rămânem o vreme întinși,
îmbrățișați, un minut, că numărăm sau nu secundele (încerc să nu număr, Ile și
ea), goi, plutind în abis și dansând în potop dansul dezastrelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu