Pariul pe iubire 12. Lumina focului sacru în infern

Iată însă câteva exemple care sfidează legile infernului și aduc lumina focului sacru în întuneric în nordvest. Zain, un băiat de opt ani care și-a pierdut piciorul într-un bombardament, continuă să meargă la școală și să joace fotbal. Vrea să devină medic pentru a-i ajuta pe ceilalți. ”Merg la școală, apoi la fotbal cu verișorii mei”. ”Aș vrea să fiu doctor pentru a-i ajuta pe cei din jur”.          

Ahmad Arafat lucrează la o organizație ce ajută copiii victime ale războiului cu suport psihologic și educațional. Mulți copii se confruntă cu traume precum moartea părinților și distrugerea caselor. Rețeaua Hurras a ajuns la peste 40.000 de copii în ultimii șase ani. Conduce și o librărie mobilă cu 1.500 de cărți. Acestea se adresează copiilor de 6-14 ani și oferă cărți pentru 200-600 copii la fiecare vizită. Fondul Ahmad, în memoria micuțului Ahmad ucis de bombardamente, strânge bani pentru mai multe librării. Ameenah, după ce și-a pierdut cumnata (întâi la închisoare, apoi în bombardamente), fratele și nepotul, Ahmad, în urma unor lovituri aeriene, a deschis un fond dedicat educației copiilor din Siria, în memoria lui Ahmad (cuprinzând inclusiv centre mobile de educație și materiale de auto-instruire). Vrea să-l țină minte zâmbind fericit. Abia aștepta să meargă la școală, dar nu a mai apucat.”Vreau ca Ahmad să fie amintit pentru fericirea pe care a adus-o în scurta sa viață. Vreau să fie reamintit pentru visele lui strălucitoare de a avea o educație corespunzătoare, visele care trebuia să fie drepturile lui”. Cărțile sunt utile pentru unii copii precum Amjad care și-a părăsit satul din Latakia și nu a mai mers la școală de doi ani. Acesta s-a bucurat că sunt adulți care cred în el și speră că se va întoarce la școală. Rețeaua Hurras, pe lângă cărți, oferă și suport psihologic pentru copii, activități sportive, precum și de siguranță            (de pildă, exerciții de evacuare împreună cu echipele de salvare ”Căștile Albe” (”White Helmets”).

Organizația Nabaa Al Haiyat sau Primăvara Vieții a adus cărți și materiale educaționale pentru copii în tabăra de refugiații Jab El Abyad Bwedeer din nordul Siriei. Copiii se bucură, iar noi suntem fericiți să vedem copiii din Siria râzând și nu numai în dărâmături, atacuri chimice, închisori de exterminare sau blocade.

Un nou website produs de Campania Siria (The Syria Campaign) și organizațiile pentru drepturile omului, Peace Direct, aduce poveștile celor din Idlib. Prin materiale scrise, fotografii și clipuri video, prezintă viața din Idlib (vorba vine viață, supraviețuire de fapt și, de multe ori, nici asta măcar).

Raed Fares a fondat în Kafranbel, Idlib Radio Fresh în 2013, un post de radio care transmite inclusiv informații utile despre război, nominalizat la Premiile Media One World din 2019. Postul de radio a satirizat jihadiștii și regimul. Postul de radio a rezistat extremiștilor, folosind cântece de păsări în loc de muzică și utilizând un soft de îngroșare a vocii pentru a schimba vocile prezentatoarelor și a le face să sune a voci masculine. Pe lângă opoziția regimului și a jihadiștilor, postul de radio s-a confruntat și cu tăierea subvențiilor americane. De asemenea, Raed a supraviețuit unui atentat asupra lui în 2014. A fost și răpit și torturat de jihadiști de câteva ori. Din nefericire, a fost ucis într-un nou atentat în noiembrie 2018 pus la cale probabil de Hayat Tahrir al Sham. 

 ”Singurul lucru prin care putem crea o nouă Sirie este prin societatea civilă.  Nu există altă cale. Nu se poate prin arme, nu se poate prin realități pe care alții încearcă să le impună” spunea Raed. De asemenea, a declarat: ”ca jurnalist și activist am datoria să combat poveștile fundamentaliste care se împrăștie către oameni care nu au altă sursă de speranță în țara devastată de război. Dacă nu eram noi și alte voci independente, teroriștii ar fi fost singura sursă de informații despre Siria pe plan local și internațional. De aceea, grupurile teroriste (și regimul) ne văd ca pe o directă amenințare”. În decembrie 2016 a scris pe Facebook: ”Libertatea este o idee, o idee nu poate muri. Fresh este o idee, o idee nu poate muri. Ideile nu pot muri, oamenii pot muri și vom sta până când durerea se duce. O țara mea... de sacrificii! Nu pot mulțumi îndeajuns celor care au fost solidari, scrisorile nu pot aduce justiție emoțiilor mele, tot ce pot spune e: voi sunteți Revoluția, Revoluția și-a salvat copiii.”

Iată ce spune prietenul lui Raed, Kenan, advocacy manager la Campania Siria (The Syria Campaign) amintind de dăruirea, curajul, rezistența și spiritul de sacrificiu ale lui Raed: ”Îmi amintesc de nopțile fără număr cu el, după ce terminase brainstormingul pentru un banner de protest sau desen animat. Vorbeam despre toate: Siria, lume, revoluție, religie, viață și dragoste. Puteam să-i ascult vocea la nesfârșit. Tot ce-mi doresc acum e să o ascult din nou, astfel încât să mă umple de speranță într-un moment întunecat și să-mi spună că totul e bine... probabil îmi va aduce aminte că revoluția reprezintă o idee ce nu poate fi ucisă. Raed a văzut atâta oroare și tragedii în fiecare zi. Regimul l-a urât, iar islamiștii extremiști și ei chiar mai mult. Au amenințat că-l ucid și aproape l-au asasinat înainte. Dar răspunsul lui a fost să râdă la simplul gest de a renunța. L-am întrebat: nu ți-e teamă că o să fii ucis? Și el doar râdea.”

A făcut și pancarte pentru protestele din fiecare zi de vineri, ducând spiritul revoluției mai departe. A creat pancarte care exprimă solidaritatea cu Siria, dar și internațională: ”Assad  a hipnotizat lumea        și i-a ordonat să se comporte precum un ticălos. Kafranbelul ocupat. 7.02.2012”, ”Am un vis. Să lăsăm libertatea să sune din Kafranbel. Kafranbelul liber, 7.02.2012”, ”Bombele din Boston reprezintă o scenă tristă cu privire la ceea ce se întâmplă în fiecare zi în Siria. Acceptați condoleanțele noastre. KNRC Kafranbelul revoluționar. 19.04.2013”,             ””Să fii liber înseamnă mai mult decât toată magia și toate comorile din lume”. Robin Williams să se odihnească în pace. Revoluția siriană, Idlib, 15 aug 2014”, ”Stăm în solidaritate cu cei oprimați care nu pot respira. #viața negrilor contează. Revoluția siriană, Kafranbel, 13 dec 2014”, ”Problema noastră nu e că Assad minte public, ci că lumea face tot posibilul să-l creadă. Revoluția siriană, Kafranbel, 28 feb 2015”, ”2016 lumea se așteaptă la mai multă fericire în timp ce sirienii așteaptă mai multe victime. Oricum, an nou fericit. Revoluția siriană, Kafranbel, 2 ian 2016”, ”Până acum, Assad a ucis 500.000 sirieni, 1800 dintre ei uciși cu ajutorul CW. Cum poate lumea suporta asemenea crime? Revoluția siriană, Kafranbel, 16 apr 2017”. Ne-am exprimat și noi solidaritatea cu el și lupta lui pentru libertate, prin mesaje și poze pe Facebook și Twitter la fel ca nenumărați alții din întreaga lume.

Artiști, persoane din mediul academic și scriitori condamnă și ei printr-o scrisoare deschisă uciderea lui Raed. ”Noi, artiștii și scriitorii care am semnat această scrisoare deschisă condamnăm uciderea lui Raed Fares, omul din spatele pancartelor din Kafranbel, care a devenit un fenomen în ce privește reflectarea adevăratei esențe a revoluției. Apelăm la persoanele din lumea academică, artiștii și scriitorii din toată lumea pentru a ne fi alături și a aduce lumină asupra injustiției continue și reînnoite împotriva poporului sirian.” (...)”Fenomenul pancartelor din Kafranbel a început într-un orășel marginalizat, neglijat de decenii, care a dat naștere unei noi culturi. O cultură condusă de Raed și oamenii săi care au visat la o Sirie democratică, multietnică, un stat civilizat aparținând poporului și viitorului său, respingând închisorile, uciderile, cenzura și obscurantismul”.  

Memoria lui Raed este realizată și prin Oslo Freedom Forum (unde participase și el pentru a vorbi despre revoluție și o Siria democratică și liberă). ”Revoluția este o idee și ideile nu pot fi ucise”, spunea Raed. Prietenii lui Raed au venit la Oslo Freedom Forum pentru a-și aduce aminte de el și a celebra lucrurile în care Raed a crezut: libertate, demnitate, drepturile omului. În ciuda bombardamentului din Kafranbel, colegii activiști din localitate s-au asigurat că legendarele pancarte au călătorit din Siria la Oslo pentru a transmite mesajul. Raed a vorbit la Oslo cu un an înainte de a fi asasinat, mai exact despre rezistența pașnică și construcția unei Sirii libere și democratice. Călătoria lui Raed nu s-a încheiat și nu se va încheia vreodată. Avem o datorie față de el și de cei care au fost uciși pentru libertate.

La Radio Fresh, cel mai tânăr lucrător, Mounir al-Sheikh, are numai 13 ani. Prezintă programele pentru copii după ce vine de la școală din Kafranbel, Idlib. ”Lucrez din greu la școală, trăiesc cu mama și fratele meu. Tatăl meu a murit cu mult timp în urmă. Lucrez la Radio Fresh pentru a-mi ajuta familia să supraviețuiască”. Hobby-ul preferat e fotbalul și jucătorul favorit e Cristiano Ronaldo. Dorește să studieze la un colegiu de media și să continue să prezinte programele de radio. Dorește să ajungă un critic al programelor media. Mounir lucrează la radio de când avea 10 ani.  

În mijlocul ororilor, alt oraș din Idlib, Saraqib, a încercat să reziste extremismului și regimului, să fie democratic, ba chiar a organizat primele alegeri libere. Dacă restul țării era copleșit de război, extremism și dictatură, Saraqib a încercat să ofere o alternativă democratică după cum mărturisește activistul Omar al-Hussein (arestat și el și torturat în detenție atât de regim cât și de fundamentaliști): ”Într-un fel, Saraqib a evitat această soartă. A oferit o istorie alternativă pentru întregul conflict sirian și activistul Omar al-Hussein crede că cetățenii lui au încarnat adevăratul suflet al revoluției. În acea seară, el și-a imaginat alte mici democrații înflorind în Siria și că restul lumii începe să înțeleagă în cele din urmă că țara lui are mai mult de oferit decât sânge și tragedie”, se arată în articolul ”Ultimul bastion sirian al libertății” al lui Anand Gopal din the New Yorker.

Tot în Idlib, ”Căștile albe” (Syria Civil Defence - ”White Helmets”) organizează o cursă de biciclete pentru copii de Ziua Internațională a Voluntarilor. Copiii primesc medalii și jucării.

Activista pentru drepturile femeii Nivin Hotary a fugit din Ghouta în Alep, zona rurală. ”Cel mai greu moment a fost când o bombă a căzut lângă casa noastră și nu am putut să-mi protejez copiii, chiar dacă îi țineam strâns de mână. Îmi doream ca organismul meu să fie mai mare și mai puternic pentru a-i apăra pe copii”. Copiii au 6, respectiv 12 ani. A simțit un ”miros ciudat” în aer. Era de la armele chimice. S-au ascuns la subsol. Are coșmaruri că nu mai pot respira copiii ei. Familia ei trăiește acum la Azaz, un orășel din nord. Chiar dacă locuiește într-o casă închiriată și nu la cort, are permanent un sentiment de instabilitate. Nu sunt garanții pentru securitate ca să se întoarcă, regimul arestează lumea revenită. Ajutoarele internaționale sunt reduse. Costul vieții e ridicat cu puține posibilități de lucru. Dar activista spune că e înconjurată de femei curajoase, iar acestea vor construi un viitor în Siria.

Muzna Aljundi este ingineră și director al Women Now for Development în Idlib. Conduce un centru pentru drepturile femeii. ”Războiul are un efect psihologic asupra femeilor în termeni de depresie și anxietate”. ”Pierderea soților face femeile mai vulnerabile pentru că trebuie să ofere copiilor”. Este și ea mamă a doi copii. ”Împuternicirea femeilor pentru a juca un rol și a-și folosi capabilitățile este necesară în comunitate.” Casa ei a fost și ea bombardată. A distribuit coșuri de mâncare pentru persoanele aflate în nevoie. Crede că revoluția nu s-a încheiat și rolul de cetățeni și activiști este important acum. 

Tot în Idlib Badriya Sultan este un radiolog ce își riscă viața ca să salveze oameni și a pus la punct primul dispozitiv de depistare a cancerului la sân. A absolvit Institutul de Sănătate din Alep cu specializare în radiologie. A lucrat întâi la spitalul național din Alep, apoi s-a mutat la o clinică privată din localitatea ei, Maarat al-Numan din Idlib. A învățat timp de 17 ani de la doctorul cu care lucra. Apoi a venit revoluția. Erau lupte între rebelii moderați și armata siriană. Au început să primească răniții care aveau nevoie de ecografie și raze X, dar, fiindcă era un punct de verificare militar al regimului, trebuia să aducă răniții pe ascuns pe poarta din spate pentru a evita să fie prinși. Apoi când au fost bombardamente, oamenii au început să fugă. Cei care au rămas au pus bazele unui spital subteran, unde s-a dus voluntar. Erau doar câțiva doctori care au învățat operații de bază pentru a salva răniții. Multă lume a fugit, dar ea nu a putut să se îndure să plece. A stat la spital doi ani și a predat și biologia la școală pentru că profesorul se refugiase. Când Maarat al-Numan a fost eliberat de controlul regimului în 2014, oamenii au început să vină acasă și Orient a oferit fonduri pentru un spital bine echipat. Atunci s-a întors la slujba de tehnician radiolog și la monitorizarea femeilor însărcinate cu ecografii. Face ecografii și pacienților bolnavi de cancer, dar nu se poate face tratament chirurgical fără o mașină pentru mamografie. Aceasta se stricase, iar organizația Syria Relief nu putea acoperi costurile. Pentru mașină trebuia mers în zona regimului sau în Turcia. Până la urmă a găsit un inginer care să repare mașina. Este singura care funcționează din zona rebelilor. A realizat circa 1.000 de mamografii. Pentru chemoterapie pacienții sunt trimiși la regim sau în Turcia. ”Dacă este fond internațional sau nu, dacă regimul vrea să continue să bombardeze sau nu, voi continua și nu mă voi opri niciodată să ajut oamenii în nevoie. Aș vrea ca fiecare să simtă așa, să aibă compasiune pentru cei bolnavi de cancer și să-i susțină fără să renunțe la ei, să-i ajute să-și trăiască ultimele zile înconjurați de speranță și dragoste, nu cu durere.”

În Idlib un fotograf Tim Alsiofi din Ghouta documentează viața în Idlib și a realizat cartea ”Al tău cu adevărat”. Vara trecută Tim a văzut pentru prima oară în ultimii 10 ani un lac în zona rurală a Alepului: a petrecut ziua înotând, jucându-se în lac și învățând să pescuiască. După șapte ani de război, mulți petrecuți în asediul din Ghouta, mulți copii nu văzuseră niciodată un lac. Fotografia de la lac apare în carte, alături de alte fotografii din Ghouta și din Idlib. Alsiofi avea 18 ani când a început revoluția și studia ingineria de sunet și muzica. A trebuit să abandoneze muzica, în schimb s-a apucat de fotografie. ”În Ghouta în 2013 era imposibil de ajuns. Toate punctele de intrare erau închise și era imposibil ca o felie de pâine să intre în Ghouta. Oamenii erau schelete ambulante din cauza foametei”. A început       să facă fotografii și s-a specializat în asta în 2013. Fotografiile au fost gândite ca o contrapondere a propagandei regimului și a rebelilor care își aveau propriile reguli și recrutau militar lumea. Tim nu s-a axat pe violență și moarte, ci pe viață, viața civililor. ”Am ținut camera spre civili –oamenii oprimați care sunt vizați de gloanțe (...) M-am concentrat pe subiectele umanitare, pe viața de fiecare zi a oamenilor”. Tim a făcut note pentru fotografii. Într-una dintre fotografii, Shaker, 12 ani, pescuiește la lac. În alta, un copil are, în sfârșit, pâine de grâu. La expoziția asociată lansării cărții, Bente Scheller, director al Heinrich Boll Foundation Beirut spune că fotografiile exprimă realitățile vieții de război, arătând dificultățile. Oamenii refugiați din Ghouta în Idlib se tem de atacuri și să împărtășească soarta Ghoutei.

Mayson al-Misri a intrat la trupele ”Căștile albe” după ce regimul a ucis 10 membri ai familiei sale și a învățat să-i ajute pe ceilalți. Acum s-a refugiat în Canada. A lucrat patru ani din 2014 în 2018, scormonind prin dărâmături pentru a căuta supraviețuitori. Regimul spune că cei de la ”Căștile albe” trebuie să moară. Așa merită ticăloșii ăștia de teroriști. Nu-i e teamă de moarte, ci că va fi prinsă și torturată. A fost și reporter, încercând să combată propaganda regimului. Iată ce mărturisește ea:”înveți cum să o iei de la o stradă la altele în funcție de bombardamente: avioanele regimului bombardează o locație, apoi se schimbă, intervine un avion rusesc. Schimbarea durează în jur de 10 minute – atunci trebuie să acționezi”. Nu este niciun loc sigur pentru o femeie de la ”Căștile albe” așa că atunci când i s-a spus să împacheteze, a făcut-o împreună cu soțul ei reporter și el, însă nu și de la ”Căștile albe”. Au început o călătorie periculoasă trecând de regim și rebeli.  Au fugit timp de trei săptămâni, uneori fără mâncare și într-o zi fără apă, înfricoșați că drumul nu e sigur și pot fi arestați, pentru a ajunge la tabăra de refugiați Ayzak din Iordania, apoi în Canada. Nici nu și-a luat la revedere de la nepoți. Pe de o parte era regimul, pe de alta extremiștii de la Statul Islamic. A trebuit să renunțe la rucsacul cu computerul, camera foto și haine. A păstrat doar telefonul. Nu mai poate să plângă. Păstrează pe telefon imaginile fraților morți, dar nu mai poate să plângă.

Un film produs de Alepo Media Center despre persoanele dislocate din Idlib a fost nominalizat la Oscar. Persoanele dislocate din taberele de refugiați se confruntă cu ploi puternice și frig. Duc lipsa ajutoarelor și au nevoie de combustibil, încălzire și mâncare. ”Obișnuiam să trăim în case în Alep, dar bombele au căzut asupra noastră, așa că am ajuns fără casă și trăind în corturi. Suferim de frig”, spune un copil. ”Trăim aici de 6 ani, de 6 ani și am primit doar un coș pe lună. Acum este iarnă, nu este combustibil, nici încălzire, saltelele sunt ude, nu avem ce pune pe jos. Trăim o viață de suferință și umilințe”, spune o femeie. ”Iarna trecută a fost la fel, a trebuit să stăm aici. Nu avem nimic. Iarna trecută a fost la fel, ploi, inundații, toate s-au udat și le-am scos afară să se usuce în timp ce stăteam în cort în frig”, spune altă femeie.

Fadi Alhalabi și Hasan Kattan, fondatorii Alepo Media Center, nominalizat la Oscar, vorbesc despre dificultatea de a fi jurnalist în Siria și de a căuta adevărul în pericol fiind. Între 2011 și 2019, a fost rănit de trei ori, spune Fadi. ”După ultima rănire, m-am întrebat dacă să continui ca jurnalist ori să mă opresc”. Când a auzit de Marie Colvin și cum a lucrat în zone periculoase, rănile ei nu au oprit-o. ”Am fost inspirat de ea să continui ca jurnalist de război”. Să fii jurnalist în Siria e o slujbă foarte periculoasă. Mulți jurnaliști și-au pierdut viața. Siria este una dintre cele mai periculoase țări pentru jurnaliști. Jurnaliștii sunt căutători de adevăr, sunt vocea oprimaților. Dictatorii, inclusiv cei din țară, au targetat mereu jurnaliștii pentru a-i aresta, răpi, tortura și executa. Raed Fares, Khaled Issa, Shamel Ahmad și alții au plătit prețul vieții ca jurnaliști. 

Poliția Siriană Liberă din Alep este și ea  plină de voință și curaj ca echipele de salvare ”Căștile albe”. Regimul nu vrea ca ea să funcționeze, nici extremiștii. Anchetază cazuri chiar dacă e bruiată sistematic. Este și atacată de și de regim și extremiști, iar membri ei sunt răniți sau uciși. Totuși, continuă, nu vor să cedeze în ciuda dificultăților și a riscului de a-și pierde viața.

La a opta aniversare a  8 ani de la revoluție, Haneen El Sayed, jurnalist, fotograf și activist din Idlib spune: ”vreau să spun că noi oamenii din Idlib suntem încă aici, continuăm să ne apărăm libertatea orice ar fi, nimic nu ne poate învinge”. Bombele regimului și ale rușilor nu îi va opri în căutarea libertății. Al-Assad          a escaladat atacurile, oamenii sunt devastați și speriați, dar revoluția va învinge pe termen lung. ”Sentimentul cel mai plăcut pe care l-am avut a fost când am participat la proteste pașnice.” Momentul în care și-a exprimat opinia și dreptul la liberă expresie a fost de nedescris. E recunoscător revoluției pentru ce i-a dăruit, pentru că i-a schimbat viața, l-a învățat să accepte sacrificii și să-și respecte  principiile de rezistență pașnică. A făcut poze și pentru eliberarea deținuților, de pildă fotografia unei fete pe al cărei chip scrie: ”tata, îl vreau pe tata”.

Spitalul Hope a deschis porțile pe 5 aprilie 2017 în Alep. A fost construit pe ruinele celui bombardat și distrus. Oamenii au donat 240.000 de lire pentru a construi un nou spital pentru copii. Asociația Doctorilor Independenți își riscă viața pentru a avea grijă de copii. Dr. Rola Hallam, fondator spune: ”Aveam nevoie de ceva la care să contribuim, astfel s-a născut campania noastră” ”Banii pe care îi strângem sunt pentru spital. Nu credeam că această campanie va fi virală. 50.000 de oameni din zeci de țări de pretutindeni au strâns o sumă incredibilă,  240.000 de lire în două săptămâni”. Medicii din Asociația Doctorilor Independenți au decis să numească spitalul Hope. O doctoriță spune că oamenii vor continua suportul și că se simte îndatorată: ”Vrem să mulțumim tuturor celor care au contribuit la acest proiect”. Pe  5 aprilie, spitalul își celebrează ziua de nașterea a doua. În 2 ani au fost 98.707 consultații, a testat 26.309 persoane pentru malnutriție, a tratat 52.846 de copii. A oferit servicii medicale, suport neonatal, dând speranță, salvând vieți gratuit în mijlocul conflictului.  

Din solidaritate cu protestul din Sudan al unei femei, colega Mais de la Campania Siria a scris un mesaj din inimă: ”Sudanul aduce speranță în inima mea siriană zdrobită”. Vederea femeilor din Sudan care protestează împotriva dictaturii înseamnă mult pentru lupta împotriva dictaturii de pretutindeni dar și mai mult pentru femeile din Siria care s-au străduit să reziste tuturor atrocităților din ultimii opt ani și în ultima decadă. În solidaritate cu femeile și bărbații curajoși din Sudan am umplut multe inimi zdrobite cu speranță, în lupta pentru libertate, egalitate și un viitor mai bun. Copiii din Siria sunt solidari cu femeia protestatară din Sudan, Alaa Saleh. Și în Sudan există violuri și abuzuri ale protestatarilor. Mohammed Naji Al-Asam, figură publică și secretarul Asociației Profesionale Sudaneze care a fost arestat pe 4 ianuarie, este eliberat și purtat pe umeri de protestatari.    

Ali al-Sayyed a fost martor la 11 ani la uciderea întregii sale familii în masacrul de la Houla, unde au fost exterminate 108 persoane de către regim și milițiile shabiha în mai 2012. Acum Ali încearcă să-și reclădească viața în nordvestul Siriei, în Idlib. ”Mi-am văzut surorile ucise cu sânge rece. Shabiha le-a omorât. Le-am văzut sângele, era oribil. Nu știam dacă visez sau nu. Eram un copil. Aveam 11 ani.” Ali încă își amintește ziua în toate detaliile ei urâte, dar a decis să nu renunțe. A urmat dislocarea forțată către nordul Siriei și a decis să reia școala. ”Vreau să studiez pentru a îmi atinge ambițiile și a construi un viitor pentru mine. Trebuie să construim viitorul Siriei și să refacem civilizația cu educație și cunoaștere, nu cu cultura sângelui și a uciderii a lui al-Assad. Toți sirienii au dreptul la viață”.                                                       

Amal Hamo, voluntar la ”Căștile albe”, se luptă pentru salvarea vieților oamenilor: ”în orașul meu nu sunt organizații care să ofere asistență, mâncare sau adăpost. Doar ”Căștile albe” stau pentru a-i ajuta pe cei care au rămas și care n-au unde să se ducă.” Este voluntar la ”Căștile albe” de doi ani. A văzut lucruri oribile. Cele mai îngrozitoare au fost în ultimele săptămâni. Bombardează Rusia și regimul în regiunea sa Idlib. 190 au fost uciși până în aprilie 2019, după datele ONU, lăsând impresia că regimul vrea să recucerească zona. Doi membri ai ”Căștilor albe” au fost uciși. Ea a trebuit să fugă după ce casa i-a fost bombardată, dar își continuă lupta și misiunea. Munca de voluntar a fost predestinată. A lucrat întâi ca asistentă la spitalul din Khan Sheikoun. Când a început revoluția s-a oferit voluntar pentru a-i ajuta pe protestatarii răniți la proteste, chiar dacă nu era plătită și avea o situație financiară dificilă. Apoi a aflat de ”Căștile albe” și a început să le admire. A aflat că ei căutau volntare femei pentru centrul de femei. Prietenii au încurajat-o să aplice dat fiind experiența ei medicală, dar soțul s-a temut de riscuri. Până la urmă a obținut acordul soțului și s-a înscris la ”Căștile albe”. A trebuit să înfrunte prejudecățile oamenilor (inclusiv din familie) care considerau munca de cercetare și salvare a echipelor de la ”Căștile albe” ca pe ceva exclusiv masculin. Dar ea a continuat. Pentru că trăiește într-o societate conservatoare, bărbații voluntari sunt respinși uneori de la salvarea femeilor și acordarea primului ajutor, așa că sunt atunci invitate femeile. Este una din cele 8 femei voluntare. Merg la școli pentru a crește cunoașterea asupra normelor de protecție în timpul atacurilor.      Centrul unde lucrează a fost targetat de câteva ori de regim. A fost de multe ori în fața morții. Își amintește de atacul chimic din 4 aprilie 2017. S-a trezit la 6 când a auzit sunetul a trei lovituri aeriene. A văzut oamenii alergând, apoi a văzut oamenii sufocați. Nu poate descrie în cuvinte oroarea. Peste 80 de persoane au murit. A văzut copii făcându-se albaștri că nu mai puteau respira și femei însărcinate murind. Câteva luni mai târziu, a fost bombardat și distrus și singurul spital, așa că a fost nevoie de evacuare a răniților cu singura ambulanță disponibilă. I se pare de neimaginat ca un oraș de 100.000 de persoane fără spital. Își amintește de un copil în convulsii care avea nevoie de ajutor medical și care a fost dus prea târziu la Maarat al Nu’man. Regimul își continua atacurile, inclusiv cu muniție cluster. Multe victime sunt femei și copii. ”Căștile albe” iau răniții și îi duc la cel mai apropiat spital. Peste 100.000 au fugit. În oraș nu există decât ”Căștile albe” ca ajutor. ”Acum că s-a făcut a opta aniversare a revoluției, vorbesc pentru fiecare femeie și bărbat din Siria aici când când cer lumii să ne salveze să oprească crimele barbare ale regimului împotriva noastră.    Avem nevoie să stați alături de noi și să ne susțineți, astfel încât să mergem înapoi acasă, să avem grijă de familiile noastre și să ne ajutați să construim o Siria liberă și în pace.”

Campania Siria a făcut un plan de ajutorare și strângere de fonduri pentru „Căștilor albe” când au fost nominalizați la Premiul Nobel și nu l-au câștigat: au strâns însă un milion  de dolari pentru ”Căștile albe”. Sponsorizează și Familii pentru Libertate care și-au dedicat viața găsirii, eliberării și justiției pentru cei 100.000 de dispăruți.     A făcut și un raport prin care se arată cum distorsionează O,NU (O,NU, united nothings) fondurile pentru ajutoare, privilegiind regimul. A strâns fonduri pentru ca Radio Fresh, singurul radio independent și revoluționar din Kafranbel să continue să existe. A încercat să ajute și oamenii aflați sub blocadă, în Daraya sau Ghouta, muritori de foame, făcând o mică bucătărie locală care hrănește mii de persoane.

Nazeer Abbas,       activist media de la Radio Fresh, vorbește despre eroismul echipei de la Spitalul Chirurgical din Kafranbel. Spitalul a fost atacat de regim de cel puțin 100 de ori și a fost scos din activitate de 15 ori, dar doctorii s-au zbătut să-l redeschidă. Spitalul a fost fondat de voluntari în 2011, pe timpul revoluției, pentru a îngriji protestatarii răniți la proteste. Când Kafranbel a fost eliberat de regim, spitalul s-a extins și a fost mutat într-o clădire mai mare. În 2018, spitalul a fost distrus complet de atacurile regimului și s-a mutat iar. Este format din aproximativ 40 de medici și personal medical, cei mai mulți din Kafranbel. Au avut pacienți pe moarte și rude. Doctorii sunt foarte curajoși și umani. Ahed, care se ocupă cu cumpărarea lucrurilor pentru spital, are o inimă largă, ajută răniții și plânge când vede cazurile grave. Într-o zi, spitalul a primit o mamă cu copiii răniți. ”Te rog, mamă, nu ne lăsa”, plângea Ahed. Natheer e asistent medical-șef, un om muncitor și care inspiră echipa. Rami este tehnician pentru radiografii, îl vedeți cum răspunde neobosit și pentru 30 de investigații în același timp, întotdeauna zâmbind și iubit de fiecare din oraș. Munaf, asistent medical ajută răniții veniți cu ambulanța, tratează rănile: aleargă peste tot și servește cât mai mulți pacienți posibil. Mohamed Abed, tehnician de laborator și cel mai bun prieten al lui Nazeer, se teme de atacuri și bombe, dar, de fiecare dată când vede răniții, uită de frica sa. Aduce rezultatele de la laborator, transferă sângele și merge în camerele de operații cât de repede poate. De fiecare dată când supraviețuiește unui atac la spital, se simte renăscut. Noura, asistentă a înfruntat moartea de multe ori. Este mereu nervoasă și temătoare, dar nu vrea să încheie munca. Când a tratat oameni victime ale unui atac chimic din Khan Sheikhoun, s-a molipsit, a făcut o alergie, nu a mai putut să respire și a leșinat. Dar îndată ce și-a revenit, s-a întors la muncă. Doctorii sunt plătiți puțin și lucrează în condiții grele sub amenințarea morții. Spitalul are însă o echipă de fotbal care participă în turnee locale.               

             O pisică salvată de ”Căștile albe” a ajutat la salvarea unui cuplu din dărâmăturile din Idilb, Jisr al-Shughour, după explozie, chemându-i pe cei de la ”Căștile albe” și arătându-le că mai sunt acolo. Oamenii salvați au spus că este un perete deasupra lor. Că sunt pietre deasupra lor. Li s-a spus să stea liniștiți și să aibă răbdare. O pisică mieuna între timp și se auzeau sunete ciudate de sub dărâmături. Pisica fusese rănită. A condus însă echipele de salvare spre proprietarii aflați sub dărâmături. A atras atenția voluntarului Abdoul Raouf. În ciuda mutării pisicii, se întorcea. Știa ce voluntarii nu știau că familia era înmormântată acolo. Echipa de salvare a început să caute. Au tras pe un bărbat și o femeie, soția acestuia, supraviețuitorii exploziei.

            Rouba Mhaissen a primit  premiul Vital Voices Global Leadership pentru drepturile omului. Rouba este creatoare și directoare Sawa pentru Dezvoltare și Ajutor, o organizație care lucrează pentru a susține și a da putere refugiaților din Liban. Iată ce spune ea: ”într-o lume care se mișcă repede nu suntem cu toții cumva refugiați? Izolați în orașele noastre, tânjind să fim văzuți și să aparținem, să fim acceptați pentru ce suntem, nu pentru circumstanțele pe care le-am moștenit. Este interesant cât de mult ne dorim lucruri ca: să fim în siguranță, să avem o casă caldă, să iubim și să fim iubiți. Am cunoscut lideri de state care în primele interacțiuni mi-au arătat pozele copiilor. Și când merg în tabăra de refugiați, mamele îmi arată exact același lucru. Și dacă suntem toți la fel, înseamnă că nu trebuie să ne fie greu să ne susținem reciproc. Dacă toți ascultăm, înțelegem și ne acceptăm unul pe altul, susținerea devine o demnitate. Am făcut-o prin SAWA. Vocile Vitale au făcut-o cu noi. Știu ce credeți. Scala problemelor este copleșitoare. În Siria jumătate de milion au murit pentru libertate, justiție și demnitate. Dar, după cum am văzut în seara asta, aceste probleme sunt universale și această lume imensă nu e altceva decât cercuri mici și interconectate pe care le putem ușor afecta. Deci atunci când te întrebi ce să faci în fața unei asemenea probleme uriașe, vă spun, ascultați înainte de a vorbi, zâmbiți persoanei de lângă voi din tren sau sunați-o pe mama voastră! Totul este interconectat uimitor și putem schimba lumea din punctul în care ne aflăm. Deci dacă vreți să salvați lumea, faceți-vă viața după ceilalți și totul se va întoarce la voi”.

”Căștile albe” au primit premiul Muzeului Holocaustului Elie Wiesel din Statele Unite pentru activitatea lor salvatoare de vieți.

Raed al- Saleh, șeful ”Căștilor albe”, vorbește despre lupta pentru a salva vieți, situația din nord-vest și indiferența comunității internaționale: ”organizația mea încă lucrează pentru a salva vieți în Siria chiar dacă lumea se uită în altă parte”. În Idlib, situația este gravă, în ciuda acordului de deescaladare, au escaladat atacurile și au fost uciși peste 190 de persoane și dislocând 106.000, din februarie 2019 până în mai. Am fost martorii campaniilor de  distrugere din Alep, Daraa și Ghouta de Est, în care zeci de mii au fost uciși și sute de mii dislocați. După victorie, cetățenii au fost puși să aleagă între dislocare în Idlib și rămânere cu arestare și torturi. În nordvest sunt acum 4,5 milioane civili dintre care mulți dislocați, de aceea un atac la scară largă este catastofic. Cu granița Turciei închisă, civilii nu au unde să fugă. Multe guverne au tăiat ajutoarele pentru societatea civilă pe motiv de extremiști chiar dacă populația este ostilă jihadiștilor și are nevoie disperată de ajutoare. ”Căștile albe” sunt încă operaționale, având 2.850 de voluntari. Este o muncă periculoasă și devastatoare emoțional. Luna trecută doi voluntari au fost uciși de regimul care vede în ”Căștile albe” un pericol de targetat. ”Căștile albe” ajută la salvarea nu numai după bombardamente, ci și în situații de urgență cum ar fi inudațiile. Dacă va fi un atac la scară largă în nordvest, nu își vor mai îndeplini misiunea. Solicitările de pace sunt privite cu rezervă de Rusia și regim, în fața unei comunități internaționale absente. Au fost mai mult interesați de Statul Islamic deși regimul a ucis mult mai mult. ”Acum, că numărul morților a depășit 500.000 și au fost peste 300 de atacuri chimice, nevoia de a trage la răspundere și de a obține sfârșitul masacrelor este mai puternică ca oricând. (…) Cer oamenilor din întreaga lume să stea de partea sirienilor, pentru a susține cererile pentru o societate liberă, în pace și democratică. Am fost lăsați baltă de politicieni, dar sper că oamenii obișnuiți vor asculta cererea noastră de a opri războiul și de a proteja civilii din Siria”          

De ziua muncii, în Kafranbel, milioane de lucrători inclusiv femeile din Siria care lucrează în condiții de război, sărbătoresc ziua muncii. Zakia lucrează în rețeaua ”I am Her” care se focusează pe participarea femeilor pentru a ajunge la pace. Iată ce ne mărturisește Zakia ”Îmi place locul meu de muncă, îmi permite să creez impact prin împuternicirea femeilor în politică și domeniul drepturilor omului”. Saafa, o asistentă,           își vede locul de muncă ca pe o datorie umanitară. Iată ce spune: ”În ciuda numeroaselor provocări și a fi departe de copii și familie sunt fericită că pot să ajut”. Fatima celebrează ziua muncii în ferma ei. ”Doresc femeilor viteză bună, să muncească și să se miște mai departe, să lucreze fără întrerupere până nu mai au nevoie de nimeni”.          

Khaled Issa, un jurnalist independent a documentat crimele împotriva poporului sirian. A fost ucis de un dispozitiv exploziv în Alep în iunie 2016.

Shamel Ahmed era un fotograf și activist din Alep. În 2016, a fost ucis de o lovitură aeriană a regimului împreună cu soția sa. Le-au supraviețuit trei copii mici.

De Ziua Internațională a Libertății Presei, iată câteva exemple de jurnaliști care înfruntă cu curaj războiul. Zaina Erhaim este o jurnalistă și feministă acum refugiată în Marea Britanie. A luat premii internaționale și face reportaje pentru Institutul pentru Război și Pace.

Kholoud Helmi  este o jurnalistă câștigătoare de premii și fondatoare al Enab Baladi, un ziar stabilit în 2011 despre Siria. În 2016, revista Marie Claire a numit-o ”cea mai curajoasă femeie din lume”.

Waad Alkateab este o jurnalistă și producător de film din Alep. Reportajele ei despre blocada din Alep au apărut pe Channel 4 și a primit și un premiu Emmy.

Abdulmonam Eassa este un fotograf câștigător de premii din Damasc. Mai mult de 1.000 dintre fotografiile sale au fost publicate de France Presse.

Haneen El Sayed este o fotojurnalistă din Idlib care lucrează sub pseudonim. A întâmpinat probleme căci societatea e reticentă la femei-jurnalist, dar continuă să furnizeze fotografii, rapoarte de presă și clipuri video.

Hiba Barakat e o jurnalistă din Alep. A făcut reportaje pentru Al Jazeera și pentru ziare locale. Este hotăr

âtă să urmeze cariera în jurnalism în ciuda presiunilor făcute de grupurile armate. 

Merna Alhasan este singura femeie reporter din Idlib. Și-a început cariera în 2015 când a trebuit să renunțe la cursurile universitare din cauza bombardamentelor regimului. Lucrează pentru Orient TV acoperind atacurile regimului și povești umanitare.

Judy Arash este fotograf din Homs, dislocată în Alep. A lucrat pentru Enab Baladi și alte ziare locale. De asemenea, este trainer pentru tinere jurnaliste.

Khalil Alachawia este un fotojurnalist cu specializare la universitatea din Damasc. Lucrează cu Reuters și este acum în Turcia.

Yehya Alrejjo este un fotograf independent care a lucrat cu NBC, BBC și alții. A contribuit la filmul ”Faraway Land” și la impactul războiului asupra lumii.

Fadi Alhalabi și Hasan Kattan sunt jurnaliști independenți la Aleppo Media Center, fundat de cei doi.

Aisha Touma este fondator și manager al Yasmeenat Souriyat, un grup de 12 femei dislocate din 6 orașe diferite, stabilit în Maarat al-Numan, Idlib care oferă ajutor, training și suport psihologic dislocaților. ”Zeci de mii au fost forțați să fugă de pe aprilie 29 cei mai mulți din Hama rurală și de nord, ca rezultat al escaladării atacurilor regimului și Rusiei. Au mers la autostrada care merge spre granița cu Turcia și am văzut familii fugind în camioane. Nu pot descrie cât de sfâșietoare e această scenă. Nici vorbele, nici fotografiile nu pot descrie realitatea oribilă. O simplă privire la autocare m-a făcut să simt toată durerea din lume – copii, vârstnici, persoane cu dizabilități, lucrurile puține pe care oamenii și le iau cu ei. Situația umanitară este cea mai proastă. Sute de familii caută un loc să se instaleze. Vremea devine mai toridă, copiii sunt expuși prafului și insectelor. Chiar și un cort prăpădit a devenit un vis pentru unele familii. Am început să facem mese pentru dislocați la centrele noastre pentru că toate magazinele s-au închis în urma bombardamentelor. În ciuda bombardamentelor, am mers pentru a distribui mesele. NU ne-a mai fost frică pentru noi când am văzut valul masiv de persoane dislocate. Criza pe care o traversăm are nevoie de fonduri de la guverne și nu avem timp să așteptăm ca organizațiile internaționale să răspundă. Încurajăm pe fiecare să facă ce poate pentru a oferi asistență umanitară celor dislocați, să le arătăm că suntem aici pentru ei, că nu vom sta și ne vom uita cum suferă. Suntem cu toții în asta implicați.”                    

Mohamad Johar este un fotograf care a pozat ultima masă neterminată a unor persoane dislocate din Khan Sheikhun. Aceștia a trebuit să-și întrerupă masa și să fugă din cauza bombardamentelor. Era în ziua de Ramadan când se postește în timpul zilei, iar seara doar se mănâncă. Această masă include felurile preferate ale copiilor. Mama a rămsa văduvă în urma bombardamentelor.

Cei de la ”Căștile albe” din Atareb, Alep donează sânge. Acest sânge va fi direcționat spre spitale și va fi oferit răniților.

Aisha Touma, fondator și director al Yasmeenat Souriyat, care ajută oamenii dislocați, mărturisește după vizitarea oamenilor dislocați pentru a le oferi mese: ”În țara mea, nu sunt drepturile omului, nu sunt drepturile copilului, nicio lege, nicio umanitate. Am văzut o femeie de 70 de ani care a fost dislocată de cinci ori în anul acesta,  a pierdut doi băieți și are grijă de opt nepoți. Am întrebat-o: ”unde stați cu toții?” Mi-a arătat unde dorm și unde fac duș, puteți vedea în fotografie. Nu-mi venea să cred, nu este un loc în care să vrei să trăiască un om. Îmi aduc aminte de bunica, cum mergeam toți s-o vizităm și gătea pentru noi și ne răsfăța. Bunica pe care am vizitat-o a pierdut tot, dar nu și zâmbetul și inima bună.”

SAMS rămâne unul dintre puținele centre medicale care continua să ofere servicii medicale în condiții inimaginabile. ”Eu și fratele meu eram la fermă când s-au intensificat bombardamentele. Nu am găsit un loc sigur să ne ascundem. Am petrecut 12 ore sub dărâmături”, spune Jamal, 25 de ani din Hesh, Idlib. Jamal își amintește cumplita experiență de a aștepta după medici și echipele de salvare de la ”Căștile albe”. Fratele lui a fost însă ucis. La spital, i s-au făcut testele necesare și de raze X pentru a vedea dacă nu suferă de sângerare internă și/sau are oasele rupte. ”Din fericire, Jamal nu are oase rupte sau răni mari deschise, oricum, a suferit multiple contuzii”, spune Dr. Mahmoud al-Salama. ”Are nevoie de înlocuire de fluid intravenos   de volum mare și a fost admis pentru monitorizare și analize zilnice.” SAMS continua să-și facă datoria, iar Jamal se va însănătoși. Va fi bine… Însă pentru cât timp?

Oamenii din Idlib scriu pe un zid versurile din ”Hey, you”, ”The Wall” al lui Roger Waters: ”Hey you, don’t help them to bury the light”, după ce Roger Waters a negat crimele împotriva umanității comise de regim.

În a doua zi de Eid, oamenii încearcă să sărbătorească în ciuda bombardamentelor. Copiii sub opt ani nu au văzut altceva decât război și acum atacurile sunt și mai puternice. Organizații umanitare au încercat să aducă zâmbete copiilor dislocați. Organizația Violet a adus lanterne, povești, teatru de păpuși și distribuție de haine pentru copii. Cei de la Violet au organizat un spectacol ”Dr. Shehab, Nayzak și corabia magică”. Actorul Walid Abo Rashed a organizat un teatru de păpuși pentru copiii dislocați.  Un frizer a venit să tundă copiii dislocați prin organizația Violet.          

Aishah Touma, fondator și director Syrian Jasmines care ajută persoanele dislocate ne mărturisește: ”Am vorbit cu un grup de femei dislocate în ziua dinainte de Eid când am auzit o fată plângând și m-am întors către ea. Trăind împreună cu celelalte femei sub măslini, mi-a spus: ”Trebuie să fac duș cu hainele de pe mine.”. Numele fetei e Doha. Are 13 ani, dar durerea din ochii ei o face să pară mai în vârstă. Pentru o fată tânără ca Doha să nu aibă o baie privată să facă duș, să nu aibă un loc propriu unde să-și schimbe hainele    , să stea și să doarmă în aer liber cu străini pretutindeni în jur asta i-a frânt inima. Sunt sigură că Dohăi îi e dor de familie, sunt sigură că i-e dor de a avea intimitate pentru a-și face hobby-urile. Sunt sigură că Eid i-a adus aminte de memoriile sale și de aceea nu și-a putut reține lacrimile. Doha e una doar din miile de fete din Idlib care și-au pierdut drepturile de bază.”     

Abdulbaset al-Sarout, fotbalist de 27 de ani a luptat pentru o Sirie liberă și fost ucis în bătălie contra regimului în Hama. A condus zeci de mii de protestatari în Homs, cântând pentru libertate și justiție și improvizând cântece care s-au extins și în alte orașe, aducând acolo revoluția. A fost star în documentarul premiat la Sundance ”Întoarcerea la Homs” al regizorului Talal Derki. Mama lui a pierdut deja alți patru copii, e al cincilea. Eroismul său va trăi mereu în inima celor ce visează o Sirie liberă. ”Revoluția este revoluția popoarelor și popoarele nu sunt învinse niciodată.”, spunea el.        

Acum trei ani, când Alepul era bombardat, parlamentara britanică Jo Cox a luptat pentru protecția civililor. ”Nu este etic să-ți dorești ca bombele-butoi să se oprească când ai capacitatea de a le opri”. De la moartea ei din 2016, mii de civili au fost uciși și sute de mii dislocați. Prietenii și familia lui Jo Cox, inclusiv sora ei întreabă printr-o scrisoare, ce faci dacă ai fi prim ministru pentru a-i salva pe cei un milion de copii din Idlib? Trimite astfel un mesaj către premier și noi toți expediem mesaje către guvern și către parlament.

Waad         Alkateab cere politicienilor din Marea Britanie să salveze Idlibul: ”Am fost în Alep în bombardamente și știam că avem cel puțin un campion afară și acest campion era Jo Cox. Din nefericire, trei ani mai târziu, situația în Idlib e gravă și cred că fiecărui lider, politician din Marea Britanie îi pasă de suferința din Idlib. Solicit ca, la fel ca și când ar fi copiii lor, să protejeze acești un milion de copii care sunt sub bombardament”. Waad este acum în Londra și face campanie anti-bombardamente. Waad este un cineast și jurnalist câștigător de premii care a transmis despre bombardamentetele din Alep. Serialul ”În Alep” a documentat pentru Channel 4 bombardamentele din Alep. A câștigat un premiu Emmy pentru opera sa. Primul său film ”Pentru Sama” este o scrisoare de dragoste pentru fetița sa. Acesta spune povestea celor 5 ani de revoluție din Alep, îndrăgostire, căsătoria și nașterea în mijlocul bombardamentelor. ”Pentru Sama” a câștigat premiul Prix L’Œil d’Or la Cannes în 2019.

Radio Fresh din Kafranbel a primit Premiul Special al One World Media pentru faptul că e un radio independent dintr-o țară în curs de dezvoltare. Premiul vine după șapte luni de la asasinarea lui Raed Fares, incredibilul fondator al său. Înfruntând regimul și extremiștii, Raed a transformat radioul într-unul independent care a vorbit fără frică împotriva regimului și extremiștilor și           a unit oamenii din Kafranbel. Acum, că sunt bombardamente ale rușilor și regimului, radioul ajută avertizând cu privire la bombardamente și continuă să salveze vieți.

Jurnalista Hiba Barakat vorbește despre drama femeilor în război în Teen Vogue: ”Sunt multe subiecte dureroase despre tinerele fete și femei din Siria, aș avea nevoie de o carte. Poveștile femeilor siriene care se luptă cu mariaje forțate din cauza presiunii războiului, ale singurătății și dislocării, care au lăsat școala și și-au abandonat visele. Războiul e un blestem de care suferă femeile cel mai mult. Ne-a făcut mai puternici, dar de asemenea ne-a distrus pe mulți dintre noi. Îmi fac griji în special pentru fetele și femeile din nord-vest, aflate sub bombardamentele puternice ale Rusiei și ale regimului. Cum să continue educația în aceste condiții?”           

Iată ce ne mărturisește Tawfik, un voluntar de la ”Căștile albe”, tatăl a trei fete, de Ziua Tatălui: ”Înainte să mă duc la lucru, îmi pun casca și-mi sărut fetele de la revedere, știind că e posibil să nu mă mai întorc, atât de riscantă e slujba mea. Cel mai prețios moment a fost atunci când fetele m-au surprins la lucru, mi-au luat casca și au cerut să facă poze cu mine. Sunt foarte îngrijorat pentru ele și aș face orice pentru     a le proteja de bombardamentele zilnice”. Fetele îl așteaptă să vină să se joace cu el și sunt mândre de ce face el.

Brita Hagi Hassan a început greva foamei în fața sediului ONU din Geneva din solidaritate cu dezastrul umanitar din Idlib și a făcut-o aproape o lună. 50 de oameni din întreaga lume au preluat greva foamei și fac și ei.                                                                                                                                          

Familii pentru Libertate sunt în solidaritate cu victimele războiului din Bosnia, s-au întâlnit cu asociații ale supraviețuitorilor și au vizitat monumentul dedicat victimelor masacrului de la Srebrenica.          

Abu Shaimma este responsabilă pentru Fondul Eroilor adresat ”Căștilor albe” rănite. Strânge bani pentru voluntarii răniți. Trei voluntari au fost uciși de pe 26 aprilie pe 16 iulie și sute au fost răniți. Pe 29 aprilie a fost bombardat un centru al ”Căștilor albe” cu o pagubă de 500.000 de dolari. De pe 26 aprilie, de când a început escaladarea violențelor în Idlib, 1.564 au fost salvați de ”Căștile albe” și aceștia își continuă misiunea în ciuda obstacolelor.

Un cetățean din Idlib a scris pe rămășițele zidurilor după un atac în care au fost răniți cinci civili:”tu (Basshar al-Assad) distrugi. Noi construim.      Nu ne pasă și poți să te duci dracului.”          

Mahmoud al-Abbi face un centru de predare a limbii engleze pentru copiii refugiați din Kafranbel, Idlib. Iată ce ne mărturisește el: ”Știți cu toții situația copiilor în conflict. Fiecare știe pericolele zilnice pe care le înfruntă. Fiecare știe ce au pierdut – siguranța păcii și un sentiment de normalitate. Un sentiment al viitorului. New Day Center for Teaching English le dă un sentiment de normalitate, cu bănci albastre strălucitoare, cu un profesor, cu alți copii, învățând o limbă ce le conferă darul speranței unui viitor ce poate fi al lor”.          

Haleem Kawa este un Bansky sirian, artist stradal ce înfățișează dramele războiului în Kafranbel. ”Scopul nostru este să transferăm vocea poporului din Siria afară din țară.” ”Mesajele pe care le auzi în media sunt despre război și ucidere. Nimeni nu ascultă vocea poporului. Vrem să ridicăm vocile lor și să arătăm în ce cred acești oameni – libertate, demnitate – și a face lumină cum regimul nu conferă aceste drepturi.”

Clubul de tineret din Kesh Malek învață copiii marginalizați. ”Multă lume a fost lăsată fără o reprezentare reală în procesul de luare a deciziilor, în special grupuri marginalizate precum tinerii, femeile și oamenii dislocați”, spune Nashar, liderul grupului. Tinerii sunt expuși muncii forțate, recrutării și căsătoriei timpurii. Clubul de tineret, fondat în 2018, încearcă să ajute tinerii defavorizați să aibă o voce mai puternică în viața publică din Siria.  Samera Ali, o tânără de 16 ani, lider al grupului din Abzmo, a devenit membru în 2018 și a fost învățat despre advocacy, drepturile femeii, egalitate și aptitudini sociale. ”Am fost încântată să am oportunitatea să-mi deschid ochii pentru diferite orizonturi și să caut cunoașterea pe care nu aș fi putut s-o am în altă parte”, spune ea. ”Vizităm structurile locale, precum consiliile din sate și vorbim cu familiile pentru a discuta ce vrem să schimbăm pentru a îmbunătăți societatea în care trăim”, spune ea. ”Când vorbim, oamenii ne ascultă. Am observat că mulți adulți nu sunt încântați să tolereze lucruri precum munca copiilor sau oprirea tinerelor fete de a merge la școală și a primi o educație”. S-a observat astfel ca o prioritate înființarea unei școli pentru fete. Este susținută formarea aptitudinilor precum analiza conflictului, stragiile de a face pace și planificarea dialogului. ”Vrem să obținem o Sirie liberă, unde fiecare este egal, are drepturi și nu se află sub opresiune”, spune Samera. Se opun căsătoriei timpurii a fetelor și abandonului lor școlar. Samera e hotărâtă să continue să evolueze și să-și aducă contribuția la vindecarea rănilor războiului pentru a avea o societate educată și deschisă.

O fetiță de 5 ani, Riham a încercat să o salveze pe sora ei de 7 luni, Tuqa dintre dărâmăturile din Ariha. Tatăl încerca și el disperat să ajungă la ele. Fotograful care a făcut fotografia la început n-a văzut nimic din cauza prafului, dar după aceea a auzit glasurile fetelor și a reușit să realizeze imaginea celor două fete. Fotograful Bashar al-Sheikh a încercat și el să vină în ajutorul victimelor, dar clădirea s-a prăbușit. Fetița de 5 ani a murit, iar cea mică e în stare gravă la spital. Alți 20 de civili au murit.             

Fetele lui Dalal Besh, liderul comunității din Jabal al-Zawiya și manager al centrului pentru împuternicirea femeilor Zumuruda, Shadia și Aya și-au luat examenele. Shadia, mama a unui copil și însărcinată din nou, dislocată  de patru ori în ultimele patru luni, o fată de 20 de ani (vârsta e mai mare pentru că războiul a determinat pierderea claselor de școală), a studiat acasă și a absolvit liceul. Aya a trecut și ea clasa a noua, deși e singurul copil în casă care o ajută pe mama ei.                       

Amani al-Ali este o femeie caricaturist din Idlib care înfățișează viața din Idlib. Ea se opune regimului, Rusiei și extremiștilor, cu riscul vieții. ”Lucrul pe care îl aud cel mai des e că sunt fată și nu ar trebui să desenez așa ceva”. ”Sper să acopăr fie și o mică parte din suferința civililor”, spune ea. Într-un desen reprezintă lumea ca pe un struț care își bagă capul între schelete pline de sânge printre rachete. În altul, intitulat ”Eid în Idlib” înfățișează un avion care aruncă bomboane TNT în locul dulciurilor care se consumă cu ocazia sărbătorii. Desenele sunt alb-negru și cu roșu. ”Nu vedem altceva decât sânge, durere și distrugere”. Acordul de încetare a focului încheiat în septembrie 2018 este și el prezentat ca o hârtie însângerată cu numele ”acordul de la Idlib”.            Se aude acum despre un nou acord, dar nu știm ce va fi, regimul are tendința să le încalce. A expus în Olanda și Marea Britanie și va fi prezentă în Franța. Tatăl ei i-a interzis să deseneze. S-a opus tradiției, societății și familiei. A fost profesor de artă la școală privată până la război, dar după război a devenit caricaturist, înfățișând viața din război. Se opune culturii regimului care încă mai durează, dar și culturii extremiștilor. Într-un desen, arată un bărbos extremist care introduce o siringă gigantică în urechea altuia pentru a-i spune ce e ”ilicit”, religios interzis. Și-a câștigat atât fani, cât și dușmani. Lucrările îi sunt apreciate în Occident, chiar dacă i se spune să se oprească în Siria. Dar ea crede că femeile din Idlib ”nu sunt oameni fără voce, care nu au voie să părăsească locuința”.