Turnul Milad, o farfurie zburătoare înfiptă în vârful unui stâlp uriaș, foarte înalt și modern (semănând oarecum cu ”Țepele” din Piața Revoluției – monumentul dedicat victimelor Revoluiției din decembrie 1989), ne întâmpină la intrarea în Teheran. Seara, orașul îmi apare frumos luminat, armonios construit și amenajat, fără să afecteze peisajul urban, respectându-se unitatea de stil și fără contraste kitsch între nou și vechi ca la București (unde vezi la un loc blocuri cenușii comuniste, case dărăpănate de țigani, clădiri de birouri de sticlă și case vechi, monumente a căror fundație e amenințată de construcțiile noi). Cumnata, arhitectă de profesie, spune însă că nici aici nu se respectă întru totul unitatea de stil. Ei i-a plăcut, de pildă, Centrul Vechi din București, i s-a părut destul de bine conservat, aici nu este amenajat corespunzător centrul vechi al orașului. Blocuri micuțe, cu 3-4 etaje, elegante, crem cu maroniu. Chirie mai scumpă ca la București pe timp de criză: o garsonieră circa 200 Euro, iar un apartament de 3 camere – 600 Euro. Interesant, deși e regim islamic, publicitatea politico-religioasă stradală nu mi se pare atât de agresivă ca la Istanbul anul trecut, unde era plin de steaguri, oriunde te uitai (aici vezi câteva bannere cu ayatolahul și câteva steaguri răzlețe).
La prima plimbare prin Teheran, mă îmbrac cu mantou negru lung și cu chador, vălul negru care acoperă complet corpul. În Iran obligatoriu e doar hijabul, dar recomandabil e chadorul. Să văd cum e și să-l stresez pe bărbată-miu, îi e rușine cu mine sau nu? Pe sub chador, ca să acopăr mai bine părul, pun o băsmăluță neagră, legată la spate – ce chestie, asta e din Vamă! Pe drum, mă tot împiedic în chador, oricât aș încerca să-i reglez lungimea, așa că îl ridic un pic ca să nu-mi rup picioarele și să-l fac de râs și mai tare pe soțul meu. Oricum l-aș ține, îl suflă vântul și mereu trebuie să-l aranjez. De grija chadorului, las la soț și rucsăcelul, și aparatul de fotografiat, ba chiar și țigările și bricheta. Toată atenția e concentrată pe chador, îl țin bine cu ambele mâini să nu-l scap. Îmi vine să dispar cu totul sub chador. Adevărul e că e un mijloc bun să te ascunzi, dacă ai chef, dacă nu vrei să ți se vadă moaca, dacă ți-ai pierdut ”smiling face”-ul. Îți dă o senzație de protecție și de superioritate. Nu mai se holbează toți cocalarii la tine, darămite să pună mâna. Și se vede destul de elegant: negru, lung, seamănă cu o haină de călugăriță de la noi din România, doar că aici vezi la tot pasul. Cam multe călugărițe! Dar las’, nu mi se zicea mie înainte Morticia sau Vampirița? Așa negru și lung, arată destul de gotic. De îndată ce m-am mai obișnuit să-l țin cât de cât, arunc o privire în jur. Îmbrăcată așa, totul mi se pare altfel. Ce curve par fetele astea cu pantaloni, mantou și hijab! Ia te uite, li se vede câte o șuviță de păr, unora chiar și gâtul. Până și cumnată-mea mi se pare curvă! Le-aș omorî pe toate cu pietre. Cred că aș fi prima care ar arunca piatra. Iar pe bărbații ăștia cărora le curg balele ca la animalele sălbatice, în călduri, i-aș toca mărunt și le-aș băga organele la borcanul cu formol. Să fac o expoziție de tipul ”Human Body” de la Antipa – am auzit că sunt expuse țesuturi și organe de la deținuți chinezi torturați și executați, bravo, o idee genială! Sau hai, în cel mai fericit caz, să-i castrez pe băloșii ăștia în călduri. La biserica armenească, a Maicii Domnului, unde ne oprim să aprind eu lumânări, când mă văd cu chadorul, se uită cam urât la mine; la fel și la biserca zoroastriană, unde mergem să contemplăm focul sacru, veșnic viu, adus de la Yazd; și bărbată-miu se simte stingherit, așa că voi continua experimentul. Să mai zică cineva că nu haina face pe om! ”Nu contează cât de lung am vălul / Important e cât și cum gândesc!”. Ha-ha-ha...
MUZEUL DE ISTORIE: descopăr obiecte de gospodărie din mileniul 1-2 î.H. cu inscripții atât în cuneiformă, cât și cu hieroglife egiptene, pe același vas – ce interferențe culturale! La fel, mitologia leului înaripat e foarte prezentă (și la egipteni sau greci era Sfinxul (înaripat sau nu) cu corp de leu și cap uman, la greci Leul din Nemeea (ucis de Hercule), Himera cu trei capete (leu, capră, șarpe) etc.). Fascinantă scena de la palatul regal din sec. V î.H. care s-a păstrat intactă: regele (pe un tron înalt, maiestuos, cu sceptrul puterii în mână și cu o floare de lotus, simbolul aromoniei și al nemuririi, în cealaltă mână), urmat de fiu, moștenitorul tronului și apoi de preotul zoroastrian și de militari, iar în fața regelui - curteni și militari. Regele e în centru și domină imaginea. Regele și moștenitorul par mult mai mari ca restul (aproape dubli), deși preotul și militarii fac și ei parte dintr-o castă superioară (comparativ cu oamenii obișnuiți). Mărimea contează! Iar regii se văd dubli... cu sau fără chador. Cultul personalității pe vremea lui Xerxex (inscripție în cuneiformă de la Persepolis, sec. V î.H.), ceva de genul: ”Zeul Ahuramazda a creat lumea, paradisul, oamenii, fericirea și care l-a făcut rege pe marele Xerxes, stăpânul stăpânilor, regele regilor, ale cărui fapte mărețe le preaslăvim.”; urmează arborele genealogic regal care demonstrează originea nobilă și protecția divină, precum și enumerarea proprietăților regale, ”fără număr, fără număr, fără număr”....
PALATUL REGAL NIAVARAN al dinastiei Pahlavi, unde au locuit regii înainte de Revoluție: aceștia au inițiat o modernizare și o occidentalizare forțată a Iranului (vălul era chiar interzis pe vremea lor, dar n-au dărâmat biserici cum s-a făcut la noi pe vremea comunismului). În palat(e) domină stilul occidental fastuos, din secolele XVII-XVIII, baroc – mobilier și tapiserii franțuzești, multe decorațiuni somptuoase, oglinzi (există și ”Sala oglinzilor” ca la Versailles și Peleș), însă puține obiecte locale, tradiționale, cu excepția unui șah cu inscripții din Shahnameh (un mare poem epic aparținând lui Ferdowsi) și a unei colecții de vase vechi, de valoare, de la Persepolis și din alte centre istorice. Interesant, cosmeticele reginei provin din SUA. Observ și o orgă electronică Yamaha, nu știu dacă a fost doar decorativă la vremea ei sau dacă a fost folosită vreodată. Mai e și o pianină, tot Yamaha. Într-o cameră se pot vedea diverse instrumente muzicale: orgă electronică, chitară, dar și instrumente muzicale tradiționale precum setar sau kamancheh. Aparatura electronică constă din: televizor CRT, voluminos (cu ecranul probabil cel mai mare din timpul respectiv!), telefon de epocă cu disc (nu cu taste), pick-up, magnetofon, casetofon etc. Tot ce se găsea în anii ’60-’70. În bibliotecă sunt rafturi întregi cu cărți englezești și franțuzești pentru copii: Jules Vernes, ediție completă (în engleză și franceză), cărți de povești, fabule, atlase geografice etc. În camera micului Reza, pe lângă fotografii, există și desenele lui Reza Pahlavi din copilărie: rachete, farfurii zburătoare și avioane. Nu doar micul Reza era fascinat de spațiul cosmic, ci și părinții: aveau în colecția de pietre prețioase/cristale și un fragment de meteorit descoperit pe Lună.
MUZEUL DE ARTĂ MODERNĂ: ideologizat (reproduceri ale semnelor din Coran, ”Phoenixul Revoluției”, picturi/caricaturi anti-imperialiste), cenzurat (nicio imagine erotică, chiar și tablourile intitulate ”Dragoste” au îngerași cu hijab sau chador!), naționalist (mai mult artiști locali, cu picturi tradiționale, în stil persan, ca-n cărțile de povești: viu colorate, încărcate și strălucitoare, desenate pe hârtie cu guașe, lucrate cu foiță de aur). Pe ansamblu, mă izbește cosmetizarea imaginilor: paradis, armonie, flori, îngerași (cu hijab cel puțin), iubire divină. Aproape totul pozitiv. Mai nimic negativ, neconvențional, rebel, agresiv, răscolitor, deprimant sau morbid. Nici urmă de imagini erotice, la un muzeu de artă! Eros și Thanatos excluse. Pe mine asta mă deprimă foarte tare, arta are nevoie de libertate totală de expresie, nu de un asemenea triumfalism, deși, altminteri, nu apar omogenitatea de stil, simplificarea excesivă și vulgaritatea ca în realismul socialist sau la ”Cântarea României”, ci, dimpotrivă, există o diversitate de stiluri, complexitate și bun gust. Nici poze nu ai voie să faci. Simt din nou că se rupe ceva în mine. Nu suport cenzura, mai ales în artă. Mă simt de parcă aș fi violată. ”Rape me, my friend...” Rape me - Nirvana . Unul dintre foarte puținele exponate care contrastează cu stilul triumfalist este un mic grup statuar: câteva figurine umane din bronz, zbătându-se cu un plastic pe cap (plastic ce aduce a sac de gunoi), intitulat sugestiv ”Let me breathe” – ”Lăsați-mă să respir”. Cred că e emblematic pentru întreaga societate de aici.
Azi, la muzeul de artă, am trecut de la ținuta ”chador”, înapoi la blugi, jachetă și hijab. Mult mai comod și parcă mă simt eu însămi din nou. Uite că totuși contează ”cât de lung am vălul”... Hijabul îl pun astfel încât să se vadă o șuviță, la Teheran multe femei umblă așa. La intrarea în muzeu, sunt apostrofată de portar. Din nou, ca la cetatea ”Cerul cerurilor” din Khorramabad. Eu nu înțeleg ce spune. Se referă la șuviță? Nu, îmi traduce bărbată-miu, la jachetă. E descheiată, trebuie închisă complet. Bine, dar nu pot închide jacheta pentru simplul motiv că nu are nasturi în față. Am mai circulat și prin Khorramabad așa, dar, ce-i drept, mergeam mai mult cu mașina, la rude, doar câțiva metri pe jos cu jacheta desfăcută. Soțul îmi spune că jacheta trebuie strânsă, ținută măcar cu mâna, să nu se vadă nimic pe sub ea, altfel mă așteaptă 85 de lovituri de bici la fundul gol. Oau, tare, asta chiar n-am mai încercat! Și cine mi le dă? Femei sau bărbați? Păi, bărbații nu au voie să se uite la un fund în blugi – trebuie acoperit cu mantou/jachetă lungă, încheiată până-n gât/chador. Cum să se uite la un fund gol? Normal că femei. Ce femei or fi alea? Și ce job super și-au ales! O fi fost concurență mare? Și la aeroport parcă am mai văzut câteva ”bitches” care probabil desfășurau part-time un astfel de job... sau poate voluntar. Ia te uită cum am evoluat în câteva ore: de la ”călugăriță” la ”curvă”, cu riscul de a încasa 85 de lovituri de bici la fund! E, dacă am plecat cu jacheta asta, eu o port așa cum e, nu mă apuc acum să trag de ea în speranța că n-o să se mai vadă nimic, e ridicol. Las jacheta așa cum e și intru în muzeu, în ciuda insistențelor portarului. În muzeu și la ieșire, stau tot așa, deși soțul îmi atrage atenția să-mi prind cumva jacheta. Mare noroc, nu cheamă poliția. De fapt, de multe ori, doar ți se atrage atenția, nu se merge mai departe. Indiferent de asta, ies pe stradă, până la mașină, tot cu jacheta desfăcută, deși toată lumea se holbează la mine.
Aici, la Teheran, chadorul e folosit preferențial de persoanele mai în vârstă și/sau mai puțin la modă. Adevărul e că chadorul nu e deloc practic pentru o femeie modernă, activă. Chador vs. hijab: o adevărată bătălie între tradiție și modernitate. Apropo, la fast-food-uri (din ce în ce mai prezente și cu meniuri ca la noi: aripioare pane, cartofi prăjiți, pizza și Cola), sunt tot mai multe vânzătoare -femei cu hijab, nu cu chador – pur și simplu, jobul nu le mai permite să poarte chador și nici nu ar atrage clienții. Mai delicată este situația celor care au joburi în serviciile publice (de la funcționarii publici la profesoare). La școală, din păcate, se impune o ținută mai apropiată de chador, povestește cumnata (arhitectă și cadru didactic universitar): un văl negru pe cap (care acoperă complet părul, maghnaeh) și o haină lungă, până în pământ, tot neagră. Iar eu care mă duceam la școală cu fustă scurtă sau în blugi! Să nu mai vorbesc mult de școală că mi-e tare dor de copii... Cumnata, când se duce la școală, schimbă în taxi/mașină hijabul colorat cu maghnaeh-ul negru, apoi, la întoarcere, își pune din nou hijabul (la facultate nu se poate decât așa sau cu chador). Deci, chiar și în spațiul public există ”dublă gândire/acțiune”: hijab (mai modern) vs. maghnaeh/chador (mai tradiționalist, în spiritul islamic). De fapt, dacă adăugăm și stilul de acasă (care poate fi expunerea, părul descoperit, cum e în cazul cumnatei), ajungem la ”triplă gândire/acțiune”. Viață triplă: chador/maghnaeh – hijab – părul descoperit. Cum se descurcă oamenii ăștia, femeile în special? Eu am avut nesperata șansă să prind ”dubla gândire” în copilărie, în comunism și nu mai vreau să aud niciodată de așa ceva. Mă doare că tot trebuie să ne spună cineva cum să ne îmbrăcăm și cum să ne purtăm (iar aici în Iran, situația e și mai gravă, iar regulile mai numeroase și mai stricte). Să ne îmbrăcăm în chador sau burka sau să umblăm în pielea goală, dacă vrem. Să nu interzicem nimic.
TURNUL MILAD: foarte modern construit și înalt de 435 de metri, al șaselea din lume. Aglomerație în trafic și la intrare. Sus avem o vedere panoramică excelentă, dar, din păcate, sunt gratii peste tot. Parcă nu era și așa senzația de închisoare... Totuși, o fată a reușit să treacă de gratii: s-a sinucis recent, aruncându-se din turnul Milad. Ne chinuim să facem poze, strecurând aparatul foto printre gratii. O ceață subțire plutește deasupra orașului, abia acum o sesizez: soțul spune că e din cauza poluării. Bine că nu e smogul londonez de pe vremuri! Altfel, orașul e surprinzător de verde, frumos aranjat și amenajat (ronduri de flori, ziduri îmbrăcate în panseluțe de toate culorile, spații verzi bine îngrijite etc.). Merg în continuare cu jacheta descheiată, să vedem ce se întâmplă. Din fericire, nimic. Nici măcar apostrofată de data asta. Am scăpat de cele 85 de lovituri de bici. Deocamdată. O să mai iau și chadorul, continui experimentul, mai ales că soțul se simte extrem de jenat, parcă ar ieși pe stradă cu maica Filofteia. Indiferent cum mă îmbrac, bărbată-miu comentează: cu chador, nu-i bine, cu șuvița afară sau cu jacheta desfăcută, iar nu-i bine. Oricum o dau, nu e bine. ”Let me breathe”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu