Comori din ruine. 14. În caz de sirene afone la ședință la palat (în ciuda sângelui băut de la refugiați), bune și dopurile antifonice la ceva!

     

      Nici nu știți ce fericit sunt să merg la o ședință unde Her mă bârfește la budă, Bebe lansează vânturi cu arome de parfumuri franțuzești (Si de la Armani), Chiron se uită la o telenovelă locală (”Inimă de centaur”), eu confecționez fustițe de balerine din pungi de Maretti, Hefaistos face balerinele, iar Atena le transformă în păianjeni ca pe Arahneea și omiduțe ca pe Ile. De ce mă bucur să mă plictisesc așa, împreună cu ei? Simplu, plâng de fericire când îi văd pe ei și nu pe ticăloșii de Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera și Hermes, cărora le auzeam comentariile batjocoritoare și râsul sfidător, le contemplam statuile, și le zăream mărețele realizări precum execuția mea de pe Elbrus, Cutia Pandorei sau potopul expuse în tablouri, pe pereți. De multe ori, când eram la palat cu ei, cu toate că încercam, disperat, să-mi găsesc refugiu în muncă, preferam să fiu pe Elbrus în dulcele meu exil de zi cu zi, în lanțuri, cu piroane și ficatul sfârtecat de vultur decât să mai rămân în compania lor.

      Așadar, acum mă teleportez la palat și intru în sala tronului unde îi găsesc pe toți așa cum mă așteptam, foarte ocupați. Eu mi-am păstrat la palat ținuta zilnică, devenită un fel de brand al meu (preluat, văd și de alții ca Ile sau Atena): blugi tociți și rupți, tricou alb și adidași Nike (nici nu sunt încă obișnuit să stau îmbrăcat, nici la propriu, nici la figurat, am fost și am rămas dottore el-Gol, maestrul transparenței, gol, străveziu de vezi prin mine, din care curg toate în public, panta rhei, până nu mai are ce).  

      De la revoluție, tablourile cu mărețele realizări și statuile glorioșilor conducători lipsesc, chiar eu le-am distrus și nu-mi pare rău. Je ne regrette rien. Altminteri, eu nu distrug opere de artă (nici statuile zeilor din temple sau muzee). Astfel, interiorul a ajuns alb, destul de auster, fără statui și tablouri: singurul obiect bogat ornamentat a rămas masa din centru – masivă, în formă de scoică din marmură de Paros, cu piciorul aurit, sculptat în stil rococo cu basoreliefuri reprezentând fauni, nimfe și centauri.

      Pe ea se află două amfore rubinii, decorate cu fauni, nimfe și centauri, pline cu apă plată și un serviciu de porțelan alb cu motive florale cu cafea Lavazza fierbinte, cu o amforă argintie cu lapte bio, slab (1,5%), alături (de la fermele de produse ecologice ale lui Her (Heracle)). Deși Her (Heracle), adeptul alimentației sănătoase, s-a opus vehement (căci olimpienii au glicemia și colesterolul nemăsurabile), pe masă se găsește și un recipient de cristal roz, în formă de inimioară, plin cu ambrozie (o substanță de zece ori mai dulce ca mierea), pe care olimpienii o consumă la cafea sau separat. Spre deosebire de perioada măreților și glorioșilor conducători, de pe masă lipsesc amforele cu vin de la Dio (Dionysos) sau Chiron, votca și whisky-ul, dar acesta nu e un motiv să fiu nostalgic, cu atât mai mult că trebuie să țin regim.

      De-a lungul pereților se află canapele mari de piele de culoarea cafelei cu lapte. În locul tronului masiv, imperial, din aur, strălucitor și incomod al lui Știi Tu Cine... Zeus de pe Mytikas (pe care l-am profanat împreună cu Ile când ne-am jucat de-a ”Bill și Monica în Biroul Oral” și când m-am simțit, în sfârșit, fericit, eliberat și, dacă nu în putere, măcar la putere, ce pula mea), acum se află câteva perne moi și pufoase, purpurii pe care stă înțeleptul Chiron centaurul, noul lider liber ales. Lângă el, în stânga, se găsesc pernele albe ale lui Bebe inorogul care fac contrast între zăpada lor catifelată și negrul de abanos al inorogului când e așezat.

      Dar acum, în ciuda faptului că e și el cardiac, a făcut transplant de inimă în 2015 (cu inima creată de mine la laborator) și n-are voie să se obosească, Bebe unicornul patinează pe gresia lucioasă, lansând vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, Si de la Armani. Mai mult, veghează nonstop Olimpul ca un Sfinx, NATO sau FMI, de Mare Blond ce e, bestia asta a noastră mare, neagră și cu coarne..., ă, pardon, corn. Nu  mai zic de înțeleptul Chiron... atât de înțelept încât a devenit lider și nu și-a mai luat o vacanță de 5 ani, neglijându-l puternic pe prietenul său, Melos. Eu unul am învățat de la Ile teorema ei potrivit căreia duminica e zi sfântă și mai trebuie să iei și o pauză. Dar ia încercați să luați o pauză pe Elbrus sau în Tartar, inclusiv în cele de la birou.

      Când intru, la 12.05 minute, înainte să mă așez pe canapea și să încep să confecționez fustițe de balerine din pungi de Maretti (până la 12.30 când mă uit cu Mene (Meneceu), Bebe, Hefaistos și Atena pe rapoartele de monitorizare), îi salut pe toți cu ultimele cuvinte din limba dacă (”Barzăcopilviezure”) și le dau un sărut gay salvator pe guriță, lui Chiron, Bebe, Hefaistos și Atenei (cei din urmă deveniți pentru o anumită parte a presei bulangii nenorociți și pupincuriștii mei și ai animalelor mele naziste de când colaborează cu noul regim democratic). Nu-l găsesc deocamdată pe Her (Heracle), inițiatorul acestui sărut, căci acesta se află la budă și mă bârfește. El e cel căruia i-aș băga și limba în gură, dar tocmai el lipsește. 

      Bebe și Chiron mă salută cu entuziasm și răspund pasional sărutului meu gay salvator (de fapt, destul de apatici, fără să se întrerupă din ce făceau). Remarc destul de abătut că nu mai reușesc să-i atrag cu sărutul meu gay salvator preluat de la Her (Heracle), dar nici nu renunț la el, e brandul echipei. Și sărut atât de bine! Nu știu ce să mai inventez ca să-i tentez. Total transpus în telenovelă, Chiron mă sărută scurt și se scarpină în barba lui mare, albă și pufoasă de Moș Crăciun (da, seamănă cu Moșul atât la figură, cât și la dimensiuni), țintind ecranul televizorului în transă, cu ochii săi mari, căprui închis, blânzi și calzi straniu iluminați pe fața rumenă cu obraji bucălați. Bebe, unicornul mare, negru, cu ochii strălucitori de parcă plutesc în lacrimi, de culoarea cafelei cu lapte, mă sărută patinând și aruncând un nou vânt cu parfum Si de la Armani și mă întâmpină cu vorba sa, preluată și de robotzi și de noi, ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” (lucru spus când n-ai nimic de spus).

      Când vine vorba de Atena și Hefaistos, încă mă intimidez când îi sărut gay salvator pe cei doi, pe fosta mea prietenă din adolescență și fostul meu călău-nepot, discipol și prieten (mă tem, tremur, mă înroșesc și mă ia cu leșin în ambele cazuri, chiar dacă mă forțez să par relaxat și mă limitez la un sărut scurt, fără să introduc limba). Și cu Atena mai am totuși o anumită intimitate care a dispărut în cazul lui Hefaistos și, totodată, față de ea încă mai am o atracție (cum are și ea față de mine).

      După ce-i sărut gay salvator pe cei doi, mă trântesc epuizat pe canapea, pe colțul din stânga, lângă Atena, lăsând-o pe ea la mijloc, între mine și Hefaistos. Ea și-a păstrat ținuta sport de la cabinet, aceeași cu a mea, iar Hefaistos poartă un tricou albastru azuriu, blugi negri și adidași. Mă face și acum să tresar, când îi văd aspectul masiv, ceafa groasă, fața lată, transpirată, mereu pătată parcă de unsoare, mâinile uriașe păroase și rânjetul care-i deformează chipul, de parcă e pe punctul să mă execute iar. Dar de ce îmi fac griji? Mai bine mă apuc să confecționez fustițe de balerine din pungi de Maretti pe care le dau lui Hefaistos să le pună pe balerinele create de el, iar Atena le transformă apoi în omiduțe ca pe Ile ori arahnide ca pe Arahneea.

     

***

      Fac acest lucru până la 12 și un sfert când aparenta noastră liniște e întreruptă de un foșnet amenințător de aripi. Să fie bestia de vultur iar, înfruptându-se fatal, la nesfârșit din ficatul meu? Mă scurg de pe canapea galben-verzui ca o secreție de Trichomonas. Totul se învârtește cu mine, mi se taie picioarele și respirația, mă ia cu leșin și îmi vine să vomit. Nu, din fericire, nu e bestia de vultur, nici stăpânii săi (bestii mult mai mari), ci doar o delegație a sirenelor. Am senzația că murmură în continuu (nu știu ce bârfesc acolo) și foșnesc permanent din aripi (da, sirenele noastre olimpiene au aripi, nu coadă de pește și se hrănesc și ele cumva vampiric cu sângele marinarilor ademeniți sub ape).

      Sunt îmbrăcate toate cu rochii lungi, albe, de voal, strânse până la genunchi, apoi evazate, cu trenă, ca de mirese. Au părul lung, ondulat, în nuanțele curcubeului, fețele cu irizări de sidef ca scoicile și ochii albaștri. Una singură are părul verde ca mușchiul, lung până în pământ și ochii verzi și languroși. Acum ochii ei verzi au devenit roșii ca jarul și aruncă scântei. Aceasta e șefa lor, Melis și purtătoarea lor de cuvânt. Ajunsă în sala tronului, lângă Chiron, Melis aruncă o privire disprețuitoare, se strâmbă, ia telecomanda, închide telenovela și-l zgâlțâie tare pe Chiron (nu era nevoie; odată televizorul oprit, Chiron s-ar fi trezit la sunetul scârțâitor-pârțâitor al vocii lui Melis):

      – Am venit să cerem să participe la toate festivalurile muzicale (inclusiv ”AER”) doar sirenele și în niciun caz vreun vampir ca Prometeu și cei din echipa lui, poate și Dionysos că s-a molipsit de la ei, zice Melis fără vreo introducere sau salut.

      – Eu recunosc că sunt vampir, tata lui Dracula și al lui Soros, dar nu sunt de acord cu această propunere, intervin, fără să fiu sigur că e oportun sau nu, dar fără să mă pot abține. Din câte știu eu, festivalul e deschis tuturor... tuturor celor competenți, care trec de preselecția juriului Thaliei și a celor din echipa ei.

      – Vezi, Prometeu, că-ți bem sângele, mă amenință Melis.

      – Dacă mai găsiți vreun strop, n-aveți decât. Eu sunt un vampir fără sânge. Nu mai găsesc nici să recoltez pentru analize. Pe jumate l-am vărsat, iar cu restul am scris și am compus.

      – Lasă vrăjeala, că la mine nu ține. Mi-e și teamă să-ți bem sângele, să nu ne intoxicăm cumva (fizic și psihic). Oricum, trebuie să precizez, să nu fie vreo îndoială: noi doi nu avem nimic în comun, Prometeu, chiar dacă bem sânge amândoi. Noi bem sângele celor scufundați doar pentru menținerea vocii, punctează Melis. Altfel ne pierdem vocea.

      – Păi, spre deosebire de mine, ar trebui atunci să fiți foarte în formă. Nu s-au scufundat atâția refugiați? Din păcate, cu miile în fiecare an? În ce mă privește, eu nu prea mai am sânge în mine nici de scris, nici de compus, nici de vărsat. Și eu îmi folosesc colții de vampir nu ca să sug sânge, ci ca să sug prostia și răutatea și să le scuip apoi afară din noi.

      Cum Melis nu e convinsă, îi sugerez lui Chiron să-l chemăm pe Dio (Dionysos) ca să spună și el ce crede. Din nefericire, Dio nu poate fi ușor consultat, doarme până seara târziu. Îl aducem însă de pe stradă, unde zăcea mangă într-un șanț (ce-l invidiez!), îmbrăcat în tricoul lui kaki pătat de vin și de borâtură și blugii rupți și soioși, cu părul lung, ondulat, șaten cu reflexii aurii în dezordine, ochii albaștri injectați și încețoșați și nasul roșu și umflat. Îi dăm o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket de conștientizare a sclerozei laterale amiotrofice. Apoi îl întrebăm de participarea la festival. Dio e la început confuz, așa că îl mai întrebăm o dată:

      – Maestre, ești de acord ca la festivalurile muzicale din Olimp să cânte numai sirenele?

      – Să cânte numai m-m-mi-mi-re-nele, p-p-pi-pi-re-ne-le, piranha? Nu, dom’ne, piranha ăștia n-au talent nici să interpreteze o odă de-a lui Apollo de la festivalul ”Lumina lui Apollo”. Știu doar să te jupoaie și să te înfulece, așa cum proceda și regretatul Apollo cu muzele lui, ă, cu o parte din muzele lui, scuze, Thalia, nu mă refer la tine.

      Bună idee! S-o chemăm pe Thalia să vedem de partea cui este în prezent. Oricum, ea e coordonatoarea festivalului ”AER”. De fapt, ea ar trebui să decidă, este responsabilitatea ei. Apare în aceeași ținută sexi de seară (pe care o purta și de dimineață), rochița arginie mulată și sandalele cu toc cui, puțin trasă la față de atâtea chefuri și activități (nu, de data asta, a trebuit să se abțină de la sex party-uri că avea trichomoniază, cred că de-asta e așa de palidă, fără sex i-e și mai greu), cu ochii albaștri puțin înroșiți și tulburi și bretonul negru, lung, filat, asimetric, îndreptat cu placa (cum mă coafam eu obsesiv înainte... când apucam). Îi suflu chiar eu bretonul, iar ea face o ușoară și grațioasă plecăciune, zâmbește și spune cu o voce caldă, tare și fermă:

      – Bine v-am găsit. Dragii mei, cred că eu am ultimul cuvânt. Eu sunt coordonatoarea festivalului ”AER”. La festival participă numai cine trece de mine. Mai exact, de preselecția făcută de mine și de echipa mea.

      Când aud cuvintele Thaliei, sirenele foșnesc și mai puternic din aripi, murmură și mai intens și aruncă fulgerașe din priviri cum azvârlea pe vremuri Știi Tu Cine... Zeus din sceptru chiar de aici, din sala tronului de pe Mytikas:

      – Vedeți, dragele mele sirene, cum vorbește câinele ăsta de trădător, viermele de pușcăriaș, șarpele de intelectual, porcul de violator, șobolanul ăsta împuțit de terorist, golanul, ciumpalacul, animalul nazist de Prometeu! urlă Melis Așa ne trebuie dacă am venit să cerem aprobare unor bestii de animale imbecile și ticăloase ca el, Chiron și Bebe. Și-apoi unor zdrențe și gunoaie de alcooliști și drogați ratați care au făcut pact cu diavolul... diavolul de Prometeu precum Thalia sau Dionysos. Haideți să le arătăm un cântec de-al nostru și-apoi îi lăsăm în plata Domnului că nu-i duce capul mai mult pe brutele astea needucate. Ia ascultați la noi, măi animalelor naziste, chit că nu veți pricepe în veci arta noastră elevată!

      Înainte să apucăm să ne dezmeticim, sirenele încep ”Stinge lumina”: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”. Surprinzător, în ciuda sângelui băut de la miile de refugiați scufundați, cântă mai prost ca Apollo ”Stinge lumina”. Cum nu mai putem suporta, ne punem dopuri în urechi ca marinarii lui Ulise. Tot auzim în surdină, dar măcar e ceva mai încet acum. Bune și dopurile antifonice la ceva!

     

***

      Cum nu avem dopuri antifonice și pentru bodyguarzii centauri și amazoane, aceștia nu rezistă mult și scot afară sirenele în șuturi. Și atunci constat că s-a făcut deja 12.45, ar fi trebuit să ne uităm pe raportul de monitorizare (raport generat automat pe i-Phone cu ajutorul aplicațiilor noastre speciale create de mine, Atena și Hefaistos) de la 12.30 la 13.30. Pe acesta n-ar trebui să-l ignorăm. O singură neglijență poate fi fatală. Și mai târziu e prea târziu, cum am zis mereu.

      Așadar, mă apuc de raportul de monitorizare împreună cu Atena, Hefaistos, Mene și Bebe. Mene a venit punctual, la 12.25 (bine că nu l-a răpit nimeni pe drum să-l ducă în Tartar, că altfel întârzia iar de se stricau nu doar cafeaua și laptele, ci și ambrozia și uitam cu toții de el, inclusiv el!), îmbrăcat casual, cu un tricou cărămiziu și blugi albaștri în degradé. Suntem amândoi bolnavi și slăbiți, chiar dacă avem acum dublu ca număr de kilograme față de Elbrus sau Tartar (Mene are 60 de kile, eu – 67).

      Mene e și el o legumă putrezită, zdrobită nu doar de închisori de exterminare ca Tartarul (unde a stat din copilărie până la revoluția noastră democratică), ci și de cancerul de colon (a fost descoperit în stadiul III (metastazat la ganglionii limfatici) la sfârșitul lui 2015, operat în februarie 2016 și face citostatice (două săptămâni cu una pauză, timp de maxim 6 luni cura)). E aproape scheletic (la cei doi metri ai lui – ca mine), cu un aspect emaciat, cu fața măslinie trasă, oasele ieșindu-i prin pomeții obrajilor, ochii căprui duși în fundul capului, părul roșcat căzut din cauza chemoterapiei. Ne încăpățânăm totuși să ducem mai departe focul sacru (o simplă scânteie contează) și ne autodeclarăm  boșorogi terminați și striviți, dar nu învinși.     

      În ce-l privește pe Hefaistos, fostul călău al regimului și al meu, nepot, discipol și prieten, ce să zic, deși colaborăm din nou la rapoartele de monitorizare și a construit memorialul holocaustului, tot mă face să tresar, să-mi vină să vomit, să mă ia cu leșin și să mi se oprească inima pentru o clipă, gândindu-mă că-mi pune lanțurile la mâini și la picioare și că-mi înfige din nou pironul în piept. Tot nu pot trece peste ce s-a întâmplat ca să fim prietenii de odinioară, cu toate că țin la el și știu că a ars în focul Gheenei de vinovăție din prima clipă, de la prima mea execuție, iar eu l-am iertat încă de atunci.

      Deși are aceeași înălțime ca mine și ca Mene (2 metri), mă sperie cu imaginea lui de uriaș (comparativ cu mine și cu Mene care suntem storși de chinuri și de boli și slăbiți, chit că nu mai avem 30 de kile ca în Tartar sau pe Elbrus, ci dublu), chipul său mereu transpirat (dat parcă mereu cu unsoare), ceafa lată, mâinile puternice, păroase și groase care mă pot strivi ca pe o musculiță, rânjetul său strâmb, care-i deformează fața și șchiopătatul său permanent (pentru care trebuie să le mulțumească părinților săi dragi, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus care l-au aruncat amândoi în prăpastie pe vremea când era doar un bebeluș pentru că.... era prea urât... să-l consume direct ca pe mine). Mă înduioșează însă ochii lui mari, cafenii, luminoși, catifelați de copil sau de Bambi.

      Când facem monitorizarea, uneori sunt distras (pentru o clipă, îmi revin repede) de chipul alb de porțelan al Atenei, de obrajii trandafirii, părul ei des și lucios, de abanos (chiar dacă e prins în coadă) și ochii ei albaștri, limpezi și strălucitori, umbriți de gene lungi, arcuite. Îi ating mâna albă, diafană, cu degete lungi fără să vreau când ne uităm pe i-Phone la proiecțiile 7D generate de rapoartele de monitorizare (imagini tridimensionale, pe care le și auzi, miroși, guști și atingi, dacă vrei). Ea îmi suflă bretonul lung până la bărbie, alb-negru și creț. Mă înroșesc și mi-l trag, automat, la loc. Dar, creț cum e, mi se ridică oricum și, de fapt, nu mai vreau să mă ascund, nu am de ce. Nu am făcut nimic rău. Sau am făcut deja, doar cu un gând și merit să fiu înlănțuit pe Elbrus iar? Așa îți trebuie, porcule! Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Și ești de vină și tu, tati, că nu m-ai mâncat tu primul când eram mic, așa cum a procedat nenea Cronos cu copiii săi, să-mi scoți gărgăunii din cap. Acum e prea târziu. Dar ce am? O iau de la capăt cu (auto)acuzațiile? N-au fost suficiente condamnări absurde?

***

      Înainte să apuc să mă dezbrac singur, să mă leg și să-mi mănânc și ce nu am, vine cineva la mine să-mi distragă atenția de la asta și să-mi ridice moralul, mai exact să-mi dea un sărut gay salvator și o îmbrățișare titanică, disperată, ca pentru ultima oară, să ne facem amândoi praf... praf de stele și să zburăm. Este ora 13.45. În sfârșit, Her (Heracle), frumușica blondă de la Chippendales (cu asta a fost confundat în Vamă, dar el nu s-a supărat, ci a dat autografe ore la rând, cu răbdare, tuturor celor care i-au cerut), a ieșit de la budă unde (mă) bârfea intensiv. Ce mă bucur! Voi afla noutăți și, în sfârșit, am parte de un sărut gay salvator pasional: el îmi bagă limba adânc în gură, iar limbile noastre se încolăcesc, răsucindu-se ca șerpi de foc. Nu se poate abține și-mi pune apoi mâna pe fund, mângâindu-l ușor. Îi răspund cu o mângâiere și eu în același loc (are un fund foarte tare, musculos și apetisant).

      Îmbrăcat cu un tricou roz pal prin care i se zăresc pectoralii bineconturați și blugi albaștri, tociți și rupți, cu părul blond, lung, ușor ondulat revărsându-se pe umeri, privindu-mă cu ochi albaștri limpezi și scânteietori pe fața rumenă, strălucind de sănătate, Her se oprește din sărut și mângâierile noastre și zice cu o voce ghidușă, chicotind:

      – Am o noutate. Apollo a început și el greva foamei la închisoare din cauza regimului bio de la închisoare. Ce idee bună am avut cu mâncarea bio pentru olimpienii aflați la închisoare! Asta da pedeapsă pentru ei!

      – Da, mă, văd că nu se pot obișnui. Au rămas setați pe ambrozie și nectar, după ce că glicemia și colesterolul lor sunt necuantificabile, cum e și cazul meu, de altfel. Bună idee ai avut cu regimul bio la închisoare. Și să aprovizionezi de la fermele tale cu produse ecologice. Inspirată inițiativă!

      Râzând, Her îmi suflă bretonul alb-negru, creț, lung până la bărbie, se joacă un pic cu el, apoi spune:

      – Ce e, mă, te zgârcești să vii la mine la beauty-salon să te tundă cineva profi, să te vopsească și să te coafeze?

      – Nu, mă, dar sper că-mi faci tu o ofertă specială, un discount de 99%. Și, ca răsplată, poți să vii și tu la mine la cabinet, la ginecolog, nu ești tu blonda de la Chippendales?