Apropo de recunoștință, VJ45, planeta artistică ce empatizează cu
refugiații și te ajută să te regăsești, ar fi trebuit să fie recunoscătoare
pentru venirea refugiatului XXY, ca de fiecare dată când apare cineva nou, cum
a fost și cu mine, cu Deu (Deucalion) și cu Ile. Deu (Deucalion), băiatul meu
(și al lui Ile, ea e maștera, deși
altminteri Deu e strămoșul ei) este supraviețuitorul potopului,
participant la proiecte civilizaționale ca mine
și coordonatorul stației orbitale de pe VJ45, planeta unde a imigrat de
mai bine de o sută de ani. VJ45 ne-a făcut tuturor terapie când am intrat în
ocean prin punerile ei în scenă foarte realiste.
Mai exact, în ce mă privește m-a făcut să mă confrunt cu Elbrusul, să urlu
atât de tare de durere și de revoltă încât să-i pulverizez pe Știi Tu Cine...
Zeus, pe Hermes și vulturul mâncător de ficat, apoi să mă eliberez și să mă
simt renăscut. După aceea, de fiecare dată când am intrat în ocean, VJ45 a pus
în scenă condamnarea mea pe Elbrus, dar și eliberarea mea (de mine însumi, de
Her (Heracle), Atena sau Hefaistos chiar, nepot, discipol și prieten, vechiul
meu călău și al regimului). De asemenea, VJ45 a făcut să se audă muzică în
portalul infernal în care se auzea urletul de durere al Pământului: ”Oda
bucuriei”, cântecul lui Marsias (inventatorul flautului și cel care a fost
jupuit de viu de Apollo pentru că era mai bun la muzică decât zeul soarelui),
simfonia compusă de mine în memoria lui Marsias.
Dar de data asta, la venirea lui XXY, VJ45 nu a fost recunoscătoare și nu s-a
grăbit să-l cheme în ocean și să-i facă terapie. XXY vine de pe planeta Stone 3
unde oamenii sunt de piatră. Inițial el a fost bizarul personaj care făcea
opinie separată comparativ cu ceilalți, suferea de ce ziceau și făceau alții. A
plecat din cauza unei neînțelegeri cu alți oameni de piatră și a călătorit timp
de doi ani-lumină, de data asta împietrit, cu mintea golită, fără să se
gândească la ce va urma pe planeta pe care sosise. Și-a jurat că nu va mai lăsa
pe nimeni să-l facă să sufere. Poartă tricouri negre, blugi negri, are părul
negru și are ochii cenușii și tulburi, fără expresie.
Nu se lasă înduioșat nici de poveștile noastre, ale celor de la stația
orbitală, apoi ale mele și ale lui Ile. Încercăm și cu lacrimile tămăduitoare
ale inorogului Bebe, dar nici ele nu dau vreun rezultat. Eu mă străduiesc să-l
impresionez cu sărutul nostru gay salvator (brandul echipei), îmbărțișarea
titanică ce te face praf (... praf de stele) și zbori, sărutul meu de vampir și
limbuța motanului Pesi (Piersicuță) (o limbuță dată după zeci de pastile luate,
pentru a ne linge rănile de pe corp și din suflet), dar nu reușesc. Iar VJ45
pare contaminată de indiferență: oceanul i-a devenit o mlaștină cenușie și nu
mai cântă.
Însă, când iau chitara și cânt ”While my guitar gently weeps”,
oceanul lui VJ45 redevine albastru și cântă și el, iar XXY intră în ocean.
Acolo, se regăsește. Se întoarce cântând, cu obrajii rumeni și ochii
strălucitori, înlăcrimați. Lacrimi tămăduitoare ca ale inorogului Bebe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu