Călătorie în Iran (IV). Isfahan – ”Rhapsody in Blue”

Pe drum spre Isfahan îmi las hijabul să cadă pe umeri și rămân cu capul gol (adică descoperit) în mașină. Dacă ne oprește poliția, o să zic că am adormit și că mi-a căzut sau că tocmai mi-a sărit din cauza unei gropi. Din fericire, circulăm fără probleme până la Isfahan. Las capul descoperit și în oraș, în mașină. N-am mai văzut altă femeie cu capul descoperit în mașină, dar, nu-i nimic, o să fiu un trend-setter. Ba chiar îmi scot elasticul și îmi desfac complet părul. Scutur un pic părul. Dacă era ciufulit, acum e și mai tare. Ce senzație de libertate cu părul despletit! O gură de aer! Parcă aș fi la un concert rock, aș țopăi și aș da din cap. Da’ cum or fi concertele rock aici? Cum îți scuturi pletele cu hijabul pe cap? Hai să fim serioși, aici nu sunt concerte, nu sunt cluburi, de-aia și puștii sunt disperați să se distreze.  Incredibil, lucruri atât de banale în România/Europa, în Iran sunt mici semne de rebeliune: o șuviță de păr afară din hijab, doi nasturi descheiați la jachetă sau părul descoperit în mașină.

Cazare în cămin, mă rog, Guest House: o atmosferă sumbră, cenușie ca-n hotelurile comuniste părăginite de pe vremea lui Ceașcă.  În rest, seamănă cu taberele de pe vremuri: nu sunt chiar paturi suprapuse sau priciuri ca la cabane, dar stăm 5 persoane într-o cameră cu 4 paturi. Odată, într-o vacanță de vară din liceu, am reușit performanța de a dormi 10 persoane într-o cameră de hotel, iar eu mi-am bătut toate recordurile de insomnie: 5 zile și 5 nopți (ajunsesem să nu mai pot să mă dau jos din pat, să vorbesc, să mestec și să înghit și chiar să am halucinații). După două nopți nedormite deja, e perfect, sunt foarte încântată, exact asta așteptam. Mai ales că la intrare ne-a întâmpinat ”prietenos” ayatolahul. Mă mir că nu avem poza lui și în cameră, pe pereți sau pe noptieră, că altminteri în cămin e peste tot. Nu se prind decât canale oficiale de propagandă islamică, așa că televizorul rămâne închis. De net să nu mai întrebați. Alt Big Brother... ”Big Brother is watching you”. Stați puțin, nu doar Big Brother. Jesus is watching us, too. Bine că se mai uită și altcineva.

PODUL KHAJU: căutăm ore în șir loc de parcare, până la urmă oprește cumnatul la un stop ca să coborâm 5 minute să aruncăm o privire. Între timp, el mai dă o tură-două, poate-poate găsește loc. Deci, se poate și mai bine ca la București. Podul e unul istoric (construit de regele Abbas II în secolul XVII), frumos luminat, plin de lume, puștime veselă, zgomotoasă și agitată, chiar dacă bate un vânt puternic ce-mi zboară hijabul. Bărbată-miu e stresat de țipetele puștilor, dar și mai mult că am rămas fără hijab în public, așa că aleargă să-l prindă și mi-l pune imediat pe cap. Mă bucur că măcar puștimea se distrează: cu bere Tutti Frutti și fără niciun contact fizic între fete și băieți (cel puțin teoretic).  Interesant, am văzut azi, pe lângă pod și o femeie îmbrăcată în chador, pe motor, alături de un băiat (frate, soț, că altceva nu se poate). Cu chador pe motor! Să vedem la ce renunță mai întâi după plimbarea asta: la chador sau la motor...  sau poate la soț.  

CENTRUL ISTORIC DIN ISFAHAN, COMPLEXUL NAQSH-E JAHAN: palate și moschei din secolul XVI-XVII, plus un bazar foarte pitoresc unde nu găsești chinezării ca-n alte părți, ci obiecte de artă manuală, minuțios lucrate (covoare, pături, fețe de masă și de pernă, genți și rochiție cu un look ”hippie” ca-n Vamă, bibelouri, vase de gătit (inclusiv tradiționale, cum a avut până de curând mama-soacră), tablouri filigranate, bijuterii, samovare gigantice etc.). Domină albastrul de peruzea care îmi liniștește sufletul (frământat de cenzura din Iran). Albastrul de peruzea – albastrul oceanului Ataraxia de pe Gliese, albastrul ochilor extratereștrilor rebeli de pe Dune. Rozetele multicolore, foarte prezente pe covoare, fețe de masă, mozaicuri și, în general, în decorațiunile tradiționale persane, îmi aduc aminte de copilărie. Desenam și eu astfel de rozete multicolore, împreună cu prietena cea mai bună, pe asfalt, cu cretă colorată. Migăleam ore în șir, uneori de dimineața până seara. Vecinii de sus le admirau din balcon, aproape nimeni nu se îndura să calce pe ele, doar ploaia le spăla. 

PALATUL ALI QUAPU, DIN COMPLEXUL NAQSH-E JAHAN: destul de bine conservat (cu excepția picturilor și mozaicurilor erotice care au fost distruse la Revoluție de fundamentaliști indignați), mai ales sala de muzică de sus (unde există decorațiuni foarte elaborate cu instrumente tradiționale); tot sus, regele/șahul urmărea meciurile (un fel de fotbal jucat călare, cu crose de hochei!).  

LA RESTAURANT, LA BASTANI: stilul tradițional (ospătari costumați ca la curtea șahilor, mese joase și mari, acoperite de covorașe, pe care te urci, iar apoi te așezi ghemuit/în poziția lotus să mănânci, decorațiuni somptuoase, strălucitoare, aurite, ornamente din oglinzi și vitralii de toate formele și mărimile (în special în formă de rozetă), samovare uriașe, picturi murale în culori vii, în stil persan etc.) se combină cu stilul modern (fețe de masă de plastic subțiri de unică folosință, pahare de plastic, servire ultra-rapidă ca la fast-food etc.). Sunt turiști străini, dar mai mult localnici, politica actuală nu permite dezvoltarea turismului. În copilăria soțului aici era o invazie de turiști străini (pe vremea șahului, într-adevăr, înainte de Revoluție). La mesele alăturate observ atât puștoaice cu chador, cât și pe unele îmbrăcate foarte modern, cu hijaburi colorate, așezate sexy, cu șuvițe din păr la vedere. Unele hijaburi mi se par chiar strident colorate: de pildă, culori contrastante cu hainele (culori complementare - roșu vs. verde, albastru vs. portocaliu, galben vs. violet). Alte hijaburi ale fetelor ”moderne” sunt foarte înflorate. Rudele-mi spun că așa e moda acum, iar multe puștoaice sunt pasionate de modă. E, aici kitschul luptă cu sistemul. În cazul ăsta, îmi displace mai puțin. Ca atitudine, puștii ”moderni” de la restaurant seamănă cu cei de pe podul Khaju: foarte veseli, vocali, expansivi. Uimitor, un băiat de la masa alăturată o ține pe după umeri pe ”sora” lui timp de aproape un minut, iar la ieșire o ia și de mână pentru câteva secunde.

PALATUL ”CELOR 40 DE STÂLPI”, CHEHEL SOTOUN:  un complex arhitectural din sec. XVII, construit tot de regele Abbas II, în stil tradițional persan, cu o grădină superbă, o oază de verdeață, foarte frumos îngrijită și aranjată. Palatul are 20 de coloane înalte din lemn masiv, cafeniu (cu lei sculptați la bază).  Reflectate în bazin, acestea par 40. Lemnul se armonizează fascinant cu oglinzile și decorațiunile aurite din exterior și din interior, fără să creeze senzația de kitsch (culorile, texturile, formele și proporțiile sunt aranjate în combinația optimă). De fapt, cred că e singurul palat care mi-a plăcut vreodată; cele mari, opulente, supraîncărcate, cu decorațiuni baroc/rococo din Occident nu m-au atras prea mult niciodată. În interior, în palatul Chehel Sotoun, descopăr decorațiuni foarte elaborate și rafinate cu phoenicși, lei, rozete, scene din viața de la palat și de luptă, mozaicuri și picturi în stil persan. Apropo de lupte, se pare că armata persană din secolul XVII nu era prea bine dotată comparativ cu otomanii: persanii luptau doar cu săbii (uneori din pură mândrie), nu prea foloseau arme de foc. Și ghiciți cine a dobândit din ce în ce mai multă putere: persanii sau otomanii? Oops, l-am prins pe șah cu paharul... de vin! Bine că nu era mama să-l vadă! Apar mai multe imagini ale șahului cu cadâne, vase și pahare de vin. Revoluționarii islamici n-au observat? Eu le recomad să le distrugă și pe-astea, cât mai au timp.  Pot să-i ajut și eu un pic, mă pricep la șters.

În trafic (după ce am căutat din nou loc de parcare ore la rând și se pare că vom renunța), privesc hipnotizată luminile farurilor mașinilor: seamănă cu lanul de maci otrăvitori din ”Vrăjitorul din Oz”. Sunt obosită și tristă. În Iran, sistemul e și mai deprimant ca în România: la noi măcar poți să te exprimi liber (chiar dacă nu te bagă nimeni în seamă), poți să umbli îmbrăcat cum vrei (chiar dacă se uită lumea urât la anumite ținute, la cercelul din nas sau la tatuaj), nu trebuie să fi acoperit complet, iar contactele fizice sunt permise (în Iran nici pe soțul meu nu pot să-l țin de mână în public). Plus că în România poți accesa netul oricând ai chef, ceea ce în Iran e imposibil. Mă voi cufunda în lanul de maci, într-un somn lung, fără vise, din care să nu mă mai trezesc niciodată. Înainte să mă scufund, mă mai uit o dată la luminițele de sus, de deasupra șoselei. Strălucesc feeric. Par zâmbetele copiilor mei. Ce-ar fi dacă m-aș prinde de ele? Mă agăț de ele ca să mă ridic din lanul de maci. Sunt ultima speranță. Mi-e door din nou de copii. Big Brother m-a lovit în punctul cel mai sensibil. Bine, dar ăsta e și un punct tare. Mă va motiva.

BISERICA ARMENEASCĂ, ”VANK”: monument istoric din secolul XVII, construit de comunitatea armenească din Isfahan. Numele trimite la omul care l-a coborât pe Iisus de pe cruce; mai înseamnă și ”cel care apără poporul”.  O arhitectură foarte frumoasă și elegantă, combinație a stilului tradițional persan cu stilul european occidental și stilul popular armenesc (clădire din cărămidă crem, cu cruci mozaicate, realizate în albastrul de peruzea specific persan; mozaicuri cu flori și rozete în stil persan așezate alături de icoane ortodoxe etc.). Biserica are și un muzeu foarte bine dotat despre viața comunității armenești din Iran, în special din Isfahan: documente/acte oficiale despre stabilirea și integrarea comunității armenești în Iran/Isfahan, cărți religioase pictate – foarte vechi, de valoare (începând din sec. XIV), tablouri post-renascentiste (sec. XVII), colecții de haine, vase, obiecte religioase, militare și de uz casnic, chiar și o tiparniță din secolul XIX, folosită de comunitatea armenească pentru tipărirea cărților religioase etc.).

MOSCHEEA KHOMEINI, fostă Shah, fostă...: o moschee uriașă ca o catedrală, din sec. XVII. Sincer, nu-mi place numele de ”Khomeini”. Religia nu trebuie politizată. În albastrul de peruzea (din nou dominant, obsesiv) scânteiază flori și rozete galben-aurii ca niște raze. Ferestrele de sus filtrează, cu milă față de sărmanele ființe umane, lumina divină, altfel aceasta ne-ar orbi. Mă simt copleșită de albastrul infinit. Mă cufund în el. E mai bun decât o scufundare în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. În centrul bisericii, băieți cu voci superbe cântă live, fără acompaniament, melodii religioase. În jurul lor, turiști din toate colțurile lumii (inclusiv asiatici) se adună: ochii le strălucesc și îi privesc transpuși. Atmosferă paradisiacă, de comuniune prin credință și muzică a oamenilor de pretutindeni. Mă simt cutremurată.  Sunt într-un spațiu sacru, extraordinar de viu. Oamenii cântă imnuri religioase sub ochii noștri, încă se țin slujbe în moschee. Cred că monumentele istorice și culturale nu trebuie doar conservate ca niște muzee, lăsate să se acopere de praf și uitate de lume, ci trebuie să fie cât mai vii. Ce șansă nesperată să pătrund azi în două temple, unul islamic, altul creștin ortodox! Dumnezeu e același. Simt că mă înalț și mă topesc în albastrul intens, fără margini.  ”Rhapsody in Blue”.  Simfonia albastrului nemărginit. Eliberare. Sunt fericită. Plutesc. Doamne/Alah, îți mulțumesc pentru libertatea mea și a celorlalți oameni (inclusiv în Iran, chiar și în condițiile de acum), căci toți am fost creați liberi. Te rog să ne ajuți să nu uităm valoarea darului acesta al libertății pe care tu ni l-ai dat. Te rog să-i ajuți pe oamenii din Iran să respire mai ușor, dă-le tu o gură de aer! Să nu mai fie interdicții stupide, dar oamenii să se poarte responsabil. Din dragoste, pentru că le pasă. Te rog, ajută-mă să merg mai departe pe calea cea grea, fără regrete, fără cedări, cu pasiune și dăruire, iar frustrarea să nu se transforme în ură, ci să treacă prin filtrul dragostei și să devină nostalgie, dor și... lacrimi. Așa o să se vadă și mesajul de pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese (”From crazy, naughty Promy to God created disaster, Ile. With love”). Iar presse-papierul n-o  să-și piardă niciodată puterile. În locurile sacre nu există Ziduri.