Călătorie în Iran (V). La întoarcere: captivă în chador

”Nu contează cât de lung am vălul? / Important e cât și cum gândesc?”

În avion, la plecare, deși aproape toate femeile scot hijabul și mantoul, eu le păstrez. Doar n-am început să trăiesc și eu iar o viață dublă sau triplă ca pe vremea comunismului! Ce-i asta, câte vieți avem? De la două încolo, e pură schizofrenie, chiar și pentru Hannah Montana. Și tu cine mai ești? Am plecat cu hijab și mantou lung, le păstrez până la București, poate și acolo o să le mai port, să-mi aduc aminte de viața femeilor din Iran și în semn de solidaritate cu ele. Cum adică, abia am ieșit din Iran și-mi arunc hainele? Mă apuc să fac striptease? Fără hijab și mantou mă simt de parcă aș umbla în pielea goală pe stradă. Milioane de femei poartă hijab și mantou, alte milioane – chador, iar eu să le arunc? Voi continua să le port. Dacă nu afară, cel puțin acasă. Ia te uită, invers ca în Iran: eu o să port hijab și chador acasă! Când bărbată-miu cere un pahar de vin în avion (atât pe drumul de la Teheran la Istanbul, cât și de la Istanbul la București), mi se întoarce stomacul pe dos. De-abia s-a despărțit de frații și de mama lui. Ei n-au așa ceva la dispoziție, doar bere Frutti Fresh. Eu nu vreau să beau și nu o să mă ating de bere nici la București, să știu că mor de poftă. Nu vreau.

Când soțul încearcă să mă ia de mână pe stradă în România, îi dau peste mână. Fără contacte! La fel, când vin acasă mama și fi-miu, nu-i pup și nu-i îmbrățișez, deși nu i-am văzut de 3 săptămâni și mai bine. Nu mângâi nici măcar pisica. Fără contacte! Acasă, când soțul rămâne în șort și maiou, mi se pare scârbos și-i fac observație: la mama stătea îmbrăcat până în gât și înăuntru, în casă. Și nu m-a ținut niciodată de mână chiar și în casă, de față cu rudele. Ia te uită, de-abia a venit și-și face de cap: a început cu băutura, hainele sumare și contactele. Frații lui nu au parte de așa ceva.

Nici netul nu cred că o să vreau să-l deschid, mă simt atât de prost, în Iran nimeni n-are acces la net. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Frații lui stau ore în șir să prindă o conexiune care dispare apoi imediat. Ce să mai vorbim de Facebook, Twitter, youtube – sunt din start interzise. Chiar și blogul meu. Măcar în semn de respect față de ei... Totul mi se pare mic, murdar și obscen înapoi în România. Înapoi la vulgaritate, la Senzaționescu, Handicapatos, Vadim, Gigi, Oana și Pepe, Bahmu și Prigo.  O să-mi fie așa de greu să mă readaptez (dacă am fost eu adaptată vreodată)... Mă conving încă o dată cât de importantă e legătura dintre îmbrăcăminte, percepții și identitate. Uite că, totuși, contează ”cât de lung am vălul”, asta afectează ”cât și cum gândesc”.  

Dacă m-a marcat așa mult chadorul, o să încerc să-l îmblânzesc. ”O scot eu la capăt” cu el... ”când se stinge lumina” măcar. ”Taming of the shrew”. Să-l domesticesc ca Micul Prinț pe vulpe, să ne împrietenim. Pun Valsul op. 39/15 în la bemol major – Brahms  .  Ăsta era preferatul Ruței, una din fostele mele pisici: când îl auzea pe CD sau fredonat de mine, lăsa și cafelele pe care le bea direct din ceașca mea, nu din castronel (era mare cafegioaică) și începea să danseze. Se legăna în ritmul muzicii, mieuna și torcea de plăcere. Îmi așez chadorul bine pe cap, astfel încât să nu se vadă nicio șuviță de păr, apoi încep să mă rotesc în ritmul valsului, în cei câțiva centimetri pătrați liberi dintre birou și pat. Mă simt din ce în ce mai ușoară. Chadorul plutește și el, alunecă de pe cap și începe să fâlfâie ca niște aripi de înger.

Poți să-l îmblânzești făcând și sex cu/sub el, dacă nu ți-a pierit complet cheful. Poți să-i faci o gaură în mijloc (ca la steagul Revoluției din Decembrie 1989) și să-l porți așa, direct pe corp. Însă nu știu cât să merg de departe cu ”domesticirea”. Poate că nu e bine să-l faci prea simpatic, prea prietenos, prea distractiv.  Nu e, în ultimă instanță, ceva exotic, amuzant, nici o jucărie erotică, ci tot un mijloc de control al lui Big Brother. Nu e vulpea din ”Micul Prinț”. În ultimă instanță, pot să-l rog pe Promy să lanseze o colecție de modă (că se pricepe la trenduri)  inspirată de văl, Cha D’Or by Promy: cu aplicații din dantelă, într-un albastru de peruzea  (culoarea tradițională persană) și cu cristale Swarovski. Scurt și transparent. Nu să interzicem chadorul cum era pe vremea Shahului (de ce să interzicem ceva?), dar să atragem printr-o nouă modă femeile din Iran. Să eliberăm întâi corpul și apoi mintea. Invers decât în ”Puțul și pendulul” lui Poe, unde întâi mintea era eliberată din fascinația și groaza morții, iar apoi trupul prizonierului Inchiziției. Întâi corpul și apoi mintea. Dar nu o să fie forme fără fond? Sau mai bine, forme fără fund... ori cu fundul înroșit de (minim) 85 de bice.

Mă obsedează grupul statuar pe care l-am văzut la Muzeul de Artă Modernă din Teheran și care nu era deloc în spiritul pozitiv, triumfalist al locului. Oamenii de bronz cu un sac de plastic de gunoi pe cap. O stare de sufocare. Fraților, am nevoie de o gură de aer, luați-mi plasticul de pe cap! Stați puțin, sistemul e doar un sac de plastic, iar oamenii sunt de bronz. Mi se pare destul de fragil sistemul, comparativ cu oamenii. Oamenii l-ar putea perfora sau chiar smulge de pe cap ca să respire. E atât de ușor să-l smulgi. Îl pot face praf într-o clipă. Toate Zidurile lui Big Brother sunt fragile, toate se vor prăbuși într-un sfârșit. Tot ce le doresc oamenilor din Iran e o gură de aer. O gură de aer proaspăt! ”Let them breathe!”