Comori din ruine. Cap. 16. Un sărut gay salvator, unul de vampir și o îmbrățișare titanică pentru echipă, apoi ultimele cuvinte: ”noapte bună”

  

Aș vrea să stăm la nesfârșit așa goi, transpirați, plini de spermă și secreții vaginale, unul în brațele celuilalt. Așadar prelungesc acest minut de fericire, încercând să nu număr secundele. La un moment dat însă mă ridic, cu greu, clătinându-mă. O aștept și pe Ile să mergem la baie să facem duș. Ne mișcăm alene, târșindu-ne picioarele și răsuflând anevoios (eu în special), desculți spre baie (de data asta e și Ile cu picioarele goale, cred că a uitat de papuci). Intrăm în baia imaculată ca zăpada, reglăm luminile în formă de lebede și lotuși la un nivel scăzut (nu doar romantic, ci și suportabil pentru ochii mei fotofobi), ascultând cântecul dulce-sfâșietor al lui Marsias și inhalând aroma de vanilie emanată de acestea.

Mai încercăm o dată ”pisu, pisu”, poate reușim un strop, fie și mai închis la culoare ori cu sânge. Nu, din păcate, nu vine niciun strop, așa că punem folia antiderapantă roșie și ne aventurăm în cada (asta da aventură!) mare, albă, în formă de scoică, cu vibro-masaj. În timp ce dușul picură perluțe parfumate de Davidoff Cool Water, mă delectez cu vibro-masajul, iar Ile mă ajută să mă spăl (de fapt, ne ajutăm unul pe altul, deși doream să ținem mai mult pe noi secrețiile rezultate în urma jocului ”de-a Bill și Monica” cu atâta efort). La final, ne ungem cu ulei de cocos la sfârcuri, la fund, la testicule și la cicatricele comune și ne masăm.

După baie, aud deja, de la bucătărie, cântecul ceasului: ”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”, ceea ce înseamnă că s-a făcut ora șapte seara și e momentul să mergem la masa de seară. Mă grăbesc (dar festina lente) așadar la cină și o strig și pe Ile să vină. Când intru în bucătărie, inhalez parfumul garofițelor de câmp din vasul cu garofițe, nu mă uita, albăstrele și margarete de pe masa de culoarea cafelei cu lapte (o nuanță mai deschisă ca gresia și faianța). E singurul lucru cu care mă mai îmbăt, cu excepția viselor de moarte și înmormântare, căci, spre deosebire de Ile, Don Quijote castrat și fără vise, eu încă mai visez.

La masa de seară, vom mânca câte un ou fiert, pâine integrală cu ulei de măsline (3-4 felii) și câteva bucățele de caș ușor sărat. La acestea adaug măsline negre și ardei verde. Fierb, deci, două ouă (tari), le răcesc sub jetul de apă rece de la robinet, le curăț și le pun în farfurii, pe lângă pâinea integrală, uleiul de măsline, cașul ușor sărat, ardeiul și măslinele. Între timp, Ile a sosit și ea.

Mâncăm ouăle, apoi cașul ușor sărat și pâinea înmuiată în ulei de măsline extravirgin împreună cu ardeiul și măslinele. După aceea, iau ultima serie de medicamente cu ceai de urzici cu lămâie, odată cu Ile (care iar se strâmbă îngrozitor). Odată medicamentele luate, trag câteva fumuri din țigara electronică, îmi suflu bretonul alb-negru, lung și creț și-i povestesc lui Ile ce s-a mai întâmplat la cabinet. Îi menționez și vizita Thaliei și a Atenei:

 – Îți dai seama cum a fost pentru Thalia să se abțină de la sex!?

– Cred că a simțit că moare cu toate că e nemuritoare. Cum o fi rezistat?

– Da, și ea nu e obișnuită cu abstinența și ororile ca mine, Ile. Deși și eu, slavă Domnului, cu ajutorul tău și al jocului ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”, am început să mă dezobișnuiesc și să mă obișnuiesc cu jocurile astea ”de-a Bill și Monica” și să ne luăm la revedere. Mai vreau să-mi iau la revedere.

– Am crezut că ai luat supradoză de la revedere. Ah, sper că vrei să-ți iei la revedere numai de la mine. Se p-p-pare că și A-a-a-tenei îi place vibratorul în forma penisului tău și vrea să-și ia la revedere de la tine. S-s-sper să se limiteze la vibrator, zice Ile înroșindu-se și bâlbâindu-se.

– Da, Ile, desigur, cum altcumva? confirm cu jumătate de gură.

– În tine am încredere, dar în ele nu, spune Ile, precipitându-se. Mă refer la Atena și la Thalia.

– Nici eu, Ile. Nu am cum, având în vedere tot ce s-a întâmplat. Dar în tine am, Ile. Doar în tine am încredere, chiar dacă știu că tu nu ai deloc-  nu doar în Atena și Thalia, ci și în tine.

O îmbrățișez disperat, titanic, strâns, ca pentru ultima oară, să o fac praf... praf de stele și să zburăm, o sărut gay salvator, apoi îi povestesc ce s-a întâmplat la palat, cum am ajuns să ne punem dopuri în urechi din cauza sirenelor afone care cântau chiar mai prost ca Apollo ”Stinge lumina”:

– Văd că ai supraviețuit și acestei torturi, iubire, îmi spune Ile cald, urcându-mi-se în brațe și lipindu-se de mine.

– Da, bune și dopurile antifonice la ceva, vorba lui Hagi. Altminteri nu supraviețuiam. Să le fim recunoscători și să avem întotdeauna la noi niște perechi de rezervă. Nu degeaba numele meu înseamnă ”prevăzătorul”. Na, uite, că sunt utile și previziunile mele la ceva (odată cu dopurile) și nu ghicești digeaba baba Promida.

Tocmai atunci se aude ceasul din perete cu melodia ”Firicel de floare albastră, floare de nu mă uita”, semn că s-a făcut ora opt. La opt și un sfert vine echipa noastră la ședința de vineri seară să bem împreună și să ne-mbătăm cu o bere fără alcool, un ceai de urzici cu lămuie sau o limonadă cu sirop de arțar, să ne-mbrățișem disperat, titanic, strâns, ca pentru ultima oară, să ne facem praf... praf de stele și să zburăm și să ne dăm un sărut gay salvator. Trebuie să mergem în sufragerie să-i așteptăm. Îi voi teleporta pe toți. Înainte să-i teleportez, ne întoarcem în dormitor să mă îmbrac pentru ședință, cu ținuta obișnuită de acum: chiloții, tricoul alb și blugii rupți și tociți (la fel și Ile). Mă îmbrac greu, savurând totuși faptul că am un obicei atât de bun și că ținuta mea e atât de frumoasă.

Apoi, cu Ile de mânuță, mergem către și intrăm în sufrageria mare, cu tavanul și pereții îmbrăcați în flori de nu mă uita (de un bleu deschis) și albăstrele (de un albastru intens). Întreaga cameră pare invadată de natură, florile par a țâșni chiar din mobilă (canapele și fotolii) ori din televizorul uriaș cu ecran plasmă. Canapelele (două), la fel ca fotoliile (patru), sunt albe, mari, moi și pufoase (numai bune pentru trupurile și sufletele chinuite de titan), acoperite de cuverturi matlasate, cu pernuțe mici, perlate, sidefate ori albăstrii (ca florile de cactus și albăstrelele). În fața canapelelor, se află măsuțe dreptunghiulare de cristal transparent cu flori de cactus de un albastru luminos și ireal pe ele, tablete, laptopuri și i-Phone-uri. Când mă așez, mă uit la florile de pe pereți și tavan: se mișcă delicat în bătaia vântului, purtate de o ușoară adiere.         

În timp ce pregătesc dispozitivul de teleportare, îmi aduc aminte ceva: nu mai facem ședința de vineri cu echipa la două noaptea (cum era cu câțiva ani în urmă, când Ile nu avea niciun program, automat nici eu, și era singura oră pe care puteam s-o respectăm ca fixă, restul era foarte fluctuant), eu și cu Ile dormim de la zece seara și nici alții nu-și mai strică somnul de frumusețe (decât în caz de extremă urgență, după cum ne-au și avertizat, inclusiv Her (Heracle)).  Și, sincer, la fel ca mine, s-au săturat și ei de nopți pierdute și de urgențe.

Așadar, la opt și un sfert îi teleportez pe toți: Her (Heracle) (frumușica musculoasă, cu păr auriu de la Chippendales, veșnica noastră salvatoare și inventatoarea sărutului gay salvator), Jill din filmul lui Terry Gilliam,”Brazil” (blonda care a îndrăznit să depună o reclamație în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, deși știa că va fi executată ca teroristă, și totodată ”conștiința” lui Ile care-și ia tirul și o calcă dacă a greșit ceva sau deliberează prea mult), Pegas (unul dintre cârcotașii-șefi, vechi prieten, revoluționar și coechipier), Bebe inorogul (bestia noastră dragă, neagră și cu coarne, pardon, corn, care m-a tot trezit la viață cu lacrimile lui vindecătoare și fără de care nu am fi reușit nimic la revoluția noastră democratică din Olimp, ”Marele Blond”, atât de blond că a imigrat în Olimp, maestru la vânturi cu arome de parfumuri pariziene, guru și sfinxul care supraveghează discret Olimpul), Don Quijote (învățăcelul lui Bebe pentru a deveni din yahoo un unicorn, maestru deocamdată la lupta cu morile de vânt), frate-miu, Mene (Meneceu) (purtător alături de mine al focului sacru, un titan care a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluția noastră democratică, bolnav de cancer), Alex din romanul lui Oz, ”Cutia neagră” (intelectualul rafinat și sceptic, analist al fanatismului, sfâșiat deopotrivă de politică, iubire și comunicare imposibilă, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă, bolnav de cancer și el), Deu (Deucalion) (băiatul nostru (Ile e maștera!), supraviețuitorul potopului, colaborator la (r)evoluțiile noastre și proiectele noastre civilizaționale, imigrat pe planeta VJ45, planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești), Dio (Dionysos) (alcoolicul care zace mangă tot timpul (tot gratis ca amețiții de noi, că e zeul alcoolului), dar, dacă îi dai o pungă de gheață în cap (pentru campania ice bucket de conștientizare și ajutare a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică), poate compune și interpreta genial orice, de la muzică clasică la manele cathartice în versuri albe).

Mai întâi, le dau un sărut gay salvator și o îmbrățișare titanică. Primul la rând e Alex care a venit îmbrăcat într-un capot de casă vișiniu lucios. E și el slăbit - de  cancer și citostatice, tras la față, cu ochii tulburi și duși în fundul capului și cu părul căzut:

– Vino, Alex, să te sărut, să te îmbrățișez. Să te umplu de băluțe.

– Dacă m-ai luat pe mine primul, treaba ta, o să vezi că n-o să-mi mai dai drumul. O să vrei să te sărut în continuu. Că doar știu să trag nu doar scuipaturi intelectuale, ci și să sărut irezistibil.

Da, Alex sărută atât de bine încât nu m-aș opri nici eu. Cred că ăsta e secretul succesului lui la sirenele de pe Gliese. Sau poate le-a spus că e din Israel și atunci li s-a făcut milă. Dacă le zic și eu de Olimp, li se rupe inima și de mine, mă iau ele prizonier și n-o să-mi mai dea drumul vreodată. Cum o fi oare asta? Probabil fac infarct de la a doua (ori chiar prima), de fapt, eu am nevoie de una bolnavă și leșinată ca mine cum e Ile, nu de sirene.

Următorul pe care-l sărut și-l îmbrățișez e Dio (Dionysos), după ce-i dau o pungă de gheață în cap... în cadrul campaniei ice bucket pentru susținerea bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică. Dio e îmbrăcat tot în tricoul lui kaki pătat de vin și de borâtură și blugii rupți și soioși. Are părul lung, ondulat, șaten cu reflexii aurii în dezordine, ochii albaștri injectați și încețoșați și nasul roșu și umflat. Mă sărută și el amețit, apoi vomită pe canapea. Îl șterg, îi schimb tricoul cu unul alb imaculat de la mine și dau jos cuvertura murdară de pe canapea (înlocuind-o cu alta). Dio mă privește ca prin vis, fără să înțeleagă nimic din ce fac, apoi adoarme pe canapea,  sforăind din greu (ăsta da recital de la marele maestru!).

După Dio, vin la rând Don Quijote, Bebe și Pegas. Îi sărut mai întâi pe Bebe și Pegas, mângâindu-le ușor coama.

– Bine v-am găsit, zice Don Quijote destul de stingher. Sper că nu sună ironic. De parcă v-aș vizita pe Elbrus ori la spital.

– Barzăcopilviezure, completează Pegas, cu o oarecare neliniște în glas. În acest moment simt nevoia să spun ultimele cuvinte din limba dacă. Bine că le-am învățat!

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, adaugă Bebe tare, pe un ton ușor histrionic.

Don Quijote a renunțat, în sfârșit, la armură, spadă și scut, poartă și el un tricou gri și blugi. Coiful l-a înlocuit cu o șapcă albă care îi lasă la vedere fața osoasă și părul rar, grizonat. Oricât insist, nu vrea decât să mă îmbrățișeze, nu acceptă sub nici o formă un sărut gay salvator, i-e rușine și i-e scârbă.

– Uite, Don Quijote, nici nu știi ce pierzi. Nici nu știi ce bine sărut. Nu o să mai vrei să mă opresc.

– Știi ce, Promy? Simt că vomit și eu ca Dio. Chiar dacă n-am băut decât cafea.

   După Don Quijote îi sărut și-i îmbrățișez pe Jill și pe Her care au venit împreună. Jill și-a lăsat părul blond pe umeri și ne țintește cu ochii săi albaștri limpezi și strălucitori. Poartă o ținută sport, maieu bleu și blugi scurți. Her, îmbrăcat cu tricoul roz mulat prin care i se zăresc pectoralii și blugii rupți, cu părul lung auriu revărsat în valuri pe spatele lat și puternic, zâmbește larg când mă vede, iar ochii săi albaștri se iluminează, pătrunși parcă de un foc lăuntric (focul meu sacru?). Frumușica de la Chippendales mă strânge tare în brațe, zdrobindu-mă și îmi bagă limba adânc în gură, încolăcindu-și-o apoi cu a mea.

   Deși l-aș săruta și pe Her la nesfârșit, mă rup din îmbrățișare pentru a trece la frate-miu, Mene (Meneceu), venit cu aceeași ținută de la palat (tricoul cărămiziu și blugii în care înoată de slab ce e). Următorul din echipă pe care-l sărut și-l îmbrățișez e băiatul nostru, Deu (Deucalion) (da, Ile e maștera!), venit de pe planeta VJ45 unde a emigrat, de pe planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești. Deu poartă un tricou verde și blugi negri strâmți. Părul șaten cu reflexii aurii, ondulat, îi cade peste urechi. Ochii căprui-verzui, cu gene negre lungi, arcuite (ca ale mele, în rest seamănă cu maică-sa, Hesi - Hesione) scânteiază de parcă plutesc în lacrimi. Când îl văd pe Deu (asta se întâmpla și pe Elbrus ori în Tartar), ochii mi se umezesc de emoție și fericire.

            Asta e o răsplată pentru mine, după turul de forță de săruturi și îmbrățișări. Obosit, abia răsuflând, vreau să mă așez pe canapea, dar Ile mă apucă de braț și-mi zice încet, cu voce șovăielnică, însă fără să se poată opri:

      –  Iubire, ai uitat de sărutul de vampir. Cred că te-ai molipsit de la mine. Sau nu te mai recunoști de vampir?

– Vai de mine, Ile, cum așa? Sunt tata lui Dracula și al lui Soros. Uite, chiar acum sărbătorim cu muzică vampirească (Maria Tănase), iar noi doi bem limonade cu sirop de arțar, ceai de urzici cu lămâie și bere fără alcool, bine că suntem mangă deja amândoi. Sper că mă lași să-ți fac un mic semn de dragoste (și identitate) cu colții mei de vampir bine ascuțiți. Și să-ți sărut mâna cum îi plăcea bunicii tale, Mama Coca. Nu, nu ca la Paris, nu imigrăm în Parisul de vis. Ca-n Țara lui Dracula. Și mă refer la mâna stângă, doar suntem stângaci (mâna dreaptă și, eventual, extrema dreaptă se pupă acum la Washington, la noi e încă democrație, slavă Domnului). Și-apoi îți voi închide gurița de olteancă cu un sărut gay salvator, pasional. Sau cu mai multe. Foaie verde măghiran, măi! M-o făcut muica titan, măi. Și oltean! Blestemat sunt, blestemat. Viața mea e de căcat (prefer căcatul românesc și olimpian de azi, mă trec frisoane când mă gândesc la ce se întâmplă în Siria și în alte părți). Și de tot m-am săturat, măi Leano! Sper că nu te zgârcești (măcar) la săruturi.

      Ca dovadă, Ile mă sărută îndelung, atât mușcându-mă de gât ca ca vampirii, cât și gay salvator. Le dau și eu celorlalți câte un sărut de vampir, apoi pun muzică vampirească (Maria Tănase). Schițăm și câteva mișcări de dans, în ciuda dulcei paralizii. Îi servesc apoi cu limonade cu sirop de arțar, ceai de urzici cu lămâie și bere fără alcool. Noi suntem mangă deja, dar pentru ei nu pare să fie de ajuns, nu înțeleg de ce, așa că mă apuc să caut ultimele rezerve de vin (de la Dio - Dionysos), bere Tuborg cu alcool, ouzo (de la fermă de la tati), țuică (de la țară de la Ile) și votcă Finlandia. Toți mă supraveghează să nu cad în ispită, dar nici măcar nu mai poftesc la băuturi alcoolice. Totuși, e ceva la care poftesc și pe care l-am ținut deoparte deocamdată de ei: Maretti cu pizza, cu măsline și cu ceapă. După o luptă interioară teribilă, aduc pungile de Maretti și le las pe măsuțele de cristal, cu un oftat de ușurare (chiar dacă îmi vine să le iau înapoi). Însă nu-i dau șpagă Maretti lui Deu (Deucalion) ca să mă aresteze (împreună cu Ile) și să ne ducă pe VJ45.   

      În timp ce Deu ronțăie Maretti cu pizza, îi spun pe un ton ghiduș, clipind din ochiul stâng:

      – De ce nu mă arestezi și pe mine pe VJ45, împreună cu Ile, ca să fim cât de cât în siguranță? Uite, ți-am dat Maretti.

      – Pentru că nu mi-ai dat Maretti șpagă, tati, răspunde Deu hotărât. Mi-ai dat Maretti, dar nu șpagă Maretti. Și să știi că ăsta e și motiv să te reneg. Ca și contribuția ta la inventarea instrumentelor de tortură (inclusiv a soacrelor și a soacrei mele în particular, Pandoruța) ca profesor al lui Hefaistos.

      – Asta din urmă nu recunosc. Hm, dacă tu ești pe punctul să mă renegi, eu, în schimb, mă bucur că te revăd, Deu. Chiar și când mă aflu în Tartar sau pe Elbrus.

      – Eu nu mă bucur că te văd în Tartar sau pe Elbrus, tati. Oricum nu te recunosc și nici tu pe mine.

      – Așa e, Deu, mai bine ne întâlinim la un grătărel în curte ori în dormitor sau în sufragerie ca acum.

      Deu (Deucalion) confirmă, dând scurt din cap. Apoi cască îndelung. E și el foarte obosit, disperat să doarmă (poate să doarmă mii de ani dacă îl lași), vrea să se retragă. Dar, înainte de a dormi, vrea să se culce... cu androida Daniela Crudu, o androidă creată de mine, aproape virgină, testată de mine doar în scopuri științifice, la probe. Daniela Crudu androida prezintă numeroase avantaje comparativ cu o femeie reală: nu o lași însărcinată, nu comentează nimic, nici nu iei vreo boală (în plus) de la ea.           

  Dacă Deu se distrează acum cu Daniela Crudu, apoi va dormi, eu, în timp ce beau o limonadă cu sirop de arțar și ronțăi Maretti cu pizza, îmi aduc aminte cum m-am relaxat pe VJ45. Când am intrat în ocean, m-am trezit, evident, tot pe Elbrus, împreună cu Ile, însă, de această dată, au venit tocmai Hefaistos și Atena să ne elibereze pe amândoi și să ungă corpul rănit cu cremă reparatoare anti-leziuni. Iar Elbrusul s-a încălzit ca vara la mare... marea Mediterană și s-a umplut de flori albastre de cactus (de un albastru neverosimil). Atunci, de bucurie, am cântat, am dansat, am zburat (că suntem praf... praf de stele) și am scris în văzduh cu aurul prafului de stele: ”All apologies” (Nirvana). What else should I be? All apologies. What else could I say? Everyone is gay. What else could I write? I don’t have the right. What else should I be? All apologies.

      După aceea, la următoarea incursiune în ocean:

      Un miros sărat de sânge îmi dilată nările.

Mirosul sângelui meu.

Îmi curge de pe arcada spartă pe obraz,

apoi e înghițit de mare,

discret,

ca reflexiile soarelui sau ale lunii,

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încerc să ignor și să înot mai departe,

dar marea se încinge și clocotește,

iar un vânt fierbinte și tăios îmi crestează pielea,

perforându-mi fața

și căscându-mi cratere în obraz.

Similare celor lăsate cândva în obraz

de balele zeilor.

Apoi totul îngheață suspect.

Rămân captiv într-un sicriu de gheață.

Complet paralizat.

Nici nu mai e nevoie de lanțuri,

nu știu de ce mi le-au mai pus.

Cred că morții evadează din sicrie?

Apreciez totuși că m-au așezat în sicriu

în loc să mă azvârle la groapa comună.

Apoi gheața se topește

Și rămân dezbrăcat, în lanțuri, într-un sicriu plutitor pe mare.

Deodată, aud un freamăt fatal,

un foșnet amenințător de aripi, un murmur insinuant și un râcâit de gheare monstruoase.

Un vultur zboară spre mine

și se înfige

cu ghearele mari și puternice ca niște căngi

în corpul meu gol, înlănțuit.

Mă cutremur.

Știu blestemul.

E unul de care nu pot scăpa.

Mă va sfârteca, începând cu ficatul.

Dar ghearele se transformă în petale mătăsoase de trandafiri

roșii ca sângele meu

și lacrimile mele nevărsate.

Apoi vulturul cântă la pieptul meu,

ca la pian, cu gheruțele,

un studiu de Chopin –

studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major.

Îl ascult atent,

a greșit numai o notă.

Îl iert de data asta.

Zâmbesc liniștit,

fără griji

și mă las să plutesc în voia valurilor.

       

      La următoarea aventură în ocean, am găsit și lebedele lui Ile, cele care i-au zburat din desen, împușcate la revoluția din decembrie 1989, cântând ”Firicel de floare albastră, floare de nu mă uita”, împreună cu noi. Deveniseră și ele albastre-azurii ca oceanul (greu de distins de ocean, altfel decât în aer), așa că am plutit împreună în văzduh. Apoi, am ascultat ”Oda bucuriei”, cântecul lui Marsias și ultima parte din simfonia mea  nr. 8917, op. T950 în mi minor, dedicată lui Marsias, victimelor holocausturilor, intelectualilor-victime ale holocausturilor și tuturor celor care au suferit / suferă pe nedrept (când renaște cântecul lui Marsias și e preluat de întreaga orchestră) chiar în portalul infernal, deschis odată cu luna plină, în loc de urletul de durere al Pământului.  

      După aceea, am văzut și inimioara desenată pe niște dărâmături, comoara din ruine din Ghouta de Est, care s-a transformat într-una de trandafiri, apoi una de petale de cactus albastru, într-una de coral albastru și, în sfârșit, în presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese care ne protejează sufletul. Ceva mai târziu, am zburat cu Bebe inorogul (deși Bebe spunea la început că nu transportă yahoo-i ca noi, e bolnav și el (cu insuficiență cardiacă, a făcut și el transplant de inimă în 2015, cu inima creată în laborator de mine), iar eu cu Ile abia ne ținem pe picioare... însă, într-adevăr, mai ușor zburăm decât mergem). În aceeași seară, i-am cântat lui Ile la chitară împreună cu Deu (Deucalion) ”While My Guitar Gently Weeps” (una din ultimele dorințe, na, uite, i-am îndeplinit-o).

      Cu gândul la clipele atât de plăcute petrecute pe VJ45, fredonez și acum ”While My Guitar Gently Weeps”, căci oricum CD-ul cu Maria Tănase s-a terminat. Iau și chitara să mă acompaniez cu ea. Deu (Deucalion) și Ile cântă și ei, în transă, cu ochii închiși de plăcere și obrajii îmbujorați. După ce termin melodia, schimb CD-ul cu Maria Tănase și trec la muzica din filmul ”Zorba grecul”. Aș dansa și eu un Zorba, dar, din păcate, nu-mi permit inima, spatele și genunchii înțepeniți. Nu-i nimic, dansează Her (Heracle), Deu (Deucalion), Jill și Don Quijote pentru mine, Mene (Meneceu), Alex și Ile. Ia uite ce li s-au încins tălpile și ce le strălucesc fețele transpirate și ochii! Noi, ceilalți, dansăm cu gândul. Oricum, noi, titanii (și o număr aici și pe Ile și... fiecare are un titan în el), am rămas dansatori cu dezastrele ca Zorba, goi în potop (fie el și de bombe-butoi pline cu arme chimice ca-n Siria) și în abis. 

      În timp ce bat ritmul cu degetele pe masă, îl întreb pe Bebe încet, pe un ton ușor ezitant, dar fără să mă pot abține:

      – Știi, Bebe, tocmai îmi aminteam cum ne-ai dus tu în spinare pe VJ45. Nu ne mai consideri yahoo-i?

      – Vrei să zic ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ca să evit răspunsul? Sincer, te consider unicorn, houyhnhnm ca mine. Și vă consider pe toți așa, până și pe Don Quijote, chiar dacă mai are un pic până va fi un unicorn pe deplin (uite, de pildă, deocamdată nu e capabil să dea un sărut gay salvator ca noi, dar va învăța, eu îmi continui trainingul cu el). Și continui și domesticirea voastră, a tuturor, care ne aduce mai aproape și face posibilă comunicarea imposibilă, ca-n ”Micul prinț”.

      – Cu domesticirea nu știu cât ai reușit, dar, ce să zic, mai încearcă. Cu noi toți. Eu mă simt încă sălbăticit de toate câte au fost (nu mai zic de dulcile exiluri pe Elbrus). Mă bucur însă oricum că, în principiu, ne recunoști de unicorni sau de houyhnhnmi. Și eu te recunosc de titan și de vampir. Și îi recunosc pe toți din echipa noastră.

      Ca să mă asigur (dar, de fapt, nimic nu e sigur, ci doar probabil), ii iau pe toți la rând și-i întreb ce părere au și toți îmi confirmă: suntem cu toții houyhnhnmi, unicorni, titani și vampiri. Să zic: ce bine sau să mă îngrozesc, gândindu-mă la ce ne așteaptă din acest motiv? Făcând planuri de viitor? Adică iar care viitor? Să mai prezic viitorul de apoca...lipsuri, holocausturi, catastrofe, dezastre și potopuri? Nu mi-am jurat să nu mă mai blochez în asta, ci să trăiesc minutul rămas în prezent, fără a număra secundele? Atunci, să mă bucur că suntem cu toții în echipă houyhnhnmi, unicorni, titani și vampiri, să ne îmbrățișăm disperat, titanic, să ne dăm un sărut gay salvator și unul de vampir. Parcă simțindu-mi neliniștea, Her (Heracle) vine și mă ia de mână, ținându-mă strâns, cu mâna sa mare și caldă:

       – Promy, am înțeles că te-a masat Ile la cur și la coaie cu ulei de cocos.

      – Da, mă, chiar acum, la baie.

      – Mă bucur, dar nu pot să mă conving până nu le miros și eu și nu-ți fac un masaj erotic.

      – Verifică și convinge-te. Iar masajul mi-l faci aici, după ce pleacă restul, de față cu Ile.

Însă ceasul de pe una din măsuțele de cristal arată ora zece deja. A venit ora somnului. Cred că lăsăm masajul pentru data viitoare sau pentru o ședință specială, organizată expré pentru așa ceva. Acum trebuie să mergem să dormim: nici eu, nici Her (Heracle) nu ne mai stricăm somnul de frumusețe (și de sănătate) fie și pentru un masaj erotic. Îmi iau, deci, la revedere de la echipă, îi teleportez acasă la ei (oare cât de acasă e pentru ei în prezent?) și mă pregătesc să mă retrag în pat (da, cred că mi s-a urcat la cap cu drepturile și am luat supradoză de la revedere).

Blestemați să fim noi să dormim ca marele povestitor Rașid Khalifa din romanul ”Luka și focul vieții” al lui Salman Rushdie și să fim pisici! Ce mi-a plăcut să fiu pisicuță de Cheshire și să o ajut pe Ile, Madame Dezastru, în aventurile ei din Țara Minunilor! Ăsta da personaj și rol! Țara Minunilor e și în Olimp, și în România (și apoi în alte părți de pe Pământ). Apropo de somn, încerc să adorm fără să mă gândesc că mă răpește altcineva în afară de Ile (deși încă avem coșmaruri amândoi că vin la noi zeii din Olimp și de pe Pământ să ne profaneze și să ne devoreze, iar boala ne poate răpi și ea oricând), fără să număr minutele și secundele, fără să mă îngrijorez de ce va fi mâine, fără să mai ghicesc viitorul (care viitor?). De această dată, ultimele cuvinte nu vor fi ”vine potopul” și înjurături de mamă pentru zei, Big Brotheri și sisteme, ci  ”vă iubesc” și ”sunteți hobbiți”. Apoi, ”noapte bună”.